– Vine Tuşica Matia!...
– Da, şi?
– Cum, şi?!
Pentru că Tuşica
Matia vine tocmai din Tauranga, oraş
situat undeva în nordul Noii Zeelande,
pe ţărmul Pacificului…
– Uay!
– Ei?!
Normal că suntem
fericiţi şi curioşi. Vreo doi membri din familie au început chiar să ţopăie de
bucurie că Tuşica va veni încărcată precis de cadouri, deşi careva dintre ai
casei a mormăit:
– Zgârcomana şi cadourile!
Iar bunicul a pus
lucrurile şi mai la punct atrăgând atenţia celor doi ţopăitori că dansul lor semăna
destul de convingător cu un tangou argentinian prelucrat după un ceardaş din
sudul judeţului Harghita, la care nepotul familiei, adolescent, a reacţionat
şoptit:
– Părerea bunicului? I-o
depăşeală de-a lui!...
Ţopăitorii, simţindu-se
oarecum jigniţi, au susţinut imediat că era vorba, în realitate, de melodia Marrakech în variantă neozeelandeză. Însă,
când li s-a spus că dansul lor aducea mai degrabă a melodie de ritual incaş,
interpretată la balalaică şi ţiteră, s-au mai dezumflat trecând, au explicat
ei, la un vals-ritual de trib amazonian, iar prin casă imediat s-a simţit un
fel de adiere exotică.
– Aşa da!, auzirăm o
exclamaţie.
Dar ce să mai fi
contat?
Până la urmă,
întreaga familie s-a prins într-o horă a bucuriei în timp ce unul dintre gineri
– om umblat prin lume, la cules de sparanghel – a început să fredoneze Oda bucuriei în limba germană, presărată
ici-colo cu câteva ţâpurituri…
– Oşeneşti, a
precizat el într-un dialect complet necunoscut făcându-l pe unchiul Crotescu să
exclame cu ochii înlăcrimaţi brusc:
– Dialectul ăsta
mi-aminteşte de prima căsnicie şi prima bătaie pe care am încasat-o de la
socru-mi-o – mă iertaţi, dragii mei!...
L-am înţeles şi
iertat convenind mai apoi cu toţii că, acest fel de a ne manifesta, avea unele momente
nepotrivite, dar altele sublime, deoarece intenţia era să-i declanşăm Tuşicăi bucuria
că fosta ei familie, noi adică, ne-am schimbat foarte mult din mai toate
punctele de vedere. Iar acest adevăr se datora unui minunat şi eficient proces
de emancipare condus de bunicul, ales din confuzie consilier de primărie, însă foarte
apreciat de colegii consilieri, fiindcă dormea adânc în timpul şedinţelor fără
să sforăie, ca alţii.
La un moment dat,
bunica a anunţat cu vocea ei ruginită de cafea şi ţigări:
– Gata toată lumea, da?
– Da, a răspuns
soră-mea, singura repetenta a familiei.
– Plecăm la gară s-o
aşteptăm la tren pe Matia, a continuat bunica.
– Apoi, vine cu
trenu?, s-a bosumflat un ginere.
– Da, cum, bă? Cu
maşina, de la vreo şaptişpe mii de kilometri? Trezeşte-te, fraiere! Ţie nu ţi-a
cântat cocoşu?
– Gata, copii, gata!
Nu mă inervaţi…
– Toţi-toţi?, a
întrebat careva.
– Da, toţi – hai, că
aşa se cuvine!...
Cu toţii eram nouă…
La ieşirea din bloc,
de la un balcon am auzit:
– Pleacă nebunii!
…La gară, în timp ce
ne îmbrăţişam emoţionaţi că urma să ne
întâlnim cu Tuşica Matia, aveam ochii înceţoşaţi de lacrimi, adică atât de
înceţoşaţi, încât unul dintre ginerii familiei, copleşit şi zguduit psihic, o
strânse în braţe şi o sărută focos pe o superbă domnişoară blondă, care a ţipat
spre un tip cu giacă din piele:
– Giony, ăsta mă
pupă?
– Unde?, s-a
interesat cu indiferenţă insul.
Printre aplauzele
celor de pe peron, s-a auzit şi vocea soacrei adresându-i-se ginerelui::
– Nenorocitule! Ne
compromiţi familia, las-că ne răfuim noi acasă!
Apoi am auzit şuieratul
locomotivei.
Un vagon cu vopseaua
scorojită s-a nimerit să oprească fix în dreptul nostru.
– Sper să nu coboare
chiar din vagonul ăsta, cu care a venit Traian să cucerească Dacia, a reflectat
repetenta.
Şi am sperat cu
toţii, până când în uşa batantă a vagonului a apărut un fel de arătare-vietate
pe care, cu ambiţie şi vitejie din strămoşi, am considerat-o fiinţă omenească,
apoi femeie. În momentul următor, dintre faldurile unei costumaţii tip filme
horror, şi de sub o pălărie de cowboy adaptată pentru cules de orez în
Cambodgia, s-a ivit un chip…
– Matiaaaa!, a urlat
bunica repezindu-se spre scara vagonului cu braţele întinse spre îmbrăţişare.
În timp ce noi ne-am
refugiat care pe unde să nu vadă lumea că aşteptasem la tren asemenea…
Asemenea, ce? Fiindcă
am descoperit cu spaimă că ne lipsea un cuvânt potrivit momentului din
vocabular…
Din alergare pe lângă
mine, repetenta mi-a zis:
– Nu suntem destui nouă
nebuni în familie?
Simeria, 29 Ianuarie, 2021
