1. Semnal:
De la profesoara Doina Dobreanu din Subcetate de Mureș am primit noua sa carte, „Bucuria lecturii”. O scrie și o editează cu bună știință și cu bună credință, așază într-o nouă lectură capitole importante din literatura română omise, în schimb, pe nedrept din comentariile actuale: Alexandru Odobescu, Ion Agârbiceanu, Octvian Goga, Ionel Teodoreanu, Mihail Sorbul, Perpessicius, Eugen Lovinescu, acestora alăturându-le opere ale literaturii contemporane care au iscat dezbateri nuanțate, ample, uneori contradictorii, cuprinse în limbaj critic superlativ, dar și îndoielnic, opere de genul „Jurnalul de la Păltiniș” de Gabriel Liiceanu sau „Despre îngeri” de Andrei Pleșu.
De la profesoara Doina Dobreanu din Subcetate de Mureș am primit noua sa carte, „Bucuria lecturii”. O scrie și o editează cu bună știință și cu bună credință, așază într-o nouă lectură capitole importante din literatura română omise, în schimb, pe nedrept din comentariile actuale: Alexandru Odobescu, Ion Agârbiceanu, Octvian Goga, Ionel Teodoreanu, Mihail Sorbul, Perpessicius, Eugen Lovinescu, acestora alăturându-le opere ale literaturii contemporane care au iscat dezbateri nuanțate, ample, uneori contradictorii, cuprinse în limbaj critic superlativ, dar și îndoielnic, opere de genul „Jurnalul de la Păltiniș” de Gabriel Liiceanu sau „Despre îngeri” de Andrei Pleșu.
Doina Dobreanu, semnându-și și argumentând „bucuriile lecturii”, le numește vârste literare, din conspectele sale de lectură făcând parte scriitori harghiteni, între aceștia: Ionel Simota, Ion Nete, Dumitru Hurubă; scriitori prezentați în revista „Lyceum” sau scriitori străini, traduși la noi acum în ediții complete, cum este cazul lui Cornelius Rayen. Registrele lecturilor sale sunt, așadar, diverse, mereu surprinzătoare, instituind ideea de act al lecturii prin unicitatea valorilor literare și putința lor de participare la dinamica actualității. Preocupările lui Mihail Sadovenu pentru textele sacre, crarea premiselor pentru literatura noastră a bildungsromanului prin „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, elementele de comedie tragică la Mihail Sorbul, limbajul ceremonios al tainei în „poezia obârșiei” la Lucian Blaga, euharistia poetică la Octavian Goga sunt prin „Bucuria lecturii” sublinieri exegetice pe ideea „opera aperta”. O generoasă deschidere prin „Bucuria lecturii” o face Doina Dobreanu spre lirica românească de inspirație religioasă. Pornind de la versurile lui Vasile Voiculescu: „Tu ești prea sus, lumina de la tine/ Îmbătrânește ca să ajungă pân′ la noi”, autoarea cuprinde într-o expresivă sinteză, incursiune cum o numește, lirica lui Dosoftei, Timotei Ciparu, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Lucian Blaga, Ion Pillat, Tudor Arghezi, Aron Cotruș, Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru, deschizând câmp de interpretatre spre lirica lui Ștefan-Augustin Doinaș, A. E. Bakonsky, Valeriu Anania, Nicolae Dabija…
Sunt de asemenea suple, reverberante ideile referitoare la apropierea lui Constantin Noica de momentul Maiorescu, existența noastră spirituală și prezența îngerului păzitor, satul ca Eden terestru, personalități exponențiale ale spațiului românesc, destine strălucitoare avându-și destinul sub mână criminală. Nu întâmplător așază Doina Dobreanu la finalul fișelor sale de lectură comentariul la „Ultima bătălie” de Cornelius Rayen, în traducerea lui Nicolae-Dan Cetină, și un text din finalul cărții în care personajul Ilse, ieșind din pivnița unde se ascunsese în timpul în care Berlinul a fost asediat, recuperează treptat din semnele de umanitate pierdute, reușind cel mai firesc și mai omenesc sentiment, acela al plânsului, căci peste orașul muribund apăreau inflorescențele primăverii. Emoțiile acum nu mai mor, ci învie din propria cenușă, precum viața, omul, ideile, așteptările, nădejdile nicicând strivite pe deplin.
„Bucuria lecturii” descoperă umanitatea operei literare. Câtă frumusețe ne aduce, așadar, profesoara Doina Dobreanu prin această carte!
Valentin Marica, în Emisiunea „Vitralii”, la Radio Târgu-Mureș, 24 mai 2012
2. Cornelius Ryan, Ultima bătălie [1],
2. Cornelius Ryan, Ultima bătălie [1],
în „Bucuria lecturii”, p. 130-136
Cartea, publicată în 1966, relatează, într-un stil dens, exact şi sobru, povestea bătăliei pentru Berlin, ultima ofensivă împotriva celui de-al Treilea Reich al lui Hitler. A avea o asemenea carte, cu textul integral tradus în limba română şi cu toate fotografiile documentare ale ediţiei princeps, este un eveniment şi o mare bucurie, pe care le datorăm integral domnului Nicolae-Dan Cetină și Editurii Sebastian Publishing House din Târgu-Mureș.
Cartea este scrisă de Cornelius Ryan, corespondent de război pentru războiul european în anii 1943-1945, până la căderea Berlinului. Cum însuşi autorul mărturiseşte, la realizarea acestei cărţi au contribuit mai mult de două mii de oameni. Riguros, scriitorul anexează lista celor care au fost implicaţi în „ultima bătălie” şi care au contribuit cu informaţii la această carte: militari din armatele aliate (americani, britanici, ruşi), militari germani, berlinezii care au locuit în oraş sau în împrejurimile lui în timpul lunilor martie-aprilie 1945, dar şi francezi, danezi, olandezi, suedezi.
„Cu toate că această carte include relatări ale luptei, nu este un raport militar – menţionează autorul în prefaţă. Mai degrabă este povestea oamenilor obişnuiţi, atât soldaţi cât şi civili, care au fost prinşi în disperarea, dezamăgirea, teroarea şi suferinţa înfrângerii şi a victoriei”. (p.9) Aşadar, povestea este adevărată, cu personaje reale şi cu întâmplări autentice, dezvăluite de personajele-martori, supravieţuitorii ultimei bătălii.
Cartea, alcătuită din cinci părţi cu titluri sugestive - Oraşul, Generalul, Obiectivul, Decizia, Bătălia – este precedată de o Prefaţă - Ziua A, luni, 16 aprilie 1945 şi este însoţită de Notă cu privire la pierderi, Soldaţii şi civilii: Ce fac ei astăzi, Bibliografie, Mulţumiri şi Indice.
Autorul începe naraţiunea prezentându-ne oraşul Berlin cuprins de suferinţa provocată de al 314-lea raid Aliat. „În această dimineaţă luminoasă […] berlinezii au ieşit afară precum locuitorii grotelor din neolitic. […] Oricare erau speranţele şi temerile lor, oricare era loialitatea sau convingerea politică, berlinezii aveau în comun o singură dorinţă: acei care au supravieţuit încă o noapte, erau hotărâţi să mai trăiască încă o zi. […] Era miercuri, 21 martie 1945, prima zi de primăvară”. (p. 17) Atmosfera care domneşte în oraş este de un tragism zguduitor: „În timp ce noaptea de primăvară se aşternea, oraşul lua o înfăţişare de deşert. Berlinul, ca un colos ruinat, fantomatic şi vulnerabil, se întindea în lumina palidă a lunii, oferind o ţintă vizibilă pentru inamicul care acţiona pe timp de noapte. Sub pământ, berlinezii aşteptau bombardierele şi se întrebau care dintre ei vor mai fi în viaţă până dimineaţă”. (p. 69)
În partea a doua, atenţia scriitorului se fixează asupra generalului-colonel Gotthard Heinrici, căruia, la sfârşitul cărţii, scriitorul îi mulţumeşte călduros pentru contribuţia la scrierea acesteia, prin numeroasele interviuri, prin documentele şi jurnalele de război, consemnările personale pe care i le-a pus la dispoziţie, un om „de o demnitate şi onoare”cum rar se poate întâlni. Generalul participase la ofensiva din Rusia şi era recunoscut pentru calităţile sale excepţionale de conducător, de necontestat, deşi nu fusese niciodată un favorit al lui Hitler. Numit de acesta, în locul lui Heinrich Himmler, la comanda Grupului de Armate Vistula, care avea să stăvilească invazia Aliaţilor în Berlin, Heinrici soseşte la Zossen în dimineaţa de 22 martie, „ceţoasă şi rece”, tocmai când „fazanii aurii” (privilegiaţii elitei naziste) emigrau.
În partea a treia, Obiectivul, scriitorul ne relatează, apelând la tehnica cinematografică a clişeelor, scene, momente de vârf, de o deosebită importanţă şi tensiune, din activitatea forţelor de acţiune din cele două tabere militare, dar şi consecinţele dezastrului pe care îl implică confruntarea forţelor beligerante.
Cartea demolează acel mit că Roosevelt ar fi responsabil pentru zonele de ocupaţie ale Germaniei şi pledează, prin argumente, că planul a fost britanic: „La Ialta au fost luate ultimele mari decizii din timpul războiului […] Pe 11 februarie 1945 cei Trei Mari au acceptat oficial zonele care le redeveneau. Totuşi, după 16 luni de confuzie şi ciorovăială, SUA şi Britania erau în sfârşit de acord. Planul de ocupare bazat pe schema iniţială numit Rankin C, cunoscut acum de militari ca Operaţiunea Eclipsa, conţinea însă o omisiune copleşitoare: nu exista nicio prevedere de niciun fel cu privire la accesul anglo-american spre Berlin. I-au trebuit lui Stalin numai şase săptămâni pentru a viola înţelegerea de la Ialta. În interval de trei săptămâni de la conferinţă, Rusia a înlăturat guvernul României ocupate de sovietici […] Dispreţuitor, Stalin părea că şi-a întors spatele şi nu mai lua în seamă esenţa pactului de la Ialta, care statua că puterile Aliate vor sprijini popoarele eliberate de sub dominaţia Germaniei hitleriste şi …a fostelor state satelite ale Axei… în crearea instituţiilor democratice, conform propriei lor voinţe”. (p 174-175)
În partea a treia, Decizia, tensiunea creşte, ritmul devine mai alert, scenele relativ scurte urmăresc alternativ starea de fapt în diversele planuri ale naraţiunii: Cartierul General al lui Eisenhower, comandantul suprem, de la Reims, sediul lui Stalin din Kremlin, Bunkerul lui Hitler, Fronturile de Est şi de Vest. Urmărind lupta marilor puteri aliate pentru supremaţia în capturarea Berlinului, pregătirile masive pentru atac ale celor trei grupuri de armate ruseşti, care aveau să angajeze 1 593 800 de oameni şi o densitate de artilerie incredibilă, de 250 de tunuri pe km de front, înaintarea vertiginoasă a ofensivei anglo-americane spre râul Elba, pregătirea grupului de Armate Vistula pentru apărarea Berlinului, cartea suscită şi întreţine viu interesul cititorului pagină de pagină. Ni se dezvăluie disputele şi neconcordanţele strategice ale Aliaţilor: dacă pentru Einsenhower, Berlinul nu reprezintă un obiectiv important, Churchill, în schimb, consideră că Aliaţii ar trebui să captureze capitala Germaniei înaintea ruşilor; la Moskova, Stalin îi convoacă pe mareşalii Konev şi Jukov pentru a stabili planul de atac împotriva Berlinului, ordonă acestora să pregătească ofensiva cu o lună mai devreme faţă de data pe care Stalin o comunicase lui Eisenhower, apoi dă de înţeles Aliaţilor, prin mesajul său, că nu are nici un interes în ceea ce priveşte capitala Germaniei. Ne şochează contrastele acelor zile tensionate, premergătoare asaltului Berlinului: în vreme ce armatele descoperă în drumul lor spre Berlin lagărele de concentrare ale lui Hitler cu sutele de mii de deportaţi şi cu dovezile morţii a milioane de oameni, la Berlin se pregăteşte emisiunea comemorativă de timbre pentru ziua de naştere a lui Hitler, 20 aprilie.
Ultima parte a cărţii, Bătălia, înfăţişează momentul culminant şi deznodământul acţiunii: asaltul şi capturarea Berlinului.
Lupta ultimei bătălii pentru Berlin începe luni, 16 aprilie 1945.
Pe malul estic al Oderului, de-a lungul frontului 1 Bielorus, oamenii din armatele mareşalului Gheorghi Jukov aşteptau ora zero – ora 4 dimineaţa. Când semnalul a fost dat, „trei flăcări roşii s-au ridicat brusc în aerul nopţii”, apoi cele 140 de reflectoare antiaeriene imense […] au focalizat direct poziţiile germane”. Liniştea adâncă este spartă de „furtuna de foc” a celor 200 000 de tunuri ale lui Jukov, revărsată asupra poziţiilor germane.
Atacul este apocaliptic, de proporţii cosmice, descris în imagini vizuale şi auditive hiperbolice: „ca un zgomot asurzitor şi cutremurător frontul a erupt în flăcări”, „ în depărtare pădurile au început să ardă”; „uraganul exploziilor a fost atât de intens încât s-a creat o perturbare atmosferică”; „intensitatea sunetului era stupefiantă”; „proiectilele rachetă au vuit ieşind din lansatoare în pâlcuri incandescente şi au lăsat dâre lungi şi albe în urma lor”; „Valuri de trupe de şoc traversau Oderul”. „Tumultul bombardamentului”, „erupţia flăcărilor armelor”, „sunetele înfiorătoare”, „zgomotul înfricoşător”, „tunetul violent al tunurilor” creează celor implicaţi impresia că era vorba de „un spectacol fantastic”.
După 35 de minute, „brusc, bombardamentul s-a încheiat, lăsând în urmă o linişte uimitoare”. (p. 376-378)
Exact la ora 6 dimineaţa, trupele Frontului I ucraninean ale lui Konev au atacat peste râul Neisse. Bombardamentul este „la fel de nemilos ca cel al lui Jukov” şi „mări de flăcări s-au extins de la râu pe o adâncime de câteva mile” (p 383) Konev era mânat de ambiţia de a ajunge la Berlin înaintea lui Jukov, dar şi de teama – de fapt teama insuflată de Stalin însuşi – că forţele lui Eisenhower vor ajunge înaintea Armatei Roşii şi germanii vor încerca să încheie o pace separată cu Aliaţii Occidentali.
Lupta continuă, pe fronturile de Est şi de Vest, cuprinzând Berlinul ca într-un cleşte. În Führerbunkerul său de la Berlin, Hitler refuză să înţeleagă că lucrurile sunt atât de serioase. Birocraţii mari şi mici îşi pregătesc fuga, în timp ce populaţia rămâne, în majoritate, pe loc. „Berlinezii învăţaseră să trăiască cu bombardamentele şi să anticipeze raidurile care aveau o regularitate aproape de ceasornic” (p.455). Conştient că sfârşitul venise, Hitler îşi anunţă generalii, consilierii, armatele sale şi poporul german că intenţiona să preia personal apărarea oraşului şi că în ultima clipă se va împuşca. În cele din urmă, şi-a dictat testamentul, s-a căsătorit cu Eva Braun şi s-au sinucis în Führerbunker în data de 30 aprilie.
„Permanent, în timp ce marile şuvoaie de oameni umpleau şoselele care duceau spre poduri, proiectilele cădeau între ei”. S-a estimat că douăzeci de mii de oameni au fost ucişi şi răniţi în timpul exodului disperat. Când proiectilele au încetat să cadă, refugiaţii s-au aruncat la pământ. „Bărbaţi, femei şi copii au dormit acolo unde au căzut: pe pământ, în şanţuri, în case goale, în vehicule abandonate, pe marginea drumurilor şi chiar pe şosele. Erau în siguranţă acum. Ultima bătălie se sfârşise.” (p. 554)
Valoarea documentară şi istorică a cărţii este amplificată de incontestabile virtuţi artistice ale scriitorului - resurse importante care asigură autenticitatea evocării. Dintre acestea amintim în primul rând arta povestirii, realizată prin înserarea în naraţiunea, făcută din perspectiva scriitorului omniscient, a numeroase secvenţe de poveşti adevărate, convingătoare, trăite intens, reprezentând momente cruciale de neuitat, situaţii limită din viaţa unor persoane reale, militari sau persoane civile, spuse de ele înseşi, din perspectiva personajului martor supravieţuitor, sau de persoane apropiate. În acest spectacol de proporţii copleşitoare pe care cartea ni-l înfăţişează, autorului îi revine rolul de regizor. Remarcabilă este şi arta portretului, arta prezentării unor personalităţi importante ale acestui moment istoric, în complexitatea lor: aspect fizic, moral, comportamental (Gotthard Heinrici, Konev, Jukov, Stalin, Einsenhower, Hitler, Montgomery etc.), dar şi arta descrierii unor scene de luptă, a atmosferei terifiante, de apocalipsă, din oraşul bombardat în timpul sutelor de raiduri aviatice.
Ultima bătălie ne face să retrăim grozăviile celui de-al doilea Război Mondial, dar, din mărturia uneia din berlinezele supravieţuitoare, Ilse Antz, cu care autorul îşi finalizează naraţiunea, înţelegem mesajul optimist al cărţii: speranţa şi încrederea că viaţa trebuie să învingă. Ieşind din pivniţa unde se ascunsese în timpul în care Berlinul a fost asediat, Ilse observă, privind în jurul său:
„Soarele strălucea şi primăvara venise. Pomii înfloreau; aerul era înmiresmat. Chiar şi în acest oraş chinuit, muribund, natura aducea viaţa înapoi. Până acum nimic nu mă atinsese; toate emoţiile erau moarte. Însă în timp ce m-am uitat pe deasupra parcului, unde primăvara venise, nu m-am mai putut controla. Pentru prima dată de când începuse totul, am plâns”. (p. 555)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu