Fragmente din cartea ACASĂ, LA SUBCETATE, 2012,
autori: Doina Dobreanu și Zorel Suciu
PARTEA I: 1. FAMILIA LUI NOCOLAE URZICĂ A MARII
PARTEA a II-a:
2. Familia lui IACOB URZICĂ 3. Familia lui GAVRIL URZICĂPARTEA a III-a: 4. Familia lui DUMITRU HURUBĂ
6. Familiile HANGA şi ȚEPELUŞ
Hanga Dumitru, născut pe Deal, s-a căsătorit cu Ioana Țăran din
Gălăuţaş şi au ales să-şi întemeieze gospodărie în cătunul de Peste Mureş.
Unicul lor copil, Alexandrina Hanga (1929-2011), s-a căsătorit cu
Alexandru Țepeluş din satul Călnaci (1924- 2004). Urmaşi: Dumitru-Gavril (n.
1947), profesor, şi Doina (n. 1952), ingineră.
Din jurnalul cu amintiri
3 septembrie 2011. Îmi vine în minte ideea de a merge la doamna
Maria Hanga, din Poiană. Ştiu că a păstrat frumos relaţia de rudenie cu Dumitru
şi Ioana Hanga de Peste Mureş. O găsesc supărată din cauza reumatismelor care au început să-i
cauzeze dureri. Până acum nu a avut nevoie de medicamente. Nu este o zi fastă
pentru ea, dar nu refuză să-mi povestească. Câte amintiri s-au adunat în cei
nouăzeci de ani ai ei! Fetele s-au căsătorit şi au plecat, dar ce noroc că îl
are aproape pe Nicu! Nu este singură şi totuşi este, mai mult cu gândurile, cu
amintirile ei, pe care şi le derulează adesea pentru sine. Povesteşte sacadat,
în propoziţii scurte, dar care exprimă esenţe existenţiale.
Am stat laolaltă pe Deal cu Mitru şi Ioana Hanga. S-ar fi mutat
cu noi în Poiană, dar n-au mai găsit loc să cumpere. Ei s-au aşezat Peste Mureş.
Şi-au cumpărat acolo loc pentru casă şi gospodărie, de la Petrea Nitului,
alături de Părhaiţă.
Ne întâlneam tot pe Deal, la lucru, că aveam pământurile
lângolaltă. Povesteam când ne mai odihneam, dar ne şi ajutam.
Mitru era veteran de război: a fost rănit şi a rămas şchiop
pentru totdeauna. Cu Ioana eram cumetre. Era prietenoasă şi omenoasă.
Mi-amintesc, în vremea războiului, când au venit ruşii şi au stat în comună
trei săptămâni, eu am fost mai mult fugită de acasă. Bărbatul meu era la
război, copilele le lăsam cu bătrânii şi eu mă ascundeam cum puteam, prin şură,
prin popuşoi… Veneam o dată de pe Hodoşa, unde am fost la lucru, şi eram atât
de flămândă că am intrat pe la Ioana Hanga, Peste Mureş, şi, cu toată ruşinea,
i-am cerut ceva de mâncare. Ciorbă de cartofi avea pregătită şi, Doamne, ce
bună a fost!…
Când ruşii au plecat din sat, m-au obligat să merg cu carul şi
cu vitele până la Satu-Mare, să transportăm muniţie pentru front. Aveam 24 de
ani… Am fost cu Mariţa lui Vasile Hurubă, vecina mea. Ni s-au rupt opincile de
atâta mers, ni s-a terminat mâncarea pe care o luaserăm cu noi. Ieşeau femei în
calea convoiului şi ne aduceau mâncare şi apă…
Nu se poate uita!
Şi cuvintele i se înnoadă în gât o vreme…
Când bărbatul a fost concentrat în 1938 la Satu-Mare, Anuţa
avea 4 luni; când s-a întors, Anuţa terminase clasa I. A fost în război prin
Cehoslovacia, apoi în lagăr în Rusia. Cât a stat în lagăr, n-am mai primit de
la el nicio veste. Toţi se întorceau acasă… pe el îl credeam mort. Noi ţineam
animale, vara eram tot pe munţi: vacile erau în Buneasa, viţeii la Figheş şi
boii la Secu. Opincile le puneam în traisă pe unde locul era bun, ca să le cruţ.
Cu munca am fost obişnuită de mică. Tata fusese rănit în război, i s-a tăiat
piciorul, apoi a murit. Am rămas opt copii orfani. Noi, copiii, mergeam la
pădure pentru lemne. La 16 ani m-a măritat mama. Bătrânii, cei care l-au
crescut pe bărbatul meu şi cu care am trăit laolaltă, au fost grijnici cu
copiii mei şi i-au iubit mult… Şi numai pentru atâta, zic Dumnezeu să-i odihnească în pace! Şi pe ei, şi pe Ioana şi
Dumitru Hanga, şi pe toţi cei care nu mai sunt!
Doamna Maria Hanga îmi povesteşte momente din viaţa ei, care nu
se uită, desigur, asemănătoare cu cele ale comunităţii întregi, emblematice
pentru o întreagă generaţie, care a cunoscut consecinţele Primului Război,
ororile celui de-al Doilea Război Mondial şi toate schimbările care i-au urmat.
Îmi vine astăzi în minte, din şirul de persoane purtând aceste
nume, persoane pe care le-am cunoscut, şi Ioana Hanga: un om bun, care a ştiut
să-şi găsească liniştea interioară, un om blând şi generos, dovedind putere
morală prin cuvânt, privire, atitudine şi ţinută, un om care ştia să creeze
relaţii profunde cu cei cunoscuţi, ascultând cu atenţie şi respect, vorbind
cumpănit şi aşezat, aducând mângâierea iertătoare, sacrificială.
A ştiut să găsească, cred, calea fericirii în gândurile sale
bune şi în iubirea pe care o dăruia celor din jur, făcându-şi timp pentru
fiecare din cei dragi, înţelegându-le nevoile, grijile şi necazurile,
descoperind plăcerea şi bucuria în fiecare activitate zilnică.
Şi-a dăruit viaţa celor dragi cu mărinimie. Uitarea de sine este
atât de necesară pentru a susţine echilibrul unei familii cu soţ, fiică, ginere
şi nepoţi. Pentru Dumitru şi Doina, bunica a rămas de neînlocuit, chiar şi
numai pentru zâmbetul plin de iubire, înţelegere şi încurajare oferit zilnic.
Expresia luminoasă a chipului său era darul ei cel mai de preţ, iar lumina ei
venea dintr-un suflet mare, iubitor, plin de credinţă.
Când am cunoscut-o mai bine, ea era la apusul vieţii. În ochii
ei străluceau mereu lumina, smerenia şi umilinţa, calităţile celor aleşi ca să
facă lucruri bune. Corectă, cinstită, blajină şi cuvioasă, a trăit înţelept
fiecare moment, fără regrete de nici un fel. Cei care am cunoscut-o deplin nu o
vom uita-o niciodată. (DD)
2 septembrie 2011. Valeria Pop îşi aminteşte: Cea mai bună
prietenă a mea a fost Alexandrina, mai mare cu un an decât mine. Am crescut şi
am umblat la şcoală împreună. Mergeam peste deal la ea…
Am rămas prietene toată viaţa. Nu venea în sat să nu intre pe
la mine. Când a rămas văduvă şi singură, am mers două săptămâni Peste Mureş, ca
să dorm cu ea. De câte ori ne strângeam la Alexandrina, în poveşti, eu, Aurelia
Nucului, Mărioara lui Bujor şi Valeria lui Gavril! Acum, dacă Alexandrina nu
mai este, nu ne mai întâlnim la casa din capul satului…Mi-e dor de ea şi îmi
lipseşte foarte mult.
La sărbătoarea fiilor satului
Aş începe prin a crede că întâlnirea
fiilor satului de Peste Mureş din 2011, la care am participat şi eu împreună cu
familia mea, - o adevărată sărbătoare plină de bucurii şi emoţii devenite deja
amintiri – a fost o întânire care, precedată de încă două ediţii, ar putea avea
şi viitor, ar putea deveni tradiţională.
Îmi amintesc cu mare drag momentul când am
văzut în casa bunicilor mei de Peste Mureş o poză veche. Recunoscându-l pe
bunicul Alexandru, am întrebat curioasă când a fost făcută. Cu mare emoţie şi
bucurie, el mi-a răspuns că poza fusese făcută înainte de a mă naşte eu, la o
mare serbare a fiilor satului din acest cătun. Nu puteam să-mi imaginez atunci
semnificaţia acelui eveniment şi nu puteam nici să înţeleg mandria din ochii
bunicului, însă acum, după această zi memorabilă, am reuşit nu numai să
înteleg, ci şi să simt o emoţie şi o mândrie asemănătoare celor exprimate de
toată fiinţa bunicului meu. Regret enorm că bunicii mei de Peste Mureş nu mai
sunt, dar ştiu că ne-au vegheat tot timpul de undeva de sus şi au fost mândri
că noi, cei tineri, continuăm această tradiţie.
Charles Colson spunea că familia este
cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se
atasează un individ cât şi prima autoritate sub care acesta învaţă să trăiască,
familia este cea care stabileşte valorile fundamentale ale unei societăţi.
Astăzi, oamenii de Peste Mureş au demonstrat că sunt o mare familie şi acest
lucru m-a impresionat profund.
Începutul acestei zile a fost încărcat de
înduioşare. Văzându-l pe tata îmbracat în costumul nostru tradiţional şi
nerabdător să se întâlnească cu consătenii lui, am realizat magnitudinea
acestei serbări. Am simţit o deosebită plăcere şi mândrie uitandu-mă azi la
părinţii mei, am simţit că provin dintr-o familie frumoasă, în care datinile şi
tradiţiile noastre mai sunt respectate.
Momentul cel mai încărcat emoţional a fost
când am ajuns Peste Mureş şi am văzut atâta lume plină de emoţie, îmbracată în
portul nostru strămoşesc. Erau atât de încântaţi toţi revăzându-se încât nu mai
ştiau cine cu cine să vorbească. Credeam că pe toţi locuitorii din această
parte a comunei îi cunosc, dar s-a dovedit ca mă înşelam şi că sunt mult mai
mulţi decât îmi închipuisem eu cei cu obârşia în acest loc. Mă bucur nespus că
am avut ocazia să reîntâlnesc oameni pe care nu-i mai văzusem de mult şi să
cunosc persoane noi din această mare familie a cătunului.
Am plecat apoi împreună la biserică, cu
mândria de a fi îmbrăcaţi în portul strămoşesc şi bucurându-ne de privirile
admirative ale sătenilor. Slujba a fost una deosebită. Parcă şi biserica se
bucura de prezenţa noastră. Am simţit împreună cu noi pe cei din biserica
nevăzută, cum spunea părintele Gheorghe Oană, pe cei dragi ai noştri plecaţi
în lumea celor drepţi. Cred că le-am adus cel mai frumos omagiu îmbrăcându-ne
în portul românesc, rugându-ne şi bucurându-ne împreună. Toşi am simţit mândria
de a purta numele de fiu al satului, de a continua sărbătoarea iniţiată
cu mulţi ani înainte, în vremuri mai puţin favorabile.
Această minunată sărbătoare s-a încheiat
cu o binemeritată petrecere, care ne-a dat prilejul să depănăm amintiri şi să
ne cunoaştem mai bine rădăcinile. Muzica şi voia bună au fost nelipsite, ceea
ce a făcut ca această zi capricioasă să ne aducă numai soare în sufletele
noastre. Nu voi uita niciodată emoţia, bucuria şi exaltarea sufletească intensă
provocate de această sărbătoare şi sper din tot sufletul ca noi, cei tineri, să
putem duce mai departe această divină tradiţie.
7. Familiile MOLDOVAN
Dumitru şi Alexandru Moldovan sunt doi fraţi de la Şchiopeni care şi-au luat neveste de Peste Mureş şi s-au stabilit aici.
7.1.
DUMITRU MOLDOVAN (1921-1991) s-a căsătorit cu Ana Muscă (1929-2007), crescută
de familia Dumitru şi Paraschiva Hurubă de Peste Mureş, familie care nu au avut
propriii copii. Copiii lui Dumitru şi ai Anei Moldovan sunt: Ionel, Valer și
Vasile. Ionel (n. 1952) are doi
fii: Vasile şi Daniel.
Valer (n. 1955), înfiat de
Dumitru şi Paraschiva Hurubă, le poartă numele. Copiii lui: Dumitru-Cătălin şi
Cătălina. Vasile (n.1958) este
căsătorit cu Aurora şi nu are urmaşi.
6 februarie 2012, Vasile Moldovan: Părinţii noştri, Ana şi
Dumitru Moldovan, au fost ţărani harnici şi vrednici. Au locuit la începutul
căsniciei lor pe Părău, apoi s-au mutat Peste Mureş. Din truda şi munca lor au
construit patru case, pentru ei şi pentru cei trei feciori; au cumpărat şi
pământ.
Tata era şi dulgher şi tâmplar. Împreună cu Petru Urzică (Bâzu)
şi cu Alexandru Urzică, vecinul nostru, au construit biserica din lemn de la
Zaul de Câmpie.
Mama îşi petrecea fiecare iarnă la războiul de ţesut; ne-a
pregătit zestre ca la fete. Vara o petrecea pe câmp. Eram mici şi nu puteam
merge atâta cale pe jos; pe mine mă lua în braţe, pe Valer „biserică”, pe
umeri; avea de cărat şi traista cu mâncare şi canderul cu zeamă. A îngrijit 18
ani şi bătrânii care îl înfiaseră pe Valer…
Părinţii m-au ajutat/ M-au crescut, m-au îndrumat,/ Dar nu prea
i-am ascultat/ Prin spitale am umblat…/ Din Cer tata m-a chemat,/ Dar mama nu
m-a lăsat,/ Lui Dumnezeu m-a-ncredinţat/ Şi aşa mi-a cuvântat:/ - Plec eu! Cu
el, eu m-am cununat,/ Tu rămâi, că eşti bărbat,/ Să grijeşti ce ţi-am lăsat,/
Averea s-o preţuieşti,/ Pe noi să ne pomeneşti.
Dumnezeu să-i odihnească în pace după omenia, buneţea şi
vrednicia lor!
8. Familiile COTFAS şi SUCIU
Mama şi copiii: Ileana, Dumitru şi Anuţa, în 1945
Ileana s-a căsătorit cu
Vasile Țifrea şi au locuit în Podirei (Pe Baltă). Au avut şi ei patru copii:
Ionel (n. 1949), Livia (1952-2012), Maria și Vasile.
Dumitru, care a locuit Peste
Mureş, nu a avut urmaşi. Anuţa (n. 1932) s-a căsătorit cu Ioan Suciu şi
au întemeiat gospodărie Peste Mureş. Fiul lor, Zorel (n. 1960), învăţător, apoi
profesor de arte plastice, este directorul Muzeului Etnografic din Topliţa.
Copiii săi sunt: Andrei şi Zina.
Din jurnalul cu amintiri
20 august 2011. Anuţa Suciu, a Măriuchii lui Gavril Cotfas, zis
Părhaiţă, şi-a petrecut toată viaţa în cătunul de Peste Mureş. Femeie firavă,
dar ambiţioasă şi harnică, cu privirea mereu senină şi blândă, ajunsă în pragul
vârstei de 80 de ani, acum văduvă şi cam izolată în acea parte de sat, este
fericită când are prilejul să povestească despre vremurile de altădată, despre
oameni dragi pe care i-a cunoscut sau alături de care a trăit. În amintirile
ei, spuse la ceas de toamnă târzie fiului său, Zorel Suciu, este concentrată
povestea existenţială a acestei comunităţi timp de un secol.
Mama: Nu ştiu dacă e
bine, dar aşa îţi vine, când vorbeşti despre satul tău, să începi cu ai tăi. Ştii
cum e? De acolo, unde se sapă o fântână, oamenii nu mai pleacă. Aveam cinci ani
când tata a săpat fântâna Peste Mureş. Au săpat lucrătorii vreo şase metri până
au găsit apă, dar au zis că nu ajunge pentru animale. S-au mai dus în jos vreo
trei metri şi au dat peste o viţă care i-a ameţit pe cei din fântănă.
Fântâna e în mijlocul grădinii. De jur-împrejur, casa, cuptorul
cu căsuţa lui, şoproanele, două grajduri, pomăt.
Tata ştia cum e la ţară, în jos pe Mureş, că acolo se fac
bucate şi pentru oameni şi pentru animale. A vrut să se mute pe câmpie cu
familia, dar nu l-a lăsat mama. Atunci a
umplut tata grădina de pomi…
Zorel: Dar gropile din
răzor?
Mama: Gropile care se
văd în răzor sunt buncăre săpate de noi: unul mai mic, pentru haine, altul mai
mare, pentru toată familia… Le-am folosit în vremea războiului.
Zorel: Cum e cu satul
de pe Deal? De acolo aţi venit Peste Mureş…
Mama: Eu îmi amintesc
numai de două case locuite pe Deal: în una trăia bătrâna Zămonoaie şi în
cealaltă era Vasile Văscan cu nevastă-sa, Ioana, o femeie slabă şi mică, soră
cu George şi Gavril a Măriuchii Petrii, dar şi cu Iacob de la Troci.
Erau case pe drumul spre Trocile Duzii. Pe partea de către Mureş
erau case bătrâneşti cu târnaţ. Casa lui George era de la deal de drum, casa
lui Gavril, de la vale. Unde-s crucile la Mitru lui Lascu erau ileturi (clădiri) mai înainte. Tot pe
aici a fost şi şcoala, în casa lui Mitru Hanga a Petruchii, pe care a vândut-o
până la urmă.
Mai departe era casa lui
Mitru Suciu, care nu ţinea de cătunul de pe Deal, apoi se întindea câmpul Şeştinei,
gol.
Zorel: Care să fi fost
cauza plecării locuitorilor de Pe Deal?
Mama: Mulţi au coborât
de Pe Deal fiindcă nu era apă acolo. Cărau, bieţii, apa cu butia de la trocile
Duzii sau cu căldările, urcând pieptiş Coasta Mureşului.
Primul a plecat Gavril, după el, Mitru Hanga, Şchiopul, frate
cu bunica. Tatăl lor era Petrea lui Ştefan de Pe Deal. Unchieşul Mitru cu mătuşa
Ioana, Gălăuţanca, au avut-o numai pe Alisăndrina, măritată cu Sandu Țepeluş de
pe Călnaci.
Când au venit ei Peste Mureş, aici erau deja oameni înstăriţi,
cu case mari. Niculai al lui Niculai a Marii, cu barbă de nu i se vedea obrazul
blonduţ, era cioban cu turmă de oi. Când au venit şi părinţii mei de Pe Deal,
nu aveau pământ aici, dar au cumpărat de la Nitu, cu preţul a doi cai, de la
Blăgani şi de la Ghergoaie. A fost greu, dar cu timpul au ieşit deasupra
necazului. Şi-au luat şi batoză de treierat mânată de cai. A vândut tata lemn
din casa bâtrânească, tare ca clopotul, şi animale ca să cumpere o şură mare,
că avea vite multe. A cumpărat un ilet cu şase rânduri de bârne la celnă… Astea
erau poveştile, despre vînzări şi cumpărări, pe care le ascultam seara!
Zorel: Cum s-a ajuns la
clădirile de astăzi ar fi mult de povestit?
Mama: Omul care a
primenit grădina părintească a fost Ionel Țifrea, verişor de rangul doi cu
Nicolai Țifrea şi mătuşa ta, Anuţa lui Iacob, luată de nevastă de fratele meu,
Mitru Cotfas, Părhaiţă, după ce a rămas văduvă…
Zorel: Să
vorbim şi de vecinii noştri!
Mama: Da, Vasile Muscă, a
Ciocârlănoaiei şi cu Ioana, soră cu Huruboaie de la Gară s-au petrecut de mult.
Copiii lor -Valeria, Nucu, Viorica, Anuţa, Nicu - au, la rândul lor, urmaşi…
Unii au murit, alţii s-au înstrăinat. În casa lui badea Vasile a mai rămas Nuţica…
Lângă ei s-a aşezat Cinardi Mihai cu o fată săracă de pe Duda,
Anuţa lui Geandră. Oameni de treabă şi frumoşi amândoi!
Gospodăria lui Gavril Cotfas.
Reconstituire grafică: Zorel Suciu (1999)
Peste drum de noi, au trăit ani buni Iacob şi Anuţa. Iacob a
fost copil orfan, neam de-al lui Ion a Floarei de pe Filpea. A fost crescut de
Măriuca şi Neculai al lui Neculai a Marii. Iacob era mare meşter în lemn, făcea
mobilă, uşi, ferestre, fântâni şi unelte pentru gospodarii din vecinătăţi.
Anuţa lui Iacob avea unchieş de văr pe Bătrânul Ioan Țifrea cel
Orb. El avea casă mare pe Dos, peste drum de Vasile Țifrea, Batozarul, şi se
ocupa, aşa orb cum era, de copiii care veneau la el să-i înveţe carte.
Zorel: Cei de
aici, ca să-şi poată prinde poveştile lor de un loc, îi dau acestuia un nume.
Sunt atâtea exemple: Părul lui Florea, Fântâna lui Părhaiţă, Răchita Bujorilor,
În Deal la Cruce… Putem urzi o poveste pentru ca numele acestea să poată fi
ascultate din nou, ca poveste sau ca parte dintr-o poveste.
Părul lui Florea cu pere mălăieţe mi-l amintesc şi eu…Dar care
copil de Peste Mureş nu râvnea, oare, să-i guste perele zemoase, dulci şi
aromate? Cine era Florea?
Mama: Florea nu era de pe
la noi. A stat cu Părăştiţa, soră cu Ciocârlănoaia, mama lui Vasile şi Gavril
Muscă. Părăştiţa Florii nu a avut copii, dar toţi nepoţii le ziceau „tata
Flore” şi „mătuşa Paraştiţă”. Ei au luat-o de suflet pe Valeria, una din fetele
lui Vasile Ciocârlan. Valeria, soră cu Nuţica, a slujit la Paraştiţa şi Florea
12 ani, dar nu s-a ales cu nimic… Averea Florii au moştenit-o alţii… Valeria
s-a măritat cu Sandu Moldovan şi şi-au făcut casă lângă părinţii ei, Peste Mureş…
Zorel: Peste
drum de Muscani locuieşte Vasile. Cum se face că cei din familia lui poartă o
poreclă care ne trimite la o chiuitură legată de un obicei vechi: chiuitul
găinii la nunţile ţărăneşti?
Mama: Mariţa, mama lui
Vasile Urzică, era vestită socăciţă şi chiuitoare la nunţi. Pe ea a ţinut-o
Mitru lui Neculai a Marii. Când a luat-o de nevastă, el era văduv cu patru
copii: Mitru Bujor, Neculai, Dina Ricoşului şi Gavriluţ Bujor. Au avut împreună
încă doi copii, pe Măricuţa lui Mitru Pop, Vulpea, şi pe Vasilică.
Zorel: Suntem
în inima cătunului Peste Mureş, aici unde locuiesc urmaşii urmaşilor lui
Neculai a Marii…
Mama: Neculai a Marii a
avut cinci feciori: pe Nicolai, Dumitru, Gavril, Ion şi Petruca. Despre urmaşii
lui Dumitru ţi-am spus. Niculae şi Gavril s-au însurat cu două surori din Deal,
Măriuca şi Iulia. Gavril a fost vreme de doi ani primarul comunei Subcetate,
înainte de ultimul război. N-au avut copii niciunul, aşa că au luat de suflet
doi nepoţi: pe Mitru Bujor şi pe Mărioara, care s-au şi căsătorit.
Nuţu lui Nicolai a Marii şi-a adus nevastă din Voşlobeni. Era o
femeie frumoasă, Anuţa Voşlobanca, cu dinţi ca de aur în gură. Au avut copii pe
Maria lui Vasile a lui Georgieş, pe Cheţa lui Ilisan, Păcală, pe Valeria lui
Nicu Suciu, Vandoru şi pe Milu.
Zorel: Tot
aici locuiesc şi Hurubenii…
Mama: Urmaşii lui Nuţu
Anii Pichii şi ai fratelui său, Dumitru. Nuţu şi nevasta lui - tot Ana se
numea! - au avut mulţi copii: Traian, Mariţa, Ioana, Petrea, Florentina, Iulia,
Dumitru, Livia. Traian a rămas acasă şi şi-a adus femeie din Călnaci, pe
Viorica, din neamul lui Petrea lui Ionuţ a Ilii Cioncului, aşezat pe lângă şcoala
din Călnaci.
Traian m-ar fi vrut pe mine, dar în cele din urmă a zis aşa:
„Mai bine să fie nevasta de departe, când oi striga una, cum mi-i obiceiul, să
nu fugă acasă…”
Zorel:
Dumitru, frate cu Nuţu Anii Pichii, a trăit tot Peste Mureş…
Mama: Dumitru s-a aşezat
lângă Nuţu, în grădina părintească. Ne-am înrudit cu el după nevastă, Paraştiţa,
soră cu Vasilică a Burcii de pe Duda, bunicul tău, soră, de asemenea, cu femeia
lui Ciocârlan de la Troci, cu Ionica de pe Costiţa Duzii. A rămas în pomelnic
cu „Bunăoară, eu mă duc!” Iţi aduci aminte cum ne povestea tatăl tău despre el şi
păţăniile lui cu vulpea şi taurul, la stână…
Zorel: În
vremea tinereţii dumitale, când se organizau mici petreceri cu ocazia clăcilor
de întrajutorare, de unde aduceaţi ceteraşul? Erau atunci şi în satul Filpea, şi
în Călnaci, şi în Podirei..
Mama: Aveam ceteraşul
nostru aici, Peste Mureş: pe Ianoş Perghelt. Cânta la clăci cu cetera sau cu ţitera.
O ţinea acăţată pe perete în cui. Când a slăbit şi nu mai putea cânta, oamenii
au zis că „i-a căzut cetera din cui”. Locuia într-o casă la marginea cătunului,
dincolo de Muceni, lângă groapa de nisip. A făcut apoi o casă în sat, unde s-a
mutat cu fata lui, Ileana, care era învăţătoare.
Zorel:Mi-amintesc
cum urcam pe Plămâna pe la Cruce, cum ne scăldam şi noi, copiii, la Leasă…
Mama: Leasa, mai jos de
Bujori, ca şi Sărătura erau locuri unde femeile puneau cânepa la topit.
Sărătura este o baltă legată de Mureş printr-un şanţ adânc în care erau peşti,
raţe şi vidre. Leasa avea o bufnitură într-o ierugă, o mlaştină plină de
lipitori şi şerpi. Toată viaţa am tot astupat la ştioalnele poienii, nişte mlaştini
cu apă nămoloasă ruginie.
Pe costiţă, semănam la marginea mălăiştei cânepă de vară şi
cânepă de toamnă. O căram cu parii la Sărătură. Cânepa de vară se topea în două
săptămâni. Ştiam că e gata când se rupea uşor peste deget. O căram acasă şi o
meliţam după ce o uscam bine. Câteodată nu găseam cânepa, că-i dădeau drumul
copiii pe apă, ori o lua apa după ploi mari.
Mi-aduc aminte că ruşii au trecut pe-aici cu războiul toamna,
când noi meliţam cânepa. Eram speriate şi lucram cu ochii în pământ. Numai Voşlobanca
râdea, cu mâinile pe şold. S-a pus pe treabă când rusul a strigat mânios la ea şi
n-a mai râs. Aşa trăgea şi ea de frică la hâldani!
Zorel: Aici,
Peste Mureş, când au dat oamenii
de apa minerală, de borviz sau borcut, cum îi mai spune?
Mama: La Nuţu lui Neculai
a Marii s-a scos prima dată borviz. Apoi în poiană, dincolo de Muceni, a fost
într-o vreme o fântână cu cumpănă, de unde lua apă tot satul… S-a găsit borviz şi
în alte fântâni care s-au săpat după aceea: la Gavriluţ Bujor, la noi, la Mitru
Petruchii, la Nucu.
Zorel: Cum
se înţelegeau între ei cei de Peste Mureş?
Mama: Erau parcă mereu cu
inima bună. Se omeneau, îşi dădeau bineţe, se ajutau. Erau o familie, o familie cu fraţi şi surori, cu
nănaşi şi fini, cu fârtaţi şi surate.
💙💛💓
9. Familiile OBREJA
Doi veri Obreja, Gavril şi Pavel, veniţi din Bicazul Ardelean,
s-au stabilit Peste Mureş în perioada interbelică.
Mariţa, mama lui Augustin şi Gavril Obreja, a murit când copiii
erau mici. Tatăl lor s-a recăsătorit cu Ioana Dobrean. Din această căsătorie au
rezultat încă trei copii: Măricuţa, o soră vitregă, care s-a măritat în Sărmaş,
Iulia şi o fetiţă care a murit de mică.
Din jurnalul cu amintiri
2 august 2011: Gavril Obreja mărturiseşte cu destule emoţii:
Pe mama nu am cunoscut-o. A murit foarte tânără, la 23 de ani,
când eu aveam nouă luni, iar Gusti, fratele meu cel mare, avea doi ani. Cei doi
fraţi nu am crescut împreună. Pe Gusti l-au crescut bunicii de Peste Mureş, Dumitru
şi Ioana Muscă; pe mine m-a crescut mătuşa din Poiană, sora tatălui meu. Mătuşa
Ileana Rusu era poreclită Bicăjanca, fiind originară din Bicaz, şi de la ea
mi-a rămas şi mie numele. Curios este că fratelui meu, Gusti, nu i-a zis nimeni
Bicăjanu, ca mie, deşi eram fraţi buni.
Ileana şi Dumitru Rusu au fost adevăraţii mei părinţi. Nu au
avut copii şi m-au crescut cu foarte multă dragoste. Nici amintiri cu tatăl meu
nu am. El s-a recăsotorit tot Peste Mureş şi a murit când eram eu militar;
aveam 22 de ani.
Cu rudele mele din partea mamei, de Peste Mureş, cu Muscanii,
am păstrat relaţii de prietenie şi respect. Unchiul Gavril, fratele mamei, şi
mătuşa Măriuca m-au botezat şi m-au cununat. I-am avut naşi de cununie şi pe
Traian şi Viorica Hurubă, tot de Peste Mureş.
Veronica s-a căsătorit cu
Ionel Urzică din Hodoşa, de la Bulăleni, și au patru fete.
Ionel nu a fost niciodată căsătorit şi a trăit
în casa părintească până ce a murit.
Pavel şi Ana Obreja
💙💛💓
Familia Cinardi a avut o existenţă efemeră Peste Mureş. Mihai
Cinardi (1916-1980) a fost primul din această familie stabilit aici. Copil
orfan, a crescut în familia lui Țifrea Vasile, oameni de treabă care l-au
purtat în armată, apoi i-au cumpărat Peste Mureş o căsuţă bătrânească veche.
Aici s-a căsătorit cu Ana Văscan
(1920-1985) de pe Duda, aici li s-au născut şi au crescut cei patru copii.
Aurelia (n. 1944) s-a
căsătorit cu Vasile Cotfas şi locuiesc la Părău.
Dumitru (n. 1947-1973) s-a
prăpădit prea devreme, îndurerându-şi familia.
Vasile (1949-2008) a fost
ultimul bastion al familiei Cinardi de Peste Mureş.
Maria (n. 1951) s-a căsătorit cu Sabin Colcer şi
au întemeiat familia Pe Dos. Copii:
Tudor (n. 1972), Mirela, Alina şi Marius.
Din jurnalul cu amintiri
Iulie 2011: Aurelia Cotfas îşi aminteşte cu ochii înceţoşaţi:
Tata nu ne-a vorbit niciodată despre părinţii săi, nici unde
s-a născut… Ştiu doar că a fost crescut de foarte mic în familia lui Vasile Țifrea.
Acesta l-a ajutat să-şi cumpere casă unde să-şi facă o familie. Am fost cea mai
mare dintre fraţi. Am muncit mult şi ca fată şi după ce m-am măritat. Ca să fiu
în rând cu fetele de Peste Mureş, să-mi pot cumpăra şi eu haine de sărbători,
lucram pe la vecine, la Alexandrina Țepeluş, la Valeria Urzică.
Duminica, să primesc voie să ies în sat, la biserică şi la joc,
trebuia să merg mai întâi cu vaca la păscut pe Coasta Higi. Nu mergeau tinerii
la joc dacă nu mergeau dimineaţa la biserică. Era regulă. Şi la joc nu stăteam
pănă ce se însera. Plecam acasă înainte de asfinţitul soarelui…
E mare păcat că a rămas casa părintească de Peste Mureş pustie!
M–aş bucura să se aşeze acolo vreun nepot de-al meu! Mă gândesc la Marius,
băiatul cel mic al surorii mele Mărioara, care este căsătorit.
Fetele: Aurelia Cinardi, Iulia Hurubă și Aurelia Muscă (1960)
În casa cu numărul 20, casa familiei Alexandru Moldovan,
nelocuită de nimeni o vreme, domiciliază în prezent o familie tânără, alcătuită
din părinţii Petru (n. 1974) şi Lenuţa Mureşan (n. 1974) şi din copiii
Petru-Daniel (n. 1996) şi Raluca- Elena (n. 2000).
Mezina casei, Raluca-Elena, o fetiţă blondă, veselă şi vorbăreaţă, povesteşte:
Mă numesc Raluca. M-am născut la Miercurea Ciuc, dar acum trăim
în comuna Subcetate, Peste Mureş. Familia mea este alcătuită din patru persoane:
tata, mama, fratele meu şi eu.
Locuim Peste Mureş într-o casă frumoasă, înconjurată de peisaje
încântătoare. Peisajul pe care îl admir de la fereastra mea se schimbă mereu,
după anotimp. De primăvara şi până toamna, Poaina Mureşului şi Coasta Duzii sunt
verzi, presărate cu flori multicolore. Ciripitul păsărelelor îţi bucură auzul.
Iarna, totul e alb, în afară de păduricea de brazi din coasta dealului. Atunci
apa Mureşului şi cea din bălţile din Poiană se acoperă de gheaţă, pe care noi
ne dăm cu patinele. Îmi place primăvara în mod deosebit, când din pădure se
aude cucul, iar berzele poposesc adesea în poiana să caute broscuţe. Uneori,
când se topesc zăpezile sau plouă mult, Mureşul iese din albie şi se revarsă
până în preajma casei noastre.
Vecinii noştri sunt cei mai mulţi oameni bătrâni. Aş vrea să-i
ajut mult, dar sunt încă mică şi îi ajut atât cât pot. Vecina cea mai apropiată
este tanti Anuţa. Ea trăieşte singură, este bătrână şi neputincioasă. Eu îi duc
lemne şi apă când are nevoie.
Prietenii mei de joacă sunt puţini: Codruţa, Zina, Andreea şi
Andrei. Dar ei nu locuiesc aici, doar vin cu părinţii lor din când în când, în
vacanţă sau la sfârşit de săptămână. Cel mai bun şi statornic prieten al meu
rămâne fratele meu, Daniel, mai mare cu patru ani decât mine. Mergem împreună
la şcoală, vara la scăldat în Mureş, ne jucăm şi învăţăm împreună.
Am ascultat poveşti adevărate, spuse cu sinceritate, cu
resemnare, cu înţelegerea că ele fac parte din propriul destin, fără
resentimente, fără revoltă, fără niciun „de ce?”, doar cu consolarea „ aşa a
fost să fie”, „ce putem face mai mult?”.
Am ascultat poveşti de viaţă, spuse cu reticenţă, cu vocea abia
şoptită, parcă cu teama de a nu le pătrunde taina, de a nu tulbura liniştea şi
pacea celor care au plecat să-şi doarmă somnul etern. Uneori e suficientă o
rugăciune discretă rostită în gând şi o lumânare al cărei licăr să lumineze
chipul drag al celui plecat, rămas în amintire…
