joi, 1 mai 2014

DESPRE IUBIRE

CUPRINS:
1. Întâlnire cu profesoara Doinița-Ana Dobrean. Interviu realizat de Cosmina-Marcela Oltean
2. Lecția despre iubire, Doina Dobreanu
 

1. Cosmina-MarcelaOltean: Aș vrea să ne împărtășiți câte ceva despre dvs, despre copilarie, familie și mai ales despre convingerile cu care ați pornit în viață.
Doina Dobreanu: Copilăria – târâm al iubirii. Părinții și bunicii mei mi-au dăruit în copilărie tot ceea ce-mi puteau ei oferi în vremurile acelea zbuciumate ale „obsedantului deceniu” (Marin Preda), în primul rând toată iubirea și prietenia, toată atenția și grija. Aveam să aflu mai târziu de problemele, grijile, lipsurile cu care ei se confruntau pe atunci, dar, fiind primul copil al părinților și primul nepot al bunicilor paterni, în casa cărora m-am născut, prin prezența mea nevinovată și veselă, eram raza lor de lumină, de bucurie, de speranță. Vioiciunea, istețimea și neastâpărul meu, prezența mea veselă de copil sănătos, zglobiu, curios îi făceau fericiți, iar eu mă bucuram, la rândul meu, de priviri calde, de fețe zâmbitoare, de vorbe dulci, de mângâieri și alinturi. Familia trăia într-o simplitate și modestie ancestrale, la fel ca și celelalte din jur. Comuna nu era electrificată, așa că ne lipseau radioul și televizorul, aparatura casnică... Pretențiile erau minime și eram fericiți că ne aveam unii pe alții, ne bucuram de un confort interior care venea dintr-o comunicare deschisă, bazată pe sinceritate, corectitudine, bun simț, respect și, repet, iubire. Nu mi-a lipsit nimic: „unde iubire nu e, nimic nu e...” Am învățat atunci, printre altele, și m-am convins apoi cât este de adevărat, că omul nu are nevoie de prea multe pentru a fi fericit; iubirea suplinește totul, iubirea de aproapele, iubirea de Dumnezeu; iubirea cu toate fațetele ei este un adevărat briliant, este o comoară dacă știi să o dăruiești și să o primești.; este un har care te îmbogățește sufletește, mereu și mereu, îți dă curaj, putere, bucurie. Calea spre fericire este accesibilă oricui: este calea simplă a iubirii. Asta am învățat prin exemplul celor dragi și exersând împreună cu ei; a fost lecția practică pe care am învățat-o în copilărie; m-am convins o dată cu trecerea anilor de valabilitatea ei. Relația aceasta de iubire care se exersează în familie, începând din primii ani de viață, nu poate fi suplinită de televizor, de calculator, de telefonul mobil. Socializarea se învață în familie, nu pe facebook.
CMO: Ați  pornit la drum de la bun început  cu gândul de a deveni profesoară sau inițial v-ați dorit o altă carieră?
DD: Dascălii mei – modele de iubire. Am învățat să evaluez un Om nu în funcție de avuție, de bani, ci după criteriile de  apreciere ale părinților mei, țărani, de altfel, criterii conforme cu anumite trăsături de caracter: cinste, corectitudine, demnitate, respect față de sine și față de ceilalți, dăruire, sobrietate, înțelepciune, echilibru moral, vorbă. Erau trăsături care, în vremea copilăriei mele, le întruchipa orice dascăl de țară. El era în și pentru comunitate un reper, un etalon. Cu asemenea modele am crescut eu: al părinților, al bunicilor, al învățătoarei mele, al profesorilor mei. Jocul meu preferat în primii ani de școală a fost de-a învățătoarea. Apoi m-au fascinat profesorii mei de limba română, domnii Traian Ciociu și Valer Vodă, prin orizontul lor de cunoaștere, prin arta de a comunica. Nu mi-am dorit o altă carieră deoarece nu m-am cunoscut îndeajuns,  nu mi-am descoperit la timp toți „talanții” nativi, nu i-am cultivat și nu i-am folosit.
CMO: Care este motto-ul dvs. și principiile după care v-ați ghidat de-a lungul vieții?
DD: Iubirea, mai întâi de toate. Puiul de om se formează în timp, greu devine Om. Familia, în primul rând Mama, este cea care are principalul rol în a pune copilul pe drumul cel bun. Cei șapte ani de acasă nu pot fi supliniți de nicio facultate absolvită mai târziu. Nu mi-am impus cu rigoare niște principii austere, dar înlăuntrul meu au colcăit mereu niște reguli, inoculate de familie, transmise din generație în generație, reguli ale bunului simț care trebuie respectate în societate. Cuvintele mamei îmi stăruie și acum în minte. Le auzeam de fiecare dată, pe rând, în funcție de vârsta mea, ori de câte ori plecam de acasă ; erau ca o binecuvântare  făcută cu iubire: poartă-te frumos, fii respectuoasă și salută oamenii, vorbește frumos și cuviincios, nu vorbi  neîntrebată, nu fi obraznică, să nu ne faci de rușine, să nu auzim vorbe urâte despre tine... Pe scurt: iubire, respect, bună-cuviință, omenie, măsură.
CMO: Daca nu ați fi fost profesoară, ce v-ar fi plăcut sa deveniți?
DD: Tot ceea ce faci cu iubire te bucură. Am ales o profesiune nobilă, în care am pus multă pasiune: profesor. Este o misiune care ți-o asumi: să arzi mereu pentru a dărui lumina. Nu am spus-o eu, dar am simțit lucrul acesta: bucuria născută prin propria mistuire. Nu regret nimic. M-am născut într-un anume loc, într-un anume timp, independent de voința mea... Sunt mulțumită cu starea de fapt. Nu-mi pot evalua deciziile luate cândva din perspectiva prezentului, ci numai în funcție de contextul respectiv. În măsura în care eu mi-am hotărât destinul, cred că am făcut mereu alegerea care mi-a convenit, având în vedere posibilitățile reale ale momentului respectiv.
CMO: Cum a fost studenția dvs? Cum vă petreceați timpul liber?
DD: „Tânărul cântă:/ Jocul și înțelepciunea mea-i iubirea” (Lucian Blaga) Studenția este o aventură a cunoașterii în care te implici conștient și responsabil, trăind plenar bucuria propriei deveniri, împliniri, călăuzit discret de modelul unor spirite alese; a rămas cea mai frumoasă, cea mai luminoasă perioadă a vieții mele, cu bucuria unor vise realizate, cu zbateri permanente de autodepășire, cu posibilitatea de a te compara cu atâția foarte buni, riguros selectați prin examen de admitere, cu povești de iubire, cu elanuri și speranțe, dar și cu inerente griji și probleme trecătoare. Am profitat cu aviditate de toată oferta culturală a orașului universitar Cluj-Napoca, suplinind tot ceea ce mi-a lipsit în anii anteriori: film, teatru, concert, excursii, serate dansante, expoziții, vizite la muzee și galerii de artă, plimbări, fără a neglija studiul și lectura permanente.
CMO: Ati predat doar la liceul din Subcetate?
DD: În facultate nu-mi doream să mă întorc acasă... Pusă față în față cu oferta de repartizare în învățământ, în 1973, cu majoritatea posturilor la țară, dar și cu obligativitatea de a te titulariza pe un post, am optat pentru Harghita. La Liceul din Subcetate nu exista post în acel an. Am ales Școala Generală din Corbu, Capu-Corbului. După un an m-am transferat la Școala Generală din Sărmaș. Din 1975 și până la pensionare am activat la Liceul din Subcetate, ca profesor titular de limba și literatura română, apoi de limba franceză, predând și alte discipline legate de specializarea mea: literatură universală, limba latină, conducând, pe rând, cercuri școlare de folclor, teatru și junalism.
CMO: Știu că acest liceu a fost, la un moment dat, sub directoratul dvs… În ce perioadă?
DD: Doar timp de patru ani am fost director al liceului, între 1982-1986, dar și atunci cu normă întreagă la catedră. Am preferat să lucrez direct cu elevii, în clasă, să răspund doar de ceea ce fac eu, nu și de ce fac ceilalți dascăli.
CMO: Câți ani din viață i-ati dedicat elevilor și cum au fost anii petrecuți la catedră?
DD: Câți ani? Lucrez și în prezent, deși sunt pensionară de patru ani. Școala a fost și este a doua famile a mea, deși membrii ei sunt în permanentă înnoire. Este un loc în care dăruiești, dar și primești mereu ceva în schimb, ceva din elanul, voioșia, exuberanța, speranța, candoarea, inconștiența tinerilor, din energia și pofta lor de viață. Arzi și renaști în același timp.
CMO: Ce ați încercat să le transmiteți elevilor?
DD: Din iubire, totul. Școala oferă instrucție și educație. Am încercat, cu forțele mele, să realizez un echilibru între cele două obiective ale învățătii; am pus accent nu doar pe transmiterea cunoștințelor de specialitate, ci și pe conștientizarea unui comportament civilizat al elevilor, începând cu cultivarea limbii și folosirea ei ca mijloc de comunicare reverențioasă.
CMO: La liceul din Subcetate ați condus revista școlii intitulată ,,Lyceum’’, pe care ați redactat-o împreună cu elevii. Când a apărut prima dată aceasta și câți ani ați editat-o? Apare și în prezent?
DD:: Conduc și în prezent revista „Lyceum. Foaie pentru minte, inimă și literatură a elevilor de la Liceul Miron Cristea din Subcetate”, revistă care apare din 1996. Momentan, apare doar on-line și poate fi citită pe adresa: http://revistalycem.blogspot.com
CMO: De asemenea, știu că un grup de elevi de la liceu au înființat o publicație on-line, ,,Glasul Subcetății’’. Ce ne puteți spune referitor la asta? Ați contribuit și dvs.?
DD: Sunt mândră de inițiativa și de realizarea acestor elevi, aflați acum în ultima clasă de liceu, cu atât mai mult cu cât ei și-au făcut ucenicia participând ani de zile la redactarea revistei „Lyceum”.
CMO: Si daca tot vorbim despre reviste de cultură, am aflat că de o perioadă de timp apare, tot on-line, revista dvs. ,,Viața la Subcetate’’. De cât timp există și cum v-ați gândit să o inființați? Cât de des apare și ce putem citi în ea ?
DD: „Viața la Subcetate” (ISSN 2343 – 8215; ISSN-L 2343 – 8215; http://viatalasubcetate.blogspot.com) este o revistă bianuală, deocamdată. Pregătim numărul al doilea. Este editată de Consiliul Local și Primăria comunei Subcetate, judeţul Harghita, cu participarea cadrelor didactice și a elevilor de la Liceul din Subcetate. Iubirea ne-a mobilizat să o edităm, iubirea pentru localitatea noastră cu tot ceea ce ea reprezintă: prezentul și viitorul acestor oameni, viața, gândurile, speranțele și preocupările lor, obiceiurile și tradițiile lor, prosperitatea lor.
CMO: Vorbiți-ne despre activitatea dvs. literară. Câte cărți ați publicat și ce ați încercat să subliniați în ele?
DD: Tot iubirea m-a îndemnat să scriu, să scriu despre satul meu... Abia acum, după ce am publicat 14 cărticele, unele în colaborare cu fratele meu, profesorul Vasile Dobreanu, începând cu „Subcetate. File de monografie” (1999) și terminând cu „Subcetate. Un secol de istorie în imagini” (2013), aș putea spune că am realizat o monografie aproape completă a localității noastre. Aș lăsa să vorbească despre cărțile noastre cuvintele spuse de Profesor Doctor Valentin Marica, Senior-editor la Societatea Română de Radiodifuziune Radio România Târgu-Mureş, în „Cuvântul înainte” la cartea semnată de mine și fratele meu, „La obârșie, la izvor... Convorbiri la Subcetate”(2013):
„Demersul publicistic de faţă îi readuce, cu dragoste, bun-simţ, nobleţe şi inteligenţă, pe bunii trăitori ai obârşiilor şi permanenţelor din binecuvântata parte nordică a Depresiunii Giurgeului, Subcetate, reverberând din Sangidava, în gestul sublim şi pur al mărturisirilor – al spovedaniilor, vindecând setea de mântuire – aidoma celui al ridicării fărâmei de pâine descris de Monahul de la Rohia. Doina Dobreanu şi Vasile Dobreanu, care, cu har, i-au dedicat localităţii Subcetate mai multe cântece ale obârşiei, de la istorie şi civilizaţie rurală, la etnografie, datini, folclor literar, particularităţi lingvistice, credinţe arhaice, ritualuri şi simboluri, invocă, din nou, aducerea-aminte, întru a argumenta şi perpetua rodnicia timpului, creşterea lui, în vechea aşezare din zona Topliţei Române. Câmpul ideatic al autorilor priveşte indestructibilitatea imaginii satului. „Ducem în suflet imaginea satului până la mormânt – este credinţa mărturisită a profesorului Ioan Dobreanu. Orizontul spaţial în care trăim copilăria ne modelează sufletele şi ne cultivă imaginaţia”(...) Doina Dobreanu şi Vasile Dobreanu pot spune la fel, fiind, în această carte, la o masă cu prieteni, cu oameni rari, adevăraţi, împreună reverberând reflecţia filozofului Emil Cioran: M-a apucat o pasiune nebună pentru tot ce e pur şi nefalsificat în lumea asta de indivizi acri, sceptici şi incapabili de sacrificii. Subcetate, „lumină alergândă”, e loc pur şi nefalsificat. Cum să nu-i scrii cărţile?”
CMO: Sa vorbim și despre  Asociația Culturală „Dobreanu’’. De cât timp există și pe ce se axează?
DD: Este o asociație culturală nonguvernamentală, fără profit material, născută în 2009 din iubirea pe care am învățat-o în familie și pe care am cultivat-o de-a lungul vieții, iubirea față de tot ceea ce ne reprezintă pe noi ca popor, pentru reperele noastre naționale: limbă, port, credință, biceiuri, tradiții. Aflați mai multe pe blogul asociației : http://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com
CMO: Trebuie neaparat să întreb și despre înclinația dvs. pentru pictură, deoarece știu că există în familia dvs., am văzut câteva din tablourile dvs. de acasă și știu că sunteți membru onorific al Cercului de pictură de la liceu. În plus, pictura e îngemănată cu literatura. Așadar, ce înseamnă arta pentru dvs.?
DD: Artă – frumos – iubire. Arta presupune exprimarea frumosului din natură, din sufletul și din viața oamenilor, prin cuvânt, prin culoare, prin sunet… Am moștenit gustul pentru frumos de la mama, artizan popular, meșteră în arta țesutului și a cusutului, artă care presupune îndemânare, imaginație, armonizarea culorilor și nuanțelor, respectarea proporțiilor, alegerea și îmbinarea motivelor etc. Am învățat și eu să lucrez alături de mama, dobândind dexteritate, solicitându-mi imaginația și creativitatea. Numai perfecționându-mă într-o școală vocațională aș fi putut deveni, poate, artist plastic, desiner… Am încercat din când în când să desenez, să pictez, dar timpul nu este destul de îngăduitor cu mine, nu-mi permite să fac tot ceea ce mi-ar face plăcere. 
CMO: Vorbiți-ne despre colecția dumneavoastră „Casa cu amintiri”. Cum s-a născut ideea?
DD: Binele și frumosul se nasc tot din iubire. E vorba de iubirea pentru zestrea pe care am moștenit-o de la strămoșii noștri și pe care de cele mai multe ori o ignorăm sau o desconsiderăm. Am o admirație deosebită pentru costumul popular, în special pentru cel românesc, mai cu seamă pentru frumusețea, bogăția și diversitatea ornamentației cămășilor pentru femei, a iilor, chintesențe de sublim, rafinament, bogăție spirituală și culoare, exprimate cu măiestrie artistică cu acul și ața pe pânza țesută în război, din in, cânepă și bumbac.
CMO: Vorbiți-ne despre proiectele naționale și internaționale în care v-ați  implicat și despre concursurile județene și naționale la care ați participat împreună cu elevii dumneavoastră.
DD: Iubirea față de țară și față de cultura națională se învață. Se învață în familie, în școală. Și media ar trebui să aibă un rol important. Cu acest scop școala noastră s-a implicat în diverse proiecte. Participările anuale la Concursul Național pentru elevi și profesori consacrat poetului și filosofului Lucian Blaga „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor!”, organizat la Lancrăm și Sebeș, ne-au bucurat prin aprecieri și prin premiile obținute la etapele județene și naționale, la secțiunile de traduceri în limba franceză și engleză, de creație (eseuri, creații lirice) și arte plastice. De asemenea, participarea la Proiectul european Etwinning/Comenius cu tema „Mituri, povești, legende – rădăcinile noastre vorbesc” ne-a obligat să aprofundăm cultura noastră pentru a-i determina și pe alții să ne cunoască.
CMO: Știu că lucrați la o nouă carte. În ce stadiu este? Ne puteți spune câte ceva despre ea?
DD: Lucrez împreună cu fratele meu la volumul al doilea al cărții „La obârșie, la izvor... Convorbiri la Subcetate”...
CMO: Ce alte planuri mai aveți și ce va mai doriți de la viață… în afară de sănătate și liniște?
DD: Îmi mai doresc ca Dumnezeu să mă aibă în paza Sa.
CMO: Dacă mai aveți ceva să ne împărtășiti, vă rog să o faceți.
DD: „Bătrânul tace: Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!” (Lucian Blaga) Aș vrea să mă pot bucura până la capăt de drum de ceea ce este mai important în viață: credință, nădejde și dragoste.  
CMO: Va mulțumesc mult !!!
DD: Cu mare drag.

Interviu publicat în cartea lui Ion N. Oprea, DARUL VIEȚII: DRAGOSTEA, vol I, Editura PIM, Iași, 2014




2. Lecția despre iubire

Moto: Ce e viața oare, dacă nu prietenie și dragoste?”
(Vintilă Horia, „Dumnezeu s-a născut în exil”)

Tema iubirii, propusă de domnul Ion N. Oprea pentru ultima carte a cenacliștilor de pretutindeni, pe care domnia sa îi coordonează de la distanță, a fost provocara de a face abordarea fie eseistic, pur teoretic, fie plecând de la trăirea personală a acestui sentiment care îl face pe fiecare unic, diferit.
Iubirea este un dar, este hrana vieții noastre. Se spune că puterea de a iubi dă valoare omului. Iubirea presupune a vibra în armonie cu ființe ca noi, cu natura însăși, cu Pâmântul și Cerul. Prin iubire ne putem înălța pe planul de viață dumnezeiesc. Dumnezeu curge în sufletul omului prin iubire. Iubirea nu știe decât să dăruiască.
Cartea „Darul vieții: Dragostea” este o carte despre iubire, scrisă cu iubire și dăruită cu iubire. Este o pledoarie pentru iubire și o lecție despre iubire, fiind alcătuită în bună parte din „povești” de dragoste, unele profund lirice, care, în esență sunt încercări de a trăi în mod personal tainele lumii. Miracolul cărții constă în puzderia de trăiri, de experiențe de viață prezentate, întreținute de dorința fiecărui autor de a înțelege paradisul lumesc unde liniștea, pacea și echilibrul sufletesc, echilibrul între dragostea pentru alții și dragostea pentru sine sunt bunuri supreme. Cartea este însăși manifestarea iubirii, fiindcă numai cei capabili să trăiască plenar acest nobil sentiment au curajul să poată vorbi despre iubire.
Ion N. Oprea este liantul acestei cărți care, prin entuziasmul său veșnic tânăr, lucrează în folosul Binelui, Frumosului și Adevărului, entuziasmul presupunând o legătură cu Divinitatea.
Tot ceea ce faci pentru tine piere, ce faci pentru alții rămâne”, spunea academicianul Dinu C. Giurăscu. Nici scriitorul Ion N. Oprea nu a realizat cartea pentru orgoliul propriu, ci pentru cei care vin din urmă și care vor să culeagă câte ceva din noianul de experiențe de viață spuse în carte cu atâta sinceritate. Domnul Ion N. Oprea a pus în practică, se pare, îndemnul lui Constantin Noica din jurnalul său filozofic: „Și să fii, dacă poți, nu cel care încearcă să culeagă ceva, ci ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri.”
Pentru noi, cenacliștii de la distanță, INO găsește mereu și mereu noi teme: să înțelegem singurătatea și să-i găsim leacul, să reevaluăm prietenia, să o prețuim și să o cultivăm, să nu uităm că noi suntem manifestarea iubirii și, ca urmare, suntem capabili de iubire, să ne dăruim cu iubire.
Ce e viața oare, dacă nu prietenie și dragoste?
                                                    Profesor Doina Dobreanu