Repere biografice

- 1923, 1 decembrie: Achim Săniuţă vede lumina zilei în comuna Ţânţari din inima Ţării Bârsei, al cincilea din cei şase copii ai familiei Săniuţă: Anica, Didina, Gheorghe, Lucica, Achim şi Paraschiva;

- 1930 - 1934 : urmează clasele primare în comuna natală, apoi în Braşov, unde se mută întreaga familie;

- 1935 - 1942 : face studiile gimnaziale şi liceale la liceul « Dr.Mesota » din Braşov;

- 1949 - 1954 : îl găsim ca student la Facultatea de Silvicultură a Institutului Forestier din Braşov. Sunt anii primelor poezii, în care se leagă prietenia de o viaţă cu inginerul şi poetul Radu Cârneci, viitorul secretar al Uniunii Scriitorilor din România.

- 1950, 21 septembrie: se casătoreşte cu Maria Dobrean, absolventă a liceului din Gheorgheni.

- 1954 - 1984 ; il găsim angajat pe rând, ca inginer şi profesor-inginer, la: Ocolul Silvic din Lunca Bradului, Şcoala Medie din Subcetate (astăzi Grupul Şcolar « Miron Cristea »), Şcoala profesională din Topliţa, Intreprinderea Forestieră din Topliţa, Liceul Industrial nr.1 din Topliţa (astăzi Grupul Şcolar « Mihai Eminescu »). Este perioada în care desfaşoară o febrilă activitate culturală, fiind membru al Cenaclului literar din Topliţa, al Cenaclului revistei « Vatra » din Târgu-Mureş.

- 1984, în iunie: se pensioneaza, rămânând în Topliţa până în1995.

- 1993: decesul soţiei sale îl marchează profund.

- 1995: se mută la Târgu-Mureş, în apropierea fiicei sale Doina-Suzana. Aici vine în contact cu personalităţi ale vieţii literare mureşene: Nicolae Baciuţ, Mariana Florea, Lazăr Ladariu, Corneliu Anca etc.

- 1997, la 16 mai : se stinge din viaţă la Târgu-Mureş, unde se odihneşte alaturi de soţia sa.

Doina - Suzana Săniuţă Pop

Argument

Despre omul trecut în veşnicie putem spune că a avut o personalitate puternică, fiind dăruit de soartă cu o minte strălucită.

A predat: matematici, desen tehnic, muzică, sculptură în lemn, fizică, tehnologie, rezistenţa materialelor etc., fiind, după spusele regretatului profesor Virgil Budan, “singurul profesor care cunoştea profund atâtea discipline, încât putea să le predea pe toate elevilor”.

A fost un autodidact, a citit enorm şi şi-a format o vastă cultură.

A făcut planuri de case, măsurători de pământ, a proiectat şi executat mobilă pirogravată, a cântat la vioară, mandolină, fluier.

A scris sute de poezii pentru oameni mari şi poveşti în versuri pentru copii. Împreună, am crescut în lumea cărţilor, ascultându-i versurile recitate în sunete de mandolină.

Am rămas în suflet peste ani cu aceste poezii şi cântece care ne-au îmbogăţit, creându-ne o lume de sentimente, o lume a noastră. Acesta este darul pe care l-am primit de la părintele nostru Poetul, Profesorul, Inginerul Achim Săniuţă, care şi-a semnat poeziile cu pseudonimul Sachim Bârsanu, în amintirea obârşiei sale, a Braşovului său iubit.

Spiritul lui este aici, cu noi, trăind prin versurile sale, în sufletele noastre, ale copiilor, nepoţilor, elevilor săi, ca şi ale tuturor acelora care l-au cunoscut şi ascultat.

Editarea postumă a celor mai frumoase poezii este o datorie sufletească a noastră, un act de profundă pietate şi recunoştinţă, un act de izbăvire.

Dacă ar fi trăit, cu siguranţă, aceste poezii ar fi fost dedicate nepoţilor săi: Alina-Claudia, Mihai-Achim şi Alexandru, care reprezentau pentru el prelungirea în timp a gândirii şi simţirii sale nobile, deci viitorul.

Rodica Săniuţă Calinovici

Doina-Suzana Săniuţă Pop

Târgu-Mureş, la 15 martie 2009

Despre visători şi despre cânt

Tatălui meu, Achim Săniuţă

O să vină line, calde ploi,

clocot de cireşi ce dau în floare,

ceruri’nalte, albastre domuri… Noi

vom fi pe ce tărâmuri, oare?

Râuri s’or întoarce spre izvor,

nopţi vor creşte uşor din zile blânde.

Păsări albe - strigăte în zbor

vor mai rătăci, dar când? pe unde?

S’or mai legăna în dulce boare

liliecii cu miros de vânt ?

Cine-şi va aduce-aminte, oare,

despre visători şi despre cânt?

Doina-Suzana Saniuţă Pop, Târgu-Mureş, 1982

Prefaţă

Te-am chemat la mine,

străine,

şi ţi-am dat un scaun să stai.

Mi-era aşa de urât singur!

Nu ştiu cum s-a făcut

că aseară

Steaua Păstorului,

cu rază mai clară

ca oricând,

mi-a împletit, visând,

O poveste…

Ştii,

stăteam cu-o mână sub bărbie

şi priveam pe fereastră

cum, ici şi acolo,

pe bolta încă albastră,

se aprindeau aşa vii

stelele.

Dintr-un colţ de geam

un păianjen,

Cine să-l ştie? –

mi-a adus andrelele

cu care şi-a împletit pânza de fir.

De ce o fi făcut asta,

eu singur mă mir,

Nu ştiu.

Bag seamă că poate,

Vezi tu?,

el împreună cu steaua

gata să treacă hotarul apusului,

mi-au dat vârtej fusului,

care,

din caier de gânduri

mai alb decât neaua,

să-mi împletească aieve un vis,

când şoapte,

purtate pe aripi de vânt,

veneau să mă-nveţe să cânt.

De ce? Acum

nu aş putea să-ţi spun,

dar uite, vezi tu?

Eu cânt,

şi cânt un fir de poveste…

Desigur că pentru tine

faptul acesta

nu-i nici o veste,

dar mie,

străine, mie,

întocmai ca razei de soare portocalii,

cântând,

mi se îndoiesc plutele

în ordinea vântului serii

şi umbrele lor mi s-alungesc

cu chipuri ciudate

pe marginea apelor mele, scăldate

de dorul, prea mare,

cu care

aşa de puţin mă-mplinesc…

Te-am chemat la mine,

străine,

şi ţi-am dat un scaun să stai.

Mi-era aşa de urât singur!

Altul n-am mai aproape.

În casa mea, poate,

te vei simţi stingher.

Aş vrea să-ţi aduc ceva

să-ţi răcoreşti setea,

dar uite că n-am.

Sufletul meu,

aşa cum ţi-l dau,

ia-l!

E tot ce pot să-ţi cinstesc

în casa mea,

frate,

eu.

Eu

Sunt energii clocotitoare-n mine

Şi tânăr simt că sunt, aşa sunt eu.

Mi-au dat târcoale greutăţi mereu,

Dar n-am lăsat niciuna să mă-ncline.

Din tot ce-am adunat şi am s-adun

Nu voi lăsa nimica la o parte

Căci gându-l port, hăt peste zări, departe

La era-n care zorii nu apun.

Din primăveri ca astea seva-mi trag.

Tot câmpul mi-e arat. Sămânţa-i vie

Şi-o voi griji în rod să nu-ntârzie

Că-s dintr-un neam de oameni, ce mi-e drag,

Care-au trudit din greu şi seara-n prag

Visau să-mi lase rodul muncii mie.

La tulpină de veac

M-am născut la tulpină de veac,

În răscruci de ev m-am născut,

Cu darul vieţii, singurul scut

Şi singurul leac.

Cred, am crezut şi voi crede mereu

În raza de soare văzută mijind,

În floarea ce-o văd înflorind,

În oameni şi-n eu.

Porni-voi ca moşul în munţi, la Buzău,

Să-mi apăr avutul, porni-voi.

Cădea-vor copacii cu frunze şi foi

Şi nu-mi pare rău.

Vor creşte vlăstare, sunt sigur,

Din mine vor creşte, ca dintr-o carte.

Cu gândul mă duc mai departe

Să nu fiu tot singur.

Împlinire

Eu n-avui drumul luminat de soare

Cum l-au cei tineri şi-l au copiii mei.

Mai greu un pic, l-am tras spre-un fund de zare,

Cum am putut să-l trag, printre mişei.

Nu-s os de domn şi nu sunt nici misit

Părinţi şi moşi n-au fost nicicând slugăi,

Statornici au rămas cum i-au găsit

Acele unde tulburi cu cei răi.

Când bălăceau pe drumuri ape verzi

De miroseau precum mocirla-n smârc,

Orânduiţi de rotofei obezi

Cum mai suna gârbaciu-ntors din sfârc!

Sunt bucuros că l-am aflat, că ştiu

Mai abitir cu-atâta, să cunosc

Menirea mea, argintul ei cel viu,

Tăria asta cu balsam de mosc.

De-aceea trunchiul meu e plin de muguri

Jur împrejur de mine, spre lumină.

Întinsul câmp mi-e tot brăzdat de pluguri,

O toamnă blândă simt că va să vină.

Mizar

Simt câteodată atâta dor în mine

Şi sufletul atât mi-l simt de plin

Că trebui să mai picur din preaplin

Şi picurii aceştia-i pun în vine.

Mi-e câteodată gura arsă toată

De cum alerg prin soare, prin arşiţă,

Şi caut atunci fântâna la portiţă

Să beau o cupă plină dintr-odată.

Nu-s peregrin cu dorurile mele.

Sunt cuibul lor şi vin la mine stol.

Îmi fac adesea casei rotogol.

Voi împleti o glugă dintr-acele

Cu firul ca mătasea, în andrele,

Cu Ursele să dau prin rime ocol.

Poeziei

În sufletu-mi, Erato,- ţi port un cult

Şi de aceea-ţi cat altarul eu,

Ca să-ţi revărs fiinţă şi tumult,

Prea plinu-acesta, mult prea mult mereu.

Mi te-ai ivit cu chipuri felurite,

M-ai încercat să-mi vezi iubirea, şi-n

Oglinda apei mele mălurite

Mi te-ai răsfrânt cu chipul tău de crin.

Cum aş putea petalele subţiri,

Gingaşa ta corolă să o mângâi,

Dacă n-ar fi aşa, ca în priviri,

Să nu-mi răsari din toate , Tu, întâi?

Ediţie îngrijită (tehnoredactare, coperta şi impresii de cititor)

de Doina Dobreanu

Sachim Bârsanu, originar din Ţara Bârsei (Braşov), este pseudonimul liric al lui Achim Săniuţă, cunoscut profesor – inginer la Topliţa, judeţul Harghita.

Apariţia postumă a acestui volum de versuri se datorează fiicelor sale, doamna Dr. Doina-Suzana Pop şi doamna Rodica Calinovici, care îl consideră un pios omagiu adus părinţilor lor, înfăptuind astfel dorinţa semnatarului acestor poezii, exprimată în poezia Peste o sută de ani, de a „râde-ntr-o carte prin pagini,/ În amintiri şi-n imagini”.

Volumul se deschide cu poezia Prefaţă, în care poetul mărturiseşte intenţia să cânte „un fir de poveste”. Versurile sale ne spun povestea proprie, care devine povestea unei generaţii, a unui neam şi popor, a omului, în general.

Sachim Bârsanu abordează eternele teme lirice: zbaterile eului liric, iubirea, istoria, natura, singurătatea etc., pe care le modelează în sonete, în vers clasic sau modern, dar şi în ritmul şi metrul poeziei populare.

Citind poeziile lui Sachim Bârsanu, impresia este că acestea sunt izvorâte din preaplinul sufletului său, un spirit incandescent, plenar, solar, „argint viu” (Împlinire), că registrul lor imagistic este în strânsă concordanţă cu mişcări sufleteşti nebănuite. În acest sens, poetul se confesează cu sinceritate astfel: „ Simt energii clocotitoare-n mine” (Eu), „Trunchiul meu e plin de muguri” (Împlinire), „Simt câteodată atâta dor în mine!” (Mizar), „Vreau mustul gliei să-l prefac în roade” (Mustul gliei), „Mi-am mlădiat fiinţa ca s-ajung/ Scânteia minţii să mi-o semăn stih” (Spre semne).

Inspiraţia o găseşte în problematica eului, în istorie, în legendele şi doinele populare, în contemporaneitate, în freamătul misterios al naturii, în mitologie.

Poeziile lui Sachim Bârsanu comunică o bogăţie de trăiri sufleteşti şi de atitudini: nostalgia copilăriei pierdute „sub Tâmpa” (Copilul), dar şi dorul de cei rămaşi „acasă” (Nu-i colb pe chipul vostru drag), extazul în faţa miracolului naturii (Faptul zilei, Răsăritul, Vară, Toamnă, Iarna, Cadru romantic), sentimentul de comuniune cu pământul personificat, cu universul şi cu stihiile naturii (Fruct), bucuria reîntâlnirii unui vechi şi drag prieten (Scrisori. Lui Radu Cârneci) ca şi cea a regăsirii unei vechi iubiri (Muguri noi).

Emoţionante sunt poeziile în care poetul îşi elogiază pământul străbun (Stăpânul dac, Inscripţie), neamul (Sămânţa neamului, Hora), limba maternă (Legământ:

„ Grăire, cea mai dulce-ntre surori/ Cu versul cald şi blând, ca de crăiţă”), dascălii (Dascălul, La marii dascăli), totodată iubirea şi viaţa (Omagiu), dar şi neamul de Dobreni din Subcetate, din care descinde soţia sa, Maria (Pe-un motiv de baladă, Imn Dobrenilor).

Prin universul liric al poeziilor sale, prin sinceritatea trăirilor şi a expresiei, şi nu numai, îl simţim pe Sachim Bârsanu un demn urmaş al clasicilor literaturii române: George Coşbuc şi Lucian Blaga, Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi.