duminică, 28 ianuarie 2024

REMEMBER 28 IANUARIE

„ Viața nu este ce ai trăit, ci ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești pentru a o povesti.” Gabriel Garcia Marquez

Însemnări în „Jurnalul meu de zaț”


 28.01.2019. Unde e odihna nopților de altădată? Adormeam repede, cum mă culcam așa mă sculam, nopțile îmi păreau o clipită, nu simțeam perturbările atmosferice, căci organismul funcționa impecabil și se regla rapid. Nu știam că am inimă… O, tempora!
    Mă caut și greu mă regăsesc. De mă uit în oglindă, mi se pare că în fiecare zi întâlnesc pe altcineva. Prietenul meu Toto mă iubește necondiționat, căci noi comunicăm suflet de la suflet, ori sufletul meu este același. Nemulțumirea lui vine din aceea că nu-mi pot permite preumblări cât și-ar dori.


      Cu toate că e multă zăpadă în jur, temperaturile au fost suportabile până în prezent, chiar plăcute pentru omul sănătos. Chiar de am sănătatea șubredă,  nu am voie să mă lamentez: lemne am suficiente, mă descurc singură și sunt în locuința mea. Mi-amintesc de iarna 1991-1992, când ne deplasam săptămânal la Cluj-Napoca, cu Mitruț, pentru cele două ședințe de dializă, la Clinica de Nefrologie. Naveta permanentă schimbând ambulanța, trenul și taxiul m-au făcut să detest pregătirea bagajelor, plecările, călătoriile… Existența mea se derula ritmic: muncă, menaj, călătorii, așteptări, neliniști, emoții… somn, dacă puteam dormi de tristețe și oboseală.
„… am certitudinea că toți sunt în mine: părinții, amintiri, Dumnezeu. Toți sunt înghesuiți în mine. Ce minune! Mi-e dor atunci de minunea din mine, pe care câteodată o uit, o pierd… În mine e mare înghesuială! Tot universul e înghesuit în mine.” (Oana Pellea)
 
       28.01.2020. „Pentru a fi tu însuți într-o lume care vrea mereu să te schimbe este una din cele mai mari realizări din viața ta.”
Când omul nu are ce face, își găsește. O sun pe I… după o pauză de două săptămâni. Mi-a închis telefonul atunci spunându-i că tema abordată pentru o convorbire la oră de seară îmi tulbură somnul. Îi dăruiesc astăzi o oră matinală, cu speranța că va evita să vorbească despre vechile-i frustrări, pe care le macină mereu și-și înnegurează sufletul. Se miră că e tot mai singură…
Afară, pentru o clipită, se deschid cerurile și o lumină bine făcătoare invadează încăperea mea. În casă e plăcut și cald, atmosferă propice pentru citit. Tocmai am primit de la Marie-Thérèse cartea IN SINU JESU/ La sânul lui Isus, cu titlul în limba română CÂND INIMA VORBEȘTE INIMII, jurnalul unui preot în rugăciune, călugăr benedictin.
      „O, dulce Fecioară Marie, sunt copilul tău. Păstrează mâinile mele în mâinile tale și inima mea în inima ta, în toată această zi și chiar în timpul nopții. Astfel doresc să trăiesc și să mor. Amin!” (In sinu Jesu)
 
   28.01.2021. Urmăresc emisiunea „Nocturne”, reluare din 2005. Invitatul Marinei Constantinescu a fost ADRIAN CODRESCU  (n. la Sibiu, în 1946), poet, prozator, eseist, traducător, jurnalist. Din 1966 trăiește în SUA. A fost reporter , în 1989, la Evenimentele din România și a scris cartea GAURA DIN DRAPEL. A predat la universitate arta scrisului. L-a cunoscut pe Cioran, l-a tradus pe Blaga, l-a admirat pe Tristan Tzara. Fiii lui se numesc Lucian și Tristan.
Dorm cu intermitența din cauza fibrilațiilor. Un ceai cald cu lămâie și miere îmi face bine…
Găsesc o cugetare a lui Gabriel Garcia Marquez – un adevărat poem în proză despre iubire: A face dragoste presupune mai întâi o comunicare de la suflet la suflet, prin privire, cuvânt, strângere de mână care, atunci când există comuniune, să conducă spre îmbrățișare… eternă.
 
   28.01.2022. Începe o zi cu temperaturi blânde (-2…-4 grade C). Ninge liniștit, cu fulgi minusculi.
Încerc să ignor disconfortul fizic și postez pe blogul „Viața la Subcetate”, interviul cu Lucreția Checec. Bucuria ei este enormă. Povestea ei de viață oferă un model de reușită școlară și de viață a copiilor proveniți dintr-o familie tradițională, copii care au beneficiat de o educație corespunzătoare în familie și în școală. Noi, la Subcetate, am avut șansa să avem profesori minunați.
https://viatalasubcetate.blogspot.com/2022/01/profesor-lucretia-checec-n-urzica.html
    Un documentar (TV5) mă plimbă azi prin Alsacia, în câteva localități rurale, cu scopul de a ne reînvăța să ne împrietenim cu natura, să ne bucurăm de frumusețile ei, de plantele care pot completa hrana noastră, precum leurda, frunze de tei și tătăneasă. Este magică plimbarea în barca cu fundul plat de-a lungul unui râu liniștit și puțin adânc. Barca îmi amintește de cea descrisă de consăteanul meu, etnograful Zorel Suciu, folosită până în urmă cu 50 de ani pe Mureș, la pescuit, aici, la Subcetate, pe Valea Superioară a Mureșului. Era utilizată și pentru a trece apa de pe un mal pe celălalt, în absența unui pod.
    Îmi reține atenția „teoria” maestrului Radu Beligan privind longevitatea, legată de capacitatea de a iubi: „Orice… dar să iubești cu adevărat. Cred că acesta este marele mister: IUBIREA. Dacă oamenii ar putea să-și însușească asta, lumea ar fi o bucurie.”
Maestrul Radu Beligan a fost un nonagenar, la fel ca mama. Și mama a trăit prin iubire; iubire pentru familie, pentru tot ce a înconjurat-o, prin pasiunea cu care s-a împlinit prin orice activitate de creație, începând cu cultura pământului, îngrijirea animalelor, pregătirea hranei, îngrijirea casei, a gospodăriei, continuând cu pregătirea îmbrăcămintei pentru familie și locuință (tors, țesut, tricotat, cusut). Răbdarea cu noi a fost mărturia iubirii, Răbdarea arătată celorlalți a venit din respect. Răbdarea cu sinele i-au justificat încrederea și puterea, virtuți pe care ni le-a cultivat și nouă, copiilor, prin puterea exemplului.
    Dragii de ei, părinții noștri, să aibă parte de Împărăția lui Dumnezeu și să se bucure de lumina cea fără de sfârșit!
În memoria unchiului Victor, fratele tatei, postez pe blogul Asociației Culturale Dobreanu convorbirea cu Vlad, vărul meu, despre pasiunea tatălui său pentru albinărit.
https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/01/victor-dobrean-1938-2020-in-memoriam.html
 
    28.01.2023. Ieri și noaptea trecută a nins aproape permanent cu fulgi mărunți, dar care s-au așezat într-un strat de 20 cm. Aseară nu mi-am putut înfrâna plăcerea de a străbate ulița până la casa părintească. Cum la recenta sărbătoare a Crăciunului a plouat, am retrăit bucuria din Ajunul Crăciunului de altădată. Zăpada, care tocmai a căzut, acum este prima din iarna aceasta și mai consistentă. Mă așteptam să întâlnesc copiii cu săniile pe ulița mea, ușor în pantă… Să fie mai presus tentațiile internetului?
    De dimineață, ies din nou, cu Toto. Simt cum copilul din sufletul mine se bucură de albul imaculat, pur, al zăpezilor nesfârșite. Caut cadre mai deosebite spre a le imortaliza cu telefonul meu. Le postez în albumul meu de pe FB, Ianuarie 2023, spre a-mi surprinde și bucura prietenii mei de pretutindeni, pentru a le da binețe și a-i îmbrățișa.









28.01.2024. Mă trezesc, nu prima dată, la orele 5, când mai pun lemne pe foc și deschid larg fereastra, să intre aerul proaspăt și răcoros al dimineții, cu speranța că voi readormi. De afară se aud cântând cocoșii. O fi primul lor cântat? În frageda-mi copilărie, nici ceasul, nici radioul nu făceau parte din dotarea locuinței noastre, lipsită și de energie electrică. Ne duceam traiul într-o simplitate desăvârșită. Învățam să mă orientez după semnele naturii. Primul cântat al cocoșilor , eu nu-l auzeam, fiindcă dormeam bine, protejată de grija și iubirea părinților mei, vrednici, curajoși și optimiști, care primiseră, la început de drum în viața de familie, darul cel mai prețios: miracolul cel mai prețios al iubirii lor – copilul care eram EU. Aflasem doar că primul cântat al cocoșilor anunța apropierea zorilor de ziuă.
Îmi amintesc cum vara, la primul cântat al cocoșilor, tata se scula, își lua coasa , trăistuța cu ciocanul și ilăul, ceva de mâncare și pleca la cosit, astfel ca atunci, când se crăpa de ziuă, să ajungă la locul nostru cu iarbă deasă, departe de casă și de sat, pe Filpea, pe Duda, la Făgițel, la distanță de o oră și jumătate sau două de mers…
Învăluită de dragi aduceri-aminte și de aerul primenit și cald  din încăpere, timpul curge domol. Descopăr fereastra, să văd în zori păsărelele - vrăbii și pițigoi – grăbindu-se să ia micul dejun de pe pervaz.




În singurătatea mea, mă bucur de vietățile cerului precum Sfântul Francisc de Assisi…

„Dragele mele surioare, sunteți făpturi ale raiului, ale lui Dumnezeu, ale Creatorului nostru. În fiecare bătaie de aripi și în fiecare notă a cântecelor voastre îi aduceți laudă Lui. El v-a dat vouă cel mai mare dintre daruri: libertatea cerului.” Sunt spusele Sfântului Francisc dintr-o povestire medievală.

De la vrăbiuțele de la fereastră, gândul mă duce la Bazilica Sfântul Francisc din Assisi, decorată cu fresce din viața sfântului de către GIOTTO (din patrimoniul UNESCO), bazilică pe care am vizitat-o în anul 2000.




 Prezența păsărelelor mă face să-mi păstrez optimismul, să le zâmbesc și să mă bucur, împreună cu ele, de fiecare răsărit de soare.





 
 


Publicat de la Un comentariu:

vineri, 12 ianuarie 2024

Convorbiri la Subcetate cu preotul protopop IONEL - ADRIAN LUNG

 
Doina Dobreanu: Părinte Adrian Lung, sunteți preot la Subcetate din anul 1995, în parohia greco-catolică reînființată nu cu mult timp înainte. Pentru început, permiteți-mi să vă întreb: De ce preot? De ce preot greco-catolic? De ce la Subcetate? Cunoșteați această localitate înainte de numirea dvs. aici?
Ionel-Adrian Lung: La aceste întrebări, pe care și eu mi le-am pus adeseori, răspunsurile se află aici, la Subcetate, un loc pe care l-am considerat dintotdeauna ca fiind acasă. Acasă pentru că aici mi-am petrecut o bună parte din copilărie, acasă pentru că aici a fost plantat și s-a maturat sâmburele vocației mele la preoție, acasă pentru că aici am găsit de cuviință să mă întorc la sfârșitul studiilor și să contribui la reînfiițarea Parohiei greco-catolice, desființată abuziv de regimul comunist ateu în 1948, acasă pentru că aici este familia mea.
    Dar pentru mine Subcetate-acasă își află sensul deplin doar în legătură cu personalitatea de excepție a părintelui Petru Dobrean, un preot care a reușit să-și împlinească vocația și ministerul sacerdotal în condiții de grele încercări pentru Biserică și pentru neamul său. În pofida tuturor tentațiilor sau a amenințărilor și-a păstrat credința moștenită de la părinți și aprofundată în celebrele școli ale Blajului care se aflau pe atunci în plină dezvoltare, mai ales prin Academia de teologie, cu profesorii săi de excepție. După numai zece ani de activitate pastorală ca paroh, la Posmuș (Bistrița-Năsăud), a fost obligat să renunțe la aceasta pentru că nu a acceptat compromisul propus de autoritățile comuniste și nu și-a trădat Biserica. 






    Alegerea a fost începutul unei lungi perioade de vicisitudini, de șicane, de frământări în care singurele mângâieri au venit de la sprijinul necondiționat al soției sale, Otilia Dobrean și de la strânsa legătură cu preoții și ierarhia greco-catolică din clandestinitate, în special cu energicul Episcop Alexandru Todea, cardinalul de mai târziu, cel care prin exemplul personal de suferință în lungii ani de închisoare a păstrat vie flacăra credinței în mulți preoți și credincioși.
Astfel, alegerile sale de viață au constituit pentru mine și pentru alți tineri din anturajul său (cinci suntem preoți) exemple concrete care ne-au canalizat pe drumul spre preoție. Părintele Petru Dobrean[1] a dat un nou sens expresiei ecclesia domestica, folosită de Conciliul Vatican al II-lea în Constituția dogmatică despre Biserică. Textul conciliar spune: ” În ceea ce s-ar putea numi biserica familială (ecclesia domestica), părinții trebuie să fie pentru copiii lor, prin cuvânt și exemplu, primii vestitori ai credinței și să vegheze la vocația proprie fiecăruia, acordând atenție specială vocației sacre”[2]. Sensul inedit vine din faptul că părintele a trecut dincolo de exemplul de viață și a făcut din căsuța sa cu două încăperi o biserică la propriu, celebrând Sfânta Liturghie și celelalte Sacramente pentru credincioșii care îi cereau asistența spirituală. Îmi amintesc de faptul că de foarte multe ori, copil mic fiind, mă trezeam și îl priveam celebrând în încăperea alăturată, transpus de misterul euharistic la care participa plenar, o celebrare majestuoasă demnă de orice catedrală. Mai târziu când îl secondam în timpul Sfintei Liturghii, oferindu-i răspunsurile, rugăciunea devenea o adevărată lecție de teologie liturgică.



Biserica trăiește din Euharistie (Ecclesia de Eucharistia vivit)” afirmă Sfântul Papa Ioan Paul al II-lea în ultima sa Scrisoare Enciclică[3], o afirmație care a fost pe deplin confirmată de Biserica greco-catolică și de preoții săi care, chiar dacă au fost despuiați de toate bunurile, au rezistat timp de cincizeci de ani prin celebrarea euharistică în case particulare sau chiar în închisori.
    Iată de ce preot, preot greco-catolic, la Subcetate!





Doina Dobreanu: În luna ianuarie, între 18-25, în calendarul Bisericii greco-catolice este prevăzută octava de rugăciune pentru unitatea creștinilor. Este o rugăciune ecumenică?
În anul 1999, Vizita Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea în România este considerată drept un eveniment cu o mare valoare ecumenică. Pentru prima dată, un suveran pontif este primit într-o țară ortodoxă. Această vizită trebuie privită ca o expresie a dorinței de unitate între catolici și ortodocși, chiar dacă drumul pe care îl au de parcurs Bisericile-surori trebuie să continue la lumina Evangheliei și sub suflarea Duhului Sfânt.
Cum este ecumenismul azi? Cum se realizează la nivelul parohiilor?
Ionel-Adrian Lung: Teologii vorbesc astăzi despre timpul Spiritului Sfânt. Avem un timp al Tatălui, constituit de Primul Legământ, în care Dumnezeu-Tatăl este în legătură nemijlocită cu omul prin poporul ales, apoi putem vorbi despre timpul Fiului, adică Noul Legământ în care îl cunoaștem pe Dumnezeu-Fiul ca Mântuitor și despre timpul Spiritului Sfânt, început în duminica Rusaliilor și care se va încheia cu a doua venire a Mântuitorului, Dreptul Judecător.
Ecumenismul trebuie să fie o lucrare a Spiritului Sfânt în timpul nostru, care, prin suspine negrăite (cf. Romani 8,26), vine în ajutorul slăbiciunilor și meschinăriilor noastre. Divizarea creștinilor este împotriva tuturor învățăturilor evanghelice și împotriva bunului simț. Cei care perpetuează aceste diviziuni nu fac altceva decât să profite de ignoranța multor creștini care nu își cunosc propriile valori religioase și nu reușesc astfel să identifice și să valorifice punctele comune cu cei care trăiesc altfel credința. Este incredibil cât de mulți tineri care au studiat religia în școală afirmă că pentru ei manifestarea religioasă este legată doar de obiceiul locului sau de conveniență.
Acțiunea ecumenică trebuie să înceapă deci cu o culturalizare religioasă, iar întâlnirile din octava anuală de rugăciune pentru unitatea creștinilor să respecte schema de rugăciune acceptată de toate confesiunile participante. Celebrarea în forma de azi a fost inițiată în anul 1908 de reverendul anglican Paul Francis Wattson, iar textul pe care creștinii sunt invitați să-l aprofundeze este pregătit în fiecare an de comunități creștine din diferite țări. Perioada de rugăciune este în mod obișnuit cuprinsă între 18-25 ianuarie și are o semnificație simbolică deoarece este perioada dintre sărbătoarea Catedrei Sfântului Petru și cea a Convertirii Sfântului Apostol Pavel.
Două evenimente importante din perspectivă ecumenică privesc România: vizita Papei Ioan Paul al II-lea în țara noastră din 1999 și organizarea la Sibiu a celei de-a treia Adunări Ecumenice Europene în 2007, ambele dovedind interesul creștinilor de bunăvoință în a căuta noi căi care să conducă spre adevărata unitate a tuturor creștinilor.



Ecumenism la Schitul  carmelitan „Sfânta Cruce” din Stânceni
 
În acest context este de remarcat la noi, pe valea Mureșului superior, fondarea în 1995 a Schitului carmelitan de la Stânceni[4], schit dependent de Mănăstirea Sf. Ilie de la Saint Remy (Franța), un loc ecumenic în adevăratul sens al cuvântului, un loc de întâlnire și de celebrare a comuniunii pentru preoți și creștini greco-catolici, ortodocși, romano-catolici, protestanți. Aici mesajul comun al celor doi mari lideri religioși Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Teoctist cu ocazia vizitei celui din urmă la Roma în octombrie 2002 își găsește întreaga semnificație: ”Evanghelizarea nu se poate baza pe un spirit de competitivitate, ci pe respectul reciproc și pe cooperarea care recunoaște fiecăruia libertatea de a trăi potrivit propriilor convingeri, în respectul apartenenței religioase”[5].

Doina Dobreanu: „Rugați-vă neîncetat!”, îi îndemna Apostolul Pavel pe tesalonicieni. Rugăciunea este dialogul, contactul cu Dumnezeu.
„Dacă Îl pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, Îl vei găsi în tot ceea ce ți se întâmplă”. (Fericitul Vladimir Ghika). Vorbiți-ne, părinte, despre puterea rugăciunii.
Ionel-Adrian Lung: Rugăciunea în tradiția catolică este „așezarea înaintea lui Dumnezeu, în solitudine și liniște, pentru un timp mai îndelungat sau mai scurt, cu dorința de a intra într-o comuniune intimă de iubire cu el. Îndeletnicirea de a te ruga, adică de a apela în mod regulat la această formă de dialog, este considerată de toți maeștrii spirituali un mijloc privilegiat și indispensabil pentru înaintarea către o viață creștină autentică, în scopul de a-l cunoaște și a-l iubi pe Dumnezeu și de a fi în măsură să răspundem  la chemarea către sfințenie pe care el o adresează fiecăruia în parte”[6]. Iată o definiție scolastică a rugăciunii într-o tradiție liturgică bazată pe disciplină și corectitudine a atitudinilor și a afectelor. De remarcat totuși că rugăciunea nu este doar o tehnică, ea este un har care se obține prin efortul de a căuta prezența lui Dumnezeu, o dorință ce presupune înțelegerea acestuia. În această cunoaștere și apropiere de misterul divin, în răsăritul creștin, un rol important îl are duhovnicul sau îndrumătorul spiritual, cel care descoperă ucenicului, treptat, iubirea. Într-o lume agitată și tehnologizată, rugăciunea și conștientizarea prezenței divine poate fi punctul de echilibru moral, spiritual și uman indispensabil unei vieți sociale armonioase.
Izvorul unei rugăciuni bune este Sfânta Scriptură. Textul biblic asumat și asimilat trebuie să fie baza meditației noastre, acea lectio divina din mediul monastic, adică alegerea unui fragment scripturistic, lecturarea lui atentă pentru a extrage mesajul pe care Dumnezeu ni-l transmite și aplicarea învățăturii în viața de zi cu zi. Evident însă că rugăciunea poate fi și spontană, bazată pe trăirile și emoțiile personale.
Tradițiile de rugăciune apuseană și răsăriteană s-au dezvoltat destul de diferit, dar există și puncte comune care trebuie să fie evidențiate.
Nu este forțată alăturarea Rozariului catolic de Rugăciunea lui Isus sau rugăciunea inimii din mediul ortodox. Ambele sunt rugăciuni simple, jaculatorii, bazate pe meditație, pe interiorizare. Numele lui Isus și al Mariei sunt invocate repetitiv astfel încât rugăciunea poate coborî din minte în inimă. Sunt metode de rugăciune legate de spiritualitatea numelui divin care își are rădăcinile în tradiția iudaică vetero-testamentară. ”Mir vărsat este numele tău” (Cântarea cântărilor, 1,3). Numele lui Dumenzeu ajunge să locuiască permanent în inimă, iar acolo unde locuiește Dumnezeu se instalează pacea și iubirea.

Doina Dobreanu: Și dacă tot vorbim despre rugăciune, vreau să amintesc de uimirea ce am trăit-o în anul 1999, aflând că, înainte să viziteze România, Papa Ioan Paul al II-lea, a recitat în Piața Sfântului Petru din Roma, în limba română, poezia lui Mihai Eminescu, „Rugăciune”, apoi că El însuși, Suveranul Pontif este poet, în a cărui viziune „Poezia este călăuza către Dumnezeu.”
Voi cita „Rugăciunea” lui Mihai Eminescu și una din creațiile poetice ale lui Karol Wojtyła, „Ador”.
 „Noi ce din mila Sfântului/  Facem umbră pământului,/ Rugămu-ne'ndurărilor,/ Luceafărului mărilor./ Ascultă-a nostre plângeri,/ Regină peste îngeri;/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, Maică Preacurată/ Și pururea Fecioară,/Marie!/ Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire./ Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Și pururea fecioară,/ Marie!”[7]
„Pe tine te-ador, fân mirositor,/ căci în tine nu găsesc/ mândria spicelor coapte./ Pe tine te-ador, fân mirositor, ce ocrotești/ tălpile goale ale copiilor.// Pe tine te-ador, copac aspru,/ căci în frunzele căzute din coroana ta/ nu găsesc jalea./ Pe tine te-ador, copac aspru, căci spatele Lui l-ai acoperit/ atunci când sângele din el a șiroit.// Pe tine te-ador, firavă lumină din pâine,/ căci veșnicia sălășluiește aici o clipă,/ plutind spre malul nostru/ pe-o cale tainică.”[8]
Poeziile „smeritului și fericitului slujitor al lui Dumnezeu”, Papa Ioan Paul al II-lea, sunt „adorație și doxologie, marca marii poezii a lumii creștine de două mii de ani. (…) Fiecare poezie este legătură intimă cu trecerea Lui, a lui Hristos, prin lume în cea mai sporită simplitate prin care ne-a cucerit pe toți până la sfârșitul veacurilor.”[9]
Eminescu și Papa Ioan Paul al II-lea - două spirite universale apropiindu-se prin puterea rugăciunii.
Ionel-Adrian Lung: Prin puterea rugăciunii și prin inspirația poetică remarcabilă sau chiar genială. Papa Ioan Paul al II-lea a fost un om al simbolului, al gesturilor semnificative pe care unii le numesc profetice. Vizita sa în România se încadrează în seria acestora, iar reacțiile participanților au fost pe măsură. ”Unitate! Unitate!” am scandat minute în șir, emoționați, mii de credincioși catolici și ortodocși la Liturghia Papei de la București, în 1999. Viitorul și mijlocirea Sfântului Ioan Paul al II-lea Papa ne vor arăta dacă vizita de atunci și gesturile celor doi venerabili episcopi, Papa și Patriarhul Teoctist, au fost cu adevărat profetice. Mihai Eminescu folosește simbolul în creația sa poetică și filosofică așa cum nimeni altul nu a reușit vreodată.
Un punct comun celor doi, Eminescu și Ioan Paul al II-lea, este poezia și mai ales accentele mistice care pot fi relevate. Ambii dau dovadă de un profund atașament față de Fecioara Maria. Dacă Eminescu ne-a lăsat emoționanta ”Rugăciune” în care Maria este asemănată „Luceafărului mărilor” (stella maris), amintind de un vechi cântec gregorian[10], și o numește „scut de întărire”, Papa a ales să așeze simbolul Mariei pe scutul său papal ca o subliniere a motto-ului pontificatului său: Totus tuus ego sum, Maria, et omnia mea tua sunt[11].
Alt loc de întâlnire al celor doi este filosofia și mai ales încercarea de a accede la contemplarea adevărului. Constantin Noica în eseul Haos și neant la Eminescu[12] scoate în evidență efortul poetului de a înțelege și explica poetic și filosofic neantul dinaintea creației, însă și elementele cărora noi nu le mai dăm importanță de după creație, lumile (credințele) pierdute, dar al căror ecou îl moștenim: De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. O deschidere față de căutarea adevărului în alte culturi, unele apuse, o întâlnim la Ioan Paul al II-lea într-un document ce face parte din magisteriul său, Enciclica Fides et ratio: ”O simplă privire asupra istoriei străvechi arată, cu claritate dealtfel, că în diferite părți ale lumii, marcate prin culturi diferite, nasc, în același timp, întrebări fundamentale care caracterizează parcursul existenței umane: Cine sunt? De unde vin și unde merg? De ce există răul? Ce există după această viață? (...) Aceste întrebări au un izvor comun: căutarea sensului existenței, căutare care dintotdeauna a fost presantă în inima omului. Printre diversele servicii pe care trebuie să le ofere umanității, [Biserica] are o responsabilitate particulară: diaconia adevărului” (…)[13], misiunea de a face părtașă comunitatea credincioșilor la efortul comun pe care umanitatea îl face pentru a ajunge la adevăr.
Am putea să ne imaginăm cum ar decurge o întâlnire între aceste două mari spirite care au marcat istoria prin pasiunea cu care au trăit și și-au slujit idealurile. În literatură sau filosofie, astfel de ”întâlniri” au dat naștere la opera nemuritoare. Citind Divina comedie a lui Dante sau Mon testament philosophique al lui Jean Guitton, ne putem da seama de profunzimea spiritului uman și realizăm că, într-adevăr, suntem mult mai mult decît țărâna care ne condiționează atât de mult în viața aceasta și că neliniștile noastre metafizice au nevoie de răspunsul credinței şi de dialogul inteligenţelor.

Doina Dobreanu: Trăim într-o societate secularizată, caracterizată, în general, prin indiferentism față de celălalt, de lângă noi, o societate în care auzim la tot pasul îndemnuri de felul: „Fii tu însuți!”, „Iubește-te pe tine însuți!”, „Fii mulțumit așa cum ești!”, „Trăiește clipa!”. Chiar mass media creează adesea o realitate mincinoasă, un univers despiritualizat, fără credință, rușine și morală, în care iubirea este identificată cu erotismul, în care s-a pierdut relația cu Dumnezeu, iar consumatorul, tentat de amuzamente ieftine, ajunge să se complacă într-o stare de indiferență culturală și spirituală.
Creștinismul cultivă relația cu celălalt… Prezența credinței ne poate salva. Care este miza lecturii și puterea cuvântului în demersul de respiritualizare?
Ionel-Adrian Lung: Viața spirituală reprezintă modul în care se manifestă Spiritul Sfânt în noi. Spiritul Dumnezeului celui viu care vine în noi pentru  acționa și pentru a ne conduce la cunoaștere. Este vorba despre dimensiunea verticală, Spiritul Sfânt care coboară, întâlnind dimensiunea orizontală a istoriei umane pe care o animă, în măsura în care omul nu pune obstacole lucrării divine. Se stabilește o colaborare ce presupune o continuă transformare în bine, o cizelare a caracterului, un altruism în total contrast cu egoismul hedonist al societății contemporane. Legătura cu Dumnezeu, conștientă și respnsabilă, poate restabili ordinea firească a lucrurilor și a priorităților.
Cultura transmisă în Biserică și școală poate transforma omul într-un mod radical și poate contracara relativismul agresiv pe care îl putem percepe în mass media, oferind o alternativă la acesta. Creștinismul cultivă relația cu celălalt, o relație bazată pe valori transcendentale, universal valabile, care stabilesc un echilibru social ce permite dezvoltarea armonioasă a societății la toate nivelele sale.

Doina Dobreanu: Pacea, bucuria și fericirea sunt aspirațiile oricui. Vedem că nu găsim adevărata fericire nici în bogățiile, nici în plăcerile, nici în onorurile de care avem parte. Fericirea este o stare sufletească, ori sufletul este spiritual și, ca atare, hrana lui trebuie să fie de natură spirituală.
Despre fericire, despre setea după fericire a omului să ne vorbiți, părinte.
Ionel-Adrian Lung: Fericirea este dorința naturală de liniște și împlinire sădită în inima omului de Creator, o dorință pe care noi o personalizăm conform standardelor noastre de bunăstare și de împlinire. Fericirea din punct de vedere creștin depășește însă inteligența și puterile omenești deoarece ea presupune să devenim „părtași la firea dumnezeiască” (2 Petru, 1,4), o împărtășire la care accedem prin harul complet gratuit al lui Dumnezeu. Isus, în predica de pe munte (cf. Matei 5, 2-13) ne ghidează în drumul spre împlinirea creștină prin fericiri, aceste „făgăduințe paradoxale care susțin speranța în încercări și vestesc binecuvântările și răsplățile anticipate deja în chip tainic ucenicilor”[14]. Ele, fericirile evanghelice, ne pun în fața alegerilor morale definitorii și determină criteriile de discernământ în folosirea bunurilor terestre în conformitate cu scopul creației.
În afara concepției creștine, fericirea poate fi greșit înțeleasă. Nietzsche sintetizează într-un aforism: „Primejdia fericirii. – Acum toate îmi reușesc din plin, de-acum înainte orice soartă mi-e pe plac: - cine are chef să fie soarta mea?”[15] O concepție egocentrică în total contrast cu realitatea supranaturală propusă de Isus Christos și cu mulțumirea pe care noi o simțim atunci când dăruim și ne dăruim aproapelui. Este mult mai important să oferim decât să primim pentru că dăruind vei dobândi, cum spune Nicolae Steinhardt.

Doina Dobreanu: Pe lângă misiunea parohială, desfășurați activitate și la Liceul din Subcetate, la Centrul de Documentare și Informare. În ce fel sprijiniți bunul mers al procesului educativ din școală?
Ionel-Adrian Lung: Școala din Subcetate este fără îndoială instituția locală care a avut și are în continuare cea mai mare pondere în dezvoltarea culturală a localității. Instituție ancorată în realitate, ea oferă educație și ghidează tinerii în alegerile de viață pe care le fac. O misiune în care am fost implicat și care este complementară vocației pe care am ales să o împlinesc. Prin abilitățile tehnice pe care le-am dobândit încerc să contribui la menținerea bunei reputații pe care școala o are.

Doina Dobreanu: Împliniți anul acesta 20 de ani de preoție la Subcetate: 1995-2015. Trecerea timpului este vizibilă mai ales prin schimbul generațiilor. Copiii dvs., care s-au născut în acest interval de timp, sunt deja mari: Alexandru este student, Marian e în clasa a XI-a, iar Ana Maria, mezina, a ajuns și ea la liceu.
Vă gândeați, în urmă cu 20 de ani, că vă veți stabili la Subcetate? Ce proiecte de viitor aveți?
Ionel-Adrian Lung: Timpul este și el o creație a lui Dumnezeu. Trecerea timpului poate fi un etalon al lucrului bine făcut. Dumnezeu însuși în momentul creației își privește cu un ochi critic opera din cele șase zile (timpul creației) – „și a văzut Dumnezeu că este bine” (Geneza 1, 8) – și apoi se odihnește (ziua a șaptea – timpul odihnei). Și noi ne bucurăm de acest privilegiu al trecerii timpului și al bilanțului, cu realizările și regretele proprii. Intrând în logica mântuirii, ne putem da seama de importanța vieții fiecăruia dintre noi în parte și de faptul că avem un rol de împlinit din momentul în care am fost chemați la viață și, prin participarea și acordul părinților, ni s-a permis să ne bucurăm de aceasta.




Părinții și copiii Alexandru, Maran și Ana Maria
 
Întemeind împreună cu Simona, soția mea, o familie, ne-am asumat deplin, la rândul nostru, misiunea de părinți, iar satisfacțiile aduse de copii sunt încununarea vieții împreună. Intenția noastră, venind la Subcetate, a fost aceea de a ne stabili aici și credem că am făcut o alegere inspirată. Azi, în „satul global” în care trăim, Subcetate este un punct în rețeua informatizată plină de oportunități, dar, mai mult decât atât, este o comunitate cu o identitate bine definită pe care o putem păstra și îmbogăți fiecare prin recuperarea trecutului și prin construirea viitorului.
„O societate este un ansamblu de persoane legate în mod organic între ele printr-un principiu de unitate care le depăşeşte pe fiecare. Adunare în acelaşi timp vizibilă şi spirituală, o societate dăinuie în timp: ea moşteneşte trecutul şi pregăteşte viitorul. Prin ea, fiecare om este constituit moştenitor, primeşte talanţi care îi îmbogăţesc identitatea şi care trebuie să fie fructificaţi[16]. Pe drept cuvânt, fiecare datorează devotament comunităţilor din care face parte şi respect autorităţilor care au răspunderea binelui comun”[17].
Proiectele de viitor sunt legate de această comunitate la a cărei bunăstare materială și spirituală aș vrea să contribui, cu convingerea că Subcetate poate rămâne un loc unde este bine de trăit.

2015 – Ultimul clopoțel pentru Alexandru Lung
 
 
[1] Petru Dobrean (1910-1992), căsătorit cu Otilia Cioloca, preot gr. catolic la Posmuș, jud. Bistrița - Năsăud (1937-1948)
[2] Lumen gentium, nr. 11, Conciliul Ecumenic Vatican II, Arhiepiscopia romano-catolică de București, Nyiregyhaza, 1990.
[3] Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia, nr. 1 disponibilă la adresa: http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/fr/encyclicals/documents/hf_jp-ii_enc_20030417_eccl-de-euch.html 
[5] Declarația comună a Sanctității sale Papa Ioan Paul al II-le și a Preafericirii sale Patriarhul Teoctist, Roma, 12 octombrie 2002, disponibilă la adresa: http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/fr/speeches/2002/october/documents/hf_jp-ii_spe_20021012_john-paul-ii-teoctist.html
[6] PHILIPPE, J., p. 3.
[7] Mihai Eminescu, Rugăciune, în EMINESCU, M., 1990, p. 160
[8] Ador, în WOJTIŁA, K., 1992, p. 19
[9] Ioan Alexandru, Adorație și doxologie, op. cit., p. 3-4
[10] Ave, maris stella,/ Dei mater alma,/ atque semper virgo,/ felix coeli porta.
[11] Îți aparțin cu totul, Maria, și tot ce am îți apaține.
[12] NOICA, C., 1992, p. 316-320
[13] Papa Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio, nr. 2-3, disponibilă la adresa web: http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/fr/encyclicals/documents/hf_jp-ii_enc_14091998_fides-et-ratio.html
[14] Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Ctolică de București, Libreria Editrice Vaticana, 1993, nr. 1717.
[15] NIETZSCHE, 1992, p. 77.
[16] Cf. Lc 19, 13. 15.
[17] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1880.

---------------------------------
DE URMĂRIT ȘI:



Publicat de la Niciun comentariu:

luni, 1 ianuarie 2024

VIRGELUL, obiceiul moșilor și strămoșilor noștri de petrecere a revelionului

MOTO:

    „Atâta timp cât avem amintiri, trecutul rămâne viu. Atâta timp cât avem speranțe, viitorul așteaptă la rând.”
 
Jocul caprei adus pe scenă
 
    Este vremea colindelor! Propun nepoţilor mei, Ana-Alexandra şi Aurel-Dan, să facem o vizită bunicilor lor din Gălăuţaş: Ioana şi Alexandru Buzilă. Bunicul Alexandru este bucuros oricând să povestească despre vremurile de altădată, despre copilăria şi tinereţea sa. Trebuie doar incitat şi ascultat. Este octogenar, dar încă vioi la minte, sănătos şi curajos. Îţi poţi da seama lesne că fusese un bărbat vrednic, puternic, aprig, demn, integru. Scopul tacit al vizitei mele este de a-i cere să ne povestească despre obiceiurile vechi legate de înnoirea anului, aşa cum le-a cunoscut dumnealui, profitând de prezenţa nepoţilor săi, încă la vârsta neştiutoare a copilăriei, spre a le trezi în felul acesta curiozitatea.
  Doina Dobreanu: Am fost surprinsă anul trecut când aţi povestit despre vergelat… Auzisem şi eu în tinereţe despre vergel. Însemna petrecerea de Anul Nou, revelionul arhaic, specific satului tradiţional. Aţi participat la un asemenea revelion? La ce vârstă? Cum vi-l amintiţi?
      

    Alexandru Buzilă: Eram copil… Am fost cu părinţii mei la virgel. Erau şi ei tineri atunci…
     DD: Asta se întâmpla înaintea celui de-al doilea război mondial…
    AB: Da, atunci… Se adunau mai multe familii, de obicei la Ioana Sofii. Fiecare ducea de-acasă mâncare şi băutură. Tocmeau şi ceteraş. Oamenii se veseleau şi jucau până spre dimineaţa de Sfântul Vasile.
    DD: Vergelatul este un obicei foarte vechi şi foarte răspândit la români. Vergelatul este amintit şi de Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „Descrierea Moldovei”, scrisă în limba latină în anul 1715, la cererea Academiei din Berlin. „Este un fel de ghicire - explica Dimitrie Cantemir - prin care moldovenii, punând nişte nuiele într-un chip ştiut în noaptea dinspre întâi ianuarie, se încumetă să ghicească toată norocirea şi năpasta pe care le va aduce anul întreg.” Jocul acesta de premoniţie era realizat cu ajutorul unor nuiele sau vergele, de unde şi numele lui. Este cunoscut în mai multe variante. Dumneavoastră cum vi-l amintiţi?
    AB: Era nevoie de mai multe obiecte. Fiecare participant la joc trebuia să pună un gaj (tabachera, amnarul, pipa, ceasul ş.a.) Se puneau toate acestea într-o covată cu grâu.
    DD: Cine conducea jocul?
    AB: Un bărbat pe care eu îl vedeam isteţ şi priceput la vorbă… Se scotea din grâu, pe rând, câte un gaj, în timp ce se rosteau cuvintele: 

"Ce sună, ce răsună 
Răsună văile, 
Răsună luncile, 
Trece Dumnezeu cu slugile, 
Şi cu Sfântul Vasile".
 
    DD: Şi posesorul obiectului respectiv îşi afla viitorul… Sunt curioasă să aflu cum…
    AB: Se deschidea cartea… Un zodiac… Uneori ce scria acolo se şi potrivea.
    DD: Şi în final?
    AB: La urmă se aruncau boabe de grâu peste toţi din casă, cu urări de sănătate şi belşug pentru noul an.
    DD: Un fel de sorcovire: 
„Să trăiţi, să înfloriţi
Ca merii, ca perii 
În mijlocul verii!”
    Dar mai bine să-i lăsăm pe nepoţii noştri să ne sorcovească!...

Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)