marți, 28 februarie 2012

FASCINANTUL FENOMEN AL DĂINUIRII

Despre „Surâsul amintirilor” ...



CUPRINS:
1. Scriitorul Daniel Drăgan, Fascinantul fenomen al dăinuirii 
2. Alte opinii despre carte

1. Fascinantul fenomen al dăinuirii

Scriitorul Daniel Drăgan
   
    Rareori o lectură mi-a provocat o asemenea admirație și un asemenea entuziasm nesperat ca paginile unei cărți (unice!) semnate de o profesoară onestă, dar de o rară sensibilitate ca Doina Dobreanu, dintr-un sat pierdut în Munții Harghitei, sat neștiut, al cărui nume îl caligrafiez pentru prima dată cu un respect superlativ. Subcetate, așa se numește satul de unde vin paginile despre care vorbesc.
    Cartea Doinei Dobreanu este o rememorare fără cosmetizări a locurilor și oamenilor, a străbunicilor și părinților, a propriei sale vieți. Dar cu un talent uimitor. Cartea pare un manual de trai aspru, sever, dar frumos, o carte care trebuie citită cu bună credință, eliberându-ne de superstiția că tot ce scriu dascălii de țară este literatură periferică, demnă de o îngăduitoare condescendență.
Nu! Cartea „Surâsul amintirilor” a Doinei Dobreanu este proba magistrală a unui intelectual rafinat și vivace, cu un acut spirit de observație și analiză, cu o gravă putere de pătrundere a acelui fenomen inexplicabil, altfel decât prin vigoare și noblețe: dăinuirea.
Mă simt îndemnat să exemplific prin idei și citate aprecierile de mai sus. Imposibil. Este ca și când aș desprinde o piatră din structura piramidei încercând să ilustrez măreția întregului. Piatra va rămâne ceea ce este: o piatră, o simplă piatră, dar valoarea ei stă în alcătuirea edificiului, singura care poate da seama de dimensiune, proporție, expresivitate, grandoare, mister.
    Oamenii din cartea Doinei Dobreanu răzbesc trăind o viață zbuciumată, plină de obidă (nici astăzi nu au electricitate!), dar nu sunt răi și posaci; ei își asumă condiția și se ridică deasupra vitregiilor prin putere și frumusețe morală, izbutind să rămână senini, cu gesturi de o frumusețe voievodală chiar și în cele mai simple împrejurări ale vieții și – mai ales! – prin însușirea de a empatiza continuu, de a coagula în comunități viabile în care indivizii se structurează completându-se reciproc, potențându-și calitățile individuale în structuri sociale străvechi, dar încă viabile, indestructibile: familie, generație, obște sătească, vatră de civilizație și cultură.
    Cartea are calitatea de proză narativă, beletristică, însă e totodată – în felul ei – o monografie, o construcție care oferă argumente temeinice de natură antropologică.
Un singur fapt rupe echilibrul pefect și sparge armonia: eșecul propriului său mariaj. Drama persoanei, a autorului, a individului se convertește într-o mare dragoste pentru ceilalți, pentru toți ceilalți, de la strămoșii vii în amintirile bunicilor, la copiii rudelor, vecinilor, ai satului. Dascălul își împlinește vocația, carisma! Căci despre asta e vorba, nu despre un job, despre o slujbă aducătoare de venit, ci de un legământ profund și de o suferință care se cere distilată în esențele fine ale splendorilor oricând și oriunde posibile.
    Îi îndemn pe prietenii mei să citească această carte. Să nu se descurajeze dacă vor întâlni și pagini din oglinda cărora chipul autoarei nu se ivește zâmbind, ci lasă locul unor enumerări documentare, de maximă importanță etnologică și istorică pe care talentul Doinei Dobreanu s-a abținut să-l poleieze, să-l cosmetizeze. Vom fi răspătiți prin alte multe pagini de autentică și puternică emoție artistică. Volumul se susține prin întregul său și prin verticalitatea de simțire, prin puritate morală și demnitate umană.
          Recenzie publicată în „Condeiul ardelean”, la 24 februarie 2012

Prezentări de cărți la Casa memorială ROMULUS CIOFLEC de la Araci - 2011

2. Alte opinii despre carte:
 
„Surâsul amintirilor” este cartea unei vieţi, cartea cu ramul înflorit pe copertă, ca ram al veşniciei, al permanenţelor, al învierilor, al nesfârşitelor întrebări; o carte dedicată fiului autoarei, Mitruţ, care de mii de zile este în lumea de dincolo, fără ca lumea de aici să-l ia din arderi sufleteşti înalte; o carte despre cei ce sunt şi despre cei ce nu mai sunt pe pământ rătăcitor, o carte despre viaţă şi moarte, autoarea, stând la răscrucea lumilor, văzându-le cu înţelegere şi cumpătare, cu dor şi îngăduinţă, cu bucuria de a le putea mărturisi.
Amintirile, reîntoarcerile autoarei în timp, rememorând vieţi, întâmplări, locuri, nu sunt deloc tânguitoare, nu au nimic abrupt în şirul lor, dimpotrivă, o seninătate a fiinţei care a desluşit sensuri. Moto-ul cărţii este o reflecţie din Oscar Wilde: „Unde există durere, acolo pământul e sacru”.
„Surâsul amintirilor” este o carte biografică, cartea sinelui, a formării unui om, a întâlnirii acestuia cu destinul, cu limpezimile şi tulburările vieţii, relatate cu o sinceritate uluitoare ce ţine de spovedania în faţa altarului. E şi cartea familiei autoarei, cartea localităţii Subcetate, satul cu liceu, cartea relaţiei acestei localităţi cu ţara şi cu lumea, prin trasee culturale străbătute de autoare, cruciş şi curmeziş, cum ar spune Eminescu. E cartea reîntoarcerilor, a reîntoarcerii la chipul îngeresc al fiului, la moşi şi părinţi, la case şi locuri care şi-au pierdut din strălucire şi aici se naşte durerea, părerea de rău, chiar melancolia căutărilor. Chipuri şi locuri date de viaţă, legi ale vieţii ce nu mai sunt, dar au fost şi, în gând, în trăire, ele nu pot fi şterse, ele sunt şi acum în gândul, trăirea şi cuvântul autoarei, sunt şi vor rămâne. Ce curată perpetuare! Asemenea cărţi devin mici muzee: le citeşti, de fapt intri în lumi care au fost, despre care trebuie să vorbim, trebuie să le ştim, trebuie să le simţim umbletul, curgerea, fiinţa.
Cităm din „Locul nostru, săracul”, o aducere-aminte:
Îl privesc îndelung, cu nostalgie. Este parcă mohorât, tăcut şi ruşinat de sărăcia sa. Altădată, când trăia tata şi când era muncit cu dragoste şi cu râvnă, ne întâmpina toamna mândru şi prietenos, unduindu-şi holda în adierea vântului, cu spicele grele, încârligate, sau aliniindu-şi şirurile burduşite cu cartofii dolofani. Când ne făceam simţită prezenţa, în căruţa trasă de cai, se isca mare larmă: vrăbiile îşi luau zborul, felurite lăcuste se agitau neliniştite ici şi colo, şoarecii de câmp alergau speriaţi în toate părţile. Toate trăiesc după munca omului…, zicea tata fără leac de supărare.
Atâtea amintiri plăcute se derulează în mintea mea! Le retrăiesc cu intensitate şi mă emoţionează până la lacrimi. Mă văd cu ochii minţii în ipostaze diferite alături de părinţii mei la lucru aici: (…) Când îl ajutam pe moşu la arat, eu pogănici, el ţinând de coarnele plugului tras de vite, ne opream din când în când să ne tragem sufletul şi noi şi bietele animale. Ne aşezam amândoi pe grindei şi povesteam, în vreme ce vitele mâncau sau rumegau… Dar unde e mărul? Îl caut zadarnic cu privirea. Ştiu exact locul unde ar trebui să-l găsesc…Nu mai este! Mă apropii şi observ că fusese retezat chiar la suprafaţa pământului…
Despre cartea aceasta vom mai vorbi, este o carte densă, bine scrisă, într-o limbă română frumoasă. Prof. Dr. V. Marica [1]

(…) Din florile de cireş de pe prima copertă a cărţii „Surâsul amintirilor” picură lacrimi şi străbate un dor după ce a fost şi nu mai este, după ce n-a fost şi putea să fie.
Teama de a intra într-o lume necunoscută pe care o priveşte circumspect, legătura prin fire nevăzute de satul natal, de oamenii de acolo, de datini şi eresuri, i-au îndreptat mereu paşii spre acasă. Acolo surâsul oamenilor e blând ca o noapte de mai, greierii cântă mai frumos ca oriunde, pâinea coaptă în cuptor miroase mai altfel, mirosul fânului proaspăt cosit este mai îmbătător, fiarele sălbatice nu dau la oamenii locului fiindcă-i cunosc, cimitirul unde odihnesc strămoşii e aproape şi te poţi sfătui cu ei la vremi de cumpănă, în cuiburile de sub streşina casei se întorc aceleaşi rândunele, iar cântecul cucului de pe Coasta Filpii e mai duios. În poieniţele de la poale de codru mai joacă şi acum în miez de noapte zânele, iar caii năzdrăvani mai apar şi acum prin pădurile de dincolo de Făget, rânchezând şi dând flăcări pe nas în nopţile târzii.
Într-un „crochiu de autoportret”, autoarea încearcă să-şi definească firea: „Simt că port şi eu în mine semeţia şi seninătatea munţilor care ne înconjoară. Aici îmi simt rădăcinile, amestecate cu cele ale brazilor. Aici îmi încarc cel mai bine sufletul şi trupul cu puteri noi la fiecare răsărit de soare.(…) Port în mine cutezanţa strămoşilor mei, oameni aspri de la munte, care au învăţat să înfrunte cu demnitate nu doar iernile cumplite, ci şi foamea, mizeria, vitregiile vremurilor... Recunosc în caracterul meu trăsăturile contradictorii ale părinţilor şi ale bunicilor mei: sunt intransigentă, semeaţă, încăpăţinată şi hotărâtă”. (…)
Menţionează de asemenea sensibilitatea, răbdarea, chibzuinţa, robusteţea şi pasiunea pentru muncă, dragostea pentru natură şi pentru tot ce este frumos,  darul şi pasiunea pentru creaţie, ca şi spiritul de libertate… Frumoasă schiţă de autoportret şi foarte sinceră!  
Portretele părinţilor, ale bunicilor şi ale multor săteni – Moş Luca, Vecina, Finica, Unchieşul Ştefan-inginerul, unchiul Petru Dobreanu - sunt realizate şi ele în tuşe sigure, iar naraţiunea şi descrierea sunt măiestrit îmbinate, încât aproape nu sesizezi când începe una şi se sfârşeşte cealaltă. (…)
Comuna natală, Subcetate, căreia îi dedicase cu ani în urmă şi o monografie, este pentru autoare leagănul celor mai dragi amintiri. O urmăreşte prin timp, cum s-a născut din legendă, stăruie asupra tributului de sânge pe care l-au dat locuitorii ei în cele două războaie mondiale.
Capitolul „Magia sărbătorilor de iarnă” este de o mare încărcătură poetică. Atmosfera din preajma Crăciunului este plină de taină. Copilul care se bucură cu toată fiinţa de sărbătorile de Paşte şi Crăciun este alături de părinţi la muncile câmpului, vara, şi la cele casnice, iarna: torsul, ţesutul şi cusutul minunatelor cămăşi pentru zilele de sărbătoare.
Drumul făcut de fetiţa care-i duce prânzul bunicului pe Duda este considerat unul iniţiatic, o adevărată aventură, la fel ca şi al Lizucăi lui Sadoveanu, iar descrierea unei furtuni care se declanșează ca din senin, vara, la poalele Făgetului ne aminteşte de Calistrat Hogaş.
Profesoară fiind, îşi conduce elevii în excursii prin ţară pe urmele înaintaşilor, creatori de neam şi ţară, de limbă şi cultură românească.(…)
Cartea „Surâsul amintirilor”, pentru care mulţumesc distinsei mele colege de breaslă de dincolo de munţi, este pentru orice cititor o tulburătoare şi sinceră confesiune a autoarei, o mărturie a dragostei pentru locurile natale şi o deschidere pe care trebuie să o aibă fiecare dascăl către cultura şi arta românească şi universală.
Profesor Ioan Dobreanu
Roman, 10 mai 2011

Draga Doina, îţi mulţumesc pentru darul deosebit. Este o carte scrisă cu sufletul, în care fiecare cuvânt are rolul de a lucra adânc în conştiinţa cititorului. Prin scris ai dat viaţa perenă unei istorii, care nu aparţine doar biografiei personale, ci şi destinului colectiv al unor locuri cu semnificaţie aparte în spațiul geografic românesc.
Îmi place felul cum ai structurat-o, înserând aspectele vieţii personale în contextul istoriei unei epoci la care ai fost martor şi protagonist, îmi place modul cum ai decantat suferinţa, lăsând să se vadă plieri ale sufletului tău, vibrând de dor, atât de supus omenescului, în măsura în care omul nu se poate împotrivi unui dat imuabil, care este propriul destin.
Este o carte plină de viaţă, de omenesc şi de înţelepciune. Toţi cei evocaţi de tine devin, implicit, parte a unei istorii care nu se va pierde, datorită forţei tale de evocare.
Iubesc şi admir în acelaşi timp cuminţenia, erudiţia, firescul artistic al exprimării. Tinerii vor găsi aici o sursă de apa vie. Acesta este marele câştig al cărţii tale.
Prin rememorare, ai purificat suferinţa, ai atins acea stare de catharsis, de care ne vorbeşte Aristotel. Şi te felicit pentru ca ai avut TĂRIA de a o scrie! Profesor Maria Stoica
Sfântu-Gheorghe, 6 mai 2011
Profesoara Maria Stoica, la Araci
Draga Doina, am fost impresionată de cartea ta din mai multe motive: pentru că ai găsit puterea să scrii atât de frumos despre viaţa alături de copilul tău, cu o căldură deosebită, cu memoria limpede şi neîmpovărată de durerea din tine datorată pierderii suferite; relatările, de o mare sensibilitate, sunt impresionante, dovedind că eşti un om puternic. În acest moment îmi vine în minte un citat dintr-o carte despre o pasare care, pentru a cânta şi mai frumos, i s-au tăiat aripile…
Mă bucur mult pentru tine şi pentru tot ce ai realizat. Sunt foarte mândră că am avut prilejul să te cunosc şi că faci parte din viaţa mea.
Chiar daca viaţa a fost mai aspră cu tine, încă de la naştere ai fost binecuvântată de Dumnezeu deoarece te-a înzestrat cu calitatea de a iubi oameni, locuri, evenimente, deoarece ai avut norocul să te poţi bucura din plin de tot ce te-a înconjurat. Şi, dacă ai reuşit să ierţi şi să mergi mai departe privind înainte, este nemaipomenit.
Toate lucrurile absolut remarcabile pe care le-ai făcut şi care vor dăinui le-ai realizat după moartea copilului şi... cu ajutorul lui. Aşa că, de fapt, el nu a murit niciodată, doar s-a mutat într-un alt loc, de unde să te ajute şi să te inspire să faci tot ce ai făcut, atât de trainic şi de frumos. Îţi dai seama ce echipă tare sunteţi voi doi?
Sper că te simţi împlinită. Şi sper că mai ai încă ceva de spus. Felicitări!
Profesor M. Vădan
Cluj-Napoca, 7 mai 2011

Cireşul înflorit de pe copertă pe albastrul proaspăt al cerului… căte făgăduinţe pentru o lume mai bună, câtă speranţă reînnoită!
Te citesc cu nesaţ, cuvântul tău redă demnitate omului, frumuseţe gândurilor, bunătate pornirilor, verticalitate aspiraţiilor sale.
Durerea dăruită este frumuseţe şi speranţă, ea ne duce la Cristos în care suntem biruitori.
Cu iubire şi gratitudine, M-T. Cernea
Bucureşti, 20 mai 2011

Prezentarea cărții la Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din Toplița
Stimată doamnă Doina Dobreanu,
Am primit frumoasa Dvs carte. Felicitări! Dacă o carte o citeşti cu plăcere, este cea mai bună confirmare a calităţii ei. Este adevărat, lucrarea nu se poate încadra strict într-un gen anume, respectiv: memorialistică, istorie locală, etnografie etc. Are din toate acestea câte ceva, conţinând realităţi „topite” într-o abordare subiectivă, de mare profunzime, care poartă pecetea sensibilităţii şi generozităţii sufletului Domniei Voastre. Paginile dedicate satului natal, portretele oamenilor dragi, descrierea vieţii cotidiene de odinioară şi întreaga colectivitate în ansamblu, conferă valoare lucrării şi îi asigură un loc distinct în peisajul cultural harghitean. Dacă sunteţi de acord, în programul colocviului „I.I. Rusu” cuprindem şi lansarea acestei noi izbânzi editoriale.
Cu prietenie şi preţuire, I. Lăcătușu
Sfântu-Gheorghe, 12 mai 2011

S-ar spune că memoriile, mai ales dacă au şi o nuanţă nostalgică, nu ar avea priză la publicul cititor. Dar în cazul în care autobiografia se dezvăluie în cutele istoriei societăţii contemporane autorului, aceasta e capabilă să interpeleze memoria cititorului, în măsura apropierii sale de momentele şi locurile evocate de autor. De această factură este această cartea Doinei Dobreanu. A fost o lectură agreabilă şi interesantă, autoarea împletind pagini autobiografice cu pagini cu caracter monografic al localităţii (Subcetate) şi a regiunii natale (valea Mureşului superior). Sub forma unor scurte povestiri grupate tematic în cuprinsul a şase capitole, ni se dezvăluie timpuri şi locuri filtrate de sensibilitatea unui dascăl prin vocaţie.
Pr. C. Dîrle

Stimată colega, am citit cu multă plăcere ultima dv. Carte - „Surâsul amintirilor” - pe care o consider cea mai realizată din punct de vedere literar prin lumina nostalgică pe care o răspândiți asupra copilăriei și vieții unui dascăl devotat muncii sale, prin portretele făcute unor rude și locuitori din Subcetate, prin încercarea de a evidenția munca plină de satisfacții a unui truditor pe ogorul cunoașterii. Felicitări pentru realizarea volumului!
     Prof. N. Vrabie
Miercurea Ciuc, 23 oct. 2011
Prof. Dionisie Șerban prezintă cartea elevilor de la
Liceul „O. C. Tăslăuanu” din Toplița
Noiembrie 2011

  Draga Doinita, 
    Citesc. Te citesc. Bineinteles ca am inceput cu "Surasul amintirilor'.    Voiam să te cunosc. Si, doamne, cata asemanare...
 Povestea ta e și povestea mea. Obârșiile tale sunt și ale mele. "Moromete" al tau e și "Moromete" al meu...Și Mitrut al tău a fost și al meu. La episodul atât de tragic al plecării copilului din această lume, am citit , am recitit, am retrăit... Ai acolo și niște citate... Cât adevăr mai au... Iar fraza ta cu desparțirea pentru eternitate m-a zguduit. Bietul suflet omenesc  nu poate îndura... E o nedreptate strigătoare la cer. Și, totusi, noi am trăit-o aievea. Apoi am încercat să  existăm într-o lume rece, fără coordonate. Nu știu  cât am reușit. Într-o astfel de capcană a morții, rămâi prins... (V.R.)
                                                                                                                          
 






[1] În Emisiunea „Vitralii”, la Radio Târgu-Mureş, 12 mai 2011