Laricea (multi)seculară din Subcetate - simbol al permanenței

 

Laricea sau zada (Larix) este un gen de conifere din familia Pinaceae care își pierde frunzele iarna.

Este un arbore maiestuos de formă conică, originar din Europa Centrală, mai specific din zona Munților Alpi și Carpați. În funcție de gradul de dezvoltare și de stadiul de maturitate la care se află, poate atinge și depăși ușor înălțimi de 12 m.  Rata de creștere este moderată și, în funcție de condițiile climatice și de sol în care este plantat, ajunge la dimensiunile maxime în 50 de ani de la plantare. În diametru, Laricea poate atinge dimensiuni de pana la 2 m.

În condiții favorabile, speranța de viață a acestui copac este de 3-4 secole. Există copaci cunoscuți a căror vârstă a depășit cu mult această cifră.

Îmbrățișare

Până în toamnă, acele de zada devin galben pai sau aurii.

      Încărcat de promoroacă, înfrumusețează și potențează magia sărbătorilor de iarnă.

Această larice este unică la Subcetate, din câte știu, prin impetuozitate și vârstă. Are, desigur, povestea sa, pe care, din păcate, nu o cunoaștem, fiindcă în jurul său s-au succedat niște generații de oameni. Noi, cei de astăzi, chiar cei mai vârstnici, așa o știm: falnică, cu ramuri largi și rădăcini puternice, parcă neschimbată, înfruntând vremea și vremurile, eternă, emblematică. Laricea a devenit de multă vreme un punct de reper pe hărțile din zonă și, ca atare, este un copac protejat.

       Putem presupune că a fost plantat acest copac pentru frumusețea sa aparte, dată de coloritul mereu schimbat al coroanei în funcție de anotimp, pentru perenitatea sa, sau pentru anumite virtuți în lecuirea unor boli, astăzi ignorate. Medicina populară semnalează anumite rețete cu diferite părți ale copacului: pentru răceli și tuse severă (din ace proaspete), pentru diaree și pentru a restabili ciclul menstrual (din coajă zdrobită uscată), pentru patologii articulare și gută,  reumatism și radiculită (din rășină), pentru a calma sistemul nervos (baie de pin).

    Această larice care depășește o sută de ani, reper de statornicie și demnitate, ne veghează ca o forță ocrotitoare, în trecerea noastră prin anotimpuri și ani. Privind-o de la fereastră, ne salutăm prietenos în fiecare dimineață și seară. În lumina solară, înfățișarea laricei, cu rămurișul ei dantelat, este magică: de imens candelabru celest, în diminețile însorite de vară, un cuib incandescent, în perioada solstițiului de iarnă. 

Text și foto: Doina Dobreanu

1 DECEMBRIE 2021 la MNCR și la SUBCETATE

 1. Ample activități Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni dedicate Zilei Naționale a României, la 103 ani de la Marea Unire

   Cu ocazia Zilei Naționale a României - 103 ani de la Marea Unire, Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni a organizat o serie de activități culturale în intervalul 24 noiembrie - 2 decembrie: ateliere, materiale pentru muzeul virtual și iniținerarea unor expoziții în locații din Harghita, Covasna și Târgoviște. Astfel, Muzeul Oltului și Mureșului Superior Miercurea-Ciuc, din cadrul MNCR, a implementat o serie de activități dedicate Zilei Naționale a României, ce au ajuns în două instituții de învățământ din Miercurea-Ciuc, în perioada 24-26 noiembrie. În acest fel, proiectul “Povestea Marii Uniri” a fost prezentat la Școala Gimnazială “Liviu Rebreanu”, unde Grupa mijlocie, coordonată de educator Adina Dușa și educator Aurora Bucur, a urmărit “Povestea Marii Uniri”, un scurt material video, din care copiii au aflat cum s-a realizat Unirea de la 1918. Activitatea a cuprins și un atelier creativ.

De asemenea, Școala Gimnazială “Liviu Rebreanu” găzduiește în această perioadă expoziția foto-documentară “Personalități harghitene ale Marii Uniri”, care evidențiază patru personalități ce își au obârșiile pe meleaguri harghitene și care fac parte din galeria artizanilor acestui important act istoric, precum patriarhul Miron Cristea, mitropolitul Alexandru Nicolescu, episcopul Aurelian Antal și omul de litere Octavian Codru Tăslăuanu. Activitatea a fost integrată în programul Zilelor Școlii.

“Povestea Marii Uniri” a ajuns și la elevi de la Colegiul Național “Octavian Goga”, datorită implicării prof. Mihaela Păun și a prof. Banyai Ingrid Reka.

Activități la Școala Gimnazială “Romulus Cioflec” din Araci, Covasna

Marți, 23 noiembrie 2021, a avut loc activitatea "România mea iubită'', în cadrul parteneriatului dintre Școala Gimnazială ''Romulus Cioflec'' din Araci și Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni. Elevii mai multor clase din ciclul primar au luat parte la o oră deschisă de istorie, au realizat planșe cu tema Zilei Naționale a României, dar și cocarde tricolore, iar la final s-au prins în hora Unirii.

Activitățile, derulate în incinta școlii gimnaziale, au fost coordonate de către doamnele învățătoare Olivia Szegedi, Cristina Durac și Alexandra Bicicoi, în colaborare cu Ileana Sas, custodele Casei Memoriale ''Romulus Cioflec'' din localitate.

 Activitățile din orașul Covasna

Aici a fost marcat momentul scrierii Credenționalului de la 27 noiembrie 1918, prin care se stabileau delegații cercului electoral Trei Scaune, pentru a ne reprezenta la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și activitatea dedicată Marii Unirii, organizată de Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni în parteneriat cu Școala Gimnazială „Avram Iancu” din orașul Covasna. Astfel elevii claselor a 6-a, a 7-a și a 8-a, au luat parte vineri, 26 noiembrie 2021, la un atelier de scriere cu tocul și pana, în cadrul căruia au caligrafiat Credenționalul, redactat acum 103 ani, la doar 50 de metri de școala în care ei învață astăzi.

De asemenea, copiii participanți au vizitat, la sediul Asociației “Justinian Teculescu”, expoziția foto-documentară a MNCR “Personalități covăsnene ale Marii Uniri”, prezentată de Florentina Teacă și Florin Herțeg, muzeografi MNCR, cei care au coordonat activitățile zilei, alături de prof. Adriana Bota.

Copiii au fost bucuroși să afle lucruri noi și interesante legate de evenimentul Marii Unirii de la 1 decembrie 1918 și despre oameni ai locului ce au luat parte la acest mare moment istoric. O altă activitate a fost intinerarea expoziției foto-documentare "Personalități covăsnene ale Marii Uniri" la Hotel Bradul din orașul Covasna și a expoziției foto-documentare "Sud-Estul Transilvaniei în contextul Marii Uniri" la Biblioteca orășenească din Întorsura Buzăului, județul Covasna.

Expoziții MNCR la Târgovişte

Universitatea „Valahia” din Târgovişte, prin intermediul Departamentului de Istorie şi al Centrului de Cercetare a Istoriei şi Patrimoniului Cultural „Grigore Gafencu”, a prezentat trei expoziţii itinerante de istorie şi arheologie, pe 1 şi 2 decembrie. Primele două expoziţii foto-documentare, intitulate „Românii din fostele scaune secuieşti şi Marea Unire” şi „ArheoMicrospec”, realizate în parteneriat cu Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi Asociaţia Cultural-Ştiinţifică ”Carpaţii Răsăriteni”, au fost vernisate la data de 1 decembrie. Cea de-a treia expoziţie, cu titlul „Patrimoniu şi monumente în spaţiul cultural românesc comun”, organizată împreună cu Asociaţia pentru Protecţia Patrimoniului din Bucureşti, s-a vernisat la data de 2 decembrie.

Expoziţia „Românii din fostele scaune secuieşti şi Marea Unire” oferă o perspectivă inedită asupra istoriei comunităţilor româneşti din regiunea secuiască (în care constituiau o minoritate) în perioada de după instaurarea dualismului austro-ungar, urmărind să redea tabloul complex al relaţiilor cu celelalte comunităţi etnice, organizarea administrativ-teritorială a acestei zone, particularităţile sale economico-sociale, precum şi activitatea culturală şi politică a populaţiei româneşti. Expoziţia scoate în evidenţă situaţia din sud-estul Transilvaniei în contextul Marelui Război, al campaniilor militare ale armatelor austro-ungare (încadrate în gruparea Puterilor Centrale) şi româneşti (aliate cu Antanta din 1916), care fiecare dintre acestea au avut sub arme români covăsneni, harghiteni sau mureşeni. Elementul central al expoziţiei este constituit de reliefarea rolului pe care românii din fostele scaune secuieşti l-au jucat în realizarea, pe baze plebiscitare, a unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat la 1 decembrie 1918. Vizitatorii au prilejul să afle mai multe informaţii despre activitatea unor lideri locali pe nedrept lăsaţi într-un con de umbră, care însă au jucat un rol cheie în acţiunea de unificare din urmă cu 103 ani.

Expoziţia ”ArheoMicrospec”, găzduită de asemenea de Universitatea ”Valahia” din Târgovişte pe parcursul lunii decembrie, cuprinde 10 postere care prezintă diferite instantanee din perioada de desfăşurare a proiectului ”Microscopia, spectrometria şi patrimoniul arheologic mobil. Noi perspective asupra valorilor trecutului”, finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Beneficiarii proiectului au fost, în primul rând, Asociaţia Cultural-Ştiinţifică ”Carpaţii Răsăriteni” şi Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, alături de o serie de asociaţii culturale locale. Meritul acestui proiect a fost faptul că s-a adresat atât specialiştilor, cât şi publicului interesat, în special elevilor din judeţele Covasna şi Braşov. Dimensiunea ştiinţifică a expoziţiei este ilustrată de analiza artefactelor descoperite în situl arheologic de la Păuleni-Ciuc - ”Dâmbul Cetăţii” (eneolitic şi epoca bronzului). Au fost folosite metode de investigaţie moderne, care pun în evidenţă caracterul interdisciplinar al arheologiei: analize de tehnologie şi traseologie realizate la microscop, care ne dezvăluie modul în care au fost realizate şi folosite diferitele artefacte, alături de analize spectrometrice (din sfera ştiinţelor fizico-chimice), prin intermediul cărora se pot identifica: compoziţia diverselor materii prime, sursele lor de provenienţă, modalităţile de procurare a acestor materii prime etc. Câteva studii de caz, în special obiecte de podoabă care constituie unele dintre cele mai spectaculoase tipuri de artefacte descoperite în contexte preistorice, sunt ilustrate prin intermediul posterelor. Cea de a doua serie de postere prezintă modul de diseminare al acestor rezultate către publicul larg. Astfel, echipa de proiect s-a deplasat la câteva şcoli unde au fost susţinute lecţii deschise, s-au organizat workshopuri adresate elevilor prin care au fost învăţaţi cum să confecţioneze artefacte, s-au realizat expoziţii itinerante, cu prezentarea pieselor arheologice şi a metodelor de analiză cu scopul de a atrage tinerii către acest domeniu atât de interesant al arheologiei.

Proiect al Muzeului Virtual al Carpaților Răsăriteni

De asemenea, MNCR a prezentat și invită în continuare la vizitarea virtuală a expoziției digitizate ,,Personalități covăsnene și harghitene ale Marii Uniri” (https://muzeu.mncr.ro/index.php/personalitati), curatoriată de Dr. Ana Dobreanu, istoric și arhivist. “Marea Unire nu ar fi fost posibilă fără viziunea și acțiunea unor oameni ce au contribuit la cristalizarea unei conștiințe naționale. În această galerie de personalități le regăsim și pe cele originare din zona Covasna-Harghita (a Trei Scaunelor și Ciucului de odinioară). Aceștia erau fie oameni ai bisericii, dar și oameni de cultură ori practicanți de profesii liberale, care au ocupat în epocă demnități înalte, ecleziastice sau laice”, aflăm de la MNCR.

 Text - Cosmina Marcela Oltean, Cristina Felea-Baubec

Foto - MNCR

2. Comuna Subcetate

     1 Decembrie este o zi de sărbătoare pentru toți românii. Cu deosebită considerație și recunoaștere, astăzi, împreună cu reprezentanți ai comunității locale, am celebrat această zi de mare însemnătate!

    1 Decembrie este momentul din an în care celebrăm cu multă bucurie existența locului pe care îl numim acasă. România este casa noastră, România este acasă!

        Cu ocazia acestei zile, va dorim multă sănătate și zile fericite!

        La multi ani tututor românilor! Primăria Subcetate

Ana KUKUCSKA, Povestea unei şcoli din Nădlac, județul Arad

    Orașul Nădlac este situat la extremitatea de vest a țării, în exclusivitate în Câmpia de Vest, la nord de râul Mureș. Este localitatea unde trăiește cea mai numeroasă comunitate de slovaci din România. 

    Săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire din neolitic și din perioada daco-romană. În secolul X, așezarea s-a aflat sub stăpânirea voievodului Glad. Există referiri că la Nădlac exista o cetate la 1192, distrusă de tătari în 1241. Prima atestare documentară sigură datează din 11 martie 1313. La începutul secolului al XIX-lea a urmat o nouă etapă în dezvoltarea așezării, în care la Nădlac au fost colonizați slovaci. 

    Slovacii care trăiau în localitatea Tótkomlós (azi, în Ungaria) s-au înmulţit atât de mult încât hotarul comunei a devenit neîncăpător  şi de aceea au căutat pământ pe alte meleaguri. L-au găsit la Nădlac. În toamna anului 1802 au venit să-şi lucreze pământurile, iar în primăvara anului următor, adică în primăvara anului 1803, s-au mutat la Nădlac împreună cu familiile lor. Se presupune că au fost vreo două sute de familii. Pe lângă aceştia, au mai venit la Nădlac şi câţiva slovaci din Szarvas şi Csaba (azi, în Ungaria) şi mai multe familii din Slovacia.

Imediat după sosire, în anul 1803, slovacii au pus bazele unei biserici pe care au construit-o din cărămidă nearsă.

Slovacii s-au acomodat la Nădlac foarte repede, iar numărul din an în an a crescut foarte mult. Micuţa biserică a devenit neîncăpătoare, de aceea, deja în anul 1812 au început să construiască o biserică mare şi impunătoare care a fost terminată şi sfinţită în anul 1822.

Mai târziu, după câțiva ani, în 1834, pe locul fostului templu s-au construit „Şcolile centrale”  cu săli de clasă şi locuinţe pentru învăţători.

Pitită între templul înalt care se ridica semeţ spre cer şi casa parohială cu etaj, construită mai târziu, în anul 1885, clădirea şcolii, deşi destul de mare, părea modestă. Lungă, școala fără etaj se întindea de-a lungul străduţei înguste care o despărţea de biserică. La cele două capete se aflau locuinţele pentru învăţători. Fiecare locuinţă avea  cameră spre stradă, celelalte încăperi fiind construite spre curte, aşa cum se obişnuia şi la casele ţărăneşti. Cele două locuinţe au fost asemănătoare, construite ca în oglindă. Între ele au fost situate trei săli de clasă spaţioase, care cu ferestrele lor priveau spre stradă, dar şi spre curte. De o parte şi de alta erau  despărţite de locuinţe de nişte porţi mari, acoperite.

Clădirea şcolii a fost ca o cetate fortificată în care nu putea să pătrundă oricine. O frecventau copiii slovaci din familii mai înstărite, dar şi copiii din familii sărace, ca să înveţe să citească, să scrie şi să socotească – să se educe. În interiorul clădirii, pe copii îi aşteptau învăţătorii care cu răbdare şi abnegaţie le dezvăluiau tainele literelor şi ale cifrelor.

Anii treceau şi generaţii după generaţii se perindau prin băncile înguste de lemn. Se perindau şi învăţătorii. Unii veneau, alţii plecau.

Clădirea rece a trecut prin multe, dar nemişcată privea cu ferestrele sale spre lume. A supravieţuit primului război mondial, apoi şi celui de-al doilea. A cunoscut puterea comunistă şi pe pionierii acesteia. Rugăciunile şi cântecele religioase au fost înlocuite cu poezii şi cântece patriotice care nu-l venerau pe Dumnezeu, ci pe cei care au încercat să-i ia locul pe pământ. Elevii însă au fost elevi, asemenea celor care au învăţat aici înaintea lor cu mai bine de o sută de ani în urmă. Aveau dorinţe, bucurii şi întristări asemănătoare. Râsetele, ţipetele şi cântecele copiilor nu s-au schimbat.

Mi-a fost dragă această şcoală pentru că a fost şi şcoala mea. Şi eu am încălzit băncile ei reci în timp ce sorbeam primele cunoştinţe care m-au ajutat să cunosc lumea din jurul meu.

Mi-a fost dragă această şcoală pentru că a fost şi şcoala fiului meu. După mulţi ani şi el a pătruns în această cetate. Şi el a învăţat în aceeaşi clasă şi cu ochişorii lui nevinovaţi, dar curioşi, l-au urmărit pe învăţătorul care se străduia să-i dezvăluie tainele cunoașterii.

Şi astfel această şcoală nu a fost numai şcoala mea, ci a fost şcoala noastră. A fost şcoala a sute şi sute de elevi. Câţi elevi au stat aici aplecaţi deasupra tăbliţelor, iar mai târziu deasupra caietelor? Câţi au descoperit primele taine ale ştiinţei între zidurile vechii şcoli?

Întotdeauna am privit vechea mea şcoală cu respect, cu dragoste, dar şi cu oarecare nostalgie. De la o zi la alta părea mai mică, mai tristă, parcă sub povara timpului îngenunchea tot mai aproape de pământ, ascunzându-se la umbra crengilor falnicilor copaci în faţa anilor trecători.

Şi a sosit momentul când s-a hotărât că vechile ziduri pătrunse de igrasie dăunează sănătăţii și nu mai corespund să-i ocrotească pe micii elevi. Nu s-au mai ţinut cursuri acolo. Vechea clădire părăsită s-a micşorat şi mai mult şi, tristă, lipită de pământ, îşi aştepta sfârşitul. Eu, de asemenea, am fost tristă. Mereu sunt tristă când văd o clădire veche, părăsită.

Apoi, s-a întâmplat ceva groaznic, cineva, nu ştiu cine şi nu ştiu de ce, a hotărât că vechea şcoală, cea mai veche şcoală în care s-a predat în limba slovacă trebuie să dispară de pe suprafaţa pământului. Şi şcoala a fost dărâmată!

A rămas doar monumentul din faţa şcolii ridicat în cinstea eroilor nădlăcani căzuţi în primul război mondial.

    Şcoala în care au învăţat sute de copii slovaci mai bine de un secol şi jumătate a dispărut. Nu a rămas decât în amintiri şi fotografii vechi. Locul unde cândva se ridica şcoala este acum un spaţiu larg, pustiu din care răzbate tristeţea. Nimic nu mai aminteşte că acolo, cândva, o perioadă destul de lungă, a existat una din şcolile nădlăcane – şcoala mea – şcoala noastră.

***

Au trecut câțiva ani de când am scris aceste rânduri. Lucrurile s-au schimbat. In locul vechii școli se ridică acum o clădire nouă cu o altă destinație. Incă o dovadă că viața merge înainte. Oare generațiile următoare vor ști că acolo cândva a fost o școală în care răsunau glasuri vesele de copii? Probabil că nu!

 

Biserica evanghelică

Biserica ortodoxă Sfântul Ierarh Nicolae

Biserica catolică, construită în 1878

Liceul teoretic „J. G. Tajovsky” clasele IX-XII

Liceul teoretic „J. G. Tajovsky” clasele V-VIII

***

Ana Kukucska, născută Toth, în anul 1950, în Nădlac, a absolvit Facultatea de Litere, secția limba și literatura română – limba și literatura franceză, la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, promoția 1973 și a profesat, din 1990 până la pensionare, la Liceul româno- slovac din Nădlac, predând limba și literatura română – limba și literatura franceză.

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2019/06/ana-kukucska-nadlacke-zosity-caiete.html

CASA CU CEAS DIN TULGHEȘ, județul Harghita

1. DOMNUL  ÎNVĂŢĂTOR  IOAN  HURUBEANU (1875-1941), 

de prof. Maria-Otilia Bârsan și  prof. Gheorghe Bârsan

 Text publicat in volumul Asociației Învățătorilor Harghiteni,

CTITORI DE NEAM. Dascăli de ieri și de azi, 

vol. III, 2017, pp. 133-135.

    Ioan Hurubeanu s-a născut la 23 martie 1875 în Varvizu (SUBCETATE), comitatul Ciucului, de religie greco-catolică, date aflate din documentul Testimoniu preparandialu, din 1894. Presupun că tatăl său a fost Michailu Hurubeanu care în perioada 1869- 1878 era primul dascăl cu diplomă la Subcetate.

     Din documentele şcolare aflate la Muzeul Sătesc Tulgheş aflăm că în 1888 este şcolar în clasa a III-a la Gimnaziul Greco- Catolic din Blasiu (Blaj) având director pe Alesandru Micu şi profesor de clase pe Aronu Deacu.

    În anul şcolar 1889-1890, Ioan Hurubeanu este  în clasa a IV-a gimnazială din Braşov, având Atenţiunea: Tenace  şi Diligenţa: Puţină, date aflate din documentul şcolar CONDUITA şi Sporulu în studii, iar Michailu Hurubeanu  semnează în calitate de părinte.  În 1891 este elev în clasa a V-a la Gimnaziul Mare Publicu Român  din Braşov cu purtare morală corespondetore, având profesor de latină şi ordinea clasei pe Nicolau Pilţia. 

    Testimoniu preparandialu din 16 iunie 1894 ne arată că  Ioan Hurubeanu este elev în cursulu a III-lea la Institutulu Preparandialu Român greco-catolic din Blasiu şi în anul scolasticu 1893- 1894 a meritatu clas’ a general Eminenţia.

    Îşi începe activitatea didactică la Bicazul Ardelean de unde demisionează după trei ani de muncă şi se întoarce la Varviz. Se căsătoreşte cu fiica Lucreţia a preotului Simion Cotta din Bicazul Ardelean şi au trei copii: Florentina născută în 1899, devine profesoară de muzică , Emil despre care aflăm că moare foarte tânăr dintr-o scrisoare de condoleanţe trimisă de Simion Reteşan familiei Hurubeanu Ioan şi Lucreţia şi  Liviu 1903-1979, care devine medic.

    Din anul  1900 Ioan Hurubeanu lucrează ca învăţător la Tulgheş, fără întrerupere până la pensionare. Totuşi, în perioada refugiului a fost învăţător supleant în anul şcolar 1916- 1917 în comuna Socol şi, în anul şcolar 1917-1918, în comuna Hodac. Aceste date le aflăm din documentul Atestat de serviciu din 5 mai 1921 semnat de Toader Branea, paroh- director. (NB. Tulgheșul fiind in zonă de frontieră în vremea Primului Război Mondial, locuitorii au fost forțați de autorități să părăsească această zonă de conflict. Unii s-au refugiat în Moldova, alții au plecat pe Valea Mureșului spre zona de câmpie a Transilvaniei.)

    Din documentul Bilet de legitimare din 1922 aflăm că Ioan Hurubeanu este membru activ al Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român de la Sibiu şi este semnat de Andreiu Bârseanu.

    În 1926 un Atestat comunal ne arată că încă mai lucrează ca învăţător, dar din Libretul de pensiune reiese că a primit pensie pe anul 1929, suma de 8402 lei lunar şi pe anul 1930, suma de 8352 lei lunar.    Se stinge din viaţă în 1941 la vârsta de 66 de ani. Soţia sa Lucreţia (1880- 1970) rămâne cu sora sa Aurelia Cotta (1879- 1949), apoi cu fiul Liviu (1903- 1979) şi trăieşte 90 de ani.

                                          Date culese din documente aflate la Muzeul Sătesc Tulgheș de Bârsan Maria-Otilia și  prof. Bârsan Gheorghe, actualii proprietari  ai casei domnului învăţător Ioan Hurubeanu.

            😍

2. Ioan Hurubeanu și Octavian-Codru Tăslăuanu

   Ceasul din Turn

Prof. Doina Dobreanu 

 Citind „Spovedaniile” lui Octavian-Codru Tăslăuanu (1876-1942, originar din Bilbor), am găsit niște fragmente, în vol. I – SATUL MEU, în care autorul își amintește cu drag momente petrecute în compania lui Ioan Hurubeanu, fiul învățătorului Mihail Hurubeanu din Subcetate.

    În primul an de școală la Liceul românesc din Brașov (1890-1891), au locuit împreună la o familie de sași. Aveau pasiuni diferite: el cititul, iar Hurubeanu „meșterea toată ziua și cânta la vioară. Se apucase să facă un ceas de perete din lemn. Toate roțile erau din lemn. A reușit să-l pună în mișcare, spre mirarea întregii clase. Avea un talent tehnic înnăscut. Eu cu romanele și camaradul cu ceasul, nu ne prea rămânea vreme să ne vedem de carte. Am rămas amândoi repetenți.” (Spovedanii, I-V, 2020, p. 195) 

    După absolvirea liceului (din Blaj, în 1895), Octavian. C Tăslăuanu a lucrat un an ca practicant în cancelaria notarului Ion Urziceanu din Bicaz. „În Bicaz am întâlnit pe fostul meu coleg din Brașov, pe Ion Hurubeanu, care se făcuse învățător. Acum, pe lângă dăscălie, ajunsese să fie un ceteraș și un ceasornicar de frunte. Cât ținea școala, cu el îmi petreceam lungile seri de iarnă, ba , ne-am apucat și am jucat și o piesă de teatru de Alecsandri, la care au participat intelectualii din comună. În atmosfera monotonă și patriarhală a Bicazului, reprezentația a fost un eveniment.” (Spovedanii, I-V, 2020, p. 202) 

                                  

  Ca elev la Liceul românesc din Brașov, Ioan Hurubeanu a fost fascinat, printre altele de ceasul din turnul din Piața Sfatului. Dotat cu imaginație și spirit inventiv, și-a făcut un ideal din a crea un ceas, ceea ce a și reușit, după cum mărturisește colegul său de clasă Octavian Codru Tăslăuanu.

După mulți ani, când a avut posibilitate să-și construiască o casă, în Tulgheș, aceasta avea să fie un unicat, fiind prevăzută cu un turn cu ceas, cu mecanismele confecționate de el însuși din lemn, dovedindu-și adevărata măiestrie.  

                    

 

😍

          3. Familia Hurubeanu, în aduceri-aminte

Floarea Lăcătuș (Urziceanu)

Mama s-a născut la Corbu, pe Barasău. Era cea mai mare, în vârstă de 9 ani, din cei cinci copii rămași orfani de mama. Nu știu împrejurările prin care a ajuns în casa învățătorului Hurubeanu din Tulgheș, cred că aveau nevoie de ajutor și, totodată,  simțeau nevoia să facă bine unui suflet nevinovat. Povestea mama că a învățat multe lucruri folositoare pentru viață, că s-a bucurat de dragoste și afecțiune. Bunicul a luat-o acasă la un moment dat… Mama spunea că a regretat mult plecarea din familia Hurubeanu și că nu a uitat acea perioadă a copilăriei ei despre care vorbea cu mult drag.

D-zeu sa-i ierte pe toti, pe mama mea dragă și pe soții Hurubeanu pentru ceea ce au însemnat îin viața mamei mele!