vineri, 13 mai 2011

„Surâsul amintirilor”



Doina Dobreanu, Surâsul amintirilor, 2011

„Surâsul amintirilor” este cartea unei vieți, cartea cu ramul înflorit pe copertă, ca ram al veșniciei, al permanențelor, al învierilor, al nesfârșitelor întrebări; o carte dedicată fiului autoarei, Mitruț, care de mii de zile este în lumea de dincolo, fără ca lumea de aici să-l ia din arderi sufletești înalte; o carte despre cei ce sunt și despre cei ce nu mai sunt pe pământ rătăcitor, o carte despre viață și moarte, autoarea, stând la răscrucea lumilor, văzându-le cu înțelegere și cumpătare, cu dor și îngăduință, cu bucuria de a le putea mărturisi.
Amintirile, reîntoarcerile autoarei în timp, rememorând vieți, întâmplări, locuri, nu sunt deloc tânguitoare, nu au nimic abrupt în șirul lor, dimpotrivă, o seninătate a ființei care a deslușit sensuri. Moto-ul cărții este o reflecție din Oscar Wilde: „Unde există durere, acolo pământul e sacru”.
„Surâsul amintirilor” este o carte biografică, cartea sinelui, a formării unui om, a întâlnirii acestuia cu destinul, cu limpezimile și tulburările vieții, relatate cu o sinceritate uluitoare ce ține de spovedania în fața altarului. E și cartea familiei autoarei, cartea localității Subcetate, satul cu liceu, cartea relației acestei localități cu țara și cu lumea, prin trasee culturale străbătute de autoare, cruciș și curmeziș, cum ar spune Eminescu. E cartea reîntoarcerilor, a reîntoarcerii la chipul îngeresc al fiului, la moși și părinți, la case și locuri care și-au pierdut din strălucire și aici se naște durerea, părerea de rău, chiar melancolia căutărilor. Chipuri și locuri date de viață, legi ale vieții ce nu mai sunt, dar au fost și, în gând, în trăire, ele nu pot fi șterse, ele sunt și acum în gândul, trăirea și cuvântul autoarei, sunt și vor rămâne. Ce curată perpetuare! Asemenea cărți devin mici muzee: le citești, de fapt intri în lumi care au fost, despre care trebuie să vorbim, trebuie să le știm, trebuie să le simțim umbletul, curgerea, ființa.
Cităm din „Locul nostru, săracul”, o aducere-aminte:
„Îl privesc îndelung, cu nostalgie. Este parcă mohorât, tăcut şi ruşinat de sărăcia sa. Altădată, când trăia tata şi când era muncit cu dragoste şi cu râvnă, ne întâmpina toamna mândru şi prietenos, unduindu-şi holda în adierea vântului, cu spicele grele, încârligate, sau aliniindu-şi şirurile burduşite cu cartofii dolofani. Când ne făceam simţită prezenţa, în căruţa trasă de cai, se isca mare larmă: vrăbiile îşi luau zborul, felurite lăcuste se agitau neliniştite ici şi colo, şoarecii de câmp alergau speriaţi în toate părţile. Toate trăiesc după munca omului…, zicea tata fără leac de supărare.
Atâtea amintiri plăcute se derulează în mintea mea! Le retrăiesc cu intensitate şi mă emoţionează până la lacrimi. Mă văd cu ochii minţii în ipostaze diferite alături de părinţii mei la lucru aici: (…) Când îl ajutam pe moşu la arat, eu pogănici, el ţinînd de coarnele plugului tras de vite, ne opream din când în când să ne tragem sufletul şi noi şi bietele animalee. Ne aşezam amândoi pe grindei şi povestem, în vreme ce vitele mâncau sau rumegau… Dar unde e mărul? Îl caut zadarnic cu privirea. Ştiu exact locul unde ar trebui să-l găsesc…Nu mai este! Mă apropii şi observ că fusese retezat chiar la suprafaţa pământului…”
Despre cartea aceasta vom mai vorbi, este o carte densă, bine scrisă, într-o limbă română frumoasă.
Prof. Dr. Valentin Marica, Târgu-Mureș

Proza feminină, fie că este de evocare, de confesiune ori memorialistică, este mai totdeauna străbătută de un fior liric.
Amintirile îi surâd, după cum vrea să ne spună Doina Dobreanu în titlul ultimei sale cărți, dar unda nostalgică a plăcutelor sau mai puțin plăcutelor sale aduceri-aminte pleacă dintr-o inimă rănită.
Din florile de cireș ale primei coperte picură lacrimi și străbate un dor după ce a fost și nu mai este, după ce n-a fost și putea să fie.
Teama de a intra într-o lume necunoscută pe care o privește circumspect, legătura prin fire nevăzute de satul natal, de oamenii de acolo, de datini și eresuri, i-au îndreptat mereu pașii spre acasă. Acolo surâsul oamenilor e blând ca o noapte de mai, greierii cântă mai frumos ca oriunde, pâinea coaptă în cuptor miroase mai altfel, mirosul fânului proaspăt cosit este mai îmbătător, fiarele sălbatice nu dau la oamenii locului fiindcă-i cunosc, cimitirul unde odihnesc strămoșii e aproape și te poți sfătui cu ei la vremi de cumpănă, în cuiburile de sub streșina casei se întorc aceleași rândunele, iar cântecul cucului de pe Coasta Filpei e mai duios. În poenițele de la poale de codru mai joacă și acum în miez de noapte zânele, iar caii năzdrăvani mai apar și acum prin pădurile de dincolo de Făget, rânchezând și dând flăcări pe nas în nopțile târzii.
Într-un „crochiu de autoportret”, autoarea încearcă să-și definească firea: „Simt că port şi eu în mine semeţia şi seninătatea munţilor care ne înconjoară. Aici îmi simt rădăcinile, amestecate cu cele ale brazilor. Aici îmi încarc cel mai bine sufletul şi trupul cu puteri noi la fiecare răsărit de soare.(…) Port în mine cutezanţa strămoşilor mei, oameni aspri de la munte, care au învăţat să înfrunte cu demnitate nu doar iernile cumplite, ci şi foamea, mizeria, vitregiile vremurilor... Recunosc în caracterul meu trăsăturile contradictorii ale părinţilor şi ale bunicilor mei: sunt intransigentă, semeaţă, încăpăţinată şi hotărâtă”. (…) Menționează de asemenea sensibilitatea, răbdarea, chibzuinţa, robusteţea şi pasiunea pentru muncă, dragostea pentru natură şi pentru tot ce este frumos, darul şi pasiunea pentru creaţie, ca şi spiritul de libertate… Frumoasă schiță de autoportret și foarte sinceră!
Portretele părinților, ale bunicilor și ale multor săteni – Moș Luca, Vecina, Finica, Unchieșul Ștefan-inginerul, unchiul Petru Dobreanu - sunt realizate și ele în tușe sigure, iar narațiunea și descrierea sunt măiestrit îmbinate, încât aproape nu sesizezi când începe una și se sfârșește cealaltă.
Sfâșietoare este drama trăită de mamă la moartea unicului ei copil, Mitruț, la numai 15 ani. Fiindu-i și profesoară, nu mai poate intra în clasa unde, în banca în care stătea Mitruț, locul a rămas gol. Încearcă să găsească căldura privirii fiului, zâmbetul blând și șăgalnic, mlădierea trupului și ritmul pașilor lui. Totul este doar o amăgire. Evocarea fiului răpus de o boală necruțătoare se încheie cu un strigăt: „Doamne, sfâșietor de triste sunt despărțirile eterne!”
Un cult al prieteniei o îndeamnă mereu să-și amintească de colegele de liceu și de facultate, de colegii profesori.
Comuna natală, Subcetate, căreia îi dedică cu ani în urmă și o monografie, este pentru autoare leagănul celor mai dragi amintiri. O urmărește prin timp, cum s-a născut din legendă, stăruie asupra tributului de sânge pe care l-au dat locuitorii ei în cele două războaie mondiale.
Capitolul „Magia sărbătorilor de iarnă” este de o mare încărcătură poetică. Atmosfera din preajma Crăciunului este plină de taină. Copilul care se bucură cu toată ființa de sărbătorile de Paște și Crăciun este alături de părinți la muncile câmpului, vara, și la cele casnice, iarna: torsul, țesutul și cusutul minunatelor cămăși pentru zilele de sărbătoare.
Drumul făcut de fetița care-i duce prânzul bunicului pe Duda este considerat unul inițiatic, o adevărată aventură, la fel ca și al Lizucăi lui Sadoveanu, iar descrierea unei furtuni care se declanțează ca din senin, vara, la poalele Făgetului ne amintește de Calistrat Hogaș.
Profesoară fiind, își conduce elevii în excursii prin țară pe urmele inaintașilor, creatori de neam și țară, de limbă și cultură românească.
În ultima parte, „Popasuri europene”, profesoara Doina Dobreanu ne comunică impresiile și emoțiile puternice trăite în fața capodoperelor de artă întâlnite în Polonia, Rusia, Ucraina, Austria, Ungaria, Italia, Grecia.
Cartea „Surâsul amintirilor”, pentru care mulțumesc distinsei mele colege de breaslă de dincolo de munți, este pentru orice cititor o tulburătoare și sinceră confesiune a autoarei, o mărturie a dragostei pentru locurile natale și o deschidere pe care trebuie să o aibă fiecare dascăl către cultura și arta universală.
Profesor Ioan Dobreanu, Roman

Draga Doina,

Iți multumesc pentru darul deosebit. Este o carte scrisă cu sufletul, în care fiecare cuvant are rolul de a lucra adânc în conștiința cititorului. Prin scris ai dat viața perenă unei istorii, care nu aparține doar biografiei personale, ci și destinului colectiv al unor locuri cu semnificație aparte în spatiul geografic românesc.
Îmi place felul cum ai structurat-o, înserand aspectele vieții personale în contextul istoriei unei epoci la care ai fost martor și protagonist, îmi place modul cum ai decantat suferința, lăsând să se vadă plieri ale sufletului tău, vibrand de dor, atât de supus omenescului, în măsura în care omul nu se poate împotrivi unui dat imuabil, care este propriul destin.
Este o carte plină de viață, de omenesc și de înțelepciune.Toți cei evocați de tine devin, implicit, parte a unei istorii care nu se va pierde, datorită forței tale de evocare.
Iubesc și admir în același timp cumințenia, erudiția, firescul artistic al exprimarii.
Tinerii vor gasi aici o sursă de apa vie. Acesta este marele câștig al carții tale.
Prin rememorare, ai purificat suferința, ai atins acea stare de catharsis, de care ne vorbește Aristotel.
Și te felicit pentru ca ai avut TĂRIA de a o scrie!
Cu mult drag, Mona

Draga Doina,
Am primit cartea de la tine și am fost impresionată de ea din mai multe motive: pentru că ai găsit puterea să scrii atât de frumos despre viața alaturi de copil cu o caldură deosebită, cu memoria limpede și neîmpovărată de durerea din tine datorată pierderii suferite; relatările, de o sensibilitate deosebită, sunt impresionante dovedind că ești un om puternic. În acest moment îmi vine în minte un citat dintr-o carte despre o pasare care, pentru a cânta și mai frumos, i s-au tăiat aripile…
Mă bucur mult pentru tine și pentru tot ce ai realizat. Sunt foarte mândră că am avut prilejul să te cunosc și că faci parte din viața mea.
Chiar daca viața a fost mai crudă cu tine, încă de la naștere ai fost binecuvântată de Dumnezeu deoarece te-a înzestrat cu calitatea de a iubi oameni, locuri, evenimente, deoarece ai avut norocul sa te poți bucura din plin de tot ce te-a înconjurat. Și, dacă ai reușit să ierți și să mergi mai departe privind înainte, este nemaipomenit.
Toate lucrurile absolut remarcabile pe care le-ai făcut și care vor dăinui le-ai realizat după moartea copilului și... cu ajutorul lui. Așa că, de fapt, el nu a murit niciodată, doar s-a mutat într-un alt loc, de unde să te ajute și să te inspire să faci tot ce ai făcut, atât de trainic și de frumos. Îți dai seama ce echipă tare sunteți voi doi?
Sper că te simți împlinită. Și sper că mai ai încă ceva de spus.
Felicitări! Maia

Am primit frumoasa Dvs carte. Felicitări. Dacă o carte o citeşti cu plăcere, este cea mai bună confirmare a calităţii ei. Este adevărat, lucrarea nu se poate încadra strict într-un gen anume, respectiv: memorialistică, istorie locală, etnografie etc. Are din toate acestea câte ceva, conţinând realităţi "topite" într-o abordare subiectivă, de mare profunzime, care poartă pecetea sensibilităţii şi generozităţii sufletului Domniei Voastre. Paginile dedicate satului natal, portretele oamenilor dragi, cu evenimentele care marcau pe fiecare în parte, descrierea vieţii cotidiene de odinioară şi întreaga colectivitate în ansamblu, conferă valoare lucrării, oferindu-i un loc distinct în peisajul cultural harghitean. Cu prietenie şi preţuire, I.Lăcătuşu

Draga mea prietenă,
Cireșul înflorit de pe copertă pe albastrul proaspăt al cerului, căte făgăduințe pentru o lume mai bună, cătă speranță reînnoită!
Te citesc cu nesaț, cuvântul tău redă demnitate omului, frumusețe gândurilor, bunătate pornirilor, verticalitate aspirațiilor sale.
Durerea dăruită este frumusețe și speranță, ea ne duce la Cristos în care suntem biruitori.
Cu iubire și gratitudine, Marie-Thérèse


S-ar spune că memoriile, mai ales dacă au şi o nuanţă nostalgică, nu ar avea priză la publicul cititor. Dar în cazul în care autobiografia se dezvăluie în cutele istoriei societăţii contemporane autorului, aceasta e capabilă să interpeleze memoria cititorului, în măsura apropierii sale de momentele şi locurile evocate de autor. De această factură este această carte. Şi a fost o lectură agreabilă şi interesantă, autoarea împletind pagini autobiografice cu pagini cu caracter monografic al localităţii (Subcetate) şi a regiunii natale (valea Mureşului superior). Sub forma unor scurte povestiri grupate tematic în cuprinsul a şase capitole, ni se dezvăluie timpuri şi locuri filtrate de sensibilitatea unui dascăl prin vocaţie. Pr. C. Dîrle





Prezentarea cărții la Liceul „O.C.Tăslăuanu” din Toplița, 14 nov.2o11

luni, 2 mai 2011

Profesor IOAN DOBREANU, Însemnări dintr-o călătorie în Spania

CUPRINS

De ce Spania? 2
Şi acum la drum! 3
Două zile la Barcelona şi pe Costa Brava 4
Prima zi la Barcelona 5
A doua zi la Barcelona 7
Taragona 8
Zaragoza 8
Burgos 10
Câteva ore la Leon 11
Santiago de Compostela 13
Popas la Salamanca şi Avila 14
Madrid 15
Toledo 19
În drum spre frumoasa Andaluzia 21
La Cordoba 21
Sevilla 23
De la Sevilla la Gibraltar 25
Câteva ore la Gibraltar 26
Malaga 27
Granada 27
În drum spre Valencia 29
O zi la Valencia 29

De ce Spania?


Pământul Iberic, cândva parte a continentului Hercinic, frânt în două de linia Gibraltarului, de la omul de Neanderthal care a ajuns aici în urmă cu aproape un milion de ani, poartă urmele civilizaţiilor atâtor seminţii care s-au succedat prin veacuri şi milenii.
Mai întâi au fost celţii şi iberii, apoi au venit fencienii, prelucrători de metale preţioase, despre care se spune că ar fi întemeiat portul Cadiz în secolul al VII-lea înainte de Hristos. Au colonizat ţinutul apoi grecii (merele de aur ale hesperidelor se spune că au crescut aici). Romanilor conduşi de însuşi Augustus, le-a trebuit multă vreme să-i alunge de aici pe cartaginezii conduşi mai întâi de Hamilcar şi apoi de Hanibal. După apoape 500 de ani vin în peninsulă vizigoţii conduşi de Alaric şi îi supun pe basci şi suebi obligându-i să se creştineze, pentru ca după ei să se instaleze aici pentru 750 de ani maurii arabi. Aceştia înfiinţează aici califatul de la Cordoba, construiesc palate şi piscine şi ingenioase sisteme de irigaţie.
Lupta de eliberare de sub stăpânirea maură numită Reconquista va dura aproape 750 de ani. După eliberarea de sub mauri vor urma perioade de progres şi decădere. E suficient să amintim perioada Inchiziţiei începută sub Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castilia în vremea papei Sixt al IV-lea, continuată de dominaţia Habsburgilor. E cunoscută cruzimea din timpul lui Filip al II-lea imortalizată de Schiller în „Don Carlos” şi de Goethe în „Egmont”. Dramatismul uverturii „Egmont” de Beethoven cu ecouri în „Sinfonia a VII-a” de aici îşi trage seva. Tulburătorul strigăt „de ce? de ce?” pe care-l descifrăm în acordurile ambelor creaţii simfonice ne stăruie în memorie ca un protest împotriva absurdului.
În secolul al XX-lea spaniolii vor trăi drama Războiului Civil şi a reconqustei lui Franco.
Se pare că zorii democratizării şi federalizarea vor veni odată cu urcarea pe tron a lui Juan Carlos şi adoptarea noii constituţii urmată de aderarea la Uniunea Europeană.
Să nu uităm că pe la sfârşitul secolului al XV-lea (1492) Cristofor Columb va pleca spre Lumea Nouă din portul Barcelona, eveniment după care va urma pentru Spania o perioadă de avânt şi prosperitate, aceasta devenind principala forţă maritimă a Europei.
După ce a fost ţinut în ţarcul comunist mai bine de o jumătate de veac, intelectualul român doreşte dă vadă ce a putut crea spiritul uman într-o ţară cu o istorie atât de bogată în fapte şi evenimente. Dorinţa sa e cu atât mai mare cu cât are cunoştinţă de această istorie.
Nu mai e suficient să cunoaştem arta universală doar din cărţi şi albume cu reproduceri de o calitate discutabilă, ci vrem să vedem originalele din marile muzee, să trăim emoţii autentice, să fim cuprinşi de fiori în faţa monumentalului şi a sublimului.
Aşa cum pe Bach îl trăieşti cu adevărat doar audiindu-l într-o mare catedrală gotică, capodoperile unor Murillo, ElGreco, Goya ori Velasquez trebuie văzute acolo în marile muzee ale Spaniei.
Eşti dornic să vezi locurile unde s-a născut mitul lui Don Juan, enigmaticul personaj Don Quijote şi Carmen, unde au scris Lope de Vega şi Calderon de la Barca, ţărmurile însorite ale Andaluziei, Valenciei şi Cataloniei, fiestele ce au loc de-a lungul întregului ani, spectacolele de Flamengo şi grădinile Granadei, să păşeşti pe urmele Cidului la Burgos şi Leon, să urmezi drumul pelerinilor din Evul Mediu spre Santiago de Compostela, să vezi universitatea din Salamanca şi muzeul „El Prado”, întinsele plantaţii de portocali şi măslini din ţinuturile Valenciei şi Cataloniei, crestele înzăpezite ale munţilor Calabriei ori ţărmurile însorite ale Mediteranei având deasupra un cer mai albastru decât oriunde în lume.
Dorinţa de a vedea ceea ce ai aşteptat atât de mult timp, bucuria că în curând te vei îndrepta acolo ridicându-te cu aeronava deasupra norilor şi lăsând în urmă Porţile Orientului, poate fi asemuită cu aceea pe care o trăieşte pruncul care, ridicându-se întâia dată pe verticală, iese pe prispa casei şi descoperă uimit lumea.

Şi acum la drum!

Drumul de la Bucureşti la Barcelona pe calea aerului în cele două ore e un timp al aşteptării. Nici o umbră de teamă nu mă stăpâneşte, nici un gând la vreun act terorist.
După decolarea de pe aeroportul Băneasa vedem departe, tot mai departe, şerpuind acolo jos drumuri şi râuri, apoi crestele Carpaţilor. Ridicându-ne deasupra norilor trăim impresia că plutim deasupra unui ocean acoperit cu neguri. Mai vedem apoi şerpuind Dunărea peste care se arcuiesc podurile Budapestei şi ale Vienei. Curând ne adâncim în negurile Alpilor.
Iată-ne deasupra Mediteranei în care distingem Insulele Baleare. Cea mai mare trebuie să fie Maillorca. Îmi amintesc de cuvintele lui Chopen care, petrecând aici o vreme cu George Sand, spunea că „aici cerul este de turcoaz, marea e albastră iar munţii sunt de smarald. Viaţa aici este irezistibilă”.
De altfel cartea lui George Sand „Iarnă la Maillorca” e printre primele opere din literatura de călătorie în insulă.
Avionul coboară din altitudine şi se vede ţărmul spaniol al Costei Brava unde vom ateriza pe aeroportul din Barcelona. Unii din călători exclamă făcând-şi semnul crucii „bine că am scăpat şi de această dată!”.
Turistul e fericit să vadă locuri necunoscute, să calce pe poteci neumblate de el.
E ora 13,00 în ziua de 8 septembrie 2005, sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului. Păşesc întâia dată pe pământul Spaniei.

Două zile la Barcelon şi pe Costa Brava

În prima zi a aventurii în Peninsula Iberică străbatem coasta colţuroasă mediteraniană situată între Barcelona şi graniţa cu Franţa. Autostrada e impecabilă, cum de altfel vom constata că sunt toate autostrăzile din Spania pe care vom circula parcurgând câteva mii de kilometri.
Primul oraş prin care trecem este Blanes. Într-un peisaj situat pe stâncile de deasupra oraşului se află o grădină botanică în care vedem o bogată colecţie de plante tropicale şi mediteraniene. Ţinutul este situat între Pirinei şi ţărmul mediteranian.
La Begur zărim ruinele unui castel din secolul al XV-lea, cândva punct de apărare împotriva piraţilor.
Un oraş mai mare întâlnit pe traseu e Girona. Datorită nenumăratelor asedii cărora a trebuit să le facă faţă, i-a rămas numele „Oraşul celor 1000 de Asedii”. Cândva era o aşezare strategică romană.
În muzeul său arheologic întâlnim o mulţime de pietre funerare evreieşti. O catedrală gotică având o navă uriaşă (cea mai lată din lume) adună în jurul ei vechile clădiri ale oraşului. Ca şi în alte asemenea ctitorii, se remarcă o îmbinare de stiluri: romanic, gotic şi renaşcentist.
Abătându-ne de la autostradă spre est, întâlnim în localitatea Pubol „Castelul Dali” pe care îl vizităm cam în grabă fiindcă se apropie ora închiderii. E castelul în care a trăit şi a creat o vreme pictorul suprarealist Dali. Camerele sunt mobilate tot în stil suprarealist. Doar doi ani a locuit aici artistul (1982 – 1984). Speriat de flăcările unui incendiu în timp ce se afla în camera albastră, părăseşte în grabă castelul fără să se mai întoarcă vreodată aici. În oraşul Figueras intrăm în clădirea Teatrului - Muzeu „Dali” care găzduieşte o colecţie impresionantă din creaţia pictorului născut aici în 1904.
La Besalu, altă localitate puţin mai la vest ne întâmpină alte vestigii romane printre care un minunat pod fortificat, acum declarat monument naţional. Ne întoarcem la Figueras de unde mai înaintăm spre nord până la Port Vendres unde suntem deja pe teritoriul francez.
Fiind seară revenim spre sud până la staţiunea Alella unde la hotelul Terramar vom petrece prima noapte în Spania.
Această fugă de câteva ore spre nord ne-a trezit şi mai mult curiozitatea pentru spaţiul iberic.
Vor urma două zile la Barcelona. Până în acest oraş vom avea de străbătut 80 de kilometri spre sud, pe Costa Brava.

Prima zi la Barcelona

Capitală a Cataloniei şi port important la Mediterana, Barcelona numără peste trei milioane de locuitori fiind al doilea oras ca mărime al Spaniei. Limbile oficiale recunoscute aici sunt catalana, una din cele zece limbi romanice şi castiliana. Oraşul se mândreşte a fi locul de baştină a unor mari artişti ca: Montsserat, Tapies, Casals, Miro, Carreras şi Gaudi, arhitectul care i-a dat prin ingenioasele sale construcţii o notă aparte de modernitate în întreaga peninsulă.
Ne începem vizita în oraş din cartierul gotic cu vechile construcţii din piatră datând din secolele XII, XIV, XV, cartier în mijlocul căruia domină munumentala catedrală a cărei construcţie a început în 1228. Cele două Turnuri octogonale ale catedralei străjuiesc parcă intrarea într-o cetate iar din faţada principală ţâşneşte turla cea mai înaltă înconjurată de alte opt turle mai mici. În mica piaţă din faţa catedralei un pitoresc aparte îl dau gâştele care zilnic se plimbă calme printre vizitatori.
De pe trotuarele din preajmă acordurile de chitare şi flaşnete ale unor cântece medievale dau un aer de vechime. Studenţii de la conservator reuşesc astfel să creeze atmosfera unui alt ev. O vegetaţie abundentă de magnolii, palmieri şi portocali atenuează nota de austeritate medievală. Aceşti studenţi pot fi întâlniţi şi în alte zone ale centrului vechi al oraşului. Cântecele lor dintr-un repertoriu preclasic şi renaşcentist fac să încetinească pasul grăbit al turistului şi să respire în atmosfera altor vremi.
De undeva de departe se ridică zvelte, vrând parcă să străpungă cerul, turlele catedralei lui Gaudi. În acelaşi cartier gotic descoperim altă clădire monumentală. Aflăm că e „Palatul Generalilor de Catalonia”, acum Sediul Guvernului Autonom al Cataloniei.
O minunată operă de artă având faţada în stil neoclasic e Primăria. Din curtea ei interioară o scară din marmură neagră duce spre „Sala Celor 100”, fostul loc de adunare al unuia din cele mai vechi parlamente din Europa. I se spunea „Casa de la Ciutat”. În turul ce-l facem oraşului, acum cartierului gotic vizităm „Biserica Marinarului”, construcţie datând din 1329 iar apoi „Muzeul Picasso”. Biserica a fost centrul comunităţii de navigatori şi negustori din Barcelona, încununare glorioasă a hegemoniei catalane în Mediterana.
„Muzeul Picasso” se află pe aristocratica stradă Montcada. Trecem prin mai multe încăperi ale muzeului. În primele săli se poate constata că la început autorul a păstrat stilul epocii. Sunt expuse aici creaţiile timpurii ale pictorului, începând cu caricaturile pe care le făcea profesorilor când era elev, continuând cu interesante studii de anatomie şi cu pânzele din etapa roz şi albastră. În această etapă Picasso încă nu îmbrăţişase cubismul şi nu se rupsese de stilul marilor înaintaşi: Goya, Velasquez şi El Greco. Ne întoarcem apoi prin piaţa catedralei pentru a pătrunde în artera pietonală principală, Rambla. Pe întreaga lungime a arterei măsurând câţiva kilometri, pulsează viaţa mai mult ca oriunde în oraş. Coborând spre mare de la „Piaţa de Catalonia” şi până la statuia lui Columb de la malul mediteranian, artera oferă fiecărui trecător câte ceva. De la mulţimea de flori care inundă strada oferite cu generozitate de florărese tinere la cele mai variate fructe exotice expuse cu multă ingeniozitate, de la magazinele cu suveniruri la cele cu bijuterii scumpe, marochinărie, porţelanuri, stofe englezeşti, produse electronice, icoane şi recuzite de ritual religios, totul se găseşte aici. În faţa cafenelelor şi a berăriilor împătimiţii fotbalului discută aprinşi despre şansele echipei din Barcelona.
O luăm apoi pe alei înguste abătându-ne de la Rambla şi mergând spre Via Laetona unde ne surprinde clădirea modernă a „Palatului Muzicii” înălţată aici la începutul secolului al XX-lea. Clădirea este un adevărat port-drapel al muzicii catalane dar mai ales al arhitecturii. E o explozie de forme şi culori având faţadele acoperite cu fresce şi mozaicuri. Suntem invitaţi de aceste frumuseţi să intrăm în una din cele mai frumoase săli de concerte din Europa. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că la pupitrul orchestrei care concertează aici se află un dirijor român de nici 40 de ani, absolvent al conservatorului din Iaşi, ginere al unuia din cei mai buni colegi ai mei din studenţie. Ce mică e lumea aceasta! Coborând pe Rambla spre mare, constatăm că aceasta nu e doar o arteră comercială. În Muzeul de Artă Modernă descoperim o importantă colecţie a pictorilor catalani: Miro, Casas, Nonell şi Sert. În Muzeul Maritim admirăm o replică a Galerei Regale, nava port-drapel a flotei creştine care, sub comanda lui Don Juan de Austria a învins pe turci în bătălia de la Lepanto, acolo unde Cervantes îşi pierde braţul stâng în luptă.
La malul mediteranian Rambla se termină în frumoasa Piaţă Columb în mijlocul căreia domină pe un soclu înalt de 60 metri statuia temerarului navigator ce a condus prima flotă spre Lumea Nouă. Cu mâna dreaptă întinsă spre apele Mediteranei arată marinarilor calea spre noul continent. Monumentul este ridicat în 1888 cu ocazia Expoziţiei Universale organizate aici în acelaşi ani.
Alături de Barcelona medievală, unde se mai pot vedea urme ale civilizaţiei romane, descoperim o Barcelonă a secolului al XXI-lea modernă şi tulburătoare a cărei arhitectură ţâşneşte din vegetaţia luxuriantă mediteraniană. Piatra aici se armonizează atât de bine cu natura de parcă a crescut din ea. E Barcelona lui Gaudi, unul din cei mai mari arhitecţi ai secolului al XX-lea.
Student fiind proiectează stâncile din „Parcul Ciutadella”, apoi casele Vicenţ, Batella şi Milla, debutul arhitectului. Urmează apoi parcul „Guell” proiectat ca o combinaţie între grădină şi spaţii de locuit înconjurate de un zid decorat în mozaic şi ceramică. Cele două case din interiorul parcului au acoperişurile în formă de ciupercă multicolor ornate.
Când intri în parc ai impresia că eşti într-o lume fantastică. Spaţiul din interiorul parcului e, de fapt, o piaţă numită Piaţa Coloanelor datorită celor 87 de coloane dorice care sprijină un tavan decorat cu mozaicuri. Piaţa e înconjurată de plaje decorate ingenios cu bucăţi de faianţă şi moloz într-un finisaj de ceramică.
Casele proiectate de artist au balustrade de fier forjat şi balcoane cu onduluri ce se repetă creând impresia a fi umbre ale unor castele de nisip. Suntem în faţa noii arhitecturi policromatice în care liniile curbe se onduiesc muzical, o arhitectură crescută organic din natura iberică.
Replică la vechea catedrală gotică se ridică în centrul Barcelonei capodopera sa arhitectonică, sublima „Sagrada Familia” sau Templul Ispăşirii Sfintei Familii, tulburătoare simfonie în piatră, ceramică, oţel, sticlă şi beton, începută în 1882 şi încă neterminată. La această catedrală a lucrat Gaudi până la moartea sa în 1926. Cele patru faţade ale construcţiei gigantice interesante prin simbolistica lor (naşterea, pătimirea, moartea şi slava lui Cristos) continuă cu câte patru turle din primele trei faţade care de departe dau impresia că răsar din pământ. Ele ar simboliza pe cei 12 apostoli. A treisprezecea turlă simbolizează pe Fecioara Maria şi este situată deasupra absidei. La acestea urmează să se adauge un turn central neconstruit încă. El trebuie să fie închinat Mântuitorului şi va fi cel mai nalt din toate. În jurul acestuia au răsărit alte patru turle mai mici reprezentându-i pe cei patru evanghelişti: Matei, Luca, Ioan şi Marcu.
În 1926 o moarte absurdă curmă viaţa arhitectului şi odată cu ea visurile lui temerare. Culme a ironiei el moare lovit de un troleibuz în apropierea şantierului şi rămâne neidentificat la un adăpost al sărmanilor de la spitalul „Sfânta Cruce”. Astăzi mormântul său se află într-o criptă în aripa neterminată a catedralei.
Stilul său pe cât de bizar pe atât de tulburător e unic în lume reprezentând specificul iberici al marilor artişti ai Spaniei în opera cărora s-au interferat culturi care s-au succedat de-a lungul unei istorii tulburi. Ziduri multicolore ondulându-se de parcă ar avea viaţă, decoraţiuni vibrante, acoperişuri ondulate din ţigle ca nişte solzi de peşte, grădini şi personaje fantastice, dragoni din oţel, tocuri curgătoare ale ferestrelor dau impresia unei mişcări continue. Hornuri cu forme exuberante par turle dăltuite în piatră ce ţâşnesc spre albastrul cer mediteranian.
Încheiem prima zi în Barcelona admirând la apusul soarelui această minune a lui Gaudi la care încă se mai lucrează.
Macaralele care o înconjoară ridică mereu cărămidă, armături de oţel şi beton.

A doua zi la Barcelona

Vizităm promisiunile arhitecţilor contemporani care au creat până în 1992 minunata aşezare olimpică formată din piste şi terenuri pentru competiţii cu facilităţile aferente, piscine, muzee şi amfiteatre şi, în fine, oraşul olimpic cu peste 5000 de apartamente.
Locul de desfăşurare a jocurilor olimpice a fost ales dealul cu deschidere spre Barcelona, Montjuic, unde se află impunătorul castel cu acelaşi nume şi Muzeul Naţional de Artă al Cataloniei, având cele mai frumoase colecţii de artă romanică şi gotică.
Priveliştea panoramică de pe aceste dealuri, Collserolo, dintre care cel mai înalt este de 1518 metri, de pe el având imaginea întregii Barcelone. Ea e magnifică. Cui îi este dat să o vadă, nu o poate uita niciodată. De fapt Tibidabo, căci aşa se numeşte acest deal vine de la „Ispita Diavolului”.
Catalanii spun că aceasta este cea mai diabolică tentaţie imaginabilă.
Până aici turistul ajunge folosind succesiv trei mijloace de locomoţie: trenul, tramvaiul albastru şi funicularul. Ajunşi aici descoperim hotelul „Florida” şi „Biserica Inimii Sacre”.
De pe Tibidabo se văd spre nord crestele înzăpezite ale Pirineilor, spre sud-vest Mediterana şi priveliştea asupra oraşului iar spre nord-est şi sud-est culmile colţuroase ale Monserrat-lui, câmpiile Cataloniei şi iar Mediterana.


Mănăstirea MONSERRAT


Principalele obiective turistice ale zonei olimpice sunt: Stadionul Olimpic, realizat din gresie maro iar lângă el Piaţa Europa şi Palatul „Sant Jardi” cu cele mai mari săli de sport din lume.
În timp ce urcăm pe dealurile Collserola, vedem fundaţia „Juan Miro” unde descoperim una din cele mai frumoase galerii de artă modernă din Europa construită de prietenul lui Miro, Iosep Sert. Galeria cuprinde peste 5000 de desene şi 150 picturi şi sculpturi. E ultimul muzeu pe care îl vizităm în Barcelona, urmând ca după plecarea din staţiunea Alella să fim cazaţi la Taragona.
De aici, după o scurtă vizită în oraş plecăm la Saragoza, părăsind pentru o vreme Mediterana şi luând-o pe drumul pelerinilor până la Santiago de Compostela şi la oceanul Atlantic. Vom ajunge atunci la extremitatea vestică a continentului. Până acolo mai avem un drum lung de străbătut.

Taragona

Taragona este un oraş în care găsim vestigii romane (ruinele unui amfiteatru) şi o impresionantă catedrală datând din secolul al XII-lea. O vizităm în trecere şi ne îndreptăm spre Podişul Central trecând prin Lleida unde catedrala seamănă mai mult cu un castel. Aflăm că mult timp a fost folosită drept cazarmă militară. Înainte însă de a face popas la Lleida, ne oprim la Vilafranca la Muzeul Vinului de unde achiziţionăm câte o mostră din vestita Cava, variantă catalană a şampaniei franţuzeşti. Străbatem apoi ţinutul Cataloniei spre vest pentru a ne îndrepta spre Castilia prin Aragon iar apoi spre Calabria.

Zaragoza

Suntem în a cincea zi pe pe pământul iberic. Ne trezim în zori fiindcă, după ce vom vizita oraşul ne vom îndrepta spre Burgos.
Drumul străbătut până aici ne-a oferit imaginea munţilor acoperiţi până în vârf cu păduri de pin.
Prin perdeaua ceţii care învăluie munţii se ivesc din când în când plaiuri domoale unde distingem turle semeţe ale unor castele medievale.
Îmi imaginez cum plecau de aici cavaleri îmbrăcaţi în armuri pentru a se lupta cu maurii, lăsându-şi dincolo de porţi ferecate pe dulcineele lor în lungi aşteptări.
Ce contrast între burgurile germane austere şi aceste orăşele presărate printre coline împădurite ale Cataloniei, Calabriei şi Aragonului unde o catedrală adună în jurul ei clădiri solide de piatră. Veacuri de-a rândul oameni uniţi în aceeaşi credinţă au luptat împotriva maurilor care le-au invadat ţara.
Îmi place să aud rostindu-se numele acestor localităţi: Taragona, Lleida, Vilefranca, Santa Oliva, Wals, Munresa, Belanes şi multe altele cu sonorităţi ce se arcuiesc blând în acorduri muzicale învăluitoare, cu falduri mătăsoase.
Ce suflete au modelat această limbă muzicală cu sonuri atât de plăcute auzului?!
Şi totuşi arabii mauri cu care s-au luptat atâtea generaţii de băştinaşi au adus aici multe elemente de civilizaţie, mai ales în sud.
Ei au plantat aici zeci de mii de hectare de pini, iar în regiuni mai joase nesfârşite întinderi cu plantaţii de portocali, lămâi şi măslini.
La Zaragoza aflăm că oraşul a fost întemeiat de romani în anul 25 î.Hr. numindu-l Caesaraugusta.
Înainte de a intra în oraş ne oprim pe malul râului Ebru pentru a arunca o privire asupra acestui ţinut arid. Acum colinele sunt golaşe şi vegetaţia e sărăcăcioasă. Ici-colo pâlcuri de pin pitici iar pe coline se pot vedea profiluri de tauri croite din tablă vopsită în negru. Ni se spune că acolo sunt ferme de tauri crescuţi special pentru lupte în arenă.
Zaragoza e capitala provinciei cu acelaşi nume şi are în prezent o populaţie de 600000 locuitori. Asediile napoleoniene au distrus o parte din vechiul oraş situat pe malul nordic şi sudic al râului Ebru. Ne reţin atenţia două catedrale: „San Salvador” şi „El Pilar”, fiindcă aici se găsesc capodopere ale lui Goya, născut în localitatea Fuendetodos în 1746, puţin mai la sud de Zaragoza. El devenea la maturitate pictorul de curte al lui Carlos al IV-lea.
O salbă de poduri ce se arcuiesc graţios peste Ebru leagă cele două părţi ale oraşului.
Vizităm catedrala „El Pilar” construită în stil baroc în secolele al XII-le şi al XIII-lea numită „Basilica de Nostra Seniora del Pilar”. Catedrala are 11 domuri şi e clădirea cea mai impunătoare din oraş. Punctul central îl constituie „Capela Doamnei” unde se află legendarul stâlp de marmură ce sprijină Fecioara Adorată. Altarul e din alabastru iar „Capela Parroquesta” e construită dintr-un amestec de stiluri: peretele din spate şi tavanul în stil mudejar, altarul gotic iar stranele în stil baroc. Frescele de pe renumita cupolă poartă semnătura lui Goya.
Ca orice catedrală din Spania, „El Pilar” are şi un muzeu unde găsim pânze de Goya şi Velasquez. Privite de sus acoperişurile cupolei catedralei încântă privirea prin ceramica porţelanată multicoloră aşezată într-o geometrie armonios creată în care se reflectă albastrul cerului. Păcat că nu putem vedea şi alte localităţi din regiunea Zaragoza despre care am cunoştinţe: de exemplu la Aljaferin se află palatul maur al plăcerii „Fuendetodos” unde este casa-muzeu în care s-a născut Goya, localitatea Fernel unde am văzut construcţii în stil mudejar şi o renumită catedrală pe tavanul căreia sunt pictate imagini reprezentând viaţa cotidiană în Evul Mediu.
În a şasea zi a călătoriei străbatem Leonul şi Castilia îndreptându-ne spre Burgos. Cele două provincii au fost considerate multă vreme centre spirituale ale Spaniei.
Timp de patru decenii Franco a decretat limba castiliană drept singura limbă oficială a Spaniei.
Unificarea regatelor iberice aici s-a făcut şi tot de aici a plecat Reconquista.
Munţii Castiliei sunt golaşi iar podişurile fertile. Jos se văd câmpuri cu grâne şi podgorii întinse. Plantaţiile de măslini se întind pe suprafeţe mari, Spania ocupând primul loc în lume ca exportator de ulei de măsline.
După câteva popasuri intrăm în oraşul medieval Burgos.

Burgos

De departe domină prin înălţime şi monumentalitate catedrala terminată în 1221. E a treia ca mărime după cele din Sevilla şi Toledo.
Odată ajunşi aici încheiem a şasea zi a excursiei. Înainte de culcare consemnez impresiile din timpul zilei.
Burgosul e situat în partea de nord a Castiliei. Oraşul poartă urmele unei istorii milenare, deşi nu se poate mândri cu urme arheologice romane. Întemeierea lui propriu-zisă are loc la 884 ca fortăreaţă de luptă împotriva maurilor iar de numele său se leagă amintirea veneratului erou Rodrigo Diez cunoscut cu numele popular El Cid, cuvânt provenit din arabul „cidi” care înseamnă conducător.
Sub acest nume e cunoscut ca personaj central în epopeea spaniolă „Poema de Mio Cid”. Piaţa emblematică a oraşului poartă numele eroului, „Plaza del Mio Cid” iar poarta de piatră „San Pablo” de la intrarea în oraş este ornată cu statui în basorelief dintre care domină cea a Cidului. Catedrala din centrul oraşului e declarată de UNESCO operă de patrimoniu a umanităţii şi considerată ca mausoleu al Cidului.
În muzeul catedralei, pe un pergament, e scrisă promisiunea sa către viitoarea soţie Jimena şi un inventar al darurilor ce i le va oferi la nuntă. Cufărul pentru darurile viitoarei soţii l-a umplut însă cu nisip pentru a-i duce în eroare pe cămătarii evrei.
În absida catedralei citeşti cu emoţie numele celor doi scrise pe mormintele lor. Printre operele de artă ale catedralei constatăm două curiozităţi: Isus Cristos crucificat în mărime naturală, realizat din piele de animal acoperit cu păr uman şi arborele genealogic al Fecioarei Maria pictat pe catapeteasma cupolei „Santa Ana”.
Ca în majoritatea oraşelor Spaniei întâlnim şi aici „ Plaza Maior” străjuită din cele patru laturi de clădiri impunătoare, piaţă prin care trec continuu grupuri de turişti.
Celelalte biserici din oraş au mai degrabă aspect de fortăreţe, fiecare având la intrare porţi monumentale în formă de arc. Din curiozitate am intrat în patru din ele: „Santa Maria”, „Santa Agueda”, „San Lesmes” şi „Sam Gil”.
Parcurgând satele din provincia Burgos, trăieşti emoţiile întâlnirii cu zilele cavalerismului medieval. La patru kilometri spre est descoperi ruinele unei capele vizigote din secolul al VII-lea, unul din cele mai vechi edificii creştine din Spania. În altă localitate dăm peste vestigiile unei aşezări celtiberice. După 24 de ore petrecute la Burgos ne continuăm drumul spre Santiago de Compostella. Imediat ce ieşim din oraş se văd în nord Munţii Iberici cu crestele semeţe iar mai jos, pe colinele înverzite, pădurile de pini încetează şi încep plantaţiile de viţă de vie.

Câteva ore la Leon

Leonul e situat la nord de Burgos la aproximativ 200 de kilometri. Oraşul nu numără decât 150000 locuitori şi ceea ce atrage spre el turiştii e minunata catedrală.
Aşezat la poalele munţilor Calabriei oraşul a rămas o punte de legătură între Castilia, Asturia şi Galicia. Istoria lui e bogată în fapte.
În secolul al X-lea regele Ordoria al II-lea îşi mută aici curtea iar în 996 este incendiat şi apoi cucerit de maurii conduşi de Mansur pentru ca în secolul următor să fie recucerit de creştini, rămânând pentru mult timp capitala Spaniei şi cetatea Reconquistei. De departe oraşul pare o fortăreaţă înconjurată de ziduri şi turnuri de apărare. Un pod roman bine conservat duce spre cetate unde descoperim marea catedrală, unul din frumoasele exemplare ale artei ogivale.
Fiind construită în secolul al XIII-lea pe locul unor foste terme romane, ea a îndeplinit mult vrea rolul de necropolă. Ogivele înalte în stil gotic sunt luminate de minunate vitralii având o suprafaţă de numai puţin 1800 m2. Privite din interior în timpul zilei acestea par splendide ferestre trandafirii, oferind privirii o rară încântare, iar în timpul nopţii, ele transformă exteriorul într-o uriaşă şi strălucitoare cutie de cristal plină cu bijuterii.
Ca la mai toate catedralele Spaniei locul corului este situat în centrul clădirii ocupând o suprafaţă imensă în formă de semicerc flancat din două părţi de două orgi monumentale.

Ce sentimente înălţătoare trebuie să trăieşti când din uriaşa catedrală se ridică spre ogivele înalte glasurile câtorva sute de corişti acompaniate de cele două orgi!
Din păcate astăzi asemenea trăiri sunt tot mai rare, imensele catedrale fiind mai tot timpul goale. Din când în când se aud doar glasurile ghizilor din grupurile de turişti care trec în grabă pe lângă aceste minunăţii.
Atât oraşul pe care îl părăsim impresionaţi de minunata catedrală, cât şi provincia Leon au multe monumente purtând patina vechimii şi toate sunt bine conservate. Încărcătura lor istorică, atmosfera de vechime îţi dau impresia că trăieşti în alt veac.
Apeductul roman şi spitalul „San Marc”, Piaţa „Mercato del Gracio”, Basilica „San Isidor” cu frescele de aleasă calitate artistică, adevărată „Capelă Sixtină” a artei romanice spitalul „San Marco”, fost cândva închisoare politică în care pentru puţin timp a fost oaspete şi scriitorul Quevedo, acum hotel de cinci stele toate acestea sunt câteva din edificiile vechiului oraş istoric.
La Astorca, oraş roman din apropierea Leonului altarul catedralei aparţine Şcolii lui Michelangelo iar un portal episcopal este proiectat de Gaudi.
Părăsind provincia Leon ne îndreptăm spre oraşul pelerinilor. Plantaţiile de viţă de vie se termină iar autostrada începe să urce şerpuind printr-un ţinut cu vegetaţie aridă. Ici-colo din pajişti uscate se ivesc creste de stânci golaşe înconjurate de pini pitici.
Străbatem ţinutul muntos al Cordilierilor Cantabriei cu piscuri ca Terra Corada de 2648 metri.
Până la Santiago de Compostela mai avem de străbătut 400 de kilometri.
Pinii argintii care-şi întindeau coroanele peste şosea au rămas în urmă şi, pe măsură ce ne apropiem de Santiago, ţinutul e muntos iar negurile coboară din munţi până la noi. Când acestea se ridică descoperim doar arboret montan şi pini pitici. Din când în când Cordilierii Cantabriei se dezbracă de ceţuri. Resfirate printre văi se văd aşezări omeneşti, casele având acoperişuri ţuguiate din tablă cenuşie.
În Spania contemporană Galicia, Catalonia şi Tara Bascilor sunt considerate ca fiind locuite de „naţionalităţi istorice” şi se bucură de un grad de autonomie faţă de guvernul central.
Dacă în vremea lui Franco centralizarea era excesivă, noul sistem federal include 17 regiuni autonome având propriile guverne şi legislaturi. Ţara Bascilor are şi poliţie proprie.
Fiind cea mai nordică din regiunile Spaniei şi traversată de lanţuri muntoase, Galicia îşi trage numele din latinescul „galaci” nume dat de romani triburilor celtice.
Înainte de invazia celţilor, poporul indigen trăia în case de piatră construite în formă conică „palozas”. Cultura galicenilor e mai apropiată de cea a portughezilor decât a spaniolilor. De fapt separarea definitivă a celor două ţări se face de abia la 1640.
Când ne apropiem de Santiago la insistenţele câtorva dintre noi şoferul autocarului dovedeşte înţelegere şi mai având ceva timp până se va însera, facem o escapadă până la Coruna, oraşul-port din nord-vestul Spaniei. De aici, în amurg privim întinderile Atlanticului şi admirăm cea mai importantă piesă a oraşului „Torre de Hercules”, turnul vechiului far ce datează de pe vremea căpeteniei celţilor, Breogon, construit în vremea împăratului Traian, născut, după cum se ştie, în Spania.
La nord de Coruna se află orăşelul Ferol, locul de naştere al lui Franco. (Mormântul său se află lângă Madrid, într-un mausoleu construit de prizonierii republicani şi e străjuit de o cruce înaltă de 135 metri care se vede din depărtare).
Tot de aici a plecat spre „pământul făgăduinţei” tatăl lui Fidel Castro împreună cu fostul preşedinte al Argentinei. Ţinutul a dat o recoltă bogată de politicieni.
În amurg ne întoarcem în oraşul pelerinilor al treilea ca importanţă pentru lumea creştină, după Ierusalim şi Roma, aici ajungând de la Ierusalim într-un mod misterios relicvele Sfântului Iacob, unul din cei 12 Apostoli.

Santiago de Compostela





După opt zile în care am parcurs 2120 kilometri, străbătând pământul Spaniei de la Mediterană la Atlantic, ne aflăm în capitala pelerinajului din Spania.
Santi Iago e numele Apostolului Iacob martirizat la Ierusalim în anul 44.
Se spune că rămăşiţele lui pământeşti au fost aduse prin Mediterană trecând Gibraltarul şi acostând în acest loc unde ar fi predicat.
Mormântul lui ar fi fost descoperit de un ţăran condus pe un câmp în timpul unei ploi de stele. De aici numele oraşului din latinescul „campus stella”.
Catedrala de aici a fost construită în secolul al XII-lea şi sfinţită în 1211. construcţia a început în timpul lui Alfonso al VII-lea la 1075 pe locul unde se afla un templu construit din ordinul lui Alfonso al II-lea şi distrus în întregime cu excepţia mormântulu Sfântului Iacob de Mansur Abu Jafar, comandantul militar al califatului Cordobei, la 997.
De atunci Sfântul Iacob devine patronul spiritual al Spaniei iar locul devine focarul unităţii creştine a ţării pentru înfăptuirea Reconquistei al cărei scop final era alungarea definitivă a musulmanilor din Peninsula Iberică.
Pelerinii care veneau aici in Evul Mediu aveau la ei un document ale cărui date erau trecute într-un răboj iar documentului i se făcea un fel de compostare.
Oricum pelerinii veneau aici din multe ţinuturi ale Europei străbătând pe jos mii de kilometri. În sacul cu merinde aveau o cochilie de scoică cu care luau apă din izvoarele de pe drum astâmpărându-şi setea. În amintirea acestora, acum, la toate magazinele de suveniruri din preajma capitalei unde se vând diferite obiecte artizanale se găsesc şi astfel de cochilii de scoici.
Catedrala, monument de arhitectură, înconjurată de cinci pieţe este locul cel mai vizitat din oraş. În acest spaţiu sacru s-ar afla relicvele Sfântului Iacob.
Pentru a ajunge la ele urci pe o scară în spirală la capătul căreia, într-o nişă săpată în zid acoperită cu o placă de cristal transparent se află o bucată din mantaua Sfântului. Ca să poţi urca pentru a atinge cristalul trebuie sa aştepţi la rând câteva ore. De cum este deschisă catedrala şi până se închide, trec prin faţa relicvelor mii de pelerini într-un şuvoi continuu. Anual numărul acestora trece de trei milioane.
În pieţele din jurul catedralei sunt zeci de magazine cu suveniruri, restaurante, berării şi cafenele iar în una din clădiri e primăria oraşului, loc în care se oficiază şi căsătorii. În spaţiul pe care se întind pieţele din jurul catedralei nu mai este nimic sacru.
Pelerinii nu mai au nevoie de sacul cu merinde şi de scoici pentru apă iar berăriile şi restaurantele sunt aglomerate tot timpul zilei până seara târziu.
În jurul catedralei se aud cântate din cimpoaie, viori, chitare şi muzicuţe cântece medievale. Sunt artiştii ambulanţi care fac eforturi să ne transporte cu muzica lor într-o altă lume.
Perechi de însurăţei ies de la cununiile civile iar larma se înteţeşte odată cu desfundarea sticlelor de şampanie şi a cântecelor de veselie.
Turişti de pe multe meridiane aşteaptă răbdători la rândul care înaintează mereu spre nişa cu relicvele sfântului în timp ce alţii îşi potolesc foamea prin berării şi restaurante. Animaţia durează până târziu în noapte.
Se spune că celor ce ating nişa cu relicve li se iartă păcatele comise pe timp de un an.
În spatele faţadei catedralei în stil baroc se află „El Portico de Gloria” iar în pridvor e reprezentată „Judecata de Apoi” de Maestro Mateo. Ea nu mai sperie pe nimeni. Sub altar o criptă construită în fundaţia unei biserici din secolul al IX-lea ar fi adăpostit rămăşiţele pământeşti ale Sfântului şi a doi dintre discipolii săi, Teodor şi Atanasie.
În faţa Primăriei se află o statuie în bronz a Sfântului Iacob îmbrăcat în armură şi călare pe un armăsar. Mă uit la această statuie şi nu mi-l pot imagina pe Sfânt în această ţinută.
Muzeul catedralei adăposteşte preţioase elemente de arheologie şi tapiserii vechi, sculpturi şi pânze pictate datând din secolele al XII- lea şi al XIV-lea, numismatică şi documente vechi. Din păcate toate aceste obiecte le vedem în fugă deoarece se anunţă ora închiderii. Ne retragem la marginea oraşului la hotelul unde vom fi cazaţi. Ne gândim acum aici la pelerinii din Evul Mediu care dormeau atâtea nopţi sub cerul liber, în lungul lor drum. La puţini le dădea mâna să tragă pe la hanuri pentru a găsi un acoperiş şi ceva de ale gurii.
Plecăm în zori fiindcă până la Madrid avem de parcurs 680 kilometri şi trebuie să facem scurte popasuri la Zamora, Salamanca şi Escorial.
Peste un pod roman construit în secolul al XII-lea ajungem în oraşul Querense care-şi trage numele de la aurul ce-l extrăgeau romanii de aici.
Nu putem trece prin Zamora care se află în afara drumului nostru la 50 kilometri nord de Salamanca. Aici am fi văzut sculptate scene satirice obscene din viaţa monahală.

Popas la Salamanca şi Avila

Salamanca
, acest vechi centru universitar spaniol, a fost cel mai vestic oraş cucerit de Hanibal.


Au venit apoi vizigoţii, creştinii, maurii şi iar creştinii. După ce prin 1085 este eliberat, oraşul se umple de biserici.
Încă din secolul al XIII-lea, Alfonso al IX-lea a întemeiat aici una din cele mai vechi universităţi din Europa concurând cu cele din Oxfort, Paris şi Bologna.
Unamuno, filozof şi romancier a fost rector al acestei universităţi înainte şi în timpul Războiului Civil. Moare răvăşit de atrocităţile acestui război. Pentru scurt timp însă aduce momente de glorie în viaţa univesitară a Salamancăi.
Nimeni altul n-a explorat cu atâta luciditate sufletul spaniol. Opera sa, „Sensul tragic al existenţei” rămâne una de referinţă.
O mare bibliotecă cu peste 40000 volume rare precum şi valoroase manuscrise vechi formează tezaurul acesteia.
Pe tavanul bibliotecii sunt pictate semnele zodiacale, dovadă că pe vremuri universitatea avea şi o secţie de astrologie.
Se spune că în Capela „Santa Barbara”, unde studenţii susţineau examenele în timpul examinării atingeau mormântul unui episcop pentru a le purta noroc, iar după ce reuşeau erau purtaţi în triumf de colegii lor şi îşi scriau numele pe pereţi cu sânge de taur.
Si numele lui Franco este scris aici cu menţiunea „invingător”, deşi n-a participat la universitate la nici o oră de curs.
La 113 kilometri nord-vest de Madrid, înainte de apusul soarelui, ne oprim pentru puţin timp la



Avila, oraş al cărui întemeietor legendar a fost Hercule.
Mai vechi decât venirea grecilor în provincie şi în peninsulă, oraşul este şi acum înconjurat de ziduri înalte de 10 metri şi late de 3 metri, are 18 turnuri de apărare şi 9 intrări fortificate, motiv pentru care a fost numit de poeţi „un sicriu”.

Aflăm că la catedrala din oraş cea mai veche din Spania, a fost o vreme capelan Lope de Vega. Aici s-a născut şi a petrecut viaţa în curăţenie şi asceză Sfânta Tereza, întemeietoarea ordinului călugăriţelor carmelite care umblă tot timpul anului desculţă.
După scurtele popasuri la Salamanca şi Avila, după ce am parcurs 680 kilometri de la Santiago de Compostela, ajungem la Madrid seara la orele 22 şi debarcăm în faţa unui hotel de 3 stele la marginea oraşului.
Aici vom rămâne 2 zile.

Madrid

Ce vom vedea la Madrid?
În cele două zile vom colinda oraşul în lung şi în lat, vom vizita muzee, vom cunoaşte principalele artere ale oraşului poposind în marile pieţe, vom admira monumente istorice, parcuri, grădini publice şi fântâni arteziene.
Este greu de a opta pentru unele din obiective în defavoarea altora. Dar, să vedem.
Plecăm în marea aventură de cunoaştere a oraşului de la „Puerta del Sol” fiindcă aici e kilometrul zero.
În mijlocul pieţii un monument original, un urs de bronz e căţărat pe un arbore pitic înfruptându-se dintr-un rug de mure. După ce facem aici fotografii, străbatem oraşul pe „Grand Via” până în Piaţa Spaniei unde se află un complex monumental dedicat lui Cervantes, datând din secolul al XVII-lea când aici era centrul oraşului. Pentru prima zi ne-am planificat să vizităm Palatul Regal, parcurile din jurul său şi muzeul „El Prado”.
Ne apropiem mai mult de monumentul lui Cervantes. Autorul uneia din cele mai cunoscute personaje din literatura universală, Don Quijote, tronează pe un jilţ de marmoră albă aşezat pe un soclu înalt iar mai jos de acesta cei doi eroi, Don Quijote şi Sancio Pantza, primul călare pe celebra Rosignantă, al doilea pe un măgăruş. Monumentul se oglindeşte în luciul apei fântânilor arteziene ce-l înconjoară. Pe margini o pajişte frumos îngrijită cu arbuşti şi covoare de flori roşii.
Palatul Regal, unul din cele mai vizitate obiective turistice ale Madridului se va deschide pentru turişti exact până vom ajunge acolo.
Drumul îl facem pe jos iar la întoarcere ne va aştepta autocarul pentru a ne duce la „El Prado”.
Situat pe locul vechiului palat al regilor Habsburgi ars din temelii în 1734, noul palat, ctitorie a Burbonilor, e construit după proiectele arhitecţilor italieni Sachedi şi Sabatini. Opulenţa şi luxul din interior au trezit până şi invidia lui Napoleon Bonaparte pentru că fratele său Iosef trăia într-un palat mai luxos decât el la Tuilleries, în Paris.
În sala de arme sunt expuse săbiile lui Cortez şi Ferdinand iar în dormitoarele regale suntem copleşiţi de mobilierul somptuos şi de mulţimea podoabelor. Sala tronului pare a fi de un mai mare rafinament decât cele de la Verssailles. Tavanele sunt pictate de Tiepolo şi Carrada, de ele atârnând candelabre de cristal ce reflectă lumina într-un spectru de culori, iar pereţii sunt încărcaţi de tablouri de Velasqurez, Goya, Bosch, Caravaggio şi Wateau. Valoarea lor e inestimabilă.
În alte săli întâlnim tapiserii flamande, porţelanuri, orfevrărie, veşminte pentru serviciile liturgice, orologii placate cu aur şi sculpturi din bronz.
Muzeul palatului are şi o secţie rezervată muzicii unde vedem diverse instrumente muzicale de epocă şi partituri originale ale unor compozitori celebri: Lalo, Debiussi şi De Fala.
Ne impresionează marea bibliotecă a palatului despre care aflăm ca are peste 300000 volume, mare parte legate în piele de Cordoba. Se află aicea multe incunabile. Vehiculele folosite de regii Spaniei între secolele al XVI-lea şi al XX-lea le întâlnim într-o sală uriaşă.
Grădinile în stil englezesc din jurul palatului, restaurate în secolul al XIX- lea, fântânile arteziene înconjurate de o vegetaţie luxuriantă şi spaţii cu adevărate covoare vegetale din gazon, flori şi garduri vii desenând forme geometrice care încântă privirea, rivalizează cu cele de la Verssailles, Tuilleries, Podzdam, Florenţa şi Petrodvoreţ.
După ce parcurgem cu autocarul câteva artere principale până a ajunge la muzeul El Prado, bucuria că am ajuns e tot atât de mare ca şi atunci când vizitam „Luvru”, „Ermitajul” şi „Muzeul Vaticanului”.
Înainte de a pleca la „El Prado” aruncăm şi o scurtă privire asupra Teatrului Regal redeschis în 1997 după îndelungi amânări. Dispunând de o capacitate de 1800 locuri, sala de spectacole are o acustică impecabilă, fiind din punct de vedere tehnic unul din cele mai avansate lăcaşuri de spectacole din lume. Aflăm de la ghid că doar în 1561 curtea regală e mutată de la Toledo la Madrid, în timpul lui Filip al II-lea, iar între 1601 – 1606 aceasta e mutată iar, de data aceasta la Valladolio. Pe atunci Madridul număra doar 20000 locuitori. Mai aflăm că numele oraşului vine de la „macherit”, cuvânt arab care ar însemna „mare abandonată de ape”.
Evoluţia termenului, dacă forţăm puţin nota, ar fi: Macher-it > Magerit > Madrit > Madrid. Fondarea oraşului e atribuită de către unii lui Mahomed I, fiul emirului Cordobei, Abderaman al II-lea care construieşte fortăreaţa prin 852 după ample lucrări de desecare a unor mlaştini. Scopul era apărarea capitalei Toledo de invaziile creştine.
La Muzeul El Prado
Muzeul poartă numele actual după 1868 când fostul Muzeu Regal devine muzeu de stat, având la început o colecţie de doar 311 tablouri provenite din preţioasa colecţie regală. Cu timpul spaţiul se extinde prin construirea a noi capacităţi de expunere şi a creşterii numărului donatorilor.
După donaţii succesive, acesta ajunge în prezent unul din marile muzee de artă ale lumii. După British Museum, Luvrul şi Ermitaj. O ierarhie adevărată e greu de stabilit fiindcă Muzeul de Istorie a Artei din Viena şi „Metropolitan Museum” din New York sunt tot atât de înzestrate.
Trecând prin sălile muzeului eşti copleşit de mulţimea capodoperelor.
Maeştrii italieni, începând cu Rafael şi continuâd cu Tiziano, Mantegna, Antonello da Messina, Andreea de Sarto, Caravaggio, Tiepolo, Tintoretto, Veroneze şi alţii ocupă săli întregi. Pictura franceză e reprezentată printre alţii de Lorrain şi Poussin.
Cea mai bogată reprezentare o are după cum era şi firesc pictura spaniolă: Goya, El Greco, Velasquiez şi Murillo, fiecare din aceştia ocupând săli întregi. Nici pictura germană şi cea din secolul al XVII-lea din Tăriel de Jos nu ne oferă mai puţine capodopere: Durer, Bruegel Pieter cel Bătrân, Rubens, Jordanes, Rembrandt, Van der Weiden, Van Dyck şi alţii ocupă săli întregi. Îţi trebuie săptămâni ca să le vezi pe toate pe îndelete.
Minunata „Madonă cu Trandafiri”, a lui Rafael ne aduce imaginea Sfintei Fecioare cu Sfântul Iosif, pruncul Isus şi Ioan Botezătorul, Tizian ne reţine atenţia cu „Bachanalele” sale cu imaginea lui Carol al V-lea, a lui Filip al II-lea şi cu tablouri de inspiraţie mitologică „Venus şi Adonis”, cu un admirabil autoportret şi multe altele.
„Carul cu Fân” a lui Hieronymus Bosch” ne atrage atenţia că fiecare smulge din viaţă cât poate, iar „Grădina Deliciilor” e o dovadă a fantasticului imaginar atât de original al pictorului. Dramatismul în „Coborârea de pe Cruce” al lui Rogier van der Wayden ne aminteşte de pânza cu acelaşi nume a lui Rubens de la Muzeul de Arte Frumoase din Anvers. Admirabilul peisaj al lui Lorain, în care Moise este salvat de la înec, ne aminteşte de Caravaggio iar Murillo ne dă o altă imagine a Sfintei Familii în care pruncul Isus ţine în mână o pasăre, un episod obişnuit şi intim dar care atinge gradul maxim de expresivitate.
Cred că cel mai întins spaţiu este rezervat pictorilor spanioli: Velasquez, El Greco şi Goya.
Goya cel al cărui autoportret seamănă cu al unui maur, ne reţine atenţia prin celebra pânză „Familia Regelui Carlos al IV-lea” dar şi prin câteva imagini ale iubitei sale Maya. „Colosul” şi alte pânze ca „Înmormântarea Sardinei” dau dimensiunea specificului fantastic iberic. În sfârşit El Greco, prezent în mai multe săli ne dă acea imagine spiritualizată a portretelor sale. În „Pogorârea Duhului Sfânt”, portretele de grup redau imaginea apostolilor, frământarea dar şi uimirea acestora în faţa luminii care inundă, lumină ce vine din partea centrală a tabloului.
Dimensiunea disproporţionată a înălţimii corpurilor faţă de cea reală dă impresia de spiritualizare a acestora (vezi „Răstignirea”). Privirea pătrunzătoare a chipului cavalerului care depune jurământul de credinţă, după unii, imortalizare a figurii lui Cervantes, te urmăreşte mult timp după ce părăseşti sala. El Greco e unic!
În alte săli întâlnim celebre colecţii din vase de porţelan, unele aparţinând cândva lui Ludovic al XIV-lea, ceramică provenită din ateliere ale Europei, statuiete din alabastru şi din bronz, mobilier epocă, servicii de sufragerie încrustate în sidef şi acoperite cu folii de aur.
Părăsim muzeul aruncând încă o privire la aceste mari valori şi rămânând mult timp în memorie cu imaginile atâtor pânze ale pictorilor spanioli, flamanzi, francezi şi ale celor din Renaşterea Italiană.



Mănăstirea ESCORIAL

A doua zi la Madrid.
În această zi opţiunea e a fiecăruia dintre noi.
De obicei, în asemenea ocazii, după ce-mi stabilesc singur un traseu pe baza unui ghid amănunţit al oraşului, o iau la picior de unul singur.
Optez mai întâi pentru Muzeul Naţional Central de Arte „Regina Sofia”, consacrat artei contemporane. Aici printre altele descopăr tablouri de Dali reţinându-mi atenţia „Le Grant Masturbateur” pe care nu-l văzusem decât în reproduceri, multe pânze de Miro, mai ales din ultima perioadă a creaţiei sale şi celebra „Guernică” a lui Picasso. Aş mai aminti pe Pablo Gargallo, Braque şi Bruce Neuman. Îmi continui apoi drumul prin marile artere oprindu-mă în pieţele de la intersecţiile acestora. Admir fântânile arteziene, adevărate opere de artă: „Piaţa Mayor” cu statuia ecvestră a lui Filip al III-lea, Turnul şi „Piaţa Mujanos”, „Piaţa Triente” cu statuia lui Filip al IV-lea având în spate construcţia „Teatrului Regal”, „Grădina Sabatini”, „Piaţa Alcalla”, „Piaţa Cibeles” având în centru statuia zeiţei Cibeles din marmoră albă într-un car tras de doi lei în jurul cărora ţâşnesc jeturi de apă de la fântânile arteziene iar în spate clădirea monumentală a Palatului Comunicaţiilor. În „Parcul Retiro”domină statuia lui Alfonso al XII-lea flancată de clădirile „Palatului de Cristal” şi a „Palatului Velasquez”. Ghirlandele de roze minuţios amenajate oferă privirii un minunat spectacol cromatic. Într-adevăr în aceste spaţii orice trecător se recreează într-o ambianţă citadină ordonată după gusturi rafinate. Mă gândesc cu tristeţe cât de sărace sunt oraşele noastre în opere de artă monumentală care şi-ar avea locul în pieţele publice, cât de urâte sunt atâtea cartiere cu blocuri cenuşii lipsite în totalitate de spaţii verzi, ca să nu mai vorbim de lipsa fântânilor arteziene. Puţinele care sunt nu adaugă nici un plus de frumuseţe mediului citadin.
În strada Cervantes am vizitat casa muzeu a lui Lope de Vega. Piesele de teatru ale acestuia precum şi ale lui Calderon de la Barca şi Tirso de Molina sunt nelipsite de pe afişele stagiunii. Marele dramaturg din perioada Barocului din literatura spaniolă este respectat ca şi Cervantes.
La „Muzeul Figurilor de Ceară” numeri nu mai puţin de 450 personaje. Îmi rămân în memorie cele a lui Napoleon, Unamuno, a prinţesei Diana şi a Maicii Tereza.
Mă grăbesc însă fiindcă vreau să mai văd şi al treilea centru de comori artistice ale Madridului şi „Muzeul Thyssen - Bornemisza”.
Muzeul a ajuns în Spania în 1993 în urma unor lupte acerbe cu pretendenţi din alte ţări. Tezaurul acesta este expus la „Palacio de Vilahermossa”. Colecţia provine de la baronul german ce-i poartă numele şi este a doua ca mărime după cea a reginei Elisabeta a Marii Britanii fiind achiziţionată contra sumei de 375 milioane dolari.
În colecţie întâlnim opere dintr-o perioadă cuprinsă între 1290 şi 1980, de la vechii maeştri olandezi la pictorii nord-americani din secolul al XIX-lea, de la constructiviştii ruşi la expresioniştii germani din secolul al XX-lea.
La „Palacio de Villahermosa” se mai pot admira tablouri de Jean Van Eyck, Ghirlandaio, Carpaccio, Coreggio, Vatteau şi Courbet, din impresioniştii Degas, Manet, Monet, Renoir şi Sisley, din postimpresionişti Lautrec, Van Gogh şi Gauguin, iar din secolul al XX-lea pânze de Picasso, Miro, Matisse, Mondrian, Kandinsky, Paul Klee şi Dali. Mă întreb care din miliardarii noştri ar fi dispuşi să facă un gest asemănător achiziţionând o aşa colecţie pe care s-o ofere spre vizitare permanentă marelui public.
Şi bisericile din Madrid adăpostesc comori de artă ale marilor pictori spanioli. La „San Isidor” am admirat pânze de Goya iar la „San Antonio de Florida” fresce de acelaşi pictor. La „San Antonio Los Alemanos” fresce de Luca Giordano, de Francesco Rici şi o admirabilă cupolă de Juan Carreno. În trecere ne mai reţin atenţia în „Parcul de L’Oues” statuia în marmoră albă „La Roserole” şi Fântâna Neptun asemănătoare celei de la Verssailles.
Deşi risc să fiu certat pentru întârziere, îndrăznesc să fac o ascensiune cu telefericul pe o înălţime din preajma Madridului prilej cu care admir o panoramă a acestei metropole ca un rămas bun.
Cu întârziere de o jumătate de oră, ajung în „Piaţa Spaniei” unde încă mă mai aştepta autocarul. Norocul meu a fost că nu eram singurul întârziat.
Cazarea o avem la acelaşi hotel de la marginea Madridului, urmând ca a doua zi să mergem la Toledo. Între timp ghidul ne anunţă că nu vom mai fi cazaţi la Madrid, ci la Toledo. Parcurgând cei 45 kilometri până la vechea capitală a Spaniei înserarea are loc de-a binelea. Suntem debarcaţi aici când deja e noapte. Obositoare zi dar minunată!

Toledo

Când ni se spune că a doua zi ne vom întoarce la Aranjues, acest Verssailles al Spaniei bucuria noastră este fără margini. Asupra palatului regal de aici se va arunca doar o scurtă ochire, în trecere.



Inspirat de Verssailles, acest palat regal construit în stil baroc în secolul al XVIII-lea este înconjurat de grădini care se întind pe o suprafaţă de 300 hectare.
Cele două grădini regale „Jardin de la Isla” şi „Jardin del Principe”, găzduiesc şi cele două muzee: „Casa de Marines” şi „Casa de Labrador”, ultimul fiind o replică la „Micul Trianon” de la Verssailles. Primul are o colecţie de ambarcaţiuni regale iar al doilea o galerie de portrete, mobilier de epocă, stucaturi şi sculpturi din lemn.
Palatul aminteşte de „Schonbrunul” de la marginea Vienei şi de palatul „Sent Soussi” din Pozdnam.
Şi fiindcă suntem în provincia „La Mancha” se cuvine să consemnăm şi câteva impresii despre cele văzute aici, mai ales că suntem pe urmele lui Don Quijote.
De la culmile Sierrei de Alcaraz la pădurile şi luncile din Parcul Naţional, de la morile de vânt din Campo Criptona până la satul Toboso, unde iscusitul Hidalgo şi-a imaginat că se află dulcineea sa, provincia La Mancha e fermecătoare. Jos de-a lungul şoselei sunt înşirate morile de vânt, iar din depărtare răsar dintre dealurile împădurite turlele castelelor medievale.
Apoi ajungem la Toledo, oraş care a rămas un important centru cultural al provinciei La Mancha, cândva capitală şi centru religios al naţiunii.
Întemeiat în secolul al II-lea î.Hr., a păstrat puţine urme romane (câteva mozaicuri şi ruine ale unui circ).
În secolul al VII-lea d.Hr., vizigoţii deja îşi aveau aici curtea regală, pentru ca la 701 să fie ocupat de musulmani.
Centrul cultural devine acum înfloritor pentru că musulmanii, evreii şi creştinii trăiau aici într-o toleranţă deplină. Traducători şi oameni de ştiinţă introduc aici mare parte din ştiinţa şi filozofia arabă şi greacă.
Ceea ce îţi reţine atenţia de la prima vedere în arhitectura oraşului e coexistenţa elementelor arabe în stilul mudejar alături de catedralele creştine gotice şi sinagogile evreieşti, acestea din urmă fiind mai puţine din cauza deselor pogromuri. (În decretul din 1492 se prevedea expulzarea tuturor evreilor din oraş.)
În prima zi vizităm în vechiul centrul vechiului oraş, monument naţional aflat în patrimoniul UNESCO. În mare parte sunt locuinţele evreilor negustori care locuiau în această zonă.
După ce trecem râul Tajo pe „Puente de Alcatara”, intrăm în cetate pe „Puerta Noeva Bisogra”, cea mai impresionantă dintre cele două porţi aflate de-a lungul zidului.
De la distanţă se ridică dintre celelalte clădiri catedrala „Prinjada”, construcţie gotică cu cinci nave mari în jurul corului central. Construcţia e începută în 1126 şi terminată 300 de ani mai târziu, timp în care elementelor gotice li s-au adăugat altele baroce şi neoclasice cum ar fi celebrul altar policrom, reprezentând viata lui Cristos. Sacristia are o colecţie bogată din El Greco, Tizian, Goya şi Van Dyck fiind înconjurată de strane somptuoase din lemn de nuc încrustat în alabastru.
Trebuie să precizez că Toledo este asociat numelui pictorului El Greco. Acesta a trăit şi a creat aici între 1577 şi 1614.
În casa-muzeu a pictorului vedem câteva din capodoperele sale printre care: „Vedere din Toledo” iar în mănăstirea „Sfântul Toma” o galerie de portrete, autoportretul artistului şi celebra „Înmormântare a contelui de Orgaz” în care se disting într-o procesiune funebră peste 60 de personaje.
În afara zidurilor, la spitalul „Taverna” descoperim alte pânze celebre ale pictorului ca: „Botezul lui Cristos” şi „Sfânta Familie” într-o colecţie care cuprinde nume celebre: Tizian, Caravaggio şi Tintoretto.
Ca în orice oraş spaniol există şi aici un pitoresc cartier evreiesc cu străzi înguste şi clădiri mici din piatră. În vitrinele magazinelor sunt expuse o mare varietate de mărfuri, nelipsite fiind vestitele săbii de Toledo.
Am fi achiziţionat câte una dar suntem informaţi că nu avem voie cu ele în aeroporturile din Spania.
În muzeul „Santa Cruz” o bijuterie de clădire în stil baroc, admirăm arme şi armuri din bătălia de la Lepanto precum şi vase şi talere de Murano. Pereţii şi tavanele sunt adevărate dantelării în piatră, opere ale maurilor.
În muzeul spitalului „De Taverna” dăm de o altă pânză a lui El Greco, „Sfânta Familie”, precum şi de cea a lui Tintoretto, având acelaşi nume.
Spre seară ne rămân câteva ore pentru a ne putea rătăci pe străzile înguste ale oraşului, să mai vedem odată catedrala şi capodoperele de aici.
Pe înserate retraşi la hotel comunicăm celor de acasă impresiile despre Toledo cum procedasem şi în alte seri. A doua zi vom avea de parcurs 570 kilometri până la Cordoba.





În drum spre frumoasa Andaluzia

Suntem tot pe urmele lui Don Quijote şi, după ce trecem prin satul Toboso, în speranţa găsirii vreunei dulcinei, vedem înşirate pe „Campo de Criptonu” morile de vânt. Oare cu care dintre ele s-o fi luptat temerarul cavaler. În „Puerto Lapice” ar fi fost hanul unde a depus jurământul.
Autostrada coboară spre ţinutul sudic al Cordobei şi Avillei. Suntem la hotarul dintre Castilia şi Andaluzia. După ce trecem peste râul Guadalagquier pe podul roman, intrăm în vestita Cordobă, lăsând autocarul în urmă fiindcă n-ar avea cum să pătrundă prin străzile înguste şi întortocheate ale oraşului.

La Cordoba

Asemenea Sevillei, Cordoba este un oraş vechi iberic fiind ocupat de romani sub Marc Aurelius în 152 î.Hr.


Podul roman



Devenind capitală a provinciei Boeţia în timpul lui Augustus, Cordoba ajunge la cel mai înalt grad de prosperitate în această provincie. Aici s-a născut Seneca (55 d.Hr.), tatăl cunoscutului filozof şi preceptor al împăratului Nero.
Între secolele V şi VIII provincia este condusă de vizigoţi, apoi e ocupată de mauri. Aceştia înalţă provincia pe culmile prosperităţii, Cordoba devenind capitala califatului independent, având o populaţie de 500000 locuitori, 3000 de moschei, 300 de băi publice şi 28 de suburbii.
După recucerirea ei de către Ferdinant al III-lea la 1236, oraşul cunoaşte declinul.
Edificiul cel mai atractiv e celebra moschee a cărei construcţie a început la 785 şi a durat mai bine de 2 secole.
Lucrarea e o capodoperă a artei mozaicale maure. Un dom uriaş în formă de scoică îşi sprijină uriaşa cupolă pe coloane de marmură.
După Reconquista, moscheea este transformată în „Biserica Fecioarei”. În interiorul zidurilor s-au construit capele într-un amestec de stiluri: gotic, renascentist şi baroc. Se realizează astfel desfigurarea arhitectonică şi artistică a lăcaşului de cult islamic. În faţa acestei realităţi cineva exclamă „Aţi construit aici ceea ce oricine ar fi putut construi afară, oriunde…, dar aţi distrus ceva ce era unic în lume. Faptul este unic dar în mod ciudat.”. Să nu uităm că aici a trăit celebrul filozof maur Averoes (1126-1198).
La opt kilometri nord-vest de Cordoba se pot vedea ruinele Medinei Azahara, un complex ce se întindea pe o suprafaţă de 110 hectare, cuprinzând, în afară de vestita moschee, oraşul cu celebrele grădini şi livezi. Pe locul unde acum totul e ruină, au lucrat la înălţarea palatului şi a moscheii 10000 de bărbaţi, 2600 catâri şi 400 cămile. Au fost ridicate atunci palatul şi moscheea, s-au amenajat grădini şi heleşteie cu peşti, băi publice şi şcoli. Existau atunci aici grădini suspendate, grădini zoologice, ape curgătoare, fântâni de aur şi o piscină cu mercur. Viaţa prosperă în această efemeră zonă a durat doar 74 de ani. La 1010 şi după aceea continuă asediile berberilor urmate de multe jafuri. Când timpul permite, la Cordoba se mai poate vizita Muzeul Arheologic unde se află relicve romane, vizigote, maure, sarcofage din plumb şi capiteluri arabe.
Muzeul de Arte Frumoase aflat în clădirea unui vechi spital, găzduieşte o colecţie de pictură de Murillo, Zurbaran şi Goya. În oraş în multe magazine meşteşugari expun spre vânzare preţioase piese din argint filigranat şi piele ştanţată. Capitonarea pereţilor şi acoperirea mobilierului cu piei de Cordoba, vestite în întreaga Europă, a devenit o modă pentru aristrocaţia vremii.
În curţile maure şi mai ales în spaţiile din jurul fostului palat se întind grădini cu piscine umbrite de chiparoşi, adevărate oaze de verdeaţă şi prospeţime în timpul arşiţei verii.
În palatul „Viana”, o elegantă construcţie aristocratică, situată în apropierea podului roman descoperim alte lucrări de artă, tapiserii şi porţelanuri.
În jurul acestuia se află nu mai puţin de 12 curţi interioare, o adevărată grădină cu arbuşti exotici şi covoare de trandafiri.
După scurtul popas în această elegantă construcţie înconjurată de grădini, părăsim oraşul trecând pe acelaşi pod roman, urmând să străbatem în asfinţit ţinutul Andaluziei spre Sevilla.
Locurile acestea care formează un adevărat triumvirat al geografiei Sudului (Cordoba, Sevilla, Granada), au atras de-a lungul vremii colonizări succesive: fenicieni, greci, romani, vizigoţi şi mauri. Dintre toţi aceştia, maurii au adus zonei cea mai importantă civilizaţie a Evului Mediu. Arhitectura maură cu acele inimitabile dantelării în piatră, grădinile atât de ingenios amenajate, renumitele vinuri, caii dresaţi, taurii curajoşi şi răscolitorul dans Flamengo. Acestea toate sunt cartea de vizită a Cordobei. A avea anual 3000 de ore de soare, ierni blânde şi veri de cuptor, a fost un dar al provindenţei. Milioane de vilegiaturişti veniţi aici, mai ales din ţările nordice, sunt atraşi de soarele Sudului.

Sevilla

Capitală a Andaluziei şi al patrulea oraş ca mărime şi număr de locuitori din Spania, Sevilla confirmă un vechi proverb spaniol: „Cel care nu a văzut Sevilla nu ştie ce înseamnă o minune”. Acest oraş a inspirat vieţile aventuroase ale unor personaje celebre: Don Juan a lui Byron, Carmen a lui Merimee, din care se inspiră apoi compozitorul Bizette şi Bărbierul lui Rossini.
Aici şi-au început creaţiile artistice Murillo şi Velasquez, iar Sfânta Tereza mărturiseşte că „oricine ar păcătui la Sevilla ar duce-o într-adevăr mai bine”. Pe poarta din Jerez au fost sculptate cu mult timp în urmă cuvintele: „Hercule m-a întemeiat, Caezar m-a înconjurat cu ziduri şi turnuri, iar regele sfânt m-a cucerit”. În această frază este sintetizată toată istoria Sevillei.
Ca în toate oraşele Spaniei, în centrul Sevillei o catedrală domină prin monumentalitate. Aceasta de aici are o lungime de 116 metri şi o lăţime de 76 metri, fiind a treia biserică creştină din lume după „Sfântul Petru” din Roma şi „Sfântul Paul” din Londra. În interiorul ei descoperim comori artistice rare de Murillo, Goya şi Zurbaran precum şi o cruce de aur construită din primul transport adus de către corăbiile lui Columb din America. Un frumos monument funerar adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale temerarului explorator. Un turn zvelt este o rămăşiţă a minaretului moscheii care a fost cândva pe acest loc. Se numeşte Giraldo.
În afară de Piaţa Triumfului şi de „Alcazar” te impresionează migala cu care sunt tunse gardurile vii învăluite în parfumul portocalilor, palmierilor şi al trandafirilor creând o atmosferă de sanctuar estival.
Nu departe de pieţele amintite mai sus, dăm de o arenă de luptă cu taurii iar lângă barul „Santa Cruz” descoperim „Casa de Pilatas”, numită astfel pentru că întreaga construcţie e inspirată după casa faimosului magistrat din Ierusalim. Construcţia aparţine unei marchize de Tarifa. Şi aici, într-un muzeu de arte frumoase al oraşului admirăm lucrări de Murillo, Zurbaran, Velasquez şi El Greco.
E de recomandat să se viziteze Sevilla în aprilie sau septembrie când întreg oraşul e decorat cu flori şi steaguri fiindcă în după amiezi au loc aici lupte cu taurii iar noaptea până târziu jocurile de artificii şi seducătoarele serbări ţin uneori până a doua zi în zori.
Pentru a mă feri de arşiţa verii, când mercurul din termometre urcă peste 40 grade, am preferat luna septembrie. Cât priveşte luptele cu taurii, nu numai că nu le ador, dar mă şi revoltă. N-am putut înţelege niciodată cum din uciderea acestor animale care inspiră atâta demnitate se poate face un ritual de o spectaculozitate ce aţâţă instinctele mulţimii. În urale frenetice ale mulţimii taurul cade însângerat. După ce este străpuns de toreador cu câteva pumnale mai întâi îngenunchează iar apoi se prăbuşeşte. Câtă cruzime!! Şi încă i s-au dedicat compoziţii muzicale de către mari muzicieni acestui spectacol din care toreadorul iese triumfal după ce a înjunghiat taurul.
Flamengo are loc tot în timpul anului aici la Sevilla şi împlinirea dorinţei de a participa la un astfel de spectacol entuziasmează pe orice turist.
Prefer deci un Flamengo unei lupte cu tauri.
O seară de Flamengo la Sevilla.
Atras într-un mod ciudat de acest gen de spectacol sincretic în care muzica, cântecul, dansul şi bogăţia cromatică a costumelor formează un tot, am ţinut cu tot dinadinsul să particip în ultima seară petrecută aici la un astfel de act artistic. Prin intermediul ghidului şi al recepţionerului de la hotel, reuşesc, contra unei sume destul de modeste, să obţin o intrare la un club particular unde în acea seară avea loc un spectacol Flamengo. Mai întâi m-am documentat amănunţit în legătură cu specificul acestei arte şi de unde îşi are ea rădăcinile.
După unii, Flamengo îşi are rădăcini religioase de la hedoniştii din Tarnedos din Grecia (secolul VI – IV î. Hr.). După alţii a apărut aici în peninsulă, mai întâi în portul Cadiz adus din Africa în timpul cuceririi romane. Aceştia au în vedere ritmica şi senzualitatea muzicii şi dansului. La aceste începuturi s-ar fi suprapus fragmente ale cântecului religios evreiesc din timpul săptămânii sacre. Elemente ale dansului din zona de sud a Spaniei ar avea ecouri îndepărtate din Califatul Damascului ajunse aici prin filieră maură. În tradiţia populară spaniolă se crede că au ajuns aici ecouri triste orientale ale cântecelor gregoriene provenite, după cum se ştie, din cântecele religioase bizantine.
Oricâte surse ar fi invocate cert este că cei care au catalizat mult aceste cântece în procesul de creare a Flamengoului au fost ţiganii, ajunşi aici tot din Orient.
Cuvântul „flamengo” vine probabil de la „feloc-mengu” care în arabă ar însemna ţăran rătăcitor. Cu timpul ritmurilor de o mare complexitate li se adaugă acutul simţ al suferinţei.
Oricum această artă sincretică cu ritmuri uneori surprinzătoare şi ciudate înseamnă muzică instrumentală, cântec şi dans.
Antropologul englez Wileam Washang preciza că „acesta este un stil poetic rustic care operează cu o cheie a psihicului pentru a deschide porţile unui şuvoi de pasiuni”.
Cu timpul el se extinde în toată Spania iar în oraşe de Madrid, Sevilla şi Murcia se organizează festivaluri anuale de Flamengo. Dansatorii şi cântăreţii de flamingo dau însă spectacole ocazionale în cafenele şi cluburi de-a lungul întregului an.
Cât mă priveşte prima impresie pe care am trăit-o la spectacol a fost aceea că începeam să mă simt cucerit de neliniştea şi disperarea pe care o exprimă cântecul. Stimulaţi de ritmul muzicii dansatorii, prin suita de elemente coregrafice comunică emoţii alternând între momente de trăiri interioare şi energii dezlănţuite cu furie prin acele bătăi ritmice din picior. Artiştii ies pe mica scenă improvizată în diferite momente evoluând solo. Instrumentul acompaniator este chitara. În spaţii mai mici cum este acest club interpreţii improvizează adesea. Nu mai puţin improvizează cântăreţii, instrumentiştii şi dansatorii fapt ce dă un plus de farmec spectacolului.
Totuşi cântecul rămâne principala formă de expresie a spectacolului Flamengo. Se trece adesea de la şoapte grave la strigăte muzicale. Un flux de electricitate între artist şi public începe să fie simţit. Simţi o excitare a voluptăţii, apoi o trăire interioară reţinută şi apoi iar o energie dezlănţuită frenetic. În cele din urmă vezi cum o parte din public se ridică în picioare şi cântă. Pleci de la spectacol năucit de trăirea intensă a oamenilor acestor locuri având certitudinea că această artă va exista cât timp există iubire, disperare, nedreptate şi iertare, suferinţă şi explozie de bucurie, exuberanţă şi teama de extincţie.




SEVILLA-Piața Spaniei


De la Sevilla la Gibraltar

A doua zi plecam din Sevilla cu convingerea că ceva din această vitalitate avem şi noi deşi venim aici de la Porţile Orientului.
Nu întâmplător, după 1989, românii care au vrut să vadă şi să muncească în altă lume, s-au îndreptat mai întâi spre Spania şi Italia.
Ajungem curând în sud pe „Coasta de la Luz” ceea ce înseamnă coasta lumii Andaluzia. Suntem în portul Cadiz, la oceanul Atlantic aproape de Gibraltar.
Coasta aceasta a atras mai întâi pe fenicieni iar apoi alte şi alte valuri de migrări.
După descoperirea Americii portul a devenit cel mai bogat din Europa. Pe la 1100 î. Hr., fenicienii îl numeau „Gadirul” iar grecii, care erau aici pe la 500 î.Hr. şi comercializau cositor şi ambră, îl numeau „Gadiz”.
Pentru vizigoţi şi mauri portul nu mai are importanţă prea mare. Înflorirea fără precedent o va cunoaşte când vor începe să acosteze aici corăbii venite de pe noul continent.
Catedrala oraşului port, fiind mai repede asemeni unei epave eşuate pe nisipuri mişcătoare este acoperită de un dom cu ţigle aurite. Sub o criptă, aici îşi doarme somnul de veci compozitorul Manuel De Fala. La „Oratoria de Santa Gueva” dăm de câteva picturi ale lui Goya: „Minunea pâinii şi a peştilor”, „Cina cea de Taină” şi altele. Părăsim Cadizul după ce luăm drept suvenir câte o sticlă de vin de Gerez şi apoi înaintăm pe „Coasta de la Luz” spre extremitatea sudică a peninsulei.

Câteva ore la Gibraltar

În miezul zile suntem pe coasta Gibraltarului. Deci va trebui să trecem prin Malaga ca să ajungem până seara la Granada. Ajunşi aici, încercăm să facem o plimbare cu telefericul pe coasta africană dar nu ni se permite de către poliţia engleză de graniţă fiindcă România încă nu făcea parte din Uniunea Europeană.
Ne mai rămâne ca în cele două ore cât vom poposi aici să ne plimbăm pe litoral intrând când în apele Atlanticului când în ale Mediteranei. Totuşi sunt câteva obiective turistice pe care nu le vom ignora.
Dominat de stâncile înalte în legătură cu care s-au scris multe legende, Gibraltarul a ispitit ambiţia multor corăbieri încă din antichitate.
Se pare că fenicienii au fost primii care l-au încercat pe la 950 î.Hr., iar după ei grecii şi apoi romanii urmaţi de vandali şi goţi. În era noastră, cei care au trecut primii prin strâmtoare au fost arabii. Aceştia au ocupat atât malul african cât şi cel spaniol. Conducătorul lor militar, Ţaric Ibm Zeiat este cel care dă prima dată numele strâmtorii. Între 711 şi 1344 strâmtoarea e controlată de arabi. Aceştia construiesc aici un oraş fortificat.
Calitatea de stăpâni ai strâmtorii au disputat-o apoi francezii, englezii, olandezii şi spaniolii.
Turistul care contemplă panorama ţinutului este mai puţin interesat de istoria lui.
Cât stăm aici aflăm de existenţa unui muzeu în Gibraltar şi ne grăbim să-l vizităm. Se mai păstrează aici o mică sinagogă şi obuze de tunuri cu care se apăra fortăreaţa şi, ca o curiozitate arheologică, un craniu al unui homo de Neardenthal găsit aicea, ni se spune, în grotele Rocker din coasta europeană.
Alte obiecte descoperite tot aici sunt mărturii ale corăbierilor care au trecut prin strâmtoare venind din îndepărtata Asie sau din sudul continentului european. Mai descoperim în muzeu o baie maură din secolul al XIV-lea, gravuri şi litografii, arme şi o veche machetă a stâncii Rocker.
Peisajul la ţărm e tipic porturilor spaniole. Ambarcaţiuni acostate iar în depărtare corăbii care urmează să treacă prin strâmtoare, plaja cu nisip alb şi multe scoici aduse de valuri.
Partea dinspre uscat a şoselei e străjuită de palmieri şi curmali, iar în spatele lor răsar hoteluri elegante. Dintr-un castel vechi maur a mai rămas doar un turn de apărare.
Aflăm că în spatele hotelurilor sunt grotele Sfântului Mihail unde, la diferite ore orchestre interpretează pentru turişti piese ale lui De Fala, Lalo şi Debussy. Alteori cântă formaţii de muzică rock. La poalele stâncilor se poate vedea o moschee, o sinagogă şi capela „Notre Dame de Europa”.
De pe stânci veghează vechiul far construit prin 1841.
După ce luăm mici suveniruri şi facem fotografii ne continuăm drumul prin seducătoarea Andaluzie spre Malaga.

Malaga



Doar un scurt popas facem aici pentru a vedea muzeul Picasso unde a petrecut pictorul primii ani ai vieţii. Muzeul e sărăcăcios. Sunt expuse doar câteva obiecte de familie. Aici a văzut lumina zilei pentru prima dată pictorul ale cărui pânze se află în marile muzee ale lumii şi se vând cu zeci de milioane de dolari. Şi fiindcă vinurile de Malaga sunt vestite în toată lumea luăm şi noi câte o sticlă pentru colecţie.
Ne înscriem apoi pe şoseaua de pe „Coasta del Sol” îndreptându-ne spre Granada care se află la mai puţin de 100 kilometri nord depărtându-ne încet-încet de malul Mediteranian.

Granada

Se înserează şi în acordurile cunoscutei melodiei „Granada”, coborâm din autocar.
În faţă avem culmile munţilor Siera Nevada iar dincolo de ziduri se întind grădinile de basm ale Granadei al căror parfum îl simţim în aer în timp ce ne îndreptăm spre hotel.
A doua zi vom vizita oraşul.
Oare vom visa la noapte vreun personaj din legendele despre Granada?
N-am visat nimic, dar seara m-am documentat până târziu despre istoricul acestui minunat oraş.
În timpul romanilor şi a vizigoţilor localitatea rămâne în obscuritate.
Strălucirea i-au dat-o maurii. Însuşi numele derivă din cuvântul arab şi “Karnattah”. În secolul al XI-lea, după căderea Cordobei, Granada rămâne capitala unui regat independent timp de aproape 60 de ani.
În timpul acestei epoci de aur, sub dominaţia maură, prezenţa evreilor în oraş este de mare importanţă. Ei erau medici, filosofi şi diplomaţi vestiţi.
N-am auzit ca vreun evreu să fi fost grădinar aici.
Deasupra oraşului e un cer azuriu iar la margine se întinde câmpia Veja, câmpie fertilă brăzdată de râul de munte Dorro care a facilitat amenajarea unui ingenios sistem de irigaţie de către mauri.
În timpul ocupaţiei acestora, Alhanbra, în general şi arta maură în special, cunoaşte cel mai mare triumf în întreaga provincie.
Populaţia Granadei se ridica atunci la 200000 locuitori, de patru ori mai mare decât populaţia Londrei la acea dată.
Aflăm de la ghid că dezastrul oraşului a început odată cu nefericita poveste de dragoste dintre Muleg Hassan (1462 – 1485) şi o creştină pe nume Zoraia pentru care acesta vroia să-şi repudieze soţia. Îngrijorarea acesteia pentru moştenirea regatului o determină să părăsească oraşul. Hassan este detronat de mama şi fratele său, dar sub conducerea acestuia din urmă, regatul începe să slăbească şi în 1492 crucea şi steagul Castiliei, aflat atunci sub Ferdinand al V-lea, îşi aruncă umbra şi peste Granada, ultima fortăreaţă maură din Spania.
Se spune că mama regelui maur care se retrage să privească în lacrimi sfârşitul gloriei Granadei i-ar fi adresat acestuia următoarele cuvinte: “Jeleşti ca o femeie ceea ce nu ai putut să stăpâneşti ca un bărbat”. De atunci acest loc se numeşte “Suspinul Maurului”.
Palatul Alhambra este unicul monument rămas din resursele artistice inepuizabile ale Granadei.
El se prezintă astăzi ca unul dintre marile minuni, simbol al simţului artistic maur, liant între spiritul oriental şi cel occidental.
Dacă n-am fost contemporani cu gloria trecută a Granadei, să vedem totuşi mărturiile contemporane despre această glorie. Noi vizităm doar palatele Alhambrei unde s-au conservat multe frumuseţi şi de aceea referirile la întreaga provincie Granada sunt doar generalităţi.
Rezistenţa frumuseţilor regatului maurilor este pusă în evidenţă în primul rând de “Curtea Mirtului” şi de “Curtea Leilor”.
Cele două curţi sunt amenajate în aer liber, una spre nord iar cealaltă spre sud, completând astfel fericit ambianţa.
“Curtea Mirtului” e împărţită în două de un heleşteu cu peşti şi e înconjurată de garduri vii de mirt. În unul din capete se află “Salonul Ambasadorilor” care are o pardoseală din mozaic policrom. Cea de a doua, “Curtea Leilor”, este construită în jurul unei fântâni aşezată pe spatele a 12 lei din marmoră gri având la capăt “Sala celor două Surori”. Deasupra sălii o cupolă cuprinzând încă peste 5000 de celule, e recunoscută ca fiind cea mai complicată cupolă din Alhambra.
La est de această sală se întind, în terase, “Grădinile Portal” şi fermecătorul “Torre de las Damas”.
La capătul nordic al “Curţii Leilor”, în “Palatul Ambasadorilor”, regii îşi ţineau audienţele. Pe un mozaic tip azulejos se întrepătrund tipare policrome iar pe stucaturi ies în evidenţă instripţii arabe. Un tavan din lemn de cedru sculptat cu o migală ce rar se poate vedea, se sprijină parcă pe ferestrele în formă de potcoavă prin care se văd minunatele grădini.
Alături de aceste palate ale Alhambrei se află fostul palat de vară al sultanilor, numit acum “Palatul Generalilor”, datând din anul 1250.
Palatul e înconjurat de liniştite piscine şi fântâni arteziene murmurânde, cunoscute sub numele de “Grădina Arhitectului”.
Aceste spaţii largi atât de artistic amenajate poartă numele de “Grădinile Seducţiei”. Aici ne încântă chiparoşii uriaşi, portocali şi garduri din mirt, arbuşti miniaturali şi covoare din cele mai felurite flori.
Plimbându-ne prin aşazisele “Carmines de las Cascadas”, vom întâlni mici râuleţe ce se rostogolesc în cascade aduse aici printr-un sistem de irigaţie.
Sub un arbore care se mai păstrează se spune că sultana Boabli se întâlnea în taină cu iubitul ei Hamet. Locul împrejmuit se numea “Patio de los Cipresos”. O întâlnire tainică în aşa locuri fermecătoare într-o discreţie totală nu putea fi învinovăţită de nimeni. O eventuală descoperire ar fi avut drept urmare două decapitări.
Când ne retragem din ”Grădinile Seducţiei” mai admirăm încă odată palatul.
Tavanele sculptate în marmoră albă, zidurile cu reliefuri dantelate, motivele şi arabescurile care se repetă, precum şi dantelăriile arcadelor de pe coloanele zvelte, şi ele tot din marmură albă, rămân totuşi elemente care ne stârnesc uimirea.
Frumuseţile din grădinile Verssailles sunt o continuare a fastului de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea. Grădinile Alhambrei sunt dovada rafinamentului de la curţile regilor mauri. Fiecare din aceste frumuseţi îşi au specificul lor şi de aceea o comparaţie nu e posibilă.
După această obositoare zi în grădinile şi palatele Granadei ne retragem oarecum trişti la marginea oraşului unde vom fi cazaţi.
A doua zi va trebui să ajungem la Valencia.

În drum spre Valencia

În drum spre Valencia, la numai 16 kilometri de Granada, ne oprim la locul de naştere al scriitorului Federico Garcia Lorca. Intrăm în casa muzeu care adăposteşte câteva obiecte personale ale scriitorului, cel care a prezentat pe ţigani ca întruchipând prin temperament cele mai profunde elemente ale psihologiei andaluze. Un bloc de granit lângă oraşul Viznar marchează locul unde a fost executat de naţionalişti în timpul Războiului Civil.
Parcurgem însoritul ţărm mediteranian al Costei Blanca pe o distanţă de 520 kilometri prin provinciile Murcia, Alicante şi Valencia. Trecem prin Cartagina, portul maritim din regiune care pe vremuri era principalul oraş cartaginez al Spaniei.
În amintirea vechii Cartagine distrusă din temelii de romani, maurii denumesc astfel portul spaniol.
Prin Murcia şi Alicante ţinutul este muntos şi şoseaua coteşte spre ţărmul numit “Costa Blanca”.
Oprim în înfloritoarea staţiune Bemidorm. Poposim aici foarte puţin şi pe la asfinţitul soarelui şoferul amabil ca de obicei ne oferă spre audiţie frumoasa melodie “Valencia”.





O zi la Valencia


Intrăm în oraş prin celebra poartă „Serranos” cu cele două turnuri datând din secolul al XVI-lea, rămăşiţă a zidului vechi în care era închis oraşul. În ele erau întemniţaţi prizonierii de război. Acum pe această poartă intră carele alegorice în timpul explozivelor serbări numite „Padas”.
Pe înserat, înainte de a fi cazaţi la hotel, facem un mic tur al oraşului.
Situată pe coasta însorită, „Costa del Azah”, oraşul Valencia este al treilea ca mărime din Spania având aproape 770000 locuitori.
A fost fondat de romani în secolul al II-lea î.Hr..
Consulul Decimus Brutus îi dă numele „Valentiu Edetanorum” la 138 î.Hr.. Aici se retrăgeau veteranii romani după un stagiu militar de 25 de ani, preferându-l pentru clima sa blândă pe durata întregului an. Un sistem de irigaţie brăzdează câmpia mănoasă din apropierea oraşului încă din vremea romanilor. Acesta a fost preluat şi păstrat atât de vizigoţi cât şi de mauri iar mai apoi de creştini până în zilele noastre.
Din vremea maurilor funcţionează aici un „Tribunal al Apelor”. Acesta veghează la modul judicios de repartizare a apei pentru irigarea pământurilor fermierilor şi sancţionează prompt orice încercare de încălcare a regulilor. Şedinţele tribunalului sunt prezidate pe rând de opt judecători.
Începând cu secolul al VI-lea când este recucerit de creştini, oraşul cunoaşte o epocă de glorie depăşind Barcelona şi devenind cel mai important centru financiar iberic.
De atunci a cunoscut şi perioade de decădere.
După 1982, când Valencia devine provincie autonomă, ritmul dezvoltării sale e mai rapid.
Având un peisaj de invidiat şi o climă blândă, aproape în întreaga provincie se întind plantaţii de portocali şi lămâi pe suprafeţe imense. Ni se spune că se realizează aici şi câte 3 - 4 recolte pe an.
Am admirat aceste plantaţii când ne-am deplasat spre Valencia, ele întinzându-se până la orizont de o parte şi de alta a şoselei. Cineva din autocar exclama: „Măi, ăştia au adevăraţi codri de portocali şi lămâi, de parcă am fi în codrii Bucovinei!”.
Cidul, cel care în fruntea unei armate a alungat pentru prima dată pe mauri de aici spunea: „Din prima zi când am văzut acest oraş, l-am găsit pe placul meu şi l-am dorit şi i-am cerut lui Dumnezeu să mă facă stăpânul meu!”.
Maurii îl numeau „raiul pe pământ”.
Nu numai natura a fost generoasă aici. Locuitorii oraşului şi ai provinciei nu au dovedit ingeniozitate mai puţină, schimbând cursul râului Turia, care, trecând prin oraş, producea adesea inundaţii. Apa râului e folosită acum la irigaţii în câmpiile din jur, iar pe vechea albie care traversează oraşul, au amenajat parcuri şi grădini publice. Fântânile arteziene aruncă jeturi de apă ce fac curcubeie iar podurile vechi au fost lăsate să se arcuiască peste oazele de verdeaţă.
Acum acele „Torres de Seranos” de pe vechea albie a râului sunt cele mai mari grădini publice ale oraşului. În continuarea lor se întinde o adevărată salbă de lacuri şi terenuri de sport. Tot pe vechea albie a râului se află Muzeul de Arte Frumoase şi Palatul Muzicii. Începem vizita din „Plaza del Ajuntamiento” situată în centrul oraşului unde admirăm cele două clădiri monumentale: Primăria şi Palatul Poştei.
Din această piaţă în formă triunghiulară se deschid bulevarde largi şi alei de palmieri şi oleandri. Ne reţin atenţia graţiosul „Hotel de Ville” în stil baroc şi mai ales Teatrul Principal în stil neoclasic construit în secolul al XIX-lea. Cea mai impunătoare clădire din aceeaşi zonă tot în stil baroc este „Palatul Marchizului”.
Porticurile sale în alabastru au o notă de spectaculozitate aparte. Figurile sculptate pe aceste porticuri reprezintă alegorii ale fertilizării câmpiei Huerta a Valenciei. Palatul adăposteşte Muzeul Naţional de Ceramică unde se pot admira piese de mare valoare din secolele al XII-lea şi al XV-lea. Provenienţa acestora este din vechile ateliere ale Valenciei, Cataloniei şi Aragonului. Descoperim şi cinci piese care poartă semnătura lui Picasso. Altele provin din Italia. Un rondo italian din secolul al XI-lea reprezintă Fecioara cu Pruncul flancaţi de doi îngeri.
Cartierul „Marche” este unul din cele mai aglomerate din Valencia. Clădirea Pieţii Centrale din acest cartier, construită între 1916 şi 1926, are o suprafaţă de 8000 mp.Ea ne apare ca un remarcabil edificiu spaniol.
În faţa pieţei se află Lenja, o clădire monumentală, reprezentând goticul civil european. Aceasta este declarată de UNESCO parte a patrimoniului umanităţii datând din secolul al XV-lea.
Amestecul de stiluri l-am întâlnit la multe din clădirile monumentale ale oraşelor din Spania. În piaţa „Lope de Vega” un astfel de exemplu este Biserica Sfânta Ecaterina, un frumos templu gotic cu o faţadă neoclasică şi un turn baroc în formă hexagonală înalt de 49 metri. Nu departe de aceasta e „Turnul Miquelet”, monument reprezentativ al oraşului înalt de 51 metri în stil gotic şi formă octogonală, construit în secolul al XIV-lea.
Vizitând catedrala centrală a oraşului, se poate observa uşor acelaşi amestec de stiluri, deşi datează din secolul al XIII-lea.
Aflăm că pe locul unde a fost construită se afla un templu roman al zeiţei Diana iar în apropiere au apărut mai târziu o moschee maură.
Din clopotniţa octogonală neterminată, admirăm acoperişurile domurilor cu ţiglă smălţuită în diverse culori.
Spre surprinderea noastră suntem conduşi de un preot la unul din altare care ne arată acolo o cupă de agat roşu, pretinzând nici mai mult nici mai puţin că această cupă e „Sfântul Graal”.
Câte lăcaşuri de cult din Franţa, Italia, Scoţia şi Portugalia nu-şi revendică preţioasa relicvă!
Câţi cavaleri din Evul Mediu n-au sfârşit căutând-o! Din Ierusalim până în vestul Europei Graalul devenise un miraj iar căutarea sa o zădărnicie. În fond, ce dovezi avea preotul acesta pentru a susţine că aceasta este cupa din care s-au împărtăşit apostolii la „Cina cea de Taină”.
Una din marile sărbători ale oraşului este cea din 19 martie, „Sărbătoarea Sfântului Iosif”. Acum întregul oraş e cuprins de explozibile fieste când peste tot se dă foc unor manechine reprezentând oameni politici. Până după miezul nopţii întregul oraş e în flăcări. Pompierii stau de veghe la locurile lor.
Mă gândeam că n-ar fi rău ca şi la noi să se împământenească acest obicei. Poate focul ar mai purifica ceva.

Oraşul Artelor şi al Ştiinţelor este cel mai ambiţios proiect realizat la Valencia. Datorită acestuia o zonă marginalizată a oraşului a devenit cea mai vizitată de turişti.
Complexul ocupă o suprafaţă de trei sute cinci zeci de mii mp şi cuprinde patru edificii având forme arhitectonice dintre cele mai îndrăzneţe. Primul este un cinematograf sferic, având forma unei cupole uriaşe. În interior se află un ecran concav de 900 mp montat într-o sală unde se pot viziona grandioase spectacole audio vizuale, graţie sistemelor de proiecţie sofisticate. Al doilea e Muzeul Oceanografic, adevărat oraş submarin cu peste 10000 animale, 600 de specii formând ecosisteme marine având rezervate spaţii pentru cercetare, pentru laboratoare, pentru conservarea şi recuperarea unor specii marine. Printre altele se află aici şi un delfinariu cu o capacitate de 2500 locuri precum şi un elegant restaurant submarin. Un mic dejun luat aici în compania atâtor vieţuitoare marine e o ocazie fericită. A treia construcţie găzduieşte muzeul „Principele Philippe” având o suprafaţă de 42000 mp şi e dedicat mai multor discipline ştiinţifice. Sunt aici spaţii pentru congrese şi cercetări ştiinţifice precum şi săli de conferinţe.
Ultimul este Palatul Artelor, operă de arhitectură de avangardă care dispune de trei săli pentru public şi un auditorium în aer liber cu o capacitate de 4000 locuri. Spectatorii pot viziona aici diferite scene comice date de trupe de teatru.
Dacă Parisul are cartierul „Defence” cu zgârie norii în care sunt sediile marilor corporaţii comerciale internaţionale, la Valencia, acest oraş al ştiinţelor şi artelor, anunţă arhitectura urbană a secolului al XXI-lea.
Cu imaginea acestui oraş al viitorului în gând părăsim Valencia îndreptându-ne spre nord pe coasta de Azahar. La orele 20 va trebui să fim în aeroportul din Barcelona.
Trecem prin oraşul Sagunt, jefuit de armata lui Hanibal prin 219 î.Hr.. În teatrul roman din acele vremi, restaurat astăzi, se dau spectacole muzicale şi de teatru. Tot în acest oraş se află un muzeu arheologic cu vechi exponate de ceramică iberică şi o colecţie de manuscrise în limba latină de mare importanţă pentru epigrafia spaniolă.
Este ora 15 şi avem de parcurs până la Barcelona 350 kilometri.
Îndepărtându-ne de ţărmul mediteranian trecem printr-o plantaţie de portocali şi ne apropiem încet de Barcelona. La orele 19,30 suntem pe aeroport şi, după ce îndeplinim formalităţile vamale de rigoare, la 20,30 suntem în aeronava care ne va aduce în ţară.
Cele 21 de zile petrecute pe pământul Spaniei au trecut aşa de repede, încât ni se pare că doar ieri plecam de pe acelaşi aeroport pentru circuitul pe care aveam să-l întreprindem. În aceste trei săptămâni el ne-a umplut sufletul de mari bucurii.





SEGOVIA - Castelul ALCAZAR