marți, 17 decembrie 2013

Amintiri despre insula ADA-KALEH


CĂRȚI NOI:

Carmen Mihalache și Magda Andreescu,
Adakale-li. Patria din buzunarul de la piept,
Editura Martor, 2013


A fost cândva o insulă pe Dunăre. Insula Ada Kaleh era – pentru locuitorii ei, dar şi pentru cei care au vizitat-o vreodată - un loc paradiziac. Vorbim la trecut.
Ridicarea barajului Hidrocentralei Porţile de Fier I, mândria hidrotehnicii românești, a inclus între pierderile colaterale și trecerea definitivă în istorie a acestui loc.
Începând cu anul 1968, ca urmare a exproprierii dispuse de regimul comunist în vederea construirii barajului, populaţia insulei, majoritar de etnie turcă, a fost nevoită să se mute în oraşul Turnu-Severin sau în alte localităţi din ţară şi obligată să predea autorităţilor locale actele imobilelor deţinute în proprietate. Lipsa unui lăcaş de cult musulman în zonă i-a determinat pe mulţi dintre foştii locuitori ai insulei să ia calea pribegiei spre Dobrogea, unde existau etnici turci şi lăcaşuri de cult musulman, sau spre Turcia, patria lor de origine.
Insula lor a fost acoperită între 1970 - 1971 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei. Odată cu insula dorm sub ape sute de ani de istorie zbuciumată, destine împlinite şi poveşti trăite la margine de imperii (otoman, habsburgic), mituri şi legende născute între ape.
După aproape o jumătate de secol, în 2012, Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti a readus în atenţia publicului insula Ada Kaleh, printr-o expoziţie document. I-au fost alături Uniunea Democrată Turcă din România, Asociaţia Pro-Mehedinţi şi alte două muzee care au pus expoziţia de la Bucureşti pe propriile simeze: Muzeul de Istorie Națională şi Arheologie din Constanţa şi Muzeul Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta-Turnu Severin. Intitulată „Ada Kaleh. Insula din suflet”, expoziţia a spus, în limitele impuse de constrângerile muzeografiei, povestea insulei scufundate, invitând publicul la o călătorie în timp spre descoperirea unui loc unic, cu un destin tragic. Cum să reconstitui, fie şi simbolic, destinul de după evacuare a locuitorilor insulei, martori ai efectelor sociale dramatice ale unor decizii politice de conjunctură?
Am încercat să aruncăm o privire din interior asupra cotidianului mărunt, pornind de la mărturii de istorie orală şi amintiri păstrate în memoria colectivă, încă activă. Căci insularii risipiţi - din ce în ce mai puţini - ţin insula vie în sufletele lor. Suflete născute între ape.
Fragmente din interviuri cu cei strămutaţi, fotografii din arhivele personale ale acestora, puţinele obiecte păstrate de ei din vechile gospodării au conturat o palidă, dar emoţionantă imagine a paradisului pierdut. Expoziţia a fost, pentru scurtă vreme, un spaţiu de rememorare a unei experienţe de viaţă unice, un prilej de reafirmare a identităţii specifice a foştilor insulari şi, într-o oarecare măsură, o restituire istorică în sensul reafirmării destinului dramatic al insulei şi al locuitorilor săi. Un demers necesar, bazat pe convingerea că, odată cu dispariţia ultimului locuitor al insulei, nu vor mai exista martori ai fenomenului Ada Kaleh.
Dar expoziţia n-a transmis, poate, intensitatea cu care arde în sufletele celor veşnic rătăcitori prin lume dragostea de insula fericirii lor. Căci, atunci când îi asculţi povestind, parcă ţi se face şi ţie dor de un loc pe care nu l-ai văzut niciodată. Noi, cei care i-am văzut lăcrimând, ştiam mai mult, aflasem mai mult. Poveşti individuale – sau poate aceeaşi poveste spusă pe mai multe voci - destine de familie, tactici de vieţuire, mostre de cultură locală care, vor rămâne, ce-i drept, într-o arhivă de muzeu.
Aşa că am croit din amintirile lor, la repezeală şi cu sufletul la gură, o carte, ca un desen pe nisip. Ea va fi, cu siguranţă, mai bine scrisă într-o ediţie viitoare, care va să dureze. Dar nu ştim câţi dintre cei care ne-au deschis poarta spre trecut şi ne-au lăsat să le vedem rănile vor mai avea timp până atunci...”

Fragment din volumul Adakale-li. Patria din buzunarul de la piept, autori Carmen Mihalache , Magda Andreescu, Ed. Martor, București, 2012.

Volumul a fost editat în cadrul proiectului Ada Kaleh. Insula din suflet, istoria de sub ape, derulat în 2012 de Muzeul Național al Țăranului Român, cu sprijinul financiar al Administrației Fondului Cultural Național și cu susținerea Centrului Național al Cinematografiei.Volumul a fost reeditat șiîn anul 2013.





sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Invitație la lectură: FÂRTATUL DIAVOLULUI


Dr. Vadas Gyula, Dr. Veress Albert, Fârtatul  diavolului, Editura Farmamedia, Târgu Mureș, 2013, 319 p.

Recenzie:

Convingătoare demonstraţie a unei realităţi care ne bântuie…

    Omul secolului XXI nu a fost niciodată mai solicitat şi expus ca astăzi unor ameninţări obsedante şi incomode, încercat şi chinuit de neliniştile şi spaimele ce-l înconjoară, devenind de multe ori neputincios în faţa propriei sale existenţe, a posibilităţii unei vieţuiri decente.
      Iată de ce titlul unei cărţi ca cel de mai sus, dar mai ales conţinutul ei nu poate, în zilele noastre, să nu-i trezească interesul cititorului, dar evident şi al factorilor direct răspunzători, care sunt chemaţi să extragă din ea substanţa unor învăţăminte, şi nu numai.
     Suntem în faţa unei cărţi – document, un tratat ştiinţific atât de necesar şi util în lumea noastră zbuciumată prin multitudinea evenimentelor, uneori neaşteptate şi nocive. Dacă titlul de pe copertă te invită la lectură, subtitlul din interior “Despre sinuciderile din Ciucul de Sus…” incită curiozitatea spre acel flagel sinistru şi incomod pentru spiritul fiinţei umane. M-am apropiat cu oarecare rezervă de cartea celor doi autorii dr.Vadas Gyula, doctor în sociologie medicală şi  dr. Veress Albert, doctor în ştiinţe medicale, în primul rând din considerentul unei teme atât de profunde cum este psihanaliza, psihiatria, în concret cercetarea fenomenului suicidar.
     Autorii, somităţi ai domeniului, erudiţi conferenţiari, sunt observatori şi cercetători atenţi ai stărilor de lucruri de la noi şi din alte ţări, seduşi, aş zice, de “misterul”, de “vraja”, dar în special de adevărul cu care au fost şi sunt confruntaţi.
     Parcurgând, filă de filă, această carte, ai impresia că eşti în faţa unui manual, în care  ansamblului” i se adaugă o sumedenie de exemple reale, mărturii, care impun sensul şi măsura, devenind pentru mulţi lecţii deschise pline de sinceritate şi tristeţe. Medical vorbind, evident, şansa de a trezi în “pacient” un alt regim de gândire. Autorii specialişti  vin în întâmpinarea - am simţit acest lucru – celor care gândesc cam aşa: “Se întâmplă ceva cu mine şi nu ştiu bine ce”, totodată cred că şi-au dorit să tragă draperia peste mesajul care l-aş putea formula astfel:  Fă să ajungă la lumina zilei ceea ce unii au văzut în beznă. 
     Este o şansă pentru analiză /cugetare că acest fenomen straniu, despre care nu ne place să vorbim, scrierea autorilor ni-l scoate în faţă şi-l trimite în casă ca pe un musafir nepoftit, atât de tragic şi funest. Cei doi autori medici, au întreprins tot ce le-au stat în putinţă pentru a face accesibil celorlalţi, ceea ce ştiau şi ceea ce dobândiseră ca experienţă. Din clipa în care cineva vorbeşte, se spune, dar şi aşterne pe hârtie, zicem noi, se face lumină! Orice modificare s-ar întâmpla într-o societate nefericirea îşi are locul ei stabil. Documentarea, analiza întreprinsă este o „magie lentă” şi tulburătoare. Chiar dacă subiectul este puterea „demonică”, care îi trimite pe unii la moarte, sau faptul că omul nu poate să se impună în faţa existenţei, ci existenţa este aceea care se impune, încrederea pe care o transmit autorii nu va fi niciodată alterată.
     Dacă în filozofie, dar nu numai, este vorba nu atât de a rezolva, cât de a descoperi şi, în consecinţă, de a pune problema (Bergson), acest lucru se întâmplă şi-n cartea în discuţie la modul concret al textului, exemplificărilor, iconografiei, al hărţilor, tabelelor, notelor de la subsolul paginilor şi evident bogatei bibliografii (251 poz.) şi lucrărilor de specialitate enumerate în cuprinsul cărţii. Pe lângă componentele sale ştiinţifice suntem şi în posesia unei lecturi agreabile prin referinţele istorico-literare, filozofice şi religioase la care ne invită autorii.
     Cititorul, vrea nu vrea, intră treptat, treptat în conţinutul relatărilor, capitolelor, pasajelor acestui tratat, iar nenumăratele exemple extrase din tumultul vieţii, te apropie de „analist”, dar şi de „pacient”, ambii dezvăluindu-şi gândurile, emoţiile. Eşti chiar tentat să confunzi „persoana psihică” cu cea reală. Ni se recomandă, deci, nu ni se impune, să comparăm presupusele „jocuri” ale pacientului cu „realitatea” analistului. Apelez în acest context la constatarea lui J.-B.Pontalis, autor francez al numeroaselor studii şi eseuri de psihanaliză: „Acest „nu sunt ceea ce crezi” nu e rostit, dar cine va da asigurarea că in petto ( în sinea noastră ) nu-l gândim, fie şi numai pentru a ne linişti cu privire la incerta noastră identitate?” Spunem, cu alte cuvinte, că pătrundem într-un labirint al tragicului, suntem invitaţi la un „tratament prin cuvânt”, oferindu-ne „porţi” şi „ferestre” deschise spre alinarea şi chiar vindecarea spiritului.   
     Frânturi de teorie şi cazuri din practica psihiatrică, exemple din obiceiurile şi tradiţiile etnofolclorice sunt evocate, alături de „personaje” autentice (fără a fi numite), altele extrase din operele literaţilor, confesiunile şi opiniile ori reflecţiile unor scriitori, dau un pitoresc aparte cărţii, reieşind fără tăgadă mărturia autorilor pentru pacientul lor – OMUL.    
     De ce oare doi specialişti a căror activitate se bizuie pe ceea ce englezii numesc privacy (intimitate, singurătate, secret) vin în faţa publicului ? Răspunsul în epoca noastră modernă nu pare a mai surprinde pe nimeni că şi psihanalistul, psihiatrul, în calitatea sa de curant şi om de ştiinţă, doreşte să comunice ceea ce a descoperit sau a crezut că descoperă în timpul tratării pacienţilor! Nu-i destulă constatarea, analiza, cercetarea, teoretizarea, ci toate acestea trebuie să primească unda verde a scrisului. Cuvântul devine astfel convingere, iar drama, atât de animată din culise, iese pe „scenă” pentru a fi cunoscută, inclusiv de cititorul mai puţin avizat.
     Îmi pot imagina travaliul prin care au trecut autorii de a pune în pagini de carte toate acele cercetări, manuscrise acumulate în timp, grija şi corectitudinea de a restitui cât mai exact şi fidel experienţa analitică în domeniu. Scrierile care tratează un asemenea domeniu medical şi social, care-şi au raţiunea lor doctă, pragmatică, logică au nevoie de un „tratament” aparte în ce priveşte limbajul, acea ştiinţă şi grijă chinuitoare la alegerea „cuvintelor potrivite”, înţelegând mai curând acel cuvânt adecvat, pe cel propriu, în genul transferului, adică o legătură cu cititorul. 
     Se fac interesante şi pertinente referiri la literatura orală, tradiţii şi credinţe atât de la noi, cât şi din Ungaria, se dau citate din opera clasică şi modernă a unor autori, preocupaţi de tematica în discuţie. Ne oprim la acest citat: „ Toate relele şi nenorocirile sunt uneltirea Diavolului. Chiar şi sinuciderea. (...) iar fiinţele supranaturale din credinţele populare au devenit aliatele Diavolului” (p.29) Luăm cunoştinţă şi de „fantoma sinucigaşului”, care depinde de credinţe şi variază în funcţie de regiuni, şi poate lua forma diferitelor animale sau a lucrurilor neînsufleţite. Au fost realizate cercetări între anii 2010/2011 în localităţile din Ciucul de Sus ( Mădăraş, Dăneşti, Cârţa, Sândominic), unde cazurile de sinucideri sunt destul de numeroase. În urma sondajelor făcute se ajunge la concluzia: Suicidul se transmite prin tradiţie familială sau e moştenire de  familie.  Etica   Bisericii   catolice   condamnă   aspru   sinuciderea, iar  obiceiurile  de înmormântare ale sinucigaşului sunt diferite de cele ale muritorilor de rând, iar în cimitir au un spaţiu clar delimitat. Aşa cum reiese din documentele consultate, cu predilecţie surse etnografice (anii 1923/1925 şi anul 1936 – Comitatele din Ungaria) în regiunile locuite de familii extinse numărul cazurilor de sinucidere este semnificativ mai mic, comparativ cu regiunile locuite de familii restrânse. Autorii ajung la concluzia că igiena mentală şi  psihologia clinică sunt părţi integrante ale problemei suicidului, fenomenul fiind chestiune de politică familială, prin urmare trebuie prevenit şi tratat.
       Un capitol special al cărţii se ocupă cu sinuciderile din Vestul Europei începând cu sec.XVI-XVII, ţări ca Anglia, Franţa, Germania, fiind pomeniţi o pleiadă de autori cu studiile lor, dar şi date statistice comparative din Belgia, Austria, Italia, Danemarca etc. sau cele în statele Coroanei Maghiare. Cauza sinuciderii este tristeţea, posomorârea – credeau filozofii şi medicii în vremurile îndepărtate, în Anglia apariţia în masă a bolii se datorează climei din această ţară. Interesant este „antidotul” pentru prevenirea flagelului pe care-l are Voltaire (1694-1778): „mişcare, muzică, vânătoare, teatrul şi o doamnă fermecătoare...”. Sfatul lui era: „Să muncim, să nu facem pe deştepţii...acesta este singurul mod prin care putem să ne facem viaţa suportabilă”(„Candide sau optimismul”) pentru că atâta vreme cât la ţară suferă trupul, la oraş suferă sufetul, consideră Voltaire. Din subcapitolul „Germanii” ni s-a părut interesantă şi logică părerea despre suicid  a lui Christian Heinrich Spiess (1755-1799) actor, dramaturg, creatorul romanelor de groază, autorul lucrării în două volume  „Bibliografia sinucigaşilor”, din care reţinem: „Nu sunt apărătorul suicidului şi, cu atât mai puţin aş dori - Doamne fereşte - să îndemn pe cineva spre aşa ceva. Dar, simt compătimire faţă de aceşti nenorociţi, care, dacă omul analizează în deaproape această faptă, rar se sinucide din proprie voinţă, ci, suflete umane încăpăţânate, necredincioase îi obligă să săvârşească această faptă.” Sunt consemnate şi ideile idealiste ale lui Schopenhauer, acesta având, undeva, părerea că putem privi sinuciderea drept experiment. Nu sunt excluşi din enumerările făcute artiştii plastici şi romancierii, scriitorii epocilor respective, se fac referiri totodată la lucrările de specialitate realizate de filozofi, dar în special de medici, psihiatri şi sociologi.       
     Un capitol amplu (90 pag.), bine documentat şi ilustrat poartă titlul „Contribuţii la fenomenul suicidar maghiar”, care cuprinde şi o colecţie de 97 opere literare care se ocupă de sinucidere, precum şi o selecţie cronologică de fragmente, mărturii din presa epocii (anii 1862-1933 - selectiv), fenomenul în cauză devenit eveniment cotidian. Cu privire la situaţia din Ardeal, aflăm că în ultima treime a secolului al XIX-lea, numărul sinuciderilor anuale se apropia  de 300, de trei ori mai mare decât cu o jumătate de secol în urmă, având o incidenţă extrem de ridicată în Trei-Scaune.
     Autorii cărţii „Fârtatul diavolului, îl citează pe Munkay János (1820-1890), preot catolic, care în scrierile sale se confruntă cu întrebarea: „Oare unde să căutăm originea şi cauza acestei tragice manii a epocii actuale ?” Invităm cititorii să se aplece asupra răspunsurilor consemnate la pag.160,161. Problema a preocupat dealtfel, alte numeroase persoane, scriitori, profesori, jurişti, filozofi etc.       
     Pagini întregi cu pasaje îngrijorătoare privind acest fenomen social atât de trist, asemuit cu incurabilul cancer, ne pun la încercare prin tot atâtea fapte şi exemple aproape incredibile. Autorul unei cărţi publicate la Cluj în 1872 constata că rata sinuciderii are un procent mai ridicat de creştere  decât  natalitatea  în  majoritatea  ţărilor  europene. Acesta mai evidenţiază: după particularităţi naţionale găsim fenomene suicidare diverse la naţiuni diferite, la germani frecvenţa suicidului fiind cea mai mare...românii cu o structură psihică mai veselă, legată de dogme religioase tradiţionale sunt mai „rezistenţi” acestei epidemii sociale. Şi dacă ar trebui să-i găsim o cauză fenomenului aceasta trebuie căutată în problemele sociale, la care subscriem. Din alte surse bibliografice ale secolelor trecute autorii cărţii în discuţie reţin: „Principiile educaţionale deviante” din insituţiile de studii superioare; rolul modelului  cu influenţă nemăsurabilă asupra vieţii sociale (un singur om poate corupe sute de oameni); Curentele literare deviante – operele literare, arta teatrală ca factori determinanţi ai declinului sau ai ridicării moral-spirituale a unei naţii; orientarea filozofiei din unele ţări, cu impact nefast asupra cititorului cu o voinţă mai slabă, tentat de „somnul disperării”. Şi la toate acestea se adaugă sărăcia şi mizeria – cauze primordiale ale suicidului.
     În capitolul „Familie mare (extinsă) cu mai multe generaţii, ori, prevenirea necazurilor naţionale”, se caută răspunsuri la modalitatea eficientă de prevenire a fenomenului suicidar, cum s-ar putea scădea numărul sinuciderilor, al alcoolicilor, al bolnavilor psihici, al bolilor psiho-somatice, al delicvenţilor şi al altor deviaţii sociale. Autorii ajung la concluzia, printre altele, deşi în condiţiile de astăzi pare o utopie, că reimplementarea în viaţa naţiunii a familiilor mari, cuprinzând mai multe generaţii ar putea fi una dintre importantele soluţii. În urma studiului sinuciderilor din judeţul Harghita, s-a ajuns la concluzia că sinuciderea este cauzată de traiul într-o familie disfuncţională sau de lipsa traiului într-o comunitate puternică şi funcţională. Individul care şi-a pierdut apartenenţa la comunitatea lui este mai puternic ameninţat de pericolul sinuciderii, decât unul care aparţine unei comunităţi cu o bună coeziune, ţin să sublinieze autorii. Citeam undeva: Singurătatea este teribilă mai ales când te gândeşti la ea ...este infernul însuşi!
     Capitolul „Deziluzie în literatură, filozofie şi lumea artelor” se doreşte o succintă trecere în revistă privind istoria spiritualităţii din ultimele două secole reflectată în creaţiile sciitorilor, artiştilor plastici, filozofilor, în cinematografie, arhitectură etc.
      Prin titlul capitolului „Agonia familiei restrânse” se motivează faptul  că numărul membrilor familiei în majoritatea cazurilor este mic, adică soţ-soţie sau pereche trăind în concubinaj şi copii. Ca atare, familie de una sau două generaţii, e considerat un fenomen de masă regretabil, atât la noi cât şi în occident. Se încearcă totodată o clarificare a tipurilor de familie (factori determinanţi, parametrii...) cu precizări privind caracteristicile unei comunităţi naturale ori exemplificări legate de probleme mentale şi fizice provenite din rândul familiilor mici dezorganizate sau al celor lipsiţi de familie. De observat că viaţa familiei extinse ţărăneşti a stat în centrul cercetătorilor etnografi. Autorii fac referiri la cauzele care au dezintegrat sistemul familial funcţional şi fericit al familiei extinse, locul lor fiind luat de familia mică patriarhală, la distrugerea cu bună ştiinţă de către dictatura comunistă a satelor sub pretextul „modenizării”.   
     Ultimul capitol „Nici noi nu suntem o naţiune sinucigaşă” aduce în atenţie o situaţie cunoscută, şi anume că incidenţa foarte crescută pe teritoriul Ungariei a sinuciderilor după Trianon a scăzut începând cu anul 1984 (ultimele trei decenii), dar pe viitor, se precizează, înnobilarea spirituală şi morală, cu o redeşteptare economică şi demografică trebuie să stea în atenţia societăţii.
     Pentru individ, doar o societate funcţională poate fi oglindă, societatea „îi stabileşte un preţ”, familia şi societatea funcţională îi permit să se descopere pe sine; poate să evolueze ca personalitate într-o societate normală şi poate deveni un om matur plăcut, cu ţinută morală, în care se poate avea încredere – se evidenţiază în această carte.  
     Autorii sunt îndreptăţiţi să afirme că există o mulţime de programe de igienă mentală cu scop preventiv, sunt instituţii, asociaţii, centre, fundaţii, campanii, emisiuni şi programe media etc. pentru ameliorarea stărilor de lucruri, a devianţelor sociale, pentru mântuirea societăţii, dar nu se văd  rezultatele acestor străduinţe.

     Nu mai am nici vise, nici lacrimi” se confesa cu ani în urmă o fiinţă îndurerată, reamintindu-şi un caz din familie. „Fârtatul diavolului”, o carte tristă, adânc omenească, prin realitatea ei faptică şi cuvântul cu neliniştile ce-l emană.
      Este firesc să vedem în paginile acestei cărţi modificările sensibile ce trebuie aduse socialului, aplanarea şi chiar anularea stării obscure de tensiune şi conflict între oameni, scoaterea pe individ din substanţa „singularului” său, uneori atât de absurd. A veni în ajutorul vieţii interioare a multora, neputincioşi în faţa realului cotidian şi a celui metafizic este „reţeta” înmânată de autori.                                                                                  
Profesor Dr.  Nicolae Bucur

joi, 21 noiembrie 2013

CERCETĂRI FOLCLORICE ÎN ZONA TOPLIȚEI


1. CĂRȚI NOI:

Constantin SECARĂ,
Situația actuală a folclorului muzical în comunităților românești din zona arcului intracarpatic valoare identitară a spiritualității românești, în contextul multietnic și multicultural european contemporan,
Editura Muzeului Național al Literaturii Române,
Colecția „Aula magna”, București, 2013, 286p
În „Introducere” – „Acualitatea și necesitatea studiilor monografice în cercetarea actală. Studiu de caz: folclorul muzical românesc din zona arcului intracarpatic, în contextul multietnic și multicultural contemporan” -, autorul Constantin Secară pornește de la ideile marelui folclorist român MIHAI POP, nu doar pentru a-i cinsti memoria, ci și pentru a evidenția drumul parcurs în cercetarea folclorică românească în ultimii 50 de ani.
Încă în anul 1956, profesorul Mihai Pop gândea realizarea unei colecții naționale de folclor, „o carte fundamentală” ce urma să cuprindă în 40 de volume „o colecție a tuturor genurilor și speciilor folclorului românesc”, nu doar „instrument fundamental de lucru pentru folcloriștii români”, ci și o demonstrație științifică a „contribuției importante a poporului român la patrimoniul tradiției culturale europene”.
Dorința autorului Constantin Secară este de a actualiza prin această lucrare de sinteză, urmare a cercetărilor întreprinse în zona arcului intracarpatic, datele privitoare la situația actuală a folclorului muzical și la formele de manifestare ale spiritualității românești din județele Covasna și Harghita.
Trebuie să menționăm că în atenția D-lui Constantin Secară a fost și extremitatea nordică a județului Harghita, reprezentată de localitățile TOPLIȚA, BILBOR, GĂLĂUȚAȘ ȘI SUBCETATE.
Lucrarea reprezintă, așa cum autorul menționează în finalul prefeței, „un omagiu dedicat generațiilor trecute de folcloriști și tuturor celor care au adunat, sistematizat și analizat cu grijă, cu migală și cu multă dăruire toate aceste elemente ale patrimoniului și spiritualității tradiționale românești”.

Lucrarea cuprinde patru capitole, introducere și concluzii.
Capitolul I: Românii din Sud-Estul Transilvaniei.Multiculturalitate și interculturalitate.
Capitolul II: Realități multiculturale și plurilingvistice în context european contemporan. Identități muzicale în regiunea autonomă Trentino – Alto Adige, Italia.
Capitolul III: Cultura tradițională românească din zona Arcului Intracarpatic. Perspective și valorizări etnologice.
Un subcapitol aparte (3.2) este consacrat localităților din județul Harghita, între care și comuna SUBCETATE (p. 154-156, 176-180)
Capitolul IV: Muzica jocurilor populare. Constante perene și mutații contemporane.
Subcapitolul 4.3. Studiu de caz: Muzica jocurilor populare românești din Gălăuțaș - Harghita. Reminiscențe ale unor vechi interferențe multiculturale
4.3.1. Repertoriul jocurilor din Gălăuțaș din Gălăuțaș, de la jocurile românești la ștraiere
Au fost identificate în Gălăuțaș trei categorii principale de jocuri: jocuri românești, jocuri rituale și ștraiere; jocurile românești se împart la rândul lor, în jocuri feciorești-bărbătești (Țărănește cu bărbați, Lăzasca, Boiereasca, Corobeasca, De-a bota, Prundu, Rața, Floricica, Banu Mărăcine, Varvigeanca, Brustureanca, Sârba studenților, În două părți, Mocăneasca) și jocuri de perechi (Șărănește cu femei, Roata stelelor, De-a lungu, Învârtite – rari sau repezi), iar jocurile rituale sunt reprezentate prin jocurile specifice nunții (Jocul miresei, La găină, Cioroflica iute), cu „ciuituri” (chiuituri, strigături) și prin Jocul caprei sau Zicala caprei, din cadrul ciclului sărbătorilor de iarnă. Se vorbește în carte despre bogata zestre de ștraiere existentă în zona Topliței, în total 24, dintre care: ștraiere de început, ștraier de bătut, ștraier de schimbat, ștraier iute ș. a.
Cercetătorul Constantin Secară  își exprimă în final speranța că, „prin programe și proiecte coerente și concertate privind cercetarea, arhivarea, sistematizarea și valorificarea elementelor de cultură tradițională românească, vor putea fi făcute progrese notabile pentru păstrarea, apărarea și dezvoltarea unui specific tradițional românesc, cu șanse reale ca acesta să se impună ca o marcă identitară puternică și ca un veritabil model cultural european.”


2. La Subcetate, Norio Inagaki - profesorul japonez pasionat de folclorul românesc
„Cred că din case mici ies oameni mari. Cred că un popor care își uită tradițiile este în pericol de a se nărui spiritualicește. De aceea cred că pentru fiecare dintre noi întoarcerea la obârșii este obligatorie. Cred în forța mistică și de creație a poporului meu. Cred cu tărie că memoria mea în această lume este să-mi înnobilez strămoșii prin cântec. Cred cu toată ființa mea în hore și o consider matricea muzicală a românilor. Cred în puterea ancestrală a horii de a înfrunta timpul și de a delimita locul nostru în lume. Cred că sunt eu, cel adevărat, numai când horesc.” (Grigore Leșe)
Să ne întoarcem la obârșii ne îndeamnă Grigore Leșe, cunoscutul interpret de muzică tradițională românească, un român de-al nostru al cărui crez este „să-și înnobileze strămoșii prin cântec”, considerând hora, cântecul tradițional „matricea muzicală a românilor”.
Ne îndeamnă și Norio Inagaki, japonezul pasionat de folclorul românesc. Absolvent al Facultății de Istorie, Artă și Cultură din Tokio, profesor universitar în Japonia, Norio Inagaki  este în prezent doctorand în domeniul obiceiurilor și jocurilor populare românești. Este atras de România, manifestându-și interesul pentru jocurile bătrânești, străbune. „E o mare bogăție ce aveți voi aici”, spune el. „Multe jocuri și cântece seamănă între ele, cu nuanțe de la o zonă la alta”, dar „fiecare joc, din fiecare localitate, are ceva specific”.
A umblat în numeroase localități din Europa, dar ultimii opt ani Norio Inagaki  i-a petrecut mai mult în România, străbătând țara în lung și lat, fascinat de tradițiile, obiceiurile și folclorul românesc, pentru  a le studia. Profesorul japonez Norio Inagaki colaborează cu Institutul de Cercetări Folclorice din Cluj-Napoca, cu instituții de cultură din Moldova. A străbătut mai întâi Transilvania, apoi Banatul, Moldova, Oltenia…
În ziua de 8 septembrie 2013, cu acceptul și susținerea din partea autorităților locale, în special a domnului primar Ioan Rizea, Norio Inagaki a poposit și în localitatea SUBCETATE, după ce se familiarizase în prealabil cu folclorul din această zonă, filmând la Sărmaș, Gălăuțaș…
Dansatori și straie tradiționale încă mai există la Subcetate, dar instrumentiștii fie au murit, fie s-au risipit. Taraful „Varvigeanca” a rămas o amintire. Au apus vremurile de glorie în care taraful din localitatea noastră, alcătuit din violonistul Nuțu Marcu, acordeonistul Niță Bordea, violonistul Dumitru Cotfas, era invitat mai la toate nunțile din zonă, la festivaluri de folclor organizate în țară. În ziua de 8 septembrie, pentru câteva ore, la Subcetate au prins viață jocurile noastre tradiționale, însuflețite de violonistul Vasile Colcer și de Nicolae Baci din Gălățaș și de grupul de dansatori din Subcetate, alcătuit ad-hoc, la inițiativa domnului primar. Cei zece dansatori, de vârste diferite, între 40 și 70 de ani, înflăcărați de glasul duios al ceterii și-au recăpătat repede entuziasmul din anii tinereții și și-au potolit dorul de jocul popular, rezistând cu răbdare și cu efort experimentului  cerut de japonezul meticulos și exigent în căutare de firesc, simplitate și naturalețe. Au jucat: Ioan și Ileana Coșarcă, Dumitru Cotfas și Aurelia Urzică, Dumitru Suciu și Daniela Ciubucă, Vasile Cotfas și Monica Dragomir, Peter Andras și Doina Suci.
Bine informat, profesorul japonez a înregistrat toate jocurile bătrânești cunoscute în Subcetate și jucate de-a lungul vremii: Boiereasca, Țărănește, Rusca, De-a bota, Prundul, Roata stelelor, Floricica, Varvigeanca, Lăzasca, Banu Mărăcine și toate cele 24 de ștraiere.
Tot respectul pentru cercetătorul japonez care a poposit în comuna noastră pentru a ne aminti cum petreceau înaintașii noștri în zilele de sărbătoare, la jocul de dumineca, la clăci și la nunți! Poate fi acesta un avertisment, un îndemn de a nu ne abandona obiceiurile, tradițiile, cântecul și portul. Ele fac parte din tezaurul  pe care trebuie să-l lăsăm urmașilor noștri. Ele sunt, alături de limbă, semne ale identității noastre etnice și atâta timp cât le păstrezi nu ești un NIMENI.
  
Profesor Doina Dobreanu

duminică, 4 august 2013

PROIECT CULTURAL 2013: SUBCETATE, UN SECOL DE ISTORIE ÎN IMAGINI



Aducem mulţumiri consătenilor pentru înţelegere şi sprijinul acordat în realizarea arhivei de fotografii şi documente, iar prietenilor Asociaţiei Culturale „Dobreanu”, Consiliului Local Subcetate şi Consiliului Judeţean Harghita pentru realizarea proiectului de tipărire a acestei cărţi-album. 

    Cartea „Subcetate. Un secol de istorie în imagini” de Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu se înscrie pe linia precedentelor cărți cu valoare etnografică realizate de profesoara Doina Dobreanu, originară și domiciliată în localitatea Subcetate din județul Harghita: cartea – album „Cusături artistice din Subcetate-Mureş (judeţul Harghita)”, 2008, cartea-album „Țesături românești din zona Mureșului Superior (Secolul al XX-lea)”, 2010, cartea „Cântecul obârșiei”, 2011 și cartea „La noi, la Subcetate” (de Doina Dobreanu și Zorel Suciu), 2012. Aceste cărţi, ca și cea care urmează a fi tipărită în 2013 sunt scrise cu iubire pentru oamenii de ieri şi de azi, trăitori în comuna Subcetate şi în împrejurimi, pentru meşterii anonimi beneficiari ai unor tradiţii cu rădăcini în vremuri imemoriale. Sunt cărţi izvorâte dintr-o aplecare pasională nu numai spre cunoaşterea îndeletnicirilor şi a manifestărilor artistice ale comunităţii de care autoarea este legată prin obârşie şi prin comuniune existenţială, ci şi a folclorului, a obiceiurilor şi a tradiţiilor acesteia. „Acasă, la Subcetate, omul este de trei ori binecuvântat: o dată prin originile sale sfinte, o dată prin legătura organică cu apele mari și a treia oară prin legăturile cu formele ancestrale de cultură... Aici, înțelepciunea, truda, arta cusăturii, țesutul, cântecul dumnezeiește de frumos îngânat pruncilor seara au rămas rosturile omului. De la primul său volum, autoarea a intuit această filiație subtilă și s-a priceput să o pună de acord cu resorturile noastre spirituale. Într-o lume golită de sensuri, întoarcerea la noi înșine ne face mai liberi, mai fericiți și mai buni. Ne apropie atât mult de Dumnezeu!” (Conf. Univ. Dr. Doina Butiurcă)
    Autorii cărții-album „Subcetate. Un secol de istorie în imagini” își propun să concretizeze „prin imagini” ceea ce prin puterea cuvântului au reușit să scoată la lumină în cărțile precedente: informaţii despre modul lor de viaţă, de simţire, de exprimare, de manifestare ale locuitorilor comunei Subcetate. Cartea este realizată cu rigurozitatea cercetătorului, cu căldură sufletească şi cu oarecare nostalgie. A prezenta tinerilor de astăzi experienţe de viaţă fireşti, arhicunoscute pentru comunitățile rurale în ultimul secol este o încercare de a incita curiozitatea şi interesul pentru vechile meserii şi pentru rodul acestora, pentru mentalitatea unei colectivități privind rosturile vieții. Prin tipărirea cărții-album „Subcetate – Un secol de istorie în imagini” ne propunem în primul rând cunoașterea și transmiterea unor valori ale patrimoniului fotografic, reprezentând documente importante pentru istoria locală a secolului al XX-lea și pentru universul culturii tradiționale românești. În comuna Subcetate s-au format, trăind în simplitate, și modestie, în cultul muncii și al iubirii lui Dumnezeu, oameni de mare caracter, oameni care au înțeles cu înțelepciune rostul vieții și care au cunoscut fericirea, luând aminte din suferințe, învățând să-și fie aproape unii altora, să dăruiască și să primească iubirea. Ramurile unor familii vechi, cu rădăcinile înfipte în pământul din Subcetate, înmuguresc aici sau pretutindeni, purtând în ele seva pământului natal, dorul de acasă, amintirea celor dragi. Lumea comunității tradiționale din Subcetate, astăzi în amurgul ei, ni se înfățișează prin imaginile surprinse în fotografii, în ipostaze reprezentative pentru evoluția ei vreme de un secol, al XX-lea.
    Valoarea etnografică și istorică a fotografiilor este evidentă. Prezentul album completează în mod fericit informația monografică deja existentă privind comuna Subcetate, în vederea unei ample cercetări ulterioare. Așezate cronologic și tematic – familii, chipuri, port popular de sărbătoare, obiceiuri, ocupații, copilărie, școală, armată, război etc.– fotografiile recreează atmosfera comunei Subcetate de odinioară în contextul zonei Topliței. A transmite celor ce ne urmează din cunoștințele despre acest loc – leagăn al copilăriei înseamnă a-l fixa în nemurire. Subcetate este o așezare românească ca oricare alta, dar, pentru cei care au văzut prima oară lumina zilei aici, rămâne unică. Frumusețea acestui loc o percepem cu sufletul, căci numai așa se poate vedea cu adevărat ceea ce este invizibil pentru ochi. Este nu doar un loc frumos, ci și sacru, prin prezența în centrul comunei a unei impozante biserici, coloană între pământ și Cer.

 „Goga – chipul arestat al poetului”

„ (…) Oarecum în spiritul manifestării de la Cercul Militar din Miercurea-Ciuc a fost și lansarea albumului, avându-i ca autori pe profesorii Doinița și Vasile Dobrean, „Subcetate. Un secol de istorie în imagini”. Prin intermediul unor fotografii, obținute de la locuitorii din Subcetate, este reconstituită, complex, istoria acestei frumoase localități harghitene, sub o multitudine de fațete:familii, chipuri, obiceiuri, copilărie, școală, război, refugiu,sport, activitate culturală și multe altele. Albumul a fost editat prin eforturile Asociației culturaleDobreanu”, cu sprijinul Consiliului local Subcetate și a Consiliului Județean Harghita - cofinanțator al proiectului.” Ștefan Danciu

                       În „Informația Harghitei”, miercuri, 2 octombrie 2013, p.4

O carte - tezaur
În contextul socio-cultural actual, al societății în care trăim, tradiţiile încep să piardă tot mai mult teren; mai mult de atât, tot ce ţine de autenticitatea satelor - meşteşuguri, obiceiuri, muzică, port, dansuri - pare să fie ceva vechi şi îndepărtat și nu mai impresionează aproape deloc, locul obiceiurilor și tradițiilor ancestrale fiind luat de aspecte considerate a fi moderne: internet, manele, îmbrăcăminte, alte kitsch-uri.
Această realitate se întâlnește în toate satele româneşti care par neschimbate la o privire superficială, dar nu și pentru cei sensibilizaţi de viaţa de la sat. De-a lungul timpului, cei care s-au mutat dincolo au luat cu ei, pe rând, aproape fără să ne dăm seama, fărâme din universul lor spiritual şi de viaţă, dar atâta timp cât mai avem câţiva oameni de suflet şi pricepuţi prin sate este de datoria noastră să încercăm să transmitem aceste lucruri următoarelor generaţii.
Cu pricepere, cumpăneală, răbdare şi un mare timp de experienţă în dorinţa de a surprinde şi releva aspectele proprii ale satului românesc - ocupaţiile, obiceiurile legate de muncile din timpul anului, ceremonialul nunţii, ritualul înmormântării, dragostea sătenilor de viaţă, bucuria de a petrece împreună clipele de răgaz sau puţinele ore libere din zilele de sărbătoare, după o anumită lege nescrisă a repausului duminical, momente din viaţa şcolii -, doamna profesoară Doina Dobreanu, în colaborare cu fratele domniei sale, profesorul Vasile Dobreanu, au făcut posibilă realizarea cărții-album „SUBCETATE. UN SECOL DE ISTORIE ÎN IMAGINI”, carte născută din iubire profundă faţă de lumea satului, carte ale cărei imagini nu vor să se piardă în negura timpului, ci vor să renască şi să fie sădite în mintea şi în sufletul celor care o răsfoiesc.
Daniela Cotfas, bibliotecar la Liceul „Miron Cristea”

O carte care ne vede;apare sub egida Asociației Culturale„Dobreanu” din Subcetate, județul Harghita. Autorii:Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu. SUBCETATE. UN SECOLDEISTORIE ÎN IMAGINI. Cartea a apărut la Editura Cezara din Târgu-Mureș,în colecția „Perpetuum”, pe care de câțiva ani o îngrijesc la Târgu-Mureș.
Spuneam că această carte are ochi. În primul rând este o carte curată, deosebit de frumoasă. Toate cărțile semnate de profesorii Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu au o frumusețe aparte,o adâncime ideatică;sunt curate în pagină pentru că le este curat, le este important, le este reverberant sufletul. Acum localitatea Subcetate apare în ramă. Cu adevărat în ramă este icoana acestei localități reverberată în atâtea chipuri, în atâtea fizionomii, în atâtea evenimente, în atâtea împrejurări. Școala, armata, ocupațiile, vârstele – copii, tineri, miri, vârstnici -,nașterea, moartea; toate sunt cuprinse în albumul acesta.
Cartea este structurată pe mai multe capitole.
Capitolul I, „Începutul secolului al XX-lea. Anii 1900-1920”: familii, anii de război 1916-1919 cu o emoționantă scrisoare trimisă părinților de medicinistul Ioan Gafton, cu brevetele militare primite de plutonierul Dobrean Vasile din regimentul 82 de infanterie…
Capitolul II publică imagini din anii1920-1940.(…) Sunt deosebit de grăitoare imaginile acestea.
Capitolul III cuprinde imagini dintre anii 1940-1945 (…)
Capitolul IV: Anii 1945-1965. Sunt atât de diverse, atât de expresive imaginile, sunt calde. Albumul acesta are o căldură, are un abur al sufletului. Este o respirație sufletească. E aducerea-aminte. Dar este respectul pe care autorii îl adresează localității, oamenilor din Subcetate, din imprejurimi. O imagine deosebit de interesantă, de plină de semnificație este treieratul din Poiană, o fotografie din 1955, cu chipurile țăranilor,chipuri muncite, dar cu satisfacția primirii rodului.
Un alt capitol cuprinde anii 1965-2013, cu chipuri de școlari,preșcolari, elevi pe scenă în spectacole școlare, teatru de amatori, expoziție, imagini extracurriculare, din nou imagini privind botezul și nunta, jocuri populare, familii, revederi ale liceenilor, acele întâlniri tradiționale ale promoțiilor care se întâlnesc din ani în ani pe fluxul amintirilor.
Cred că fiecare locuitor din comuna Subcetate, județul Harghita mai are acum o fereastră,un loc unde se poate reculege, pentru că răsfoind paginile acestea te bucuri, reînvie un timp și te reculegi ca ființă umană. E nevoie de amintiri. Este o carte a amintirilor, este poza aceea cu patina vremii, o poză de pe perete, acum poza aceasta pe filă de carte, întregind valoarea unui loc și ducând vestea acestui loc. Cartea aceasta este document. Este manual, este școală: înveți din cartea aceasta.Te așezi pe pagina ei ca într-o bancă, asculți timpul, te întâlnești cu cei care au fost, cu cei care sunt și atât de frumos curge sub coperta ei eternitatea Mureșului!
 Dr. Valentin Marica, Senior Editor la Radio Târgu Mureș, în Emisiunea „Vitralii”, joi, 3 oct.2013

Prezentarea cărții la Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din Toplița, în cadrul Zilelor „Miron Cristea” - 18 iulie 2013



Expoziție-eveniment și Prezentarea cărții-album la Cercul Militar din Miercurea-Ciuc, în data de 26 septembrie 3013

 


Prezentarea cărții la Liceul din Subcetate, la 1 octombrie 2013






sâmbătă, 20 iulie 2013

Profesioniștii noștri: ILIE ȘANDRU

Joi, 18 iulie 2013, în cadrul „Zilelor MIRON CRISTEA”, ediția a XVI-a, organizate la Toplița, a fost lansat volumul omagial „Profesioniștii noștri” (7) dedicat profesorului, scriitorului, gazetarului, omului de cultură Ilie Șandru, la împlinirea a 60 de ani de activitate.


ILIE ȘANDRU – un Om care sfințește locul

Original din localitatea Săcalu de Pădure, situată în apropiere de Reghin, domnul Ilie Șandru și-a legat destinul de Toplița și de localitățile dimprejur, în caliate de învățător și profesor, dar și de întreg județul Harghita, în calitate de ziarist la cotidianul „Informația Harghitei”.
L-am cunoscut pe domnul profesor Ilie Șandru în primii ani ai carierei mele didactice împlinite tot în zona Topliței. În anul 1976, domnul Ilie Șandru a organizat manifestări pentru sărbătorirea centenarului nașterii lui O.C. Tăslăuanu, la Toplița și Bilbor, ca și prima ediție a Festivalului-concurs național al cântecului păstoresc „Miorița”, la Toplița. Am participat cu bucurie, interes și mândrie la aceste ample manifestări culturale de interes național. Ne-am cunoscut personal puțin mai târziu, cu ocazia inspecției pe care domnia sa mi-a făcut-o pentru înscrierea la examenul de definitivare în învățământ…
În anul 2005, am fost prezentă la momentul solemn organizat de Consiliul Local Toplița, în cadrul  Zilelor „Miron Cristea”, pentru conferirea titlului de „cetățean de onoare” al municipiului Toplița domnului Ilie Șandru, la împlinirea vârstei de 70 de ani, ca urmare a activității de slujire a învățământului și culturii toplițene timp de o jumătate de secol. „Omul sfințește locul”, spune un proverb românesc. Titlul de „cetățean de onoare” al municipiului Toplița este o recunoaștere binemeritată a prezenței prestigioase a acestui cărturar neobosit în tumultul vieții culturale din această parte a României; este un act de recunoaștere oficială a meritelor unui Om care, într-adevăr, a sfințit locul. Este la fel de important să menționez că în anii următori ne-am întâlnit la o mulțime de activități  culturale organizate la Toplița, Miercurea-Ciuc, Sfântu-Gheorghe, Bălan, Subcetate, la întâlniri cu cititorii, la Sesiunea de comunicări științifice „Românii din Sud-Estul Transilvaniei. Istorie, cultură, civilizație”, la Zilele „Miron Cristea” etc.

Activitatea desfășurată de domnul Ilie Șandru este multilaterală. În domeniile publicistic și literar, mărturie stau cele 15 cărți publicate până în prezent. Îmi face plăcere să mă refer în primul rând la cărțile de beletristică publicate de domnul Ilie Șandru: „Binecuvântată a fost clipa…(roman, 2002), „Drum spre viață” (roman, 2007), „Vremuri și destine” (2011), dar și la cartea de reporaje „Oameni și locuri din Călimani” (2000). Sunt cărți în care vibrează ca un laitmotiv însuși îndemnul testamentar al lui Simion Bărnuțiu, menționat de domnul Ilie Șandru pe coperta uneia din cărțile sale, îndemn pe care îl percepem ca pe un crez asumat de domnia sa: „Așadar, fraților, aduceți-vă aminte atunci când strigă din morminte străbunii noștri. Fiilor, noi încă am fost nu o dată în împrejurări grele, cum sunteți voi astăzi, și de multe ori am suferit și mai mari rele decât voi (… dar) ne-am luptat ca români pentru pământul și numele nostru, ca să vi-l lăsăm vouă dimpreună cu limba noastră cea dulce ca cerul sub care ne-am născut.”
Drum spre viață”, al cărui titlu e sugestiv, este ca formulă epică un Bildungsroman, un roman de formare, în care scriitorul urmărește drumul parcurs de personajul principal, Mihai Silion, de la vârsta necuvântului, trecând prin cea a poveștilor, a anilor de școală, a primelor iubiri, a milităriei, până la căsătorie, într-o perioadă istorică de mari frământări, în schimbare mereu.  
Faptele de viață sunt prezentate indirect, din perspectiva povestitorului care observă și analizează, evocă și descrie, se emoționează, se revoltă, concluzionează, dar și direct, prin dialogul viu al personajelor sau prin paginile de jurnal ale personajului principal din Epilog 2.
Romanul este alcătuit din trei părți: I - „Vechi amintiri”, II – „Începuturile”, III – „Zbuciumul”, la care se adaugă două epiloguri: „O întâlnire peste ani” și „După douăzeci de ani”, ceea ce face ca realitatea vieții social-politice și istorice românești să fie surprinsă timp de peste o jumătate de secol, începând cu perioada interbelică, continuând cu anii celui de-al Doilea Război Mondial,  instaurarea regimului comunist și sfârșind cu anul 1989.
Romanul este o împletire armonioasă de real și ficțiune și are o valoare vădit documentară și educativă. Acțiunea se desfășoară cu preponderanță în vecinătatea Munților Gurghiu și Călimani: Săcălel, Topala, Padina, Bistricioara. Pe lângă aceste toponime fictive în dosul cărora deslușim numele de Săcalu de Pădure, Toplița, Platonești și Bilbor, sunt prezente toponime reale din acest areal precum Reghin, Sălard, Filpea etc. Scriitorul împrumută numeroase elemente din propria-i biografie personajului principal, Mihai Silion, dar acesta are o identitate de sine stătătoare. Între personajele secundare, unele păstrează numele reale: părinții Ioan și Floarea, preotul Romulus Todea, doctorul Eugen Nicoară, violonistul Victor Radu, unchiul Mihai, învățătorii Simion Bobric, Ioan Sandu, tovarășul Tropotei etc.
Copil de țărani vrednici din Săcălel, Mihai Silion urmează Liceul „Petru Maior” din Reghin, la îndemnul unchiului său, Mihai, avocat în acest oraș. Își amintește de prima oră de limba română, când profesorul Zare, „un om între două vârste”, văzându-l în portul strămoșesc, se adresă elevilor săi, „cu vocea blândă și melodiaosă”, astfel: „Dragii mei, după cum puteți vedea, el (Mihai Silion) este îmbrăcat în același frumos costum popular pe care l-a purtat și acasă în zilele de sărbătoare. Nu trebuie să se rușineze însă pentru aceasta, din contră, trebuie să se mândrească, fiindcă l-au purtat moșii și strămoșii noștri, iar acum îl poartă cu mândrie bunicii și părinții voștri. Și voi ați venit aproape toți de la țară (…) Să nu uitați niciodată satul în care v-ați născut și să nu vă fie rușine să îmbrăcați costumul nostru național, arunci când veți avea ocazia. Să nu uitați că acolo, în satele din care ați venit, se păstrează adevărata noastră viață românească, obiceiurile noastre străvechi, moștenite din moși-strămoși. Acolo s-au născut aproape toți marii noștri oameni, marii patrioți, care au făurit țara în care trăim noi azi. Să fiți întotdeauna mândri de satul în care v-ați născut, să respectați pe țărani, fiindcă ei au fost, sunt și vor rămâne talpa țării, cei care, prin munca lor grea, ne asigură nouă, celor de la orașe, viața, pâinea cea de toate zilele”.
Când Mihai Silion face primul popas la Mausoleul ridicat la Toplița – Secu, în drum spre localitatea din apropiere în care a fost repartizat ca învățător, profesorul Mihăilescu îi spuse:
„Dragul meu coleg, am ajuns într-un loc pe lângă care nu se poate trece fără să te oprești. Este un loc cu rezonanță istorică pentru aceste meleaguri. Ceea ce vezi este un monument – mausoleu sub lespezile căruia își dorm somnul de veci 771 de ostași-eroi ai neamului nostru, căzuți în luptele ce s-au dat prin acești munți, în războiul nostru de reîntregire a neamului, pentru eliberarea Ardealului și unirea sa cu patria-mumă, România!”
Sunt doar două fragmente din acest roman care demonstrează componenta patriotică a mesajului acestei cărți, la fel ca și al întregii opere a domnului Ilie Șandru: iubirea de neam, de țară, de limbă, de tradiții.
Cartea îmbie la lectură, este captivantă și datorită stilului artistic caracterizat prin naturalețe, frumusețea limbii, freamătul și fluența povestirii, emoția, sensibilitatea și sinceritatea sentimentului de iubire  trăit de îndrăgostiți: „Silion era parcă un alt om. Sufletul i se umpluse de o mare bucurie. Zburda ca un ied neastâmpărat peste câmpurile pline de flori și se înălța precum ciocârliile vara, spre oceanul albastru fără sfârșit al cerului”.
File de epopee”, a treia parte a cărții „Vremuri și destine” (2011) este o reluare, modificată și adăugită, cum menționează autorul, a primei cărți, Sub cumpăna veacului” (1995). Scriitorul valorifică documente istorice, scrieri literare și documente de istorie locală, scrisă sau orală, și își imaginează frământările românilor în anii de neutralitate ai Primului Război Mondial (1914-1916), animați de idealul unității naționale, atât în Consiliile de Coroană din vremea lui Carol I și Ferdinand I, ca și în tabăra de la Broșteni unde „batalionul de acoperire” al armatei române aștepta ordinul de atac pentru a trece Carpații prin pasul Tulgheș-Corbu-Borsec-Toplița. Povestirea culminează cu descrierea luptei de pe Muntele Mare din  Masivul Călimani, în apropierea căruia, la Gura Secului, a fost înălțat mai târziu monumentul-mausoleu, loc de închinăciune în fața acelor români care și-au jertfit aici viața pentru o cauză măreață, din iubire de țară și neam:
În cele din urmă, o liniște nefirească, dureroasă, a pus stăpânire peste câmpul de luptă, unde doar cu puțin timp în urmă se părea că iadul a coborât pe pământ. De undeva, din înălțimile Călimanilor, întunericul a început să coboare încet, lățindu-se peste văi și peste dealuri. Din când în când, liniștea era întreruptă de gemetele răniților și muribunzilor. Sute și sute de ostași români au înroșit cu sângele lor iarba și pietrele muntelui Runcul Mare, devenit cea dintâi Golgotă pe care aceștia au trebuit s-o urce, în această zonă a frontului, în cele dintîi zile ale Războiului de Întregire a Neamului.”
Cartea scriitorului-reporter Ilie Șandru, „Oameni și locuri din Călimani” poate fi considerată, în ansamblul ei, o monografie a Masivului Călimani și a locurilor din vecinătate. Evocând o pleiadă de personalități cu obârșia în aceste ținuturi, oameni care poartă în ei semeția, cutezanța și putera muntelui și descriind locuri și peisaje aparținând acestui templu majestuos - Călimanii, scriitorul găsește ocazii de a face incursiuni în folclor, istorie, cultură, civilizație și spiritualitate. Aș defini cartea prin înseși cuvintele autorului: „un glas al pământului și al istoriei, al trecutului îndepărtat care vine spre cei de azi, mergând spre viitor.”
Eterna chemare” este prefața semnată de autor; este o chemare la cunoaștere prin drumețiile în Călimani, dar și o chemare, aș spune eu, la cunoaștere prin lectura cărții:
„Nu știu de ce, dar ceva irezistibil mă îndeamnă să urc mereu pe cărările cunoscute și necunoscute ale Călimanilor și să mă pierd în împărăția lor de frumuseți, mereu altele legate de viața muntelui, de anotimpurile sale. Poate și pentru că, înainte de toate, pentru mine, Călimanii nu sunt niște munți ca oricare alții, ci sunt o lume a libertății depline în care te poți desprinde de propria-ți ființă, spre a trăi clipe de adevărată desfătare sufletească, momente de exaltare, ispitit fiind de înălțimile albastre, de ideea de zbor spre acestea… Și apoi, Călimanii nici nu sunt, cu adevărat, niște munți obișnuiți, în care îți poți desfăta doar privirile. Ei sunt munți încărcați de istorie și de spiritualitate românească. Ei sunt ținuturi de legendă, unde, pe fiecare potecă, te pândesc întâmplări misterioase și enigme nedezlegate. De la înălțimea celor două mii de metri, Bradul Ciont își povestește legende despre întâmplări demult apuse, Iezerul te privește cu ochiul său cristalin, în care deslușești șoaptele izvoarelor fermecate, ce se ridică dinspre adâncurile pământului. Iar de pe cupola Rățitișului sau de pe cea a Cerbucului îți poți roti nestingherit privirile spre largul pământului românesc, către legendara Țară de Sus a Moldovei, ori către frumoasele „țări” ale Ardealului”.
Între așezările prezentate în carte sunt: Toplița – „Vatră de istorie și leagăn de legendă”, Bilborul – „un leagăn mai aproape de cer”, „sat frumos ca-n povești”, „Împărăția Bradului Alb”; Săcalul de Pădure – „cuib de istorie și continuitate românească”, cătunul Ciubucani din satul Filpea, comuna Subcetate („Și, totuși, există un Ciubucani lângă Toplița”). Multe alte localități sunt „sfințite” de prezența unor oameni de seamă cu rădăcinile în aceste așezări  românești răsfirate în depresiuni sau la poale de Călimani: O. C. Tăslăuanu din Bilbor, istoricul Vasile Netea din Deda, Patriarhul României Elie Miron Cristea, Pr. Dumitru Emilian Antal și Pr. Gavril Filip din Toplița, Dr. Eugen Nicoară, Ovidiu Bojor - „un ram dintr-o frumoasă familie românească”, bibliotecarul Leon Mircea, prof. Dumitru Husar și Valentin Borda din Reghin,  pictorul Ion Vlasiu și Pavel Tornea, „un mare virtuoz al oboiului”, din Bistra Mureșului, Simion C. Mândrescu și înv. Mihai Tomșa din Râpa de Jos, Dumitru Gafton, originar din Subcetate și învățător în Gălăuțaș, Victor Radu cu „vioara lui fermecată”, din Morăreni, pr. Romulus Sever Todea și generalul Valer Cengher din Săcalu  de Pădure, prof. dr. Radu Rey din Vatra Dornei, scriitorul și omul de cultură Teodor Tanco din Monor, protopopul Elie Câmpeanu - „slujitor al neamului și al bisericii”, preot mulți ani în Subcetate, dr. în științe psihologice Pavel Mureșan din Sărmaș.
Stăpânii munților sunt oierii, reprezentați în carte de baciul Grigore Blăganu, „vechi și priceput oier, de loc dintr-un sat de sub Poiana Tomii, care-și vărează turma de mioare la Bradul Ciont din Călimani”, ciobanul Ioan Groza din Gălăuțaș, badea Vasile Stan din Bilbor, „povestitor înnăscut și suflător neîntrecut din fluier”.
Repere de spiritualitate românească sunt mănăstirile din Toplița, a „Sfântului Prooroc Ilie” și Mănăstirea Doamnei, „o mărturie a continuității românești pe meleagurile Mureșului Superior”. Pe scurt, nimic din ceea ce reprezintă amprenta și dăinuirea acestori locuri cu încărcătură istorică și spirituală nu a scăpat atenției scriitorului-reporter al Călimanilor.
În ansamblul ei, proza artistică a domnului Ilie Șandru este o creație autentică în care sunt valorificate cu naturalețe și obiectivitate experiențe de viață trăite direct sau cunoscute indirect, prin documentare minuțioasă, petrecute în medii sociale diverse: satul românesc și orașul de provincie din estul Transilvaniei, mediul cazon și războiul. Problematica socială și națională asigură prozei un vădit caracter etic, educativ, iar veridicitatea dialogului și frumusețea limbii vorbite ce creează impresia de autenticitate, ca și prezentarea evenimentelor într-un crescendo emoțional țin de măiestrie artistică.
Povestirile și prozele din volumul „Vremuri și destine” se înscriu, prin caracterul lor realist și etic, dar și prin stilul caracterizat prin proprietate, concizie, limpezime și sobrietate în tradiția nuvelelor și povestirilor scriitorilor ardeleni: Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu.
Proza scriitorului Ilie Șandru este doar una din dovezile felului în care acest Om își urmează crezul  vieții sale formulat astfel: „prin tot ceea ce am făcut am încercat, după puteri, să-mi slujesc neamul meu cu care m-am mândrit și mă mândresc, să las urmașilor un semn al trecerii mele prin vremuri”. ( „Ctitori de neam”)

Acum, la ceas aniversar, îi transmit domnului Ilie Șandru sincere felicitări pentru grandioasa sa lucrare și îi doresc multă sănătate și putere de muncă pentru a o îmbogăți cu noi și noi realizări. Pe Omul, profesorul, cărturarul și patriotul Ilie Șandru, mesagerul românilor din preajma Călimanilor, care s-a dăruit cu iubire neamului său, îl admir și îl prețuiesc, dar se cuvine ca toți să îl gratulăm și să îl cinstim cu tot respectul.
La mulți ani, doamnule Ilie Șandru!
                                   Prof. Doina Dobreanu