luni, 6 iunie 2016

Octav Ardeleanu, ELEGIE PENTRU CORA



Octav Ardeleanu, Elegie pentru Cora [1]


Romanul Elegie pentru Cora face pe deplin dovada vocaţiei scriitoriceşti a lui Octav Ardeleanu, poet şi prozator topliţean, pseudonimul literar al profesorului Doru-Octavian Bucur.
Titlul romanului – Elegie pentru Cora – sugerează ideea unui posibil roman liric, care propune o poveste tristă de iubire. Citind cartea, această idee se consolidează, înţelegând că este vorba, într-adevăr, de o poveste de iubire, dar o iubire incompatibilă, care contravine moralităţii unei lumi închistate în respectarea unor norme etice ancestrale, o iubire dintre un bărbat la anii maturităţii – profesor de matermatică şi director de şcoală, Theodor Ardeleanu, divorţat şi tatăl unei fetiţe – şi o adolescentă. Este vorba despre un sentiment profund, sincer, platonic la început, dar mărturisit în timp. Este însă o iubire neîmplinită care se prelungeşte dincolo de moarte, în eternitate şi care, prin intensitatea ei, învinge timpul.
Titlul romanului este de fapt însuşi titlul scrisorii scrise de Theodor Ardeleanu, la senectute, pentru Cora, un testament liric, o declaraţie de iubire veşnică:
„Sufletul meu din eter va tânji mereu după tine, după chipul şi trupul tău. Nu mai este mult, viaţa pământeană trece ca un vis, ca o umbră ce alunecă nestingherită peste munţii înalţi şi văile adânci, şi ne vom da mâna din nou, vom fi liberi, liberi, pentru că numai în moartea eternă, care este viaţa nesfârşită, vom putea merge braţ la braţ, să ne cuibărim, fără teamă, unul în altul, să ne contopim într-o singură fiinţă, cea a Totului sau a Nimicului, nu contează care dintre ele, vom străbate veacurile nenumărate şi nemăsurate, întrupându-ne cândva, nu se ştie când, dar de data asta, în acelaşi spaţiu şi timp, nu voi mai îngădui hazardului să ne joace din nou festa, vreau o viaţă de om sau de plantă sau de ce-o fi, alături de tine. Până atunci voi visa mereu – că altă îndeletnicire nu voi mai avea – la întâlnirea noastră din Eden, te voi întâmpina cu aceleaşi gânduri senine şi cu aceeaşi emoţie în glas, ca dintotdeauna. În haosul de început, ne vom aşeza la Masa Tăcerii şi vom depăna amintiri, făcându-ne planuri de viitor, numai noi doi, în pulberea cosmică sau într-o rază de lumină, rătăcitoare printre galaxiile în derivă, intrând pe Poarta Sărutului spre Coloana Fără De Sfârşit a Iubirii”.
Ca formulă, romanul ne aminteşte de tiparul „poveştii în poveste” sau a „poveştii în ramă”, dar şi de „dosarul de existenţe” al lui Camil Petrescu din Patul lui Procust.
Structural, romanul se desfăşoară pe două planuri. În primul plan, care reprezintă rama, personajele sunt două, povestitorul/ naratorul, identic cu autorul cărţii, Octav Ardeleanu, şi vărul acestuia, Bogdan/Dan, profesor de literatură, căruia unchiul Theo îi încredinţase dosarul său cuprinzând pagini de memorialistică, poezii, acte personale şi testamentul liric –„Elegie pentru Cora”– adresat femeii care întruchipa visul său de iubire.
Povestea propriu-zisă îl are ca protagonist pe unchiul Theo, Theodor Ardeleanu, al cărui traseu existenţial poate fi reconstruit pe baza jurnalului scris de el însuşi, a poeziilor sale, a documentelor sale personale şi a celor câteva fragmente dintr-un posibil roman, în stil balzacian, încropite de nepotul său Bogdan. Aflăm din aceste fragmente despre înmormântarea unchiului octogenar, în anul 1993 şi despre cum a ajuns dosarul cu documentele acestuia în mâinile lui Bogdan.
Autorul recurge la un pretext literar inedit pentru a depăna firul poveştii lui Theodor Ardeleanu: nepoţii acestuia, Bogdan şi Octav, petrec împreună o seară într-o „crâşmă insalubră, aflată la subsolul unei clădiri impunătoare”, doar că Octav băuse apă, iar Bogdan numai votcă. Octav, nu doar văr, ci şi prieten, îl conduce pe Bogdan acasă şi se decide să rămână până dimineaţa la el. Deoarece nu poate adormi din cauza somnului agitat al vărului turmentat, citeşte tot ceea ce găseşte pe masa de lucru a lui Bogdan: fragmentele sale de roman şi tot ceea ce conţine dosarul unchiului Theo, culminând cu „elegia pentru Cora”.
Plecând dintr-un prezent ulterior morţii lui Theo Ardeleanu, confluenţa dintre secolul al XX-lea şi al XXI-lea, ne emoţionăm apoi de fiecare frântură a vieţii unchiului, nostalgii ale unui timp trecut, camuflate de veşmântul ironic al cuvântului, una din trăsăturile evidente ale stilului, care conferă cărţii savoare.
Ca cititor, simt aerul din acest colţ al României, îi recunosc mireasma. Este vorba de Topliţa, localitate care în roman apare denumită simplu, cu iniţiala T.


[1] Editura AcademicPress, Cluj-Napoca, 2005



Am avut bucuria să citesc de curând manuscrisul romanului Paradoxul identității, al domnului profesor Doru-Octavian Bucur, al doilea după Elegie pentru Cora, publicat în 2006 și semnat cu pseudonimul Octav Ardeleanu.
Și recunosc, l-am citit pe nerăsuflate, nu pentru că întinderea redusă a acestuia permite acest lucru, ci pentru că tema, exprimată de însuși titlul, și maniera de abordare a acesteia sunt incitante, ca și ritmul dinamic al narațiunii asigurat de vivacitatea dialogurilor, sau armonizarea modalităților de expunere: narațiunea, dialogul, monologul interior și descrierea.
Îmi creasem falsa iluzie, citind primul capitol, expozițiunea, că scrierea ar fi mai degrabă o nuvelă și că pretențios este considerată roman – specie epică de largi dimensiuni, cu multe personaje, cu acțiune complicată, desfășurată pe multiple planuri. Dar, pe măsură ce mă adânceam în lectură, observând că povestea de viață a personajului principal Vlad Pădureanu interferează cu poveștile de viață ale celor cu care el relaționează, privite ca în niște oglinzi paralele, m-am lăsat convinsă că scrierea, chiar de mică întindere, este foarte densă în conținut, abordând sintetic o problemă care privește societatea românească contemporană: păstrarea identității etnice, culturale și individuale într-o lume amenințată de sindromul globalizării. Romanul este, așadar, actual prin problematică: drama existențială nu doar a unui individ, a unui neam, ci a umanității chiar.
Omul zilelor noastre, care dedică timp minim lecturii, găsește în acest mini roman – livre de poche, cum îl numește francezul - explicații potrivite, o dată cu Vlad Pădureanu, pentru criza de identitate, pentru paradoxul acesteia, pentru identitatea individuală și cea colectivă,  pentru fericire.
Personajul principal este profesorul de filosofie pensionar Vlad Pădureanu, a cărui problemă obsesivă devine clarificarea identității sale, căutarea răspunsului la întrebarea: Cine sunt eu? Personajul este simbolic: trăiește o dramă general-umană. Și numele său pare simbolic, exprimând însăși condiția sa dramatică: Pădureanu, nume românesc derivat din substantivul pădure, sugerează pe cel care trăiește în pădure, un loc care, simbolic exprimă un univers cu orizonturi limitate, enigmatic. Vlad, însă, este nume de războinic și mă trimite cu gândul la Vlad Țepeș. Vlad Pădureanu este și el un luptător, căutându-și cu răbdare adevărata identitate într-un labirint al îndoielilor.
Vlad Pădureanu trăiește în Topolnița, nume analog cu orașul Toplița, locul natal al scriitorului. Și analogia se realizează nu doar prin asemănările la nivel fonetic, ci și prin identificarea unor repere specifice acestui areal geografic precum: Valea Mureșului, Fabrica de cherestea, Mănăstirea Sfântul Ilie, Mănăstirea Izvorul Mureșului, Gheorgheni etc.
Vlad Pădureanu întreprinde mai multe călătorii la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii, pentru a-l întâlni pe călugărul pustnic, trăitor într-o grotă din apropierea acesteia. Întrevederile sale cu acest sfetnic ne amintesc de întâlnirea tainică a domnitorului Ștefan cel Mare cu înțeleptul Daniil Sihastru, de la Izvorul Alb. Izvorul Alb – Izvorul Tămăduirii – Gura Izvorului.
Mănăstirea Izvorul Tămăduirii ne poate trimite cu gândul la Schitul Gura Izvorului, din Munții Călimani, situat în Toplița. Numele mănăstirii nu este întâmplător: acolo Vlad Pădureanu caută și găsește panaceul pentru tămăduirea sufletului său zbuciumat de îndoieli, vorbind cu pustnicul Ioachim și cu călugărul Paisie.
Vocația scriitoricească a profesorului toplițean am remarcat-o citindu-i romanul Elegie pentru Cora și poeziile sale. Cu vădită măiestrie artistică descrie, în prezentul roman, cadrul natural unde își găsise sălașul pustnicul Ioachim:
„Era o zi de toamnă târzie. Simfonia de culori putrede, sângerii, palide, aidoma sunetelor de orgă bătrână, respirând anevoie în catedralele gotice, era înviorată de verdele smarald al brazilor şi al pinilor rătăciţi printre paltinii cu pielea pestriţă, fagii falnici, cu braţe de caracatiţă, îndreptate spre toate zările, frasinii zvelţi, tufele de zmeură sălbatică ce protejau murişul care se întindea pe covorul moale de muşchii bătuţi de brumă. Vlad urma cărarea şerpuindă pe creasta muntelui, cu paşi rari şi siguri, ferind cu mâna dreaptă, pe alocuri, crengile slobozite în calea sa. Era însoţit de un călugăr pirpiriu, în odăjdii negre, lungi, care măturau frunzele ruginii de pe potecă.
   - Mai avem mult de mers, Elefterie? îl întrebă Vlad pe ţârcovnicul ce păşea în urma lui, sprijinit într-un băţ de alun.
   - Nu mai avem mult, d-le profesor, acuşica ajungem. Trecem de bradul acela mare din faţa noastră şi găsim destinaţia.
   Avu dreptate Elefterie. Nu era pentru prima oară când făcea pe călăuza spre acest loc de taină. În faţa noastră se deschidea un hău, străjuit de stânci, nişte coloşi din piatră, ciopliţi de dalta timpului, având, parcă, figuri omeneşti: bătrâni cu barbă sură şi cu mustăţi răsucite, cu braţele atârnând pe lângă corpurile lor izvorâte din valea adâncă, prăpăstioasă. Se zărea în peretele sur al primei stânci de care se apropiau o grotă; parcă un balaur uriaş deschisese  gura  pentru a-i înghiţi.”
Degustând din „lichidul miraculos de culoarea rubinului”, cu „aroma deosebită a soarelui topit în stacane”, oferit de profesor cu ocazia întâlnirii de la grota „de la stâncile pleşuve”, se statornicește între acesta și călugărul ermit o relație de comuniune spirituală, împărtășindu-și reciproc neliniștile cauzate de o aceeași criză de identitate.
„Mi-a fost greaţă de comunism – mărturisește pustnicul -, dar şi de capitalismul ăsta nenorocit, corupt până în măduva oaselor, mi-e scârbă. De aceea m-am retras aici, printre stânci. Măcar ele nu vorbesc ceea ce nu trebuie. Au glas, dar trebuie să-l înţelegi. Şi pădurea are glas, şi păsările, şi iarba. Glasul lor este mai dulce şi mai armonios decât al oamenilor. Şi eu, cândva, am avut o oarecare identitate, bine definită. Am crezut că o voi păstra până la sfârşitul vieţii. Şi în această direcţie m-am înşelat. Identitatea este ceva subiectiv, schimbător, nu ne este dată pentru totdeauna, de aici criza de identitate, “paradoxul” acesteia. Mai multe nu-ţi voi spune despre mine, d-le profesor, ajunge atât.”
Călugărul Ioachim cu „chilia cuibărită în stâncă” și părintele Paisie se cunosc din tinerețe: au fost colegi de seminar la Socola, apoi preoți militari pe frontul de Est. Vremurile, mereu schimbătoare, le-au schimbat identitatea. Împreună au fost în lagărul din Urali, apoi la Canal. „Acolo ne-am pierdut identitatea, Ioachime!”, spune Paisie. Paradoxul identității, își exprimă el părerea, e o „pasăre neagră (…) Pasărea asta ne pândeşte pe toţi. Nu ştim de unde vine. Din cuvinte nerostite, ascunse, tăinuite, răsucite, răstălmăcite, minciună, falsitate, duplicitate şi câte şi mai câte.
Cuvintele se ascund în umbra lor. Şi lumina are capcanele ei, uneori nu vezi lucrurile aşa cum sunt din cauza efectului de orbire al acesteia. Viaţa omului are nişte roţi dinţate precum vârtelniţa mea pentru curent electric. Când se gripează, trebuie unse. Ale vieţii, cu iubire şi iertare, credinţă, smerenie, ale maşinăriei mele, cu vasilină. Orgoliile, ura, clevetirea, blestemul, minciuna distrug întregul angrenaj al unei familii, pe care o falimentează, o pun pe butuci, aşa cum fac ai noştri  guvernanţi cu ţara asta atât de frumoasă. Păcat!”
Vlad Pădureanus-a trezit de mai multe ori într-o criză de identitate, de fiecare având altă cauză. Întrebările pe care și le adresează sieși, le mărturisește ermitului:
„M-au trimis acasă, părinţii mei fiind consideraţi exploatatori, capitalişti, duşmani ai poporului! Cu greu am fost înscris la un liceu din Arad, punând o pilă soţul surorii tatălui meu, Laurean Badea, care era preot. Şi aşa am reuşit să termin liceul cu Diplomă de Bacalaureat. Cum m-am simţit eu, părinte, expulzat din şcoală? Ce identitate mai aveam eu? Cu ce eram eu vinovat?”
Obținînd Diploma de Licenţă în Filosofie în anul 1962, a trăit din nou sentimentul că și-a schimbat identitatea : „Nu mai eram fiul unui duşman al poporului, eram un constructor al noii societăţi socialiste! E bine aşa, Prea-Sfinţia-Voastră?”
Soția sa, Diana, a trăit și ea paradoxul schimbării identității. Și tatăl său luptase pe frntul de Est. Ca ea să poată urma liceul și facultatea, iar mama să-și păstreze serviciul, părinții săi au divorțat, au renunțat la propria lor identitate. Fiica nici nu a fost anunțată când tatăl său a murit.
E vorba, așadar, de o criză de identitate a unei întregi generații, transmisă parcă genetic de la părinți și bunici, manifestată felurit, în funcție de împrejurările istorice și politice.
„Generaţia ta a fost convertită la noua religie, conchide pustnicul Ioachim. Se văd urmările acum. Societatea românească nu-şi mai găseşte matca firească. Se învârte, ca un titirez, să-şi găsească reperele pierdute. Nu mai are modele. Preia unele din Apus, care nu se mai potrivesc noilor realităţi de după 1989. De aici balamucul creat, lipsa de răspundere individuală, jaful în toate sectoarele şi domeniile  economice, criza sistemelor de cea mai mare importanţă: sănătate, învăţământ, finanţe, justiţie. Trei generaţii de sacrificiu! Fără niciun rost pentru România. Ca şi cum ai săpa o groapă adâncă, apoi a-i astupa-o, aşa, ca să te afli în treabă! Nu mai vorbesc de ruptura creată între generaţii. Nu se mai înţeleg între ei părinţii şi copiii, bunicii şi nepoţii. Un haos total!”
Criza de identitate a profesorului devine abisală în momentul în care află că este un bastard înfiat, deci un individ căruia i s-a dat printr-un act notarial o identitate falsă.
„BASTARD! Asta îmi este identitatea reală!”, se revoltă profesorul, destăinuindu-se părintelui Paisie.
Păcat că am aflat de abia acum, la bătrâneţe, la pensie. Acum mi-am recăpătat adevărata identitate. Şi, ce să mai fac cu ea, la ce mai foloseşte? Atât că mi-am limpezit trecutul. Am trăit în falsitate şi minciună fără să ştiu. Mă simt golit pe dinăuntru, ca o pasăre împăiată.”
În cele din urmă, află cine îi sunt adevărații părinții, recăpătându-și adevărata identitate. S-a născut ca urmare a unei relații extraconjugale a tatălui său, Sever Pădureanu, cu Alexandrina, nepoata soției sale.
„- Tu eşti fericit, Vlad? ”, îl întreabă sora sa Maria.
„Fericit! Ce e fericirea? Să ne bucurăm de viaţa pe care o trăim, cu lucrurile mărunte, frumoase pe care ni le oferă. Să privim cerul înstelat, să ascultăm ciripitul păsărelelor, să admirăm creaţiile divine ale acestui Pământ azvârlit în Cosmos. Să luăm o cină în  familie sau alături de prieteni şi s-o binecuvântăm. Să nu lăsăm pe alţii să ne indispună, să fim mereu veseli. Să uităm petele negre ale trecutului, să le păstrăm în memorie numai pe acele lucruri care ne fac plăcere, ne bine-dispun. Să ne mulţumim cu ceea ce avem. Să primim daruri de la cei apropiaţi nouă şi să dăruim la rândul nostru, să ne vizităm unii pe alţii, să întindem o mână de ajutor celui aflat în nevoie. Să nu ne mai bălăcim în ură, invidie, orgolii de tot felul. Să nu ne mai lamentăm, să luăm viaţa în piept aşa cum este ea, cu bune şi cu rele. Să trăim cu adevărat alături de copiii şi nepoţii noştri, să nu mai acordăm atenţie la fleacuri, la nimicuri, să abordăm viaţa în coordonatele ei importante. Să nu mai analizăm atâta trecutul, să privim la ziua prezentă, la clipa trecătoare. Să nu ne mai facem probleme, oare ce se va întâmpla mâine. Să preţuim valorile autentice, să iertăm, să uităm şi să iubim. Avem o singură viaţă pământeană, merită să fie trăită din plin pe măsură ce o parcurgem. Cam aşa văd eu fericirea.”

Paradoxul identității, pe care îl trăim astăzi și noi, vine din „instinctul de conservare a specificului naţional într-o epocă de globalizare, de ştergere a identităţii unui popor prin limbă, cultură şi adoptarea altor modele, străine de istoria  noastră milenară”, interveni părintele Paisie. „Îmi place acest instinct.”




2 comentarii:

  1. Frumoasă şi cuprinzătoare această recenzie care ne introduce în sfera romanului, dragă Doina. Felicitări autorului, pentru abordarea unei teme de acută actualitate! Ce mi-a plăcut foarte mult, în timp ce parcurgeam pagina, erau iile cu altiţă şi şire, chilimurile, fugătorul... adică o ilustrare concretă a identităţii aflate la îndemâna noastră. Dacă ştim să preţuim trecutul, şi pe cei care-l tezaurizează. Doina, tu ştii şi înfăptuieşti la modul real un act de pioasă reconstituire a istoriei care ne ajută să vedem rădăcinile neamului, adânc înfipte în solul patriei. Detractorii n-au decât să ia aminte: "Căci tot ce-i românesc nu piere/ Şi nici nu va pieri". Mi-a plăcut şi descrierea naturii, are picturalitate şi chiar te transpune într-un spaţiu mioritic. Felicitări pentru promovarea unui asemenea gen de cultură, de care avem nevoie cu toţii, tineri sau adulţi!Mulţumesc pentru o lectură minunată.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ambele prezentări ale acestui roman sunt suficient de edificatoare în ceea ce privește tema principală și modalitățile de abordare a acțiunilor desfășurate, fie ele în viața de pe pământ, fie în viața de dincolo, în cea veșnică. În plus citatul din primul text, precum și altele, mai mici ca întindere, dar numeroase și excelent alese, din a doua prezentare - o recenzie lăudabilă, reușesc să mă introducă în atmosfera generală a acțiunii-coloană vertebrală a romanului, să respir același aer cu personajul principal și să înțeleg cât de greu este să-ți descoperi propria identitate, apartenența la o familie, nație și credință, în prezența unor schimbări social-politice radicale proprii societății în care trăiești și al cărei produs ești cel puțin parțial. Am fost martor al acestor treceri de la un regim politic la altul, am suferit întocmai cum arată eroul acestei roman pe care-l socotesc ca fiind profund realist, social și, firește, roman de dragoste. Felicitări autorului, felicitări domniei voastre pentru prezentare!
    Vă mulțumesc pentru acest dar, distinsă prietenă Da Dobrean! Toate cele bune, cu inspirație maximă și împliniri pe măsură!

    RăspundețiȘtergere