miercuri, 1 noiembrie 2017

De ce în Destin? Pentru că aici m-a adus destinul... Convorbire cu Ionela-Delia Urzică

(N. 1977, Toplița/ Subcetate; domiciliul: Destin, statul Florida)

Doina Dobreanu: Întâlnirile noastre la Subcetate sunt foarte rare, dragă Delia, nu numai cu tine, ci cu tot mai mulți tineri care pleacă din sat, chiar din țară, așa că vom încerca o convorbire de la Subcetate la Destin/ SUA, unde trăiești în prezent, via internet. Câți ani s-au adunat de la plecarea ta? A fost un vis al tău mai vechi să pleci pe „pământul făgăduinței” sau a fost o decizie motivată de o anume conjunctură? Susținută de entuziasmul, elanul și curajul tinereții, poți întreprinde orice. Povestește-ne emoțiile trăite în acea perioadă, începând cu momentele dilematice și de ezitare, cu felul în care ți-ai pregătit și convins părinții și terminând cu decizia plecării, călătoria și întâlnirea cu America. De ce Destin?
Delia Urzică: În primul rând aș vrea să încep mulțumindu-vă că m-ați invitat să particip la această convorbire prin intermediul internetului. Reîntoacerile mele acasă au fost destul de rare în cei peste treisprezece ani care s-au adunat de la plecarea mea din țară. Chiar de pe băncile școlii îmi doream să ajung în America. La acel moment, nu știam exact cum sau când anume se va realiza acest vis și nici în ce măsură este realizabil, însa eram convinsă că o să ajung acolo cu orice preț. Căutarea unui trai mai bun în America a atras după sine multe provocări, incertitudini și experiențe noi. Uneori îți propui un scop incredibil și faci tot posibilul pentru a-l atinge. Când am decis să plec, am știut că vreau să profit din plin de experiența asta. Am plecat cu un contract pentru un an de zile și era pentru a doua oară. Mi-am dorit să mă adaptez, indiferent dacă voi rămâne câteva luni, un an sau un timp mai îndelungat. Am vrut să descopăr un alt mod de a privi lumea și trăiesc asta din plin acum! A fost greu la început, pentru că a trebuit sa renunț la toate obișnuințele mele, dar a meritat!
Nu am renunțat a visa și mi-am urmat visul. Prima oară am venit în vara anului 2002, pentru câteva luni, și m-am întors acasă să îmi termin ultimul an de facultate. Sentimentele de libertate și independență, de fericire necondiționată și de o liniște sufletească, amestecate cu nebunie, le-am resimțit pășind pe tărâmul american. Așa că, împreună cu soțul, prieten la vremea respectivă, ne-am hotărât să aplicăm la un program pentru un an de zile, ca să vadă și el țara tuturor posibilităților. În scurt timp, eu am primit răspuns că pot pleca și în cinci săptămâni a trebuit să decid. Soțul mi-a spus că asta e șansa mea, că astfel de oportunități nu se ivesc în fiecare zi și că ar trebui să profit de ea. El îmi promisese că o să vină cu alt program, cum de altfel s-a întâmplat. A fost o perioadă stresantă, cu multă agitație, nici mie nu-mi venea să cred că plec. Părinții nu au fost de acord la început, dar apoi mi-au oferit sprijinul, gândindu-se, sunt sigură, că mă întorc după un an de zile, așa cum făcusem prima oară.
Munceam ca învățătoare în Târgu-Mureș, era în luna aprilie și urma să plec în mai. A trebuit să îmi rezolv la locul de muncă; copiii erau dezamăgiți. Au urmat drumuri la Cluj, completarea formularelor, ultimul pas fiind interviul pentru viză, pe care l-am trecut mai ușor decât mă așteptam. Mi-am făcut bagajele și am rezervat biletul pentru avion.
Emoțiile trăite la plecare au fost foarte mari. Îmi amintesc că am plecat într-o zi ploioasă din mai 2004, care parcă se potrivea cu starea mea sufletescă. Acasă, tata avea lacrimi în ochi, presimțind că nu mă mai întorc. În aeroportul din București - Otopeni, de plans, nu vedeam pe unde calc. În spatele meu, dincolo de peretele de sticlă, plângea mama. Sora mea, Daniela, și actualul meu soț o îmbărbătau și îi spuneau ca e doar un an de zile. Am mers ca pe saltele de nori până la avion, însă, culmea, abia când eram deasupra norilor la propriu, am început să-mi simt trupul de plumb, ochii fierbinți, buzele arse de lacrimi. Am călătorit cu încă o fată, cu care m-am împrietenit. Amândouă aveam același contract de muncă. Am aterizat în Atlanta, unde ne-a așteptat cineva și ne-a adus cu mașina în Destin, o stațiune din Florida.
America mi-a oferit posibilitatea să văd locuri frumoase, de la culmile modernismului din New York, până la splendidele priveliști ale naturii cum ar fi Cascada Niagara sau Grand Canyon și multe alte minuni. De ce am preferat să ramân în Destin? Pentru că aici m-a adus destinul, pentru ca aici era paradisul pentru mine. M-au fermecat cântecul valurilor înspumate ale oceanului, plajele de o frumusețe rară, cu nisipul alb, clima extraordinară.
DD: Dar, hai să reluăm povestea vieții tale firesc, de la început! Vorbește-ne despre familia în care ai crescut și despre copilăria ta, despre cei dintâi prieteni și despre primii ani de școală. Ce album de amintiri din acea vreme ai luat cu tine?
DU: Cine își aduce cu drag aminte de copilărie înseamnă că a avut o copilărie fericită și magică. Copilăria mea s-a petrecut într-un tărâm de poveste. M-am trezit într-o bună zi cu gândul acasă, amintindu-mi ce frumos era atunci și cât de fericită trăiam în acel rai care nu se mai întoarce. Îmi aduc aminte cu nostalgie și nu pot să uit mirosul de prune și corcodușe coapte din livada bunicilor, de laptele proaspăt și bun, de mirosul de pâine caldă și cozonaci care mă îmbia de la poartă, de calul bunicului, mândru și frumos, cu care plecam să aducem acasă fânul de pe câmp, sau de pățaniile petrecute.
Cei care mi-au influențat viața au fost părinții, Leontina și Ioan Urzică, pe care-i iubesc și îi respect enorm. Ei au fost cei care m-au susținut, care mi-au dat forța să răzbesc, care m-au învățat să zâmbesc. Mulțumesc mamei pentru exemplul de corectitudine și moralitate pe care mi l-a oferit, pentru dovezile de blândețe și simplitate; mulțumesc tatălui. Privindu-i, îmi amintesc cine sunt, de unde vin și încotro mă îndrept. Mulțumesc mult, dragi parinți! De la voi am învățat să fiu sinceră, blândă și să am demnitate. Vorbind despre mama mea, mi-ar trebui zile în șir! Este un munte de generozitate, afecțiune și iubire, oferea totul și nu aștepta să primească nimic înapoi. Mama nu-ți cere decât să apreciezi ceea ce face pentru tine. Părinților le datorez totul pentru că mi-au dat o educație aleasă, pentru că au însămânțat în mine ambiția și ideea că pot obține de la viață din ce în ce mai mult, secretul fiind să-mi doresc ceva cu ardoare. Tatăl meu, un om deosebit, este persoana care mi-a marcat viața prin exemplul său de hărnicie. Îmi amintesc cum în fiecare vară mergea în zorii zilei la cosit, cum muncea pamântul cu iubire. Ambii părinți aveau slujbe la magazinul satului, mama la confecții-textile, iar tata la alimentara. După terminarea programului, munceau din greu în agricultură. Din gospodaria lor nu lipseau: carul, plugul, grapa, secera, grebla, coasa și alte unelte. Mama și tata mă acoperă cu energia lor protectoare chiar și acum, cand sunt la distanță.


Primii prieteni pe care mi i-am făcut sunt încă de la grădiniță. Am interacționat cu cei cu care mă asemănam și cu mulți dintre ei încă mai păstrez legatura și astăzi. După ce am devenit prieteni, îi apăram la fel cum îmi apăram jucăriile. Îmi amintesc cum ne jucam și ne împărțeam rolurile. Aveam un perimetru al nostru - la casuța păpușilor. Aici, fiecare știa ce avea de făcut și, astfel, nu aveam motiv de ceartă: una pregătea „prăjituri”, alta chema păpușile la masă...
Au urmat anii de școală, care cred că sunt decisivi în formarea oricui. Clasa întâi a fost magică pentru mine deoarece am învățat să scriu, să citesc, să socotesc și mi-am făurit noi prieteni. Acești prieteni mi-au fost colegi până în clasa a opta, unii chiar și în liceu.
Am făcut multe ghidușii împreună, am trăit momente frumoase, care ne vor rămâne mereu în amintire, ca acele clipe sincere, agitate și frământate de imaginație, așteptări și speranțe. Nu pot uita sperietura trăită când Anca a căzut din prunul bunicilor, jocurile din căsuța din podul casei, cu Dana, Viorica, Mitruț, Radu, Anca, Paula, Nela și alții.

La absolvirea clasei a VIII-a, cu doamna prof. Ana-Maria Iconomu

Când am plecat din America acasă, pentru câteva zile de vacanță, am urcat în pod, să îmi revăd căsuța... Toate obiectele adunate cândva acolo rămăseseră la locul lor: multe cusături pe pereți, păpuși, jucării, un televizor alb-negru care nu mai funcționează, caiete, cărți... toate pline de praf, mărturie a nenumăraților ani ce s-au scurs.
Prietenii mei aveau mașinuțe metalice, mingii de fotbal cu care ne jucam în colțul drumului „rațele și vânătorul”, alții aveau biciclete Pegas cu care cutreieram ulițele satului. Nu aveam păpuși Barbie, nici Disney Cannel, aveam Gala Desenului Animat, o dată pe săptămână, sambata la orele 13. Păpușile le îngrijeam cu atenție, le coafam, le coseam rochițe noi, le făceam bijuterii. Îmi amintesc cum odată am croit o rochiță dintr-o mătase scumpă din care mama vroia să își facă o bluză... Mai există și acum acele păpuși la Subcetate și câteva hăinițe confecționate de mine.
Toate aceste amintiri dau sens vieții, iar fără ele suntem lipsiți de trecut și de definiții. Am luat toate amintirile cu mine și le păstrez într-o cămăruță a sufletului meu, cu sfintenie. În plus, recomand ca ele, precum gustul, să fie exersate deseori, ca să nu se piardă. Asa că, atunci când mă năpădesc, răsfoiesc albumul cu fotografii adus cu mine și revăd imagini dragi cu mama, tata, sora Daniela, prieteni și foști elevi. Regretul există, și nu mă refer la ce-am avut sau la ce-am făcut atunci, ci la familie și prieteni. Căci viața ne-a transformat, ritmul s-a schimbat și noi am învățat să tropăim în ritm cu el.



Surorile Daniela și Delia, la absolvirea liceului

Sora mea Daniela, mai mare cu șase ani, pentru mine a fost și rămâne un exemplu. Este o persoană pe care mă pot baza oricând, responsabilă și atentă la detalii. De asemenea, este ambițioasă, optimistă, calmă, inteligentă și cea mai bună mamă pentru fiul ei Cristian. Am toate motivele să fiu mândră de ea. Meseria de dascăl i se potivește de minune. Îmi plăcea mult să îmi petrec timpul cu ea și cu prietenii ei. O admiram de fiecare dată pentru ceea ce era, pentru că toată lumea o plăcea, pentru că era tot timpul plină de viață. Avem nenumarate amintiri împreună: jocurile de-a indienii, cățăratul în copaci la cuiburile de sturzi, mersul la colindat, îmbătatul găinilor cu vin și multe altele. Îți mulțumesc că ești cealaltă jumătate a mea, cea mai bună prietenă, sora mea! Indiferent ce distanță va fi între noi sau cât vom îmbătrâni între timp, vei rămâne sora mea mai mare. Întotdeauna vei fi modelul meu de urmat.
DD: Pentru început, ai decis să urmezi Liceul Pedagogic din Toplița. A fost primul pas din sat. Voiai cu adevărat atunci să devii învățătoare? Se pare că ai și lucrat, după absolvire, în învățământ. Ai trăit experiențe pe care ți le-ai imaginat la început de drum? Te ajută studiul psihologiei în școală și experința didactică în noua ta meserie, cea de părinte? Ce satisfacții profesionale ai trăit ca educator/ învățător, de care îți amintești cu plăcere?
DU: Încă de la grădiniță, educatoarea m-a întrebat ce visam să fiu când voi fi mare. Nu-mi amintesc prea bine ce anume îmi doream. Aveam eu alte griji atunci, cu papușile mele, pentru care eram doctoriță în fiecare zi, ori mamă... Alteori mă vedeam cântăreață. La școală, am râvnit la locul doamnei învățătoare...
Mă inspirau modelele care se perindau prin viața mea și vedeam numai partea bună a acestora. M-a fascinat fosta mea învățătoare Stan Lucreția, nu pentru atâtea calități ale sale, ci pentru că punea note și toți copiii ascultau de ea.
Am urmat Liceul Pedagogic din Toplița, iar după absolvire am profesat ca învățătoare șapte ani. Primii trei ani ai carierei mele au fost la Liceul „Miron Cristea” din Subcetate, apoi, urmând facultatea, m-am transferat la Târgu- Mureș.
Secretul meseriei de învățătoare cred că e să iubești copiii, să-ți fie drag să lucrezi cu ei, să fii cu sufletul mereu alături de cei mici. Cu o parte dintre foștii mei elevi de la școala din Subcetate mai păstrez legătura prin intermediul internetului. Satisfacțiile profesionale au fost nenumarate și îmi aduc aminte de ele cu o deosebită plăcere. Printre ele, amintesc rezultatele bune obținute de elevi la concursuri școlare (Kangurul, la matematica), serbările școlare și excursiile, dansul modern, toate contribuind la formarea caracterului copiilor, la dezvoltarea intelectuală și fizică a acestora. Experiența mi-a întărit convingerea că serbările școlare au un caracter stimulativ, atât pentru micii artiști, cât și pentru părinții lor. Rabindranath Tagore spunea: „ Pentru ca un copil să devină om, trebuie ca din copilărie să educi în el omul, altfel va ramâne copil toată viața.” Experiența didactică cu copiii mi-a înlesnit calitatea de părinte pentru cei doi copii ai mei, David și Victoria. M-a ajutat, ca părinte, să-mi cunosc copiii, să am exigențe reale, stimulative pentru ei. Părinții sunt cei dintâi dascăli ai copiilor lor, pentru că ei îi cunosc cel mai bine încă din prima zi de viață, interacționează și comunică constant, sunt un model de urmat pentru ei. Pentru mine, dragostea maternă este ceva instinctual, s-a născut odată cu primul meu copil și s-a dublat când a venit cel de-al doilea. Tehnicile și metodele de parenting le-am întâlnit studiind psihologia, de unde am învățat că meseria de părinte presupune instrumente centrale bazate pe autoobservarea, observarea și ascultarea atentă a copilului.
DD: Omul este ispitit de-a lungul vieții să caute și să încerce noi posibilități de afirmare. La Târgu-Mureș, ai găsit aceste oportunități care ți-au permis să visezi, să aspiri spre un alt domeniu de activitate și să continui a studia, traversând o perioadă febrilă, împărțindu-ți timpul între muncă și învățătură. Cum a decurs acomodarea în orașul Târgu-Mureș?
DU: În timpul liceului, mi-am dat seama că sunt atrasă de magia numerelor, de calcul, de matematică. Mi-am îndreptat atenția spre profilul economic, secția Finanțe-Bănci- Contabilitate. M-am gândit la această nouă profesie, pe care o practic în prezent, din motivele multiple: pasiunea, partea financiară, beneficiile pe care mi le aducea. Așa că, după trei ani de la terminarea liceului, m-am mutat în Târgu- Mureș, oraș ales să îmi fac studiile în domeniul economic.
În fiecare loc am trăit experiențe deosebite, stări contradictorii: când inspăimântătoare, când puternic emoționale. Uneori îți propui un scop incredibil și faci tot posibilul pentru a-l atinge. În Târgu-Mureș, am cunoscut o mulțime de oameni, dintre care unii mi-au devenit prieteni, și am descoperit diverse culturi. Este orașul unde am întâlnit sufletul meu pereche, unde s-a înfiripat povestea noastră de dragoste. Oamenii pe care i-am întâlnit au fost politicoși, deschiși, comunicativi. Am descoperit capacitățile ascunse ale personalității mele și am devenit omul care mi-am dorit să fiu.
Odată cu plecarea în Târgu-Mureș, am fost nevoită să înfrunt fericirile și grijile de una singură. Într-adevăr, fiind plecată departe, lipsa oamenilor dragi mi-a umplut inima de dor. Când am plecat spre centrul universitar, din dorința de a urma o facultate, am luat în calcul și faptul că nu voi fi aproape de casă și de cei dragi. Probabil, unul dintre cele mai importante avantaje, legate de decizia de a mă muta în oraș a fost dezvoltarea personalității mele și posibilitatea de a studia în domeniul ales. Fiecare trebuie să aibă curajul de a trăi cum își dorește, asumându-și riscuriele inerente. Doar luându-ți soarta în mâini vei reuși să-ți îndeplinești visele și dorințele și să-ți continui drumul spre fericire. Într-adevăr, timpul meu liber a devenit o mare necunoscută în vremea studenției, era limitat deoarece munceam dimineața, ca învățătoare și după-masa mergeam la cursuri. Mă confruntam cu toate problemele pe care le are un adult și asta a fost o pregătire pentru ceea ce a urmat. Satisfacțiile au fost pe masură, am reușit să gestionez timpul și să impac cu succes job-ul și cursurile.
DD: Șederea în Toplița, respectiv în Târgu-Mureș îți permitea reîntoarceri dese„acasă”, întoarcerile în atmosfera casei părintești, a locului natal și întâlnirile cu cei apropiați, cu familia ta însemnând o sursă importantă de reenergizare. Există „dorul de acasă”, cum îl trăiești și cum îl temperezi?
DU: Pe vremea cand locuiam în Toplița sau Târgu-Mureș, mergeam acasă destul de des, comparativ cu acum. Mergeam cu drag înspre satul copilăriei mele... îmi plăcea să admir peisajele oferite de Defileul Mureșului și să cuget la tot ce vedeam. Satul de odinioară păstra cu sfințenie toate sărbătorile, iar în vremea sărbătorilor chipurile sătenilor iradiau lumină, bucurie. Am plecat din sat, m-au înghițit străzile și clădirile frumoase ale orașelor, însă reveneam cu bucurie la casa plină de amintiri a părinților care mă așteptau cu tot dragul.
„Vesnicia s-a nascut la sat”, spunea Lucian Blaga. Eu cred că nu doar veșnicia, ci și timpul, libertatea, omenia. Copilul, apoi tânărul care devenisem percepeam într-un anume fel viața la țară. Parcă acolo, timpul trecea mai încet, viața se scurgea lin, într-un ritm anume și se putea profita din plin de fiecare clipă. Oamenii erau prietenoși, buni la suflet, respectau obiceiurile și tradițiile, știau să se bucure de compania celor apropiați și de tot ce le oferea natura, fie ploaie, soare, zapadă și vânt. Înțelegeau rostul și sensul existenței, se bucurau de viață și o trăiau cu modestie și bun simț, așa cum trebuie trăită.
Mulți dintre noi am uitat să ne bucurăm de natură: dacă plouă, ne udăm; dacă ninge ne e frig, și nu ne place. Avem telefoane performante, tablete, laptopuri și petrecem mult timp pe internet, pe facebook, pe skype, pe bloguri, în loc să ne bucurăm de compania persoanelor dragi. Eu cred că pe masură ce societatea evoluează, libertatea oamenilor se restrânge. Ei nu mai fac ceea ce vor, ci ceea ce fac și alții. Stau și mă întreb: Știu oamenii să guste adevărata fericire?
Dorul de casa părintească există în mine, dorul de locul copilăriei, de bătătura casei, de părinti, soră, primii prieteni, de jocurile copilăriei. Gândurile mă poartă spre acele locuri cu dealuri și poieni, spre râul Mureș în care m-am bălăcit până am învățat să înnot, spre anumite întâmplări petrecute acolo. Și cum să nu-mi amintesc de mireasma reginei nopții pe care mama o semana în fața casei printre atâtea alte flori ce formau un curcubeu al culorilor în fața privirii, sau de tufele cu bujori? Acest dor purtat în suflet este acel ceva care nu te lasă să uiți de unde ai plecat, de locul în care ai văzut pentru prima oară lumina soarelui, lumina dragostei din ochii părinților și bunicilor, lumina învățăturii primite de la primii dascăli, lumina iubirii descoperite în primele idile. Este dorul care te poartă în cele mai frumoase locuri și momente ale copilăriei pentru a te reîncarca sufletește cu energiile curate de atunci... 



Acasă, la Subcetate, în 2014, cu fiul David

Zâmbind, îmi amintesc de casa părintească, de curtea mare și de grădina prin care trebăluiam, străduindu-mă să îndeplinesc sarcinile primite de la mama ori tata, potrivit vârstei pe care o aveam.
Îmi amintesc de ceilalți copii de vârsta mea din vecinătate, cu care ne jucam, uitand să îndeplinim sarcinile asumate, sau de ora mesei. Făceam împreună multe năzbâtii: speriam seara vecinii cu bostani luminați, culegeam corcodușe verzi, călăream porcul și berbecul, ne cățăram prin copacii unde aveau sturzii cuib și multe altele.
Eu cred că fiecăruia i se face la un moment dat dor de casă și de locul său de origine, mai ales atunci când se află în țară străină, de locul unde a învățat să scrie, să citească, să iubească natura cu toate frumusețile ei.
DD: Cum trăiești condiția de emigrant? Care sunt pașii pe care i-ai făcut din nevoia de adaptare? 
DU: Traiul de peste hotare m-a pus față în față cu o mulțime de provocari și obstacole, care mi-au provocat emoții nebănuite. Odată plecată, am schimbat nu doar casa și locul de muncă, ci a trebuit să mă familiarizez cu noi culturi și tradiții, să vorbesc în altă limbă, engleza, să ne obișnuim cu o altă alimentație. Condiția de emigrant presupune noi și noi experiențe, și, în mod mai mult sau mai puțin voluntar, ieșirea din tiparele în care a crescut. Ca emigrant, am pornit pe acest drum, în care lipsa de repere a fost compensată de voință, în aspirația de mai bine și de a nu mă mulțumi cu puțin. Am știut dintotdeauna că lumea este mare, dar abia când am ajuns atât de departe am realizat cât de imensă este. Am venit aici cu dorința de a deveni o parte integrantă din comunitatea pe care am numit-o noua casă. Reacțiile cunoscuților față de hotărârea mea au fost felurite și contradictorii. Pentru fiecare am răspunsuri.
Sunt o persoană deschisă, mă fascinează curiozitatea de a cunoaște oameni feluriți, proveniți din țări diferite, și să descopăr felul în care abordază ei viața, de a descoperi obiceiurile locului și plăcerea de a sărbători ca ei. Nu cred că există o modalitate universal- valabilă de a te adapta într-o țară străină. Când ești dispus să accepți niște schimbări în viața ta, nu poți să nu vezi beneficiile unei adoptări autentice. După părerea mea, abia după ce ai dat o șansă reală țării în care te-ai mutat și ai fost dispus să o cunoști pe deplin, cu plusuri și minusuri, poți decide dacă ți se potrivește sau nu. Cred că tocmai curajul de a ieși din propria rutină și din zona care te face să te simți confortabil este cel care îți aduce adevăratele lecții de viață. Am fost pregătită să accept probabilitatea că alte abordări sunt mai bune decât cele cu care am fost obișnuită; am avut șansa reală de a crește ca om și de a mă redescoperi. Iar o țară nouă mi-a putut oferi asta. A trebuit doar să las în urmă orice preconcepții și să mă aventurez să descopăr tot ce este nou în jurul meu.
Plecarea din țară a fost partea cea mai grea, dar, plecând cu contract de muncă pentru un an, nici nu mă gândeam că o să stau mai mult. Contractul nu era deloc ușor: făceam curățenie la hotelul Hilton, iar între timp m-am angajat într-un magazin - Eddie Bauer. În magazin am muncit mai mulți ani și am avut norocul să avansez foarte repede în management; după aproximativ șase luni eram assistent manager. America este diferită din acest punct de vedere față de România: dacă muncești, dacă ești bun, progresezi prin propriile tale puteri. Asta mi-a plăcut enorm și a fost unul dintre motivele, printre multe altele, care m-au făcut să rămân aici. Depinde la ce te aștepți când vii și ce sacrificii ești dispus să faci ca să-ți realizezi visele. Omul sfințește locul și cine are educația muncii va izbuti oriunde.
Am început să cunosc limba engleza tot mai bine și asta m-a determinat să mă înscriu la facultate (college). Am luat cursurile (creditele) de care aveam nevoie și m-am îndreptat spre un domeniu nou pentru mine, cel medical, radiologic. Din păcate, nu mi-a plăcut și m-am orientat spre domeniul economic, cel pe care îl studiasem în țară. Facultatea de aici diferă de cea de acasă: ai de învățat săptămânal, ca în România la nivelul preuniversitar, primești teste, este destul de greu, însă ești evaluat la adevarata ta valoare.
Profesiunea pe care o exersez în prezent este de contabil. Fac ceea ce îmi place, lucrez cu pasiune și, de asemenea, pot să aleg cât de mult să lucrez, ceea ce e formidabil pentru mine, având doi copii cărora pot să le aloc timpul necesar în aceste vremuri agitate.
DD: În America ți-ai intemeiat o familie. Grație face-bouk-ului am urmărit imagini de la nunta ta, pentru noi, puțin obișnuită. Vrei să ne povestești despre originalitatea evenimentului?
DU: Într-adevăr, familia mi-am întemeiat-o în America, însă cu soțul meu am fost împreuna încă din vremea studenției în Târgu-Mureș. Ne legau câțiva ani de prietenie. Eu am plecat prima în America, el urmându-mă la interval scurt de timp. Realizasem deja amândoi că nu puteam trăi unul fără celălalt, deci căsătoria nu mai era decât o formalitate. Ca orice fată care visează ca momentul acesta să fie deosebit, am ales orașul Las Vegas. Am fi vrut mult să oficiem căsătoria în țară, dar la momentul respectiv am luat această decizie. Așa că nunta am facut-o în Las Vegas, cu o ceremonie rapidă. Am ales Capela Graceland, una dintre cele mai vechi capele din oraș, locul unde s-au căsătorit multe personalități ca: Elvis Presley, Jon Bon Jovi, Billy Ray Cyrus, Nicholas Graham, Jordan Danyluk si mulți alții.

Visul meu a devenit realitate, având o ceremonie într-un cadru elegant, de neuitat. La capelă, în sala de ceremonii, unde ne aștepta preotul, am pășit amandoi, pe muzica cunoscută din filmele americane. Nunta, total diferită de cea tradițională, a fost pentru mine ceva de vis.
După ceremonia într-un cadru restrâns și intim, am cutreierat orațul luminilor cu limuzina, poposind în locuri mirifice pentru fotagrafii. Fiecare hotel are o poveste, ne-am perindat pe la Caesar Palace, Turnul Eiffel din Times Square, piramidele din Egipt, Excalibur sau fântâna de la Belagio unde mulțimea se înghesuia să admire dansul apei pe muzică.
A urmat cina romantică și plimbarea cu gondola pe canalele din Veneția. Fiecare hotel are ce sa îți arate, e grandios și foarte diferit de cel de lângă el. Cazinoul este numitorul comun totuși. Am poposit și în turnul Stratoshere, o clădire înaltă, cu terasa situată la peste 300 m înălțime. De acolo, Las Vegas-ul putea fi admirat în toată splendoarea sa: o nebunie de lumini viu colorate, un freamăt neîntrerupt în mijlocul deșertului. Apoi, petrecerea a continuat la cazinouri, unde am întâlnit nenumărate mirese și miri, proaspat căsătoriți, care gustau din complexitatea evenimentului. Toată lumea era bucuroasă și trăia cu intensitate farmecul acestui moment unic. Nopțile petrecute în Vegas au fost o exlpozie de artificii, o petrecere continuă. Parcă nimeni nu dormea și nimic nu se închidea niciodată, muzica nu se oprea și timpul stătea în loc. Chiar dacă părinții și rudele erau departeîn clipa când ne-am unit destinele, i-am simțit pe toți cei dragi alături de noi. De ce am ales Las Vegas-ul? Pentru că eu și soțul meu vroiam o nuntă romantică.
DD: Au trecut niște ani de viață în America, cu trăiri și încercări de tot felul, dar cu credință, nădejde, tărie sufletească și iubire ați reușit să vă împliniți familial și profesional. Ne dataliați bucuriile acestor împliniri?
DU: Peste 13 ani de când locuiesc în America, în Florida, au trecut parcă pe nesimțite. Partea cea mai interesantă este că nu mă simt ca un străin, pentru că nu sunt un străin printre americani, ci un străin printre mulți alți străini. Experiența aceasta mi-a dat ocazia de a observa felul în care oamenii se adaptează într-o țară nouă. Sunt foarte multe abordări și, de obicei, ele țin de naționalitatea, cultura și religia fiecăruia. Eu am facut parte din categoria oamenilor care vor să se adapteze și sunt deschiși la noi experiențe, mi-am dorit să cunosc oameni cât mai diferiți și să am parte de tot ceea ce oferă nou țara în care m-am mutat. Mi-am făcut prieteni de toate naționalitățile, am încercat să descopăr obiceiurile locale, am învățat lucruri noi pe care nu le regăseam în țara mea. A fost o abordare care a necesitat flexibilitate, dar care mi-a adus multe satisfacții. Din punctul meu de vedere, este un mod autentic de a descoperi țara în care locuiești.
În timpul care s-a scurs mi-am întemeiat o familie reușită, cu doi copii, Victoria și David. „ Copiii sunt o bucată de rai pe pământ.” Cu toții știm că nu este ușor să crești un copil, cu grijile și nopțile nedormite, dar bucuria din ochii lor și zâmbetele jucăușe te fac să uiți de toate. Îți dai seama căt datorezi părinților numai atunci cand ai și tu un copil. David a împlinit șase ani, Victoria – Vicky, cum o dezmierdăm noi, e mezina, are un an. Când s-a născut David, am realizat că totul s-a schimbat. Odată cu apariția lui am devenit mamă, rol care face o femeie mai frumoasă, mai bogată sufletește și mai împlinită. El a devenit nucleul familiei și cel cu care mi-am petrecut timpul. Gingaș, înțelegător, cuminte, talentat în sporturi, este un copil exemplu.

 După cinci ani frumoși și veseli, a apărut Victoria. O bijuterie de fetiță, veselă, frumoasă, cu caracter care ne-a completat familia. Copiii mei mă surprind în fiecare clipă, sunt o sursă inepuizabila de momente copioase. Încă de când au venit pe lume, este clar că monotonia nu mai are loc în casa noastră, fiecare zi fiind deosebită. Momentele mai dificile sunt ușor uitate, când ei zâmbesc sau, în cazul lui David, cand scoate câte o perlă stălucitoare.
Și pentru că sunt subiectivă, așa cum este orice mamă, cred că am copii speciali, și chiar așa este, fiindcă fiecare copil e unic. Toate emoțiile de dinaintea nașterii lor nu sunt comparabile cu ceea ce trăiesc de cand ei fac parte din viața mea. Atâta bucurie, teamă, uimire, mândrie nu am cunoscut înainte de a deveni mamă. Victoria și David au adus schimbări majore în viața mea, dar, cu siguranță, a meritat. Nimic din ce am realizat anterior nu se compară cu a crește, educa și forma un om! Indiferent de câte lucruri materiale lăsăm în urma noastră, nimic nu poate egala comoara numită copii! Încerc să îi cresc frumos, ajutându-i să devină oameni cu caracter și principii sănătoase.
Tot ce sunt și ce am obținut în viață datorez familiei mele, părinților mei. Este fraza care aș vrea să o aud și de la copiii mei. Căci, nimic nu este mai puternic și mai de preț în viața unui om decât familia.

Profesional, fac ceea ce am vrut și îmi place, continui să practic activitatea de contabil, care e flexibilă și îmi permite să îmi aleg volumul de muncă. Nu este o meserie plictisitoare și repetitivă, atâta timp cât îmi doresc să evoluez și să descopăr lucruri noi. Această meserie presupune multă muncă de atenție și de detaliu, dar am o fire răbdătoare. Pentru moment, având doi copii, mi se potrivește de minune pentru că pot lucra de acasă și un număr foarte restrâns de ore. În engleză sunt doi termeni pe care îi folosim, respectiv cel de „ bookeeping”, pentru persoana care se ocupă de contabilitate primară și cel de „accontant”, pentru contabilul profesionist care este din ce în ce mai mult implicat chiar în strategia de afaceri. Eu lucrez ca „accontant” și încerc să îl ajut pe soțul la conducerea și managementul firmei pe care o are, de instalații din domeniul construcțiilor. În luarea deciziilor de business, anticipez riscurile și văd implicațiile financiare asupra afacerii. Mă implic în această activitate și sunt la curent cu ce este nou. Pentru mine, niște situații financiare întocmite complet și prezentate corect sunt, când le privești, asemenea unui tablou. Mai mult, lucrurile nu sunt doar alb și negru, trebuie să îmi folosesc imaginația pentru a găsi soluții potrivite pentru a reda imaginea dorită. În plus, sunt un om care se plictisește repede, deci, dacă munca aceasta nu m-ar fi ținut în alertă, nu cred că aș fi putut-o face cu atâta plăcere. Fac ceea ce îmi place și mă face fericită. Am timpul necesar pentru copii, sunt mereu înconjurată de zâmbetul lor, sunt acolo pentru a răspunde la fiecare întrebare și putem împărtăși împreună fiecare clipă de bucurie.
DD: Cum petreceați sărbătorile în România, ce faceți în America de sărbători? Trăiți acolo o tentație a tradiției? Simțiți acolo misterul Luminii la Paști și al colindatului la Crăciun la fel?
DU: Acasă, la Subcetate, am petrecut cele mai frumoase sărbători ale Crăciunului, alături de familie. Pentru mine, cuvântul acasă devine atât de prețios în preajma sărbătorilor! Agnes Pharo afirma: „Ce este Crăciunul? Este nostalgie pentru trecut, curaj pentru prezent, speranță pentru viitor. Este o dorință frecventă ca fiecare ceașca a vieții să fie plină de binecuvântări bogate și eterne și ca fiecare drum să ducă către pace.” Crăciunul este perioada când omul trebuie să fie blând, iertător, mărinimos, mai puțin egoist. De Crăciun, simți că toată dragostea pe care o dăruiești celorlalți se întoarce, în mod miraculos, înapoi. Ce frumos ar fi să extindem acest sentiment pe toată durata anului! Îmi amintesc întotdeauna cu drag de Crăciun și mă pierd în poveștile mirifice cu zapadă și miros de cozonac proaspăt.
Acum, că sunt departe de casă, Crăciunul parcă nu e Crăciun... lipsește zăpada în Florida, lipsesc colindele care să împânzească atmosfera. Doar bradul împodobit și prezența lui Moș Crăciun marchează evenimentul. Îi povestesc lui David, copilul meu, despre Crăciunul petrecut în România. Mă ascultă fascinat și se miră cum puteam să mă bucur de niște lucruri simple si nu-i vine să creadă că în copilăria mea nu știam de oul de ciocolată Kinder sau de lego Minecraft.
Îmi amintesc că, înainte de Crăciun, când mama reușea să cumpere câteva banane verzi, le punea pe dulap să se coacă, iar noi le priveam în fiecare zi, așteptând să fie bune de mâncat. Mi-e dor de zapada mare din curte, de mirosul de cârnați afumați, de lătratul câinilor, de colindele frumoase de Crăciun și de mirosul focului de lemne în sobă.
Desigur, îmi amintesc și de perioada în care, tineri și neliniștiți, credeam că cel mai frumos Crăciun înseamna să colindăm până dimineața, cu prietenii și, neaparat, colinda trebuia să dureze trei zile la rând. Era, probabil, o normalitate a vârstei respective, o experiență care trebuia trăită. Pot să spun că am fost norocoasă având-o pe mama care gătea toate bunătațile de Crăciun, cele mai gustoase sărmăluțe, cele mai apetisante prăjituri și cei mai delicioși cozonaci.
Noi încercăm să păstrăm tradițiile Crăciunului în America, preparând mancarea românească traditională și sărbătorind ca acasă. Aici însă, tradițiile, obiceiurile și legendele de Crăciun reprezintă o împletire inedită a diverse influențe culturale ale lumii. Se spune că în America Crăciunul este sărbătorit in toate felurile posibile, din pricina varietății naționalităților.
Dorim să venim cu toată familia în România și sper că va fi curând, pentru că de sărbători nu e nicaieri ca acasă.
Sărbătorile de Paști au și aici aceleași tradiții în biserica ortodoxă, ca oriunde. Credincioșii se bucură de ceea ce ei numesc minunea Sfintei Lumini care ne luminează pe noi și spațiul în care trăim. În America, simboluri precum iepurași, ouă colorate, copaci împodobiți și carne de miel se găsesc în diferite forme. Americanii au importat multe tradiții, dintre care cea mai de succes s-a dovedit a fi decorarea unui copac cu ouă și cu diverse simboluri specifice sărbătorii. De Craciun, de Paști, am încercat să descopăr toate obiceiurile de aici și să le pun în practică cele care mi-au plăcut. Asta nu înseamnă că am renunțat la obiceiurile tradiționale românești, ci doar că sunt deschisă să încerc lucruri noi.



DD: Oamenii își doresc să fie fericiți, oriunde și oricând. Apți de a fi fericiți, resursele le află în ei înșiși. Ce înseamnă pentru tine, în prezent, să te simți fericită?
DU: Știu că fericirea nu este ușor de atins și că ea se obține doar cu efort. De multe ori am crezut că nu mai pot face încă un pas... Dalai Lama sublinia că „Fericirea nu e ceva gata făcut, ea vine din faptele tale” și că „Drumul spre fericire presupune trei secrete: hotărâre, efort, timp.”
Fericirea se naște în interiorul fiecăruia, dar la realizarea ei, familia are un rol deosebit. Este important să fii conștient de ceea ce te poate face fericit sau nefericit, apoi să faci eforturi pentru a scapa de obstacole. Pentru mine, aceste piedici ar fi distanța foarte mare de părinți, de sora mea, de casă. Rezolvarea de moment o fac sunându-i, luând legătura cu ei prin intermediul internetului sau trimițându-le câte o scrisoare. Dorim ca noua familie întemeiată în America să o consolidăm prin iubire, înțelegere, respect reciproc și încredere.
Modele de înțelepcine, bunătate, îngăduință, cumpătare și echilibru, pentru mine rămân bunicii mei, Urzică Ioan, Cotfas Maria și Gavril. Aveau o anume lumină pe chipul lor, ceea ce mă face să cred că erau fericiți. Au fost și rămân cei mai dragi oameni pentru mine, mereu zâmbitori și răbdători. Poveștile lor de viață mă fascinează. Au trăit în vremuri total diferite de timpul în care trăim noi azi: mâncau la lumina lumânării, scoteau apa din fântână, se încălzeau la soba cu lemne și mergeau cu căruța trasă de cai. Trăiau în simplitate și modestie, fără pretenții prea mari și mulțumiți cu ceea ce aveau, bucurându-se de liniștea familiei. Noi avem de toate - electricitate, caldură, apă în casă, internet, computer, mergem cu mașina - și culmea!, tot nu suntem mulțumiti. Vrem mai mult, și mai mult, în speranța că asta ne va aduce fericirea și ne va umple golul interior pe care îl avem. Parcă o aud pe bunica spunând: „Mamă, tie ți s-a urât de prea mult bine!” Da, avem prea multe lucruri minunate în jur și nu știm ce să facem cu ele. Tehnologia evoluează atât de repede încât nu putem ține pasul cu ea. Totul se întâmplă cu o viteză amețitoare și ne simțim copleșiți. Am uitat să ne bucurăm pentru lucrurile simple, să apreciem micile bucurii ale vieții, acele lucruri care contează cu adevarat.
Cred că putem cu toții să alegem să fim recunoscători pentru ceea ce avem și ceea ce suntem și să ne creăm fericirea pornind de aici. În timp, am învățat să fiu tot mai conștientă de lucrurile bune și frumoase care mi se întâmplă și să vorbesc despre ele, să mă gândesc cu entuziasm și bucurie la ele. Așadar, îmi creez fericirea în fiecare zi!
DD: Îți mulțumesc, dragă Delia, pentru bunăvoința de a ne împărtăși povestea ta, cu visele, împlinirile și bucuriile ei.
Și vă așteptăm de sărbătorile Crăciunului acasă!








marți, 17 octombrie 2017

Nicolae Bucur despre „Lecții cu fluturi”, de Ionel Simota


„Lecţii cu fluturi” – nişte cânturi divine…

La sărbătoarea lansării recentei cărţi „Lecţii cu fluturi” i-am mulţumit poetului Ionel Simota pentru eleganta invitaţie primită, dar şi pentru dedicaţia făcută pe fila de gardă a preţiosului dar. Am încercat să-i răspund la serata literară din ziua de 5 octombrie 2017, în slove duioase, cum se obişnuieşte între cărturari. Iată-mă acum cu aceste rânduri şi delicata reflecţie: E mai uşor a dărui o floare decât a inventa o metaforă. Revederea şi întoarcerea poetului spre cititorii săi devine o nouă relevaţie, ştiind că o carte îşi are nopţile ei, iar autorul insomniile sale. Înveşmântat într-o mantie tomnatică, autorul devine prinţul nesomnului, pentru că: „Somnul poetului nu e somn/ El stă de veghe mereu/ În ţara imensă peste care e domn/ Sie însuşi slugă şi zeu”.
Îl onorez pe Ionel Simota cu câteva consideraţii pe marginea cărţii sale de versuri. Pentru început, un posibil motto, ce l-ar fi putut gândit şi el: „Prinde inimă, tu, draga-mi carte şi crede-mă vei găsi în ea şi lacrimi şi buche de smaralde”. I-am parcurs toate poemele cu atenţie şi interes. Mi s-au deschis ferestrele sufletului unei fiinţe atât de expansive, încât n-aş crede că versurile sale vor putea fi cândva ferecate cu obloane tainice. Acest poet, ne zice chiar el, „În truda facerii, e propriul lui răsărit…”.
Fericirea şi durerea din creaţiile sale se-mbină în vibraţii de raze luminoase, alteori devin umbroase şi triste, căci scrisul său e un „oftat de sfânt”… Şi scrie
Cu limba unui basm
Pecetluit pe creştet,
Cu sângele din neam ce încă nu e veşted
Scriu apăsat în suflet
Ca totuşi să rămână
Frumoasă încântare, în limba mea, română…”.
La „durerea” sa, poetul nu-şi cheamă „ajutoare”, rămâne singur… cu sufletul său , care „se zbate printr-atâtea păcate…” şi-n gândirea sa rosteşte:
„…cuvântul, cuvântul nu este al meu,
El este al lui Dumnezeu…”.
După multe nelinişti, atâtea iubiri şi atâtea vorbe frumoase, de duh… „respiră albastrul cerului… cu păsări cu tot” şi începe să înveţe a fi „fluture sau altceva, mult mai uşor…”. Pentru fericiri şi bucurii trimite „invitaţii”… îşi cheamă oaspeţii la el:
Aştept să vii prin muguri
Cu dor purtat de stele,
Cu gânduri puse cruce
Prin scrierile mele…
iar „sufletul… e un fluture… o adiere de sfânt”.
Fluxurile şi refluxurile inspiraţiei sale transpuse în versuri sunt cântări armonizate, decantate mlădios, ce n-au popasuri prea dese. Acestea se logodesc asemeni cerului finit şi cel infinit… în toate şi-n tot mocnesc arderi de dor. Pentru „zborul” întru fiinţă şi în neant „aripile” poetului devin matinale petale sfioase şi licurici sclipitori în noapte. Aşa cum se va destăinui, Ionel Simota scrie poeme pentru înserare, despre tăcerea sângelui, despre iubire cu „tămăduirea unui sfânt…”.
Anotimpurile poetului au vibraţiile stolurilor de păsări, ale iubirii prea pline, ale ferestrelor dumnezeieşti, ale strigătului ce „nu mai doare”, ale dorului mamei de-acasă cu Dumnezeu rămasă „şi cu dureri ce-şi fac” prin dânsa glas.., acea mamă… o umbră rămasă „cu mână de sfânt…”. Avem „tablouri” pline de graţie şi smerenie ale femeilor de pe pământ
Cu chip de mame, ca de sfânt,
Cu chip de soaţe sau iubite
Ce din lumină-s despletite,
Chip de fecioare smulse din surâs,
A căror naşteri Dumnezeu le-a plâns!” (Urare de Primăvară). În superba poezie, ca atâtea altele, „O altă naştere”, femeia – „făptură adorată” este implorată să-i fie „doar naştere şi moarte niciodată…”. Toamna poetului cântă cuminte
Cântă a dragoste toamna cuminte
Şi eu mă aşez în albastrul poem,
Sub frunze tăcute în puţine cuvinte
Acolo te caut, acolo te chem…”.
Visul „oratorului” te poartă în cele patru anotimpuri, în flori şi-n ninsori, şi peste tot îşi face prezenţa „iubirea”, dragostea, dorul.
În poemele cărţii, păsările devin „nişte strigăte ale rugăciunii…”, privighetorile aţipesc prin cântec, prin lanuri… cerbii bântuie prin toamne şi ierni, iar caii sunt văzuţi păscând din soare… Ni se dau întâlniri cu „ciobanii din balade”… iar când sufletul ne este împovărat, „Duhovnicul” poetului ne povăţuieşte spre biserici:
Şi noi ne-ntoarcem
Spre credinţă iară…”.
Strigătul „bardului” naşte nu numai „cântec de-alint”, versul său respiră şi geme în linişte şi-n tăcere, gându-i aleargă şi te ademeneşte spre noi şi noi „staţii”, şi în acele slobode veacuri, spre a ne reîntâlni cu „Cea mai frumoasă lacrimă a României”, Mihai Eminescu, Cel care „nu a murit,/…În frumosul rostirii,/A fost hărăzit nemuririi,/A rămas…” – aşa cum grăiesc stihurile.
Pelerinul poet îţi întinde „pana” să pătrunzi cu el în „Lecţii cu fluturi”, să-i cunoşti toate labirinturile, în dimineţi şi nopţi, în ore şi zile, pe văi, în livezi, dealuri şi munţi, pe Terra şi-n spaţiul celest… Pe căldură şi-n friguri, sufletul creatorului acestui volum de poeme este încărcat de nobleţe, de metafore şi simboluri, rugăciuni şi har, de bunătate şi frumuseţe. Poetul este şi-n această carte tălmăcitorul gândurilor ce-şi dau întâlnire după ce au fost trezite.
Nicolae BUCUR


luni, 18 septembrie 2017

Conceptul de frumos – o manifestare estetică şi filosofică


Cosmina Marcela Oltean

Frumosul este un concept cu o evoluţie proprie care, inevitabil, şi-a schimbat înţelesul pe parcursul acestei evoluţii. Frumosul antic diferă de frumosul din modernitate, dar şi mai mult de ceea ce înţelegem noi azi prin frumos. Filosofia a dat fiinţă unei ramuri care studiază principiile generale ale artei şi frumosului, şi anume estetica, termen ce desemnează senzaţiile şi percepţiile. Estetica, un studiu al artei şi frumosului, este totodată o scenă a punctelor conflictuale, pe care evoluează teoriile despre frumos ale unor filosofi precum Platon, Aristotel, Kant, Hegel şi alţii. 
*
Platon, cel care a dat cadrul general al esteticii şi autorul celebrei triade Adevăr-Bine-Frumos, aprecia frumuseţea adevărului şi a binelui mai mult decât frumuseţea estetică. În concepţia lui Platon oamenii trebuie să se ghideze după principii etice pentru a avea contact cu Ideea de Bine. Frumosul, asociat înţelepciunii, virtuţii şi faptelor mari, este relativ şi este o consecinţă a admirării lucrurilor bune. Pentru Platon existau două lumi: una sensibilă, a materiei şi alta suprasensibilă, a Ideilor. În lumea Ideilor trăiesc lucrurile perfecte, eterne, nesupuse timpului, iar frumosul este o Idee. Ceea ce vedem nu e frumosul sau binele, ci un lucru frumos sau un lucru bun. Platon considera frumos ceva diferit faţă de ceea ce înţelegem noi azi. Astfel formele, culorile şi muzica sunt doar fragmente din sfera largă a frumosului în care intră nu doar obiecte fizice, cum am fi tentaţi sa credem, ci şi psihologice, sociale, caractere, virtuţi şi adevăruri. Astfel frumos devine orice provoacă admiraţie. Platon contura o teorie idealistă a frumosului şi considera că viaţa merită trăită pentru a contempla frumuseţea.  
Deseori, mai ales azi, frumosul se confundă cu exemplul, dar Platon ne asigură că noi nu am luat niciodată contact cu Frumosul în sine, cu Binele sau Adevărul autentic, ci doar cu un lucru frumos, cu o formă a binelui sau adevărului. Noi nu avem capacitatea de a înţelege pe deplin aceste concepte şi le recunoştem în realitate în funcţie de experienţele şi cunoştinţele noastre, deseori lacunare. Să spunem că ceva este frumos poate deveni o afirmaţie banală şi superficială pentru că de multe ori nu vedem profunzimea conceptului.
Pentru Platon, arta are o funcţie educativă, ţine mai mult de meşteşug şi este o natură modificată, adaptată folosului omului. Platon vorbeşte separat despre arte care păstrează proporţiile şi culorile lucrurilor şi arte care le modifică, creând iluzii. Funcţia artei stă în abandonarea iluzionismului prin realizarea utilităţii morale, credea el. Frumosul, proprietate a realităţii, este o consecinţă a admirării lucrurilor bune, este transcendent şi inteligibil, nu sensibil. Considerăm frumos tot ceea ce ne sensibilizează într-un fel şi corespunde aşteptărilor noastre.
Aristotel preia şi dezvoltă teoriile lui Platon. Prin comparaţie, la Aristotel arta are un înţeles mai extins, e determinată de raţiune, cunoaştere şi înseamnă producere conştientă. Urmaşul lui Platon introduce încă un concept determinant, cel de chatarsis, conform căruia scopul artei e cel de a purifica emoţiile şi de a contribui la perfecţiunea morală. Aristotel defineşte scopul artei ca fiind determinat de mimesis şi chatarsis. Arta, dar al armoniei şi ritmului, e văzută autonom în raport cu legile morale şi naturale. Adevărul artistic e diferit de adevărul cognitiv. Pentru Aristotel, frumos e ceea ce e valoros în sine. Valoarea frumosului e intrinsecă, multiplă şi variabilă. Scopul artei la Aristotel este de a provoca plăcere intelectuală şi senzorială rezultată din recunoaşterea similitudinii cu realitatea.
*
În estetica medievală sentimentul sublimului rezultă din contemplarea frumosului transcendent. Estetica bizantină cultivă o atitudine religioasă dualistă faţă de lume şi vorbeşte despre o lume divină şi una terestră. Arta bizantină era mistică şi simbolică. Frumosul e atât fizic cât şi spiritual, iar conceptul, pus în relaţie cu conceptul de bine, înseamnă armonie, claritate şi toate atributele acestuia sunt divine.
*
În estetica Renaşterii importantă este culoarea pură, iar lumina este echivalentă divinităţii. Se reiau idei din estetica lui Platon şi îşi face intrarea Umanismul.
Pentru Alberti, cel care a pus bazele perspectivei artistice, tabloul era ca o fereastră deschisă către lume, iar frumosul însemna perfecţiune formală. Forma este o construcţie subiectivă, iar lumea e prezentată subiectiv.
În estetica lui Leonardo da Vinci arta devine filosofie şi serveşte la cunoaşterea lumii. Leonardo încerca să demonstreze că pictura este o artă liberă. În concepţia lui, artistul nu reflectă pur şi simplu lucrurile ci dobândeşte o cunoaştere a lor. Arta, asemeni ştiinţei, reproduce şi cunoaşte realitatea, considera Leonardo.
*
În modernitate, estetica devine o teorie a sensibilităţii, o aură a operei, iar obiectul disciplinei e experienţa estetică. Estetica modernă se învârte în jurul formalismului, în cadrul căruia ceea ce este cel mai important în artă devine forma.
Kant, în cadrul filosofiei sale, vorbeşte despre trei tipuri de judecăţi care ne guvernează raţiunea: judecăţi cognitive, care se referă la cunoaşterea pură, judecăţi morale şi judecăţi estetice, care se referă la o cunoaştere a lumii prin intermediul simţurilor, aşadar o cunoaştere mijlocită de artă. Kant discută în principal despre două tipuri de judecăţi estetice: frumos şi sublim. Pentru Kant, frumosul este facultatea de a judeca un obiect cu ajutorul unei plăceri sau neplăceri dezinteresate faţă de acel obiect. Kant e de părere că plăcerea estetică este universală, nu se întemeiază logic pe concept, ci pe sentiment, iar prin asta este subiectivă. Frumosul este o finalitate fără scop, credea Kant, şi e ceva ce place universal. Despre sublim, el crede că depăşeşte facultatea noastră subiectivă, este copleşitor pentru că în faţa sublimului avem un profund sentiment de inferioritate. Sublimul, ca şi frumosul, nu se află în obiectul pe care îl socotim astfel, ci în mintea celui care judecă şi este modul în care devenim conştienţi de limitele umane, considera Kant. Frumosul, subiectiv şi universal comunicabil, se găseşte în natură, iar arta e concepută şi judecată în funcţie de natura care a produs-o. Platon credea că sublime sunt doar Ideile, pentru că acestea nu pot fi reprezentate.
Pentru Nietzsche, frumosul e frumos pentru că e trecător, nu e etern, iar noi suntem conştienţi de asta.
Pentru Hegel, frumosul aduce în discuţie importanţa libertăţii imaginaţiei şi solicită unitatea dintre real şi metafizic. Hegel considera producţia artistică o activitate spirituală. El propune înţelegerea frumosului ca unitate a conţinutului şi formei operei. Opera de artă, creată pentru simţuri şi sentimente umane, devine superioară naturii pentru că înfăţişează idealuri divine. Dincolo de a imita natura, scopul artei e cel de a trezi sentimente, de a ne deternima să reflectăm la diversitatea conţinuturilor vieţii. Hegel conturează în scrierile sale o entitate abstractă pe care o numeşte Spiritul Absolut şi care e forma ce înglobează toate conţinuturile posibile ale expresiei artistice, filosofice şi religioase. Spiritual Absolut este chiar forma divinităţii manifestată în artă, religie şi filosofie.
*

Hegel mai este cunoscut şi pentru enunţul său despre moartea artei. Încă de pe atunci, Hegel şi apoi alţii vorbeau despre sfârşitul artei, despre faptul că arta şi-a atins demult apogeul şi aparţine trecutului. Tema morţii artei a fost mult dezbătută din modernitate încoace, sub diferite aspecte şi este încă o temă actuală, dar şi foarte controversată. Dar sentimentul că totul în artă a fost spus deja i-a încercat pe mulţi artişti şi teoreticieni ai artei secole la rând, acutizându-se în contemporaneitate, însă timpul a demonstrat mereu că lucrurile sunt departe de a sta astfel. Cum s-ar putea sfârşi arta atâta timp cât mai există pe lume imaginaţie şi creativitate umană? Cum s-ar putea sfârşi arta câtă vreme fiinţa umană nu va înceta să simtă nevoia de frumos? Aşa cum arăta Kant şi nu numai el, arta nu are nici o utilitate, ea nu este indispensabilă vieţii şi totuşi pe parcusul întregii noastre existenţe tânjim după frumos şi facem toate alegerile în funcţie de acest criteriu.