MOTO:
Copilul meu, să nu mă cauţi. Toate
îţi vor vorbi de mine cu dreptate.
După ce n-am să mai fiu,
să nu spui: "Pentru mama-i târziu".
Să ştii că am sa râd în flori
şi c-am să-nconjur de multe ori
cu nourii şi cu ploaia ogrăzile
unde mi-am petrecut amiezile.
Dacă suferi, să mă chemi serile,
şi-am să vin lângă inima ta,
de-ar trebui să străbat zările
şi marea cu aripa mea.
Să nu te temi de faţa mea schimbată.
Să nu spui: "Mama n-a fost aşa niciodată!"
Ai să-mi cunoşti glasul poveştilor
în arborii din faţa fereştrilor.
Din multe semne-ai să-nţelegi că-s eu,
când am să vin lângă patul tău
şi-am să fac aerul răcoros,
scoborând toate stelele jos.
Ai să cunoşti că-i mama, după pace,
şi după felul-n care totul tace –
durerea şi grija de mâine –
după mirosul de gutui şi pâine.
Ai să mă ştii şi-ai să zâmbeşti dormind.
Eu, când am să văd soarele răsărind,
de teamă să nu mă fac rouă şi să nu mor,
am să-mi iau îngerii şi-am să zbor.
Copilul
meu, să nu mă cauţi, de MAGDA ISANOS
💥
Pagini de jurnal
2019
E soare cu vânt rece. Primăvara este capricioasă, o dulce amăgire… cu temperaturi sub nivelul de
îngheț. Ghioceii mei sunt îngenunchiați și suferă din cauza frigului. Focul
arde aproape permanent în sobă.
La școală, am întâlnit ieri pe
muzeografii de la Muzeul Carpaților Răsătiteni, filiala Miercurea-Ciuc, conduși
de doamna dr. Ana Dobreanu, veniți să organizeze ateliere de lucru cu elevi ai
claselor primare, învățându-i să modeleze vase dacice din lut.
Activitatea se desfășura în sala în care, prin anii 1980-90, era
amenajat un cabinet fonic, singurul de acest fel între Toplița și
Miercurea-Ciuc/ Odorheiu Secuiesc…. Atâtea amintiri și trăiri s-au îngrămădit
în mintea mea ! Ținuserăm acolo lecții demonstrative de învățare a limbilor străine (franceză și rusă)
pentru profesorii din zonele Toplița și Gheorgheni. Emoții mari, și pentru
profesori, și pentru elevi !
Azi mama ar fi împlinit 94 de ani… A plecat în urmă cu trei ani, dar
ne-a lăsat amintiri frumoase și-i mulțumim ! Dumnezeu să o odihnească în
pace !
2020
„Am îmbătrânit, mamă !
Simt cum pe zi ce trece
mă apropii și eu
cu pași repezi de tine.
Hai, îndrăznește,
ține-mă de mână !
Un fir de nimic
e AZI
tot ce ne desparte” (Mihaelea Aionesei)
Dumnezeu să te odihnească în pace, mama!
Îmi amintesc ce ne povestea despre cei patru ani de război (1940-1944),
când comuna noastră, parte a Ardealului de Nord, a fost sub ocupație hortistă. Urmase
doi ani la școala de gospodărie rurală din Miercurea Ciuc… În 1940, instituția și-a
continuat activitatea în Oltenia. Părinții nu i-au permis să plece și ei, fiindcă cei
doi frați mai mari plecaseră în România, ea fiind mezina, de doar 15 ani. Toate
visele ei de tinerețe s-au spulberat atunci și viața a luat pentru ea, și nu numai pentru ea,
o întorsătură neașteptată.
Prin localitate a trecut, pe rând,
când armata germană, când cea rusească. S-au dat lupte grele pe Valea
Mureșului, la Sălard. Bunicul a fost luat de armată la muncă timp de o lună,
apoi încă o lună, pentru bunica, purtând aceleași haine.
Suntem în carantină din cauza epidemiei de coronavirus. Citesc zilnic pe
FB „Jurnalul de carntină” ale scriitorilor Daniela Zeca Buzura, Lucian
Avramescu, Vasile Lechințan. Citesc, cu discernământ, în momentele de liniște,
informații despre ceea ce ni se întâmplă, informații adesea contradictorii. Adevărul?
Îl vom ști, poate, când vom vedea și consecințele. Cert este că totul va fi
altfel. Va fi ca după un cutremur sau o revărsare de ape, care iau vieți, lasă
suferință și amintiri triste. Important este să ne păstrăm SPERANȚA, CREDINȚA și
IUBIREA !
Îmi amintesc povestea mamei, fiindcă în timpul în care armata rusă s-a
cantonat în localitate, mama și verișoarele ei au stat ascunse în podul unei
case… tot un fel de carantină, căutate fiind de „oaspeți”.
Cei patru ani de război au fost grei. Munca era singura șansă de
supraviețuire. Hrana era limitată la ceea ce producea pământul acesta sărăcăcois din
zona de munte.
https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/01/ioana-dobrean-1925-2016-taran-si.html
2021
În urmă cu șase ani o sărbătoream pe mama la 90 de ani, cu fratele meu
și nepoții… Câte s-au schimbat de atunci ! Dumnezeu să te odihnească în
pace, Mamă ! Ai rămas pentru noi o prezență luminoasă, curajoasă,
optimistă, dedicată familiei, jerfelnică !
E ora 7,30, ora de vară, când natura prinde viață sub mângâierea
primelor raze de soare. Toto vrea afară. Pisica tigrată, în trecere prin
preajmă, caută un loc ferit și însorit. Porumbeii, vreo 30-40, s-au înșirat pe sărmele electrice, așteptând
tainul de dimineață al găinilor, în speranța de a reuși să ciugulească vreun
bob. Sunt câteva semne firave pe care le observ de la fereastra mea, dovadă, în
ciuda liniștii din jur, că satul este încă viu.
Abia au trecut trei săptămâni de la a doua operație de artroplastie de
șold și sunt în program intens de recuperare, la domiciliu. Aștept, în
singurătate și uitare, să se facă miezul zilei și să ies la plimbare pe uliță,
sprijinită în cele două cârje, cu speranța să întâlnesc pe cineva, cui să dau
binețe. O plimbare până la capătul uliței este benefică, o fac parcă mai ușor
decât în zilele trecute. Iar prezența fratelui meu îmi încununează ziua cu
bucurie.
2022
Câte doruri mă copleșesc când mă gândesc la mama!. Ziua de 29 martie a
devenit pentru mine ziua amintirilor.
Mi-e dor de mama, de tot ce a fost și nu mai este, de copilărie, de
atmosfera casei părintești, de vocile părinților mei… Mi-e dor de mine din toți
anii care au trecut.
„Noi suntem ca un cântec, nu
credeți? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârșit spre început.
Trebuie să-l cânți întotdeauna îndreptându-te spre sfârșit.” (Octavian Paler)
2023
„Trăiesc pentru acei pe care îi
iubesc și fără de care viața mea nu ar avea nici un rost.”
După lupte încrâncenate între soarele primăvăratic și nebuloasele cerului coborâte
de pe vârfuri de Călimani, însoțite de vânturi îndârjite și năprasnice, iată se
arată biruitor soarele! Să ne bucurăm, prieteni, de această încântătoare zi de
primăvară! De la înălțimea unde stă cocoțată casa mea, pot urmări spectacolul
naturii în fiecare zi, de la răsărit la apus, să mă bucur și să mă entuziasmez
de el. Și acest favor îl am doar de când sunt pensionară...
De ziua mamei, reactualizez pe FB interviul cu mama, făcut cu puțin timp
înainte de plecarea ei, în ianuarie 2016.
Cuvintele lui Valentin Marica sunt un adevărat omagiu:
„A fost cu adevărat OMUL FRUMOS și
la vorbă și la port. Îi este vie amintirea în cei cărora le-a dăruit din lumina
ființei sale.”
Primesc prin poștă cartea domnului Valentin Marica, STUDII DE ISTORIE ȘI
CRITICĂ LITERARĂ, Editura Limes, 2023, cu dedicația:
„ Doamnei profesoare Doina
Dobreanu, aceste călătorii ce ne cheamă să ne întoarcem sufletul doar spre acolo unde
ostenește LUMINA. Cu afecțiune, Valentin Marica, în călătoriile sale în
„lumină”.
Aleg să fac prima călătorie în operele
lui Octavian Codru Tăslăuanu („Spovedanii”) și Lucian Blaga („Hronicul și
cântecul vârstelor”) pentru a descoperi, cu sufletul, „satul idee”.
Mulțumesc, Valentin și Emilia Marica!
2024
MAMA este ființa alături de care simțim dintru început, din primele
clipe de viață, și alături de care apoi
învățăm ce însemnă iubirea, să o primim și să o dăruim.
Mama este primul cuvânt rostit prin repetarea silabei „ma”, ca strigăt
de ajutor, chemare, invocație.
Alături de mama descoperim zi de zi miracolul existențial, universul
familial și al casei părintești, lumea în care ne mișcăm, cu vietățile și
obiectele din jur, cu trăirile personale și fenomenele naturii, cărora învățăm
să le dăm nume, însușindu-ne, astfel, codul de comunicare al limbii materne,
același cu al neamului din care facem parte.
Prin mama, prin părinții, frații și bunicii noștri învățăm ce înseamnă
ACASĂ. învățăm valorile care ne vor fi călăuză pe drumul vieții, codul de
conduită morală în societate: respectul, bunul simț, comsecădenia, bunătatea,
demnitatea, credința, onestitatea, devotamentul, dăruirea, OMENIA.
Mama a fost binecuvântată cu multe haruri cerești: a iubit
necondiționat, a știut să dăruiască fără a aștepta recompensă, a știut să
ierte. Toți care au cunoscut-o în familie, în comunitate, la locul de muncă îi
apreciază blândețea, răbdarea, cumințenia, pioșenia, smerenia, modestia,
sârguința. hărnicia.
Cum crește timpu-n urma mea, cresc și dorurile de părinți, de copilărie, de tot ce a fost frumos, de toți cei dragi, care, pe rând, s-au furișat în amintirile mele, care îmi „râd di flori”, „în arborii din fața ferestrelor!, în cântecul păsărilor. Poate de aceea îmi e atât de necsar să ies din casă - în grădină, pe uliță -, să mă întâlnesc cu duhurile lor care își găsesc popas în flori, în pomi, în ciripit de păsărele...
💥
2025
„Mamele nu mor niciodată,
Trăiesc în sulet și în gând,
Coboară din cer câteodată
Să mângâie cu glasul blând.”
„Moartea nu înseamnă nimic! Doar că am trecut de partea cealaltă: e ca și cu m-aș duce în camera de alături (...) Cheamă-mă cu numele cu care m-ai chemat întotdeauna, vorbește-mi frumos cum îmi vorbeai. Nu-ți schimba tonul vocii, nu lua un ton solemn sau trist. Continuă să râzi de ceea ce te făcea să râzi, continuă să te bucuri de micile lucruri de care te bucurai când eram împreună! roagă-te pentru mine, zâmbește-mi, nu mă uita!... Nu sunt departe sunt în camera de alături. Fii sigur de asta!
Șterge-ți lacrimile, nu mai plânge, dacă mă iubești: zâmbetul tău este acum pacea mea.” (Sfântul Augustin)
Încerc să-mi alung tristețea cu un zâmbet care valorează cât o mie de cuvinte. Zâmbesc... gândindu-mă la copilul meu, la mama și la tata, la bunicii mei, la toți prietenii mei cu care până nu demult vorbeam la teleon, la toți cei care au rămas în sufletul și în amintirile mele. Zâmbetul și rugăciunea mea să fie spre pacea lor!
2026
A început de cu seară să plouă timid și a plouat cu intermitențe toată noaptea.
E duminică... și week-end... Se dorește soare și vreme frumoasă. Vrem să ne trăim la maximum clipa, să ne bucurăm! Dar... plouă! Acum nu ne mai plac ploile. La tv. sutem informați de voci panicarde, de parcă s-ar apropia apocalipsa, că va mai ploua până marți.
Mă bucur de aerul proaspăt și răcoros, mă bucur că praful isterizat de vânt s-a domolit, că vezi cum crește iarba!
Păriții mei se bucurau de ploaie, ploaia însemnând pentru ei, lucrători ai pământului, mană cerească. Dumnezeu, prin soare și ploaie, le biecuvânta munca lor, în lupta de supraviețuire. Ploaia le insufla curaj, încredere și speranță... Îmi amintesc de bucuria și zâmbetul lor din aceste momente.
Picurii de ploaie prelinși pe luciul ferestrei și cei aninați pentru o clipă de ramurile pomilor, strălucitori ca niște licurici, îmi amintesc de starea de liniște sufletească a mamei și a tatei și simt cum „stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge”.
Ascult pe youtube recviemul de G. Verdi...
REQUIEM AETERNAM DONA EIS, DOMINE!
Odihnă veșnică dă-le lor, Doamne!
6 aprilie 2025
Citesc, recitesc însemnările din jurnalele mele din fiecare zi de 6 aprilie (2019-2024). Sunt pagini emoționante... unele. Mi-ar face plăcere să le pot împărtăși cu cineva... Doar mama avea răbdare să asculte să-i citesc din ceea ce scriam, asemenea unui învățăcel cuminte și curios. Chiar ea mă solicita adesea: „Ce ai mai scris?” Avea toate cărțile mele, din care îi făcea plăcere să citească. Deveniseră cărțile de căpătâi, alături de cărticica de rugăciuni ... și de colecția revistei „Formula AS”.
Pe măsură ce trec anii, mă conving tot mai mult de ce părinți minunați am avut, de cât ne-au iubit, de ce sacrificii au făcut pentru noi și de faptul că cea mai bună alegere pe care am făcut-o a fost să le rămân aproape. Nimeni nu ar fi fost mai presus de ei în afecțiune, sinceritate, dăruire. Dumnezeu să-i odihnească în pace! Mi-e tare dor de ei!
„Tot ceea ce contează în viață este să iubești, să râzi și să lăsăm lumina noastră să strălucească.” (A. Moorjani)
E o lecție pe care am învățat-o de la părinții mei, din propriul lor exemplu de manifestare: nu s-au lăsat doborâți de încercări, nu s-au lamentat, nu au abandonat lupta vieții, au rămas neclintiți în statornicie și verticalitate, au iubit viața, au răzbit cu demitate și curaj și au rămas învăluiți de Lumina divină, dăruind ei înșiși lumină.
„Ne obișnuim cu toate
Să fi puternici,
Să fim singuri,
Să fim puternici și singuri.”
Așa este: în cele din urmă, ne obișnuim să fim puternici și singuri... Nu avem de ales.
11 aprilie 2025
Când ne este dor de cei dragi care s-au mutat în stele, închidem ochii și ei vin... se așază pe prispa gândurilor și a dorurilor noastre și ne ascultă. Uneori, dacă sutem atenți, îi putem simți... când vântul ne trece ușor peste chip și peste păr.
Poate de aceea nu mi-e frică să înfrunt vântul. Ies la plimbare și atunci. Vântul îmi mângâie fața și-mi învăluie trupul în îmbrățisările dragilor mei.
Din tot ceea ce a fost frumos, a rămas doar vântul!