vineri, 13 mai 2011

„Surâsul amintirilor”



Doina Dobreanu, Surâsul amintirilor, 2011

„Surâsul amintirilor” este cartea unei vieți, cartea cu ramul înflorit pe copertă, ca ram al veșniciei, al permanențelor, al învierilor, al nesfârșitelor întrebări; o carte dedicată fiului autoarei, Mitruț, care de mii de zile este în lumea de dincolo, fără ca lumea de aici să-l ia din arderi sufletești înalte; o carte despre cei ce sunt și despre cei ce nu mai sunt pe pământ rătăcitor, o carte despre viață și moarte, autoarea, stând la răscrucea lumilor, văzându-le cu înțelegere și cumpătare, cu dor și îngăduință, cu bucuria de a le putea mărturisi.
Amintirile, reîntoarcerile autoarei în timp, rememorând vieți, întâmplări, locuri, nu sunt deloc tânguitoare, nu au nimic abrupt în șirul lor, dimpotrivă, o seninătate a ființei care a deslușit sensuri. Moto-ul cărții este o reflecție din Oscar Wilde: „Unde există durere, acolo pământul e sacru”.
„Surâsul amintirilor” este o carte biografică, cartea sinelui, a formării unui om, a întâlnirii acestuia cu destinul, cu limpezimile și tulburările vieții, relatate cu o sinceritate uluitoare ce ține de spovedania în fața altarului. E și cartea familiei autoarei, cartea localității Subcetate, satul cu liceu, cartea relației acestei localități cu țara și cu lumea, prin trasee culturale străbătute de autoare, cruciș și curmeziș, cum ar spune Eminescu. E cartea reîntoarcerilor, a reîntoarcerii la chipul îngeresc al fiului, la moși și părinți, la case și locuri care și-au pierdut din strălucire și aici se naște durerea, părerea de rău, chiar melancolia căutărilor. Chipuri și locuri date de viață, legi ale vieții ce nu mai sunt, dar au fost și, în gând, în trăire, ele nu pot fi șterse, ele sunt și acum în gândul, trăirea și cuvântul autoarei, sunt și vor rămâne. Ce curată perpetuare! Asemenea cărți devin mici muzee: le citești, de fapt intri în lumi care au fost, despre care trebuie să vorbim, trebuie să le știm, trebuie să le simțim umbletul, curgerea, ființa.
Cităm din „Locul nostru, săracul”, o aducere-aminte:
„Îl privesc îndelung, cu nostalgie. Este parcă mohorât, tăcut şi ruşinat de sărăcia sa. Altădată, când trăia tata şi când era muncit cu dragoste şi cu râvnă, ne întâmpina toamna mândru şi prietenos, unduindu-şi holda în adierea vântului, cu spicele grele, încârligate, sau aliniindu-şi şirurile burduşite cu cartofii dolofani. Când ne făceam simţită prezenţa, în căruţa trasă de cai, se isca mare larmă: vrăbiile îşi luau zborul, felurite lăcuste se agitau neliniştite ici şi colo, şoarecii de câmp alergau speriaţi în toate părţile. Toate trăiesc după munca omului…, zicea tata fără leac de supărare.
Atâtea amintiri plăcute se derulează în mintea mea! Le retrăiesc cu intensitate şi mă emoţionează până la lacrimi. Mă văd cu ochii minţii în ipostaze diferite alături de părinţii mei la lucru aici: (…) Când îl ajutam pe moşu la arat, eu pogănici, el ţinînd de coarnele plugului tras de vite, ne opream din când în când să ne tragem sufletul şi noi şi bietele animalee. Ne aşezam amândoi pe grindei şi povestem, în vreme ce vitele mâncau sau rumegau… Dar unde e mărul? Îl caut zadarnic cu privirea. Ştiu exact locul unde ar trebui să-l găsesc…Nu mai este! Mă apropii şi observ că fusese retezat chiar la suprafaţa pământului…”
Despre cartea aceasta vom mai vorbi, este o carte densă, bine scrisă, într-o limbă română frumoasă.
Prof. Dr. Valentin Marica, Târgu-Mureș

Proza feminină, fie că este de evocare, de confesiune ori memorialistică, este mai totdeauna străbătută de un fior liric.
Amintirile îi surâd, după cum vrea să ne spună Doina Dobreanu în titlul ultimei sale cărți, dar unda nostalgică a plăcutelor sau mai puțin plăcutelor sale aduceri-aminte pleacă dintr-o inimă rănită.
Din florile de cireș ale primei coperte picură lacrimi și străbate un dor după ce a fost și nu mai este, după ce n-a fost și putea să fie.
Teama de a intra într-o lume necunoscută pe care o privește circumspect, legătura prin fire nevăzute de satul natal, de oamenii de acolo, de datini și eresuri, i-au îndreptat mereu pașii spre acasă. Acolo surâsul oamenilor e blând ca o noapte de mai, greierii cântă mai frumos ca oriunde, pâinea coaptă în cuptor miroase mai altfel, mirosul fânului proaspăt cosit este mai îmbătător, fiarele sălbatice nu dau la oamenii locului fiindcă-i cunosc, cimitirul unde odihnesc strămoșii e aproape și te poți sfătui cu ei la vremi de cumpănă, în cuiburile de sub streșina casei se întorc aceleași rândunele, iar cântecul cucului de pe Coasta Filpei e mai duios. În poenițele de la poale de codru mai joacă și acum în miez de noapte zânele, iar caii năzdrăvani mai apar și acum prin pădurile de dincolo de Făget, rânchezând și dând flăcări pe nas în nopțile târzii.
Într-un „crochiu de autoportret”, autoarea încearcă să-și definească firea: „Simt că port şi eu în mine semeţia şi seninătatea munţilor care ne înconjoară. Aici îmi simt rădăcinile, amestecate cu cele ale brazilor. Aici îmi încarc cel mai bine sufletul şi trupul cu puteri noi la fiecare răsărit de soare.(…) Port în mine cutezanţa strămoşilor mei, oameni aspri de la munte, care au învăţat să înfrunte cu demnitate nu doar iernile cumplite, ci şi foamea, mizeria, vitregiile vremurilor... Recunosc în caracterul meu trăsăturile contradictorii ale părinţilor şi ale bunicilor mei: sunt intransigentă, semeaţă, încăpăţinată şi hotărâtă”. (…) Menționează de asemenea sensibilitatea, răbdarea, chibzuinţa, robusteţea şi pasiunea pentru muncă, dragostea pentru natură şi pentru tot ce este frumos, darul şi pasiunea pentru creaţie, ca şi spiritul de libertate… Frumoasă schiță de autoportret și foarte sinceră!
Portretele părinților, ale bunicilor și ale multor săteni – Moș Luca, Vecina, Finica, Unchieșul Ștefan-inginerul, unchiul Petru Dobreanu - sunt realizate și ele în tușe sigure, iar narațiunea și descrierea sunt măiestrit îmbinate, încât aproape nu sesizezi când începe una și se sfârșește cealaltă.
Sfâșietoare este drama trăită de mamă la moartea unicului ei copil, Mitruț, la numai 15 ani. Fiindu-i și profesoară, nu mai poate intra în clasa unde, în banca în care stătea Mitruț, locul a rămas gol. Încearcă să găsească căldura privirii fiului, zâmbetul blând și șăgalnic, mlădierea trupului și ritmul pașilor lui. Totul este doar o amăgire. Evocarea fiului răpus de o boală necruțătoare se încheie cu un strigăt: „Doamne, sfâșietor de triste sunt despărțirile eterne!”
Un cult al prieteniei o îndeamnă mereu să-și amintească de colegele de liceu și de facultate, de colegii profesori.
Comuna natală, Subcetate, căreia îi dedică cu ani în urmă și o monografie, este pentru autoare leagănul celor mai dragi amintiri. O urmărește prin timp, cum s-a născut din legendă, stăruie asupra tributului de sânge pe care l-au dat locuitorii ei în cele două războaie mondiale.
Capitolul „Magia sărbătorilor de iarnă” este de o mare încărcătură poetică. Atmosfera din preajma Crăciunului este plină de taină. Copilul care se bucură cu toată ființa de sărbătorile de Paște și Crăciun este alături de părinți la muncile câmpului, vara, și la cele casnice, iarna: torsul, țesutul și cusutul minunatelor cămăși pentru zilele de sărbătoare.
Drumul făcut de fetița care-i duce prânzul bunicului pe Duda este considerat unul inițiatic, o adevărată aventură, la fel ca și al Lizucăi lui Sadoveanu, iar descrierea unei furtuni care se declanțează ca din senin, vara, la poalele Făgetului ne amintește de Calistrat Hogaș.
Profesoară fiind, își conduce elevii în excursii prin țară pe urmele inaintașilor, creatori de neam și țară, de limbă și cultură românească.
În ultima parte, „Popasuri europene”, profesoara Doina Dobreanu ne comunică impresiile și emoțiile puternice trăite în fața capodoperelor de artă întâlnite în Polonia, Rusia, Ucraina, Austria, Ungaria, Italia, Grecia.
Cartea „Surâsul amintirilor”, pentru care mulțumesc distinsei mele colege de breaslă de dincolo de munți, este pentru orice cititor o tulburătoare și sinceră confesiune a autoarei, o mărturie a dragostei pentru locurile natale și o deschidere pe care trebuie să o aibă fiecare dascăl către cultura și arta universală.
Profesor Ioan Dobreanu, Roman

Draga Doina,

Iți multumesc pentru darul deosebit. Este o carte scrisă cu sufletul, în care fiecare cuvant are rolul de a lucra adânc în conștiința cititorului. Prin scris ai dat viața perenă unei istorii, care nu aparține doar biografiei personale, ci și destinului colectiv al unor locuri cu semnificație aparte în spatiul geografic românesc.
Îmi place felul cum ai structurat-o, înserand aspectele vieții personale în contextul istoriei unei epoci la care ai fost martor și protagonist, îmi place modul cum ai decantat suferința, lăsând să se vadă plieri ale sufletului tău, vibrand de dor, atât de supus omenescului, în măsura în care omul nu se poate împotrivi unui dat imuabil, care este propriul destin.
Este o carte plină de viață, de omenesc și de înțelepciune.Toți cei evocați de tine devin, implicit, parte a unei istorii care nu se va pierde, datorită forței tale de evocare.
Iubesc și admir în același timp cumințenia, erudiția, firescul artistic al exprimarii.
Tinerii vor gasi aici o sursă de apa vie. Acesta este marele câștig al carții tale.
Prin rememorare, ai purificat suferința, ai atins acea stare de catharsis, de care ne vorbește Aristotel.
Și te felicit pentru ca ai avut TĂRIA de a o scrie!
Cu mult drag, Mona

Draga Doina,
Am primit cartea de la tine și am fost impresionată de ea din mai multe motive: pentru că ai găsit puterea să scrii atât de frumos despre viața alaturi de copil cu o caldură deosebită, cu memoria limpede și neîmpovărată de durerea din tine datorată pierderii suferite; relatările, de o sensibilitate deosebită, sunt impresionante dovedind că ești un om puternic. În acest moment îmi vine în minte un citat dintr-o carte despre o pasare care, pentru a cânta și mai frumos, i s-au tăiat aripile…
Mă bucur mult pentru tine și pentru tot ce ai realizat. Sunt foarte mândră că am avut prilejul să te cunosc și că faci parte din viața mea.
Chiar daca viața a fost mai crudă cu tine, încă de la naștere ai fost binecuvântată de Dumnezeu deoarece te-a înzestrat cu calitatea de a iubi oameni, locuri, evenimente, deoarece ai avut norocul sa te poți bucura din plin de tot ce te-a înconjurat. Și, dacă ai reușit să ierți și să mergi mai departe privind înainte, este nemaipomenit.
Toate lucrurile absolut remarcabile pe care le-ai făcut și care vor dăinui le-ai realizat după moartea copilului și... cu ajutorul lui. Așa că, de fapt, el nu a murit niciodată, doar s-a mutat într-un alt loc, de unde să te ajute și să te inspire să faci tot ce ai făcut, atât de trainic și de frumos. Îți dai seama ce echipă tare sunteți voi doi?
Sper că te simți împlinită. Și sper că mai ai încă ceva de spus.
Felicitări! Maia

Am primit frumoasa Dvs carte. Felicitări. Dacă o carte o citeşti cu plăcere, este cea mai bună confirmare a calităţii ei. Este adevărat, lucrarea nu se poate încadra strict într-un gen anume, respectiv: memorialistică, istorie locală, etnografie etc. Are din toate acestea câte ceva, conţinând realităţi "topite" într-o abordare subiectivă, de mare profunzime, care poartă pecetea sensibilităţii şi generozităţii sufletului Domniei Voastre. Paginile dedicate satului natal, portretele oamenilor dragi, cu evenimentele care marcau pe fiecare în parte, descrierea vieţii cotidiene de odinioară şi întreaga colectivitate în ansamblu, conferă valoare lucrării, oferindu-i un loc distinct în peisajul cultural harghitean. Cu prietenie şi preţuire, I.Lăcătuşu

Draga mea prietenă,
Cireșul înflorit de pe copertă pe albastrul proaspăt al cerului, căte făgăduințe pentru o lume mai bună, cătă speranță reînnoită!
Te citesc cu nesaț, cuvântul tău redă demnitate omului, frumusețe gândurilor, bunătate pornirilor, verticalitate aspirațiilor sale.
Durerea dăruită este frumusețe și speranță, ea ne duce la Cristos în care suntem biruitori.
Cu iubire și gratitudine, Marie-Thérèse


S-ar spune că memoriile, mai ales dacă au şi o nuanţă nostalgică, nu ar avea priză la publicul cititor. Dar în cazul în care autobiografia se dezvăluie în cutele istoriei societăţii contemporane autorului, aceasta e capabilă să interpeleze memoria cititorului, în măsura apropierii sale de momentele şi locurile evocate de autor. De această factură este această carte. Şi a fost o lectură agreabilă şi interesantă, autoarea împletind pagini autobiografice cu pagini cu caracter monografic al localităţii (Subcetate) şi a regiunii natale (valea Mureşului superior). Sub forma unor scurte povestiri grupate tematic în cuprinsul a şase capitole, ni se dezvăluie timpuri şi locuri filtrate de sensibilitatea unui dascăl prin vocaţie. Pr. C. Dîrle





Prezentarea cărții la Liceul „O.C.Tăslăuanu” din Toplița, 14 nov.2o11

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu