miercuri, 26 decembrie 2012

Cărțile lui TONI GEANGALĂU

CUPRINS:
1. NOTE DE LECTURĂ
2. PE URMELE BUNICULUI DUMITRU GEANGALĂU

1.NOTE DE LECTURĂ
Profesor de istorie pensionar, Toni Geangalău, se întoarce pentru scurtă vreme în localitatea natală, comuna Tulgheș, județul Harghita, cu două romane:
 „Evadat din Siberia” (2011) și „O zodie nefastă” (2012). Sunt adunate în aceste cărți întâmplări adevărate din viața unui om, Dumitru Geangalău, tatăl autorului, și a familiei sale, întâmplări petrecute în climatul social-politic și istoric al secolului al XX-lea.
Cărțile reprezintă cel mai frumos omagiu, cel mai frumos gest de veșnică pomenire pe care Toni Geangalău le înalță spre părinții săi, Dumitru și Marița, plecați în eternitate, niște modele de viață, de demnitate și omenie pentru copiii lor, și nu numai, devenite în roman personaje emblematice pentru lumea satului din această zonă de confluență dintre Transilvania și Moldova: pasul Toplița – Borsec – Tulgheș din Carpații Orientali.
Sunt romane de sine stătătoare prin formula abordată și prin stil, dar ceea ce asigură ideea de unitate și continuitate a lor este personajul principal, Dumitru Geanganu, și mesajul transmis: iubirea de țară, de pământul natal, de familie și de Dumnezeu, iubirea și grija părinților față de copii, ca și iubirea și respectul copiilor față de părinți, educația copiilor prin propriul exemplu al părinților, în cultul muncii și al responsabilității, al omeniei și al bunului simț, al demnității și al verticalității, al curajului și al încrederii în forțele proprii și în Dumnezeu.
Ce l-a îndemnat pe profesorul Toni Geangalău să scrie aceste cărți? Aflăm din propria sa mărturisire din „Cuvânt înainte” la romanul „Evadat din Siberia”:
În general, frământările vieții ne absorb atât de mult, încât uităm cu totul de cei care ne-au precedat și chiar de cei care ne-au adus pe lume, de părinții noștri. Uneori, viața lor începe să ne preocupe cu mult timp după ce nu mai sunt printre noi. (…)
Nu știu cât interes ar mai putea prezenta, dar am simțit o nevoie imperioasă să o scriu, poate din recunoștință pentru el, că a fost un tată bun și iubitor.”

Acțiunea primului roman se desfășoară linear, în ritmul domol al povestirii. Întâmplările, decantate și esențializate de trecerea timpului, sunt narate, cu naturalețe și simplitate, din perspectiva personajului principal, Dumitru Geanganu, la persoana I, la timpul trecul, timpul amintirii. Autorul și-l amintește pe tatăl său, desigur, așa cum le povestea adesea secvențe din cei opt ani trăiți în vremea Primului Război Mondial, între 1914-1922, ca militar în armata austro-ungară pe frontul din Galiția, apoi ca prizonier în Siberia și ca evadat, parcurgând cale de mii de kilometri din Siberia până în localitatea natală, Tulgheș.
Vestea Unirii Ardealului și Bucovinei cu România a primit-o la Irkutsk, unde se stabilise noul centru al Corpului II Voluntari Români. În 1920, când Corpul II Voluntari Români a fost trimis în Patrie prin Vladivostok, pe calea apelor, regimentul din care făcea parte și Dumitru Geanganu, reprezentând ariergarda armatei române de voluntari aflată în retragere, a căzut victimă forțelor comuniste. Deși războiul se terminase, pentru Dumitru Geanganu și pentru alți zece mii de prizonieri începe o nouă etapă de umilințe, muncă, mizerie și foame, finalizată cu drumul epizant al întoarcerii acasă din infernul siberian.
Ca o concluzie, personajul mărturisește: „Aici am să închei povestea tinereții mele. Nu a fost prea fericită, dar nu mă plâng. Trăiesc. Ba chiar am ajuns să îmbătrînesc. Am probat pe proprie mea piele cât de rezistent poate fi un om: la foame, la sete, la frig, la mizerie, la frică și neliniște, la durere, la lipsă de dragoste, la înstrăinare. Ajunsesem la vârsta de 31 spre 32 de ani. Pe atunci credeam că s-a cam terminat cu suferințele mele.
Dar n-a fost să fie așa…
Propoziția finală a primului roman, „dar n-a fost să fie așa…” , face trecerea spre cartea următoare, „O zodie nefastă”.



Acțiunea celui de-al doilea roman se desfășoară cu precădere în Tulgheș, dar și în împrejurimi precum Gheorgheni, Bicaz, în perioada 1922, anul întoarcerii lui Dumitru Geanganu din prizonierat, și 1975, anul morții sale.
Romanul se constituie ca o frescă socială a satului românesc din această parte de țară, prezentând exponențial familia Geanganu formată din părinții Dumitru și Marița și cei șase copii, trei băieți: Ilie, Antonică și Victor și trei fete: Rozalia, Susana și Victoria.
Viața aspră a locuitorilor din Tulgheș, ca  de altfel în toate așezările montane, este prezentată în toată complexitatea ei. Scriitorul redă, cu un fin simț al observației amănuntului semnificativ, coeziunea familiei țărănești tradiționale bazată pe iubire, respect, înțelegere, altruism, autoritatea părinților, la fel ca și educarea și responsabilizarea copiilor de a îndeplini diverse activități practice care asigurau subzistența familiei ale cărei ocupații principale erau creșterea animalelor, cultura pământului și industria casnică: torsul și țesutul.
Spre deosebire de primul roman, realizat ca o confesiune a personajului principal Dumitru Geanganu, prin narațiunea la persoana I singular, romanul „O zodie nefastă” se constituie prin alternanța stilului indirect, narațiunea fiind făcută din perspectiva unui narator omniscient la persoana a III-a singular, cu a stilului direct, ceea ce creează impresia de autenticitate. Scenele decupate din viața aspră a țăranului de la munte realizate prin dialog, punând în valoare amprenta graiului local și a înțelepciunii populare, sunt vii, pline de savoare și contribuie pregnant la individualizarea fiecărui personaj.
Romanul are finalitate educativă prin valorile morale ale lumii satului românesc tradițional în contextul istoric al secolului al XX-lea, dar trebuie remarcate și calitățile sale artistice legate de arta dialogului, a descrierii, a evocării.
Exemplificăm prin portretele pe care autorul le face surorilor Rozalia și Susana Geanganu: „Cea mai mare, Roza avea optsprezece ani. Era tare frumușică și zglobie. Mureau flăcăii din sat după ea. Cea mijlocie, de șaisprezece ani, Susănica, semăna cu tatăl ei. Era ca o zeiță  din Olimp, cu ochii mari, albaștri, cu nasul drept, cu fața albă. Nu era exuberantă ca Rozalia, care semăna mai mult cu Marița, mama ei, dimpotrivă era ponderată, echilibrată și sobră ca tatăl ei, dar de o frumusețe încântătoare. Comportamentul ei sobru, atitudinea demnă și puțin distantă îi inoculau o oarecare timiditate, afectându-i îndrăzneala. (…) Roza avea un puternic instinct matern. Îi proteja pe toți frații ei (…) Sâmbăta îi spăla pe cei mici într-o cadă de lemn, îi săpunea și îi primenea cu hăinuțe curate.”
Frumusețea cadrului natural fascinează privitorul mai ales când acesta are răgazul să poposească măcar pentru o clipită pe culmea de la Fagul Înalt, unde Dumitru Geanganu stătea cu animalele din primăvară și până la Crăciun, sau a Higheșului, admirând monumentalitatea munților dimprejur, adevărat templu al naturii. Cu puterile vlăguite de muncă și boală, Dumitru Geanganu cere fiilor săi să-l însoțească pe munte pentru călătoria de adio și, ajuns acolo, să-l lase singur în intimitatea naturii: „Abia când ajunseră sus, pe picior, (…) bătrânul se așeză în iarba înmiresmată. Câmpul era acoperit cu flori de toate culorile. Deși soarele lumina puternic, aerul era răcoros și limpede. Privirea aluneca pe îndepărtări nebănuite (…)
- Apoi, măi băieți, - spuse Dumitru într-un târziu, cu ochii înlăcrimați – drag mi-o fost locul aista da nu știu dacă am să-l mai văd vreodată.
Apoi se lăsă ușor pe spate în parfumul florilor și în zumzetul albinelor. Pe bolta cerului pluteau alene două acvile, cilihoaie, cum le spunea bătrânul”. Dumitru trăiește bucuria contopirii în natură, impresionat „de frumusețea peisajului, de ciripitul vesel al păsărelelor și de gânguritul sălbatic al turturelelor din vârful unor fagi bătrâni de la marginea grădinii. O codobatură se balansa pe gardul unui țarc aflat în paragină.”
Aflat la capătul drumului său în viață, Dumitru Geangalău își ia rămas bun de la locurile și de la oamenii dragi, privind retrospectiv cu demnitate și cu măreția muntelui în preajma căruia a trăit:
„ - Am avut o copilărie fericită, dar ca orice copil di țăran am avut obligația încă di la vârsta di cinci-șasă ani să am o treabă di îndeplinit: să aduc borcut di la izvor, să culeg bureți, fragi ori mure, să strâng ouăle di la găini și multe altele. Ca tânăr fecior am muncit pi brânci ca tatăl meu să facă avere. Apoi am îndurat în armată tot feliu di nacazuri (…. Am luptat pi front, dar am avut mintea trează șî am răușât sî scap di rănile grele șî di moarte. Ca prizonier în Siberia, am cunoscut foamea, frigul șî înstrăinarea mai ghine dicât mulți alțî.
Știi, Dorule, pi întinsul pădurilor, vezi câteodată un fag sânguratic pi o stâncă, aplecatcîntr-o rână din pricina vânturilor și a furtunilor. Cine crezi că l-o plantat acolo? Nimeni. Doar soarta. Ori zodia lui.
M-am întors acasă din Siberia. Credeam că pe viitor n-oi mai suferi atâtea greutăți. Dar m-au luat la întrebări chiar românii mei, adică siguranța statului, pe motiv că aș fi comunist. O trecut șî asta. O vinit Ungaria mare care ne-o cuprins șî pe noi. Aproape că m-au omorât în bătăi autoritățile ungare pi motov că sânt român șî ca să plec afară din țara lor, în regatul românesc. Apoi au vinit în România la putere comuniștii. Acum nu mai eram comunist, ci m-au făcut chhiabur și am intrat în bucluc. M-au obligat la plata unor cote șî impozite pisi puterile mele, m-au persecutat pe mine șî pe copciii mei șî m-au amenințat cu trimiterea la Canal, unde urma să-mi rămâie oasele. Iar amu mă omaoară cancerul… Asta-i pi scurt povestea vieții mele, dragă băiete. Dau-ar Dumnezeu ca nime din lumea asta mare să nu aibă soarta me, voi și nici copciii șî copciii copciilor voștri!
Realismul construcției epice, mesajul umanist al cărților și calitățile lor estetice fac din acestea „un bun cultural cu valoare educativă (…)Prin această operă, autorul și-a împlinit o datorie morală și de suflet față de suferințele îndurate cu stoicism, nu numai de tatăl său împreună cu familia, ci și față de două generații de oameni prinși în coliziunile sociale create de prăbușirea a două imperii din estul Europei” ( Mihai Păstrăguș).
Profesor Doina Dobreanu

 
2. PE URMELE BUNICULUI DUMITRU GEANGALĂU
 
În august 2013, PAVEL MUREȘAN, nepotul lui Dumitru Geangalău, a refăcut traseul parcurs de bunicul său în timpul Primului Război Mondial, spre și dinspre Siberia, București- Vladivostok, aproximativ 12.ooo km, făcând opriri pe diferite segmente de traseu (Yekaterinburg, Novosibirks,  Irkutsk,  Lacul Baikal etc. ) pentru a explora diferite zone.  
Vladivostok este " San Francisco of the East”.

Poze făcute în timpul acestei călătorii puteți vedea urmând acest link:

2 comentarii:

  1. Am citit textul si am ramas impresionat de tribulatiile stramosului dumneavoastra. Dealtfel este o constanta in istoria recenta a poporului roman; am multi prieteni ai caror parinti sau bunici au suferit aceleasi experiente.
    Felicitari pentru activitatea dumneavoastra de promovare a culturii si traditiei locale!
    Spor la lucru si succes,
    Cu stima, N.Dimache


    RăspundețiȘtergere
  2. Mulțumesc din suflet Asociației culturale „ Dobreanu ” și dumneavoastră personal distinsă doamnă Doina Dobreanu, pentru reapariția pe blog a comentariilor cu privire la cărțile mele „Evadat din Siberia” și „O zodie nefastă”. De asemenea îi sunt profund recunoscător domnului profesor universitar, eseist, scriitor și distins critic de artă Mihai Păstrăguș, care mi-a făcut onoarea de a-mi prezanta cărțile.
    Îi rămân de asemenea foarte îndatorat nepotului meu, călător pasionat, Pavel Mureșan, un adevărat explorator al planetei, care a îmbogățit relatările mele din romane cu splendidele imagini de călătorie din Europa prin Siberia,până la Vladivostok, reconstituind traseul geografic al patimilor tatălui meu Dumitru Geangalău.
    Vă doresc multă sănătate și ani mulți pentru a continua munca Dvs. prodigioasă de păstrare a patrimoniului cultural al zonei.
    Prog. Toni Geangalău

    RăspundețiȘtergere