Convorbire cu inginerul Gheorghe TRIFAN, la Subcetate

(Fragment din viitoarea carte „La obârșie, la izvor..., 3 - Convorbiri la Subcetate”, de Doina și Vasile Dobreanu)

Doina Dobreanu: „Acasă” nu e un loc anume. „Acasă” e un sentiment. Ce stare de spirit trăiţi, domnule Gheorghe Trifan, când vă întoarceţi la casa părintească din Subcetate? Spuneaţi că şi clopotele de la biserica din sat au un sunet, o reverberaţie şi un ecou aparte.

Gheorghe Trifan: Da! Vocea acelor clopote reprezintă, de fapt, vocea acestui acasă. Te întâmpină, te primeşte, urându-ţi bun venit acasă. Am convingerea că şi un astfel de sunet, ascultat în mod constant în copilarie, poate influența personalitatea în formare a fiecaruia dintre noi. L-am auzit chiar şi când sălăşuiam în burtica mamei. Clopotul mijlociu a fost schimbat în urmă cu 7 sau 8 ani. Clopotul mare și cel mic sunt originalele, fabricate în Austria, dacă-mi aduc bine aminte. Scrie pe ele. Când eram copil, urcam acolo adesea, ca să prindem bufniţe. Şi nu am reuşit niciodată să prindem una. Urcaţi pe schelele de lemn, aceste clopote masive (în clopotul mare poate sta înghesuit un om) ne încântau auzul cu un suntet extrem de plăcut, dacă erau lovite uşor cu degetul. Ce este de remarcat la ele, şi aceasta este o teorie întreagă privind fabricaţia, este reverberaţia după atingere. Ca un diapazon, cu cât sunetul dureaza mai mult, cu atât tehnologia de turnare este mai performantă. Vechii meseriaşi reuşeau chiar să scoată densităţi diferite de material pe axa verticală a clopotului. Sunetul este determinat prioritar de aliajul utilizat, în general cupru, staniu şi argint, şi de grosimea variabilă în peretele clopotului. Cele 3 clopote din Subcetate au şi o decoraţiune exterioară foarte frumoasă. Nu am avut timp să le fac o poză; dar sper că se va întâmpla şi asta.

Un alt aspect al noțiunii de acasă este dat de câmpurile energetice ale pământului natal. Te naşti şi creşti într-un spaţiu cu specificităţile sale energetice: anumite lungimi de undă; anumite frecvențe, anumite forţe energetice ale mediului natural, geografic și climatic. Şi cel mai important, aura energetică a simţămintelor celor ce ne-au dat naștere şi ne-au crescut. Mama şi tata ne acopereau cu energia lor protectoare chiar şi de la distanţă. Dragostea lor ne urmărea până şi în jocurile noastre. Se construieşte acolo matricea definitivă a fiinţei umane în devenire; se dezvoltă incipient acolo. Cum fiinţa umană este determinată în formare, de la orice om te poţi întoarce în timp să înţelegi valorile sub oblăduirea cărora a crescut şi s-a format. Deci acasă este acolo unde regăsesc valorile ce m-au format, începând cu familia și continuând cu colegii de şcoală, cu dascălii şcolilor prin care ne-am desăvârşit instruirea, mai mult sau mai puţin, fiecare după puterile lui. De aceea, legiuitorul statului ar trebui să ia seama la traseul complet de instruire şi formare al copiilor și al tinerilor.

DD: Aţi plecat la un moment dat de la Liceul Teoretic din Subcetate la Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş, apoi aţi urmat studiile la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi… „Toată viaţa ne căutăm binele…”, spuneaţi dvs...; este viața un drum al cunoaşterii sau un drum al Golgotei ?

GT: Lungă căutare! În folclor este un cântec vechi care spune aşa: „Căutându-mi binele/ Mi se gată zilele”… Mare înţepeciune duc cu ei bătrânii noştri! Pot afirma, fără tăgadă, că îmbogăţirea spirituală a unui om este strâns legată de mediul natural și social în care creşte și se formează ca om. Drumul dintr-un vârf de munte până în marile oraşe ale ţării noastre este mult mai lung decât cel făcut din spatele blocului până în marile oraşe. Bogăţia spirituală a unui copil crescut la ţară este foarte mare, mai ales când și părinţii iubesc, înţeleg și protejează natura. Atât mama, cât și tatăl meu erau mari cunoscători ai faunei şi florei locale, ai locurilor din spaţiul natal. Tata era specialist în plantele tămăduitoare pentru animale, mai ales la bolile de copită, el fiind vreme îndelungată maistru fierar şi potcovar de profesie; mama ştia bine, înainte de toate, florile încântătoare în forma şi culoarea lor, apoi cele cu uz medicinal. Era numită într-un ziar local „florăreasa din Subcetate”, iar bucuriile ei în materie de flori pot fi regăsite oricând în cusăturile şi în ţesăturile ei. Iarna, torcea cânepă sau ţesea până noaptea târziu, spre disperarea tatei. Zgomotul fusului de tors pe podeaua din bucătărie ţinea loc de somnifer. Bătaia vătalei de la stative ne ţinea veghea. Pasiunea mamei devenea coșmarul copilului din mine, pentru ca atunci când ţesea pânzeturi sau covoare în mai multe iţe, tehnologie cunoscută de ea prin anii 1965-1969, eu eram de serviciu toată după-amiaza la spete: „Ridică spata!”, „Bagă spata!”, „Scoate spata din urzeală!”. De lângă războiul de ţesut, stative cum îi spunea ea, se vedea pe geam joaca altor copii şi asta era o mare pedeapsă pentru mine.

Binele aparţine copilăriei, restul este o luptă, o permanentă luptă. Se spune ca tinerii trăiesc din viitor, bătrânii din trecut, şi la mijloc bărbații luptă.

În timp ce călătoream împreună spre Târgu Mureş cu trenul, am întrebat-o pe mama de ce pune mereu răul înainte în judecăţile ei. Mi-a răspuns, spre zâmbetul vecinilor de compartiment, că binele încape oriunde, de aceea. Înţelepciunea populară ne lipseşte mult astăzi, capacitatea celor vechi de a înţelege şi a decide dinlăuntrul fiinţei lor, fără judecăţi de gen analiză şi sinteză, depăşeşte forţa minţii noastre de azi. Capacitate de înţelegere veche; veche, ca drumul de ţară. În lipsa norocului, cunoaşterea este temelia binelui. Dar, în mod dialectic, progresul civilizaţiei este ca o urcare pe două scări. Scara cunoaşterii şi scara existenţei. Finalul acestui urcuş este un compromis dureros pentru civilizaţie. Cunoaşterea la începuturile ei avea scopul de a facilita efortul uman prin unelte și practici care să facă munca omului mai uşoară. Din păcate, spre final, cunoaşterea destinată preponderent diminuării cantităţii de muncă, duce viața omului spre lenevire, comoditate şi confort, până la efort zero. Această stare poate determina, în final, autodistrugerea ființei umane.

Ființa umană nu se poate forma fără muncă şi fără efort. Asta poate aduce omul la starea de primitivism. Adevărul, că singurul drum spre înţelepciune este suferinţa, nu poate fi ignorat. Concluzia, cum că trebuie neapărat să suferim, poate fi eronată pentru că şi necunoașterea poate fi o suferinţă. Suferinţa fizică se elimină prin rezultatul cunoaşterii, datorită ştiinţei şi tehnologiei, dar rămâne suferinţa psihică, cea care nu va putea fi eliminată chiar dacă inimile unor oameni devin tot mai împietrite. Contradicţia acestei susţineri se găseşte în lipsa simţămintelor. De ce creşte tot mai mult numărul oamenilor lipsiţi de sentimente şi de spiritualitate? De ce vedem tot mai rar doi tineri frumos îndrăgostiţi ? Pentru că nu poţi să simţi, dacă nu ai credință. Un final, în care omenirea se va închina banului, și nu sfinţilor săi părinţi, devine tot mai previzibil.

Binele este ca o traistă ţesută şi plină cu compasiune, înţelegere, dragoste, iubire, respect, hărnicie, dorință de cunoaştere, curiozitate, contemplare, etc., atribute în temeiul cărora omul are capacitatea de a se opri singur la hotarul dintre bine şi rău, dintre moral şi imoral. Nevoia de echilibru; balanţa între ceea ce gândeşti şi ceea ce simţi. Lipsa acestora te va face ne-om, conștientizat sau nu. Binele este relativ. Poate fi bogat sau sărac. Trebuie să dea de gândit faptul ca înţeleptul alege întotdeauna binele, cel sărac, înţelegând prin asta necesarul strict al vieţii. Pentru că el ştie că nu duce bogăţia, formă de exagerare, cu el. De la brahmani până la creştini s-au propovăduit acestea.

DD: Dacă porţi copilăria cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată, se spune. Ce reprezintă copilăria pentru dumneavoastră? Ce amintiri din copilărie vi le amintiţi cu plăcere, au putere de balsam sufletesc?

GT: În copilărie se construieşte matricea spirituală a fiinţei umane… Amintirea copilariei cu siguranţă are putere de balsam, dar şi de energizare. Ulterior copilăriei, omul ascunde adesea acele greşeli de care i-ar fi ruşine în prezent. Cred ca acestea devin marele paznic al vieţii noastre. Aceasta este partea ascunsă înlăuntrul propriei noastre armuri. Dar copilăria rămâne, da, o mare alinare în faţa suferinţei, şi atunci când nu a fost foarte fericită. Noi, cei prinşi între "vremuri", cum spunea Solomon Marcus, reţinem un moment din copilărie: să-ţi găseşti un moment de odihnă în troznetul lemnelor ce ard în sobă, pe un scăunel, şi să savurezi mirosul de fân din blana unei pisici care a dormit noaptea într-un pod de şură.

Am lăsat paragraful de mai sus doar ca să pot sublinia că fericirea poate avea o simplitate enormă. Starea de bine naşte doar din capacitatea de afecţiune, de iubire şi de dragoste şi mai ales de amintiri. Te poţi bucura în cele mai întunecate momente ale vieţii de lucruri foarte simple, dar numai atâta timp cât nu esti mort în credinţa sufletului tău. Copilăria este o întreagă poveste pentru orice om. Am cunoscut oameni care au avut o viată plină de suferinţă, începând din copilărie. Dar şi aceştia găseau cele mai frumoase amintiri tot în copilărie. Copilăria îl defineşte pe omul matur şi defineşte valorile acestuia dobândite prin cei ce l-au crescut, educat şi instruit. Să vorbeşti despre copilărie este simplu. Să scrii despre copilărie este enorm de greu. Este ca şi cum ai încerca sa-ţi faci autopsia pe viu. Sunt importante totuşi elementele definitorii în formarea personalitaţii. Într-o lume normală, toţi părinţii îşi iubesc copiii şi toţi copiii îşi iubesc părinţii, iar eu, sora mea şi fratii mei dragi, am crescut într-o lume mult mai normală, cred, decât lumea de astăzi. Hotarul între normal şi anormal este greu de stabilit, pentru că niciodată nu ştii pe care parte stai.

Un filozof antic spunea ca un copil se educă exact cum îndrepţi o nuia; prin ameninţări și lovituri repetate. Nu cred de loc în educaţia fără reguli şi fără disciplină, poate doar dacă dascălul va inventa calea spre autodisciplinare. Copilăria este o stare de inconştienţă fericită alungată spre cunoaştere. Tristeţea la un copil este un semn ancestral cu menire. Întâlnirea omului matur cu tristeţea unui copil va face întodeauna din acesta un om mai bun. Adesea în copilărie, mama ne povestea despre jalba unor ţărani moldoveni către voievodul Cuza: „Ia, doamne, din zilele noastre şi dă-le lui!”. Mama avea povești potrivite pentru orice moment din viaţa unui copil. Dacă vedea că uităm să punem apă la flori, ne povestea cât de mult iubea şi Isus florile. Daca foloseam cuvinte aspre faţă de alţi copii sau necuvenite faţă de cei vârstnici, ne dădea mereu exemple din viaţa lui Isus, toate în încercarea de a ne face mai buni şi de a nu lăsa să prospere răul din noi. Tata avea diferite poveşti cu animale si exemple din viaţa sa, chiar din razboi, prin care ne îndruma mereu pe calea cea dreaptă. Comportamentul şi atitudinea lor erau îndreptate numai spre creşterea şi educarea dreaptă şi cinstită a copilului. Port in memorie multe asemena poveţe. În fiecare copil sălăşuiesc doi lupi: unul rău şi unul bun. Copilul va deveni la fel ca lupul pe care-l hrăneşte mai bine.

Sau, dacă încercăm să nu recunoştem că am fost de faţă la un eveniment anume, mama nu ne bătea pentru minciună, ci ne spunea cu supărare că daca ai trecut puntea, nu poti spune ca nu ai văzut apa. Dacă foloseam agresiv cuvinte ca prost, tâmpit, sau fără minte, mereu ne amintea că nu poti fi deştept dacă nu-l înţelegi pe cel de lângă tine și, dacă ești cu adevarat mai destept, atunci ajută-l şi pe celălalat să înţeleagă.

Copii mici şi răi fiind, ne plăcea să ne bălăcim în apă, nu să ne spălăm cu apă. Şi ne dădea mereu povaţa Sfântului Pavel: trebuie să-ţi păstrezi curăţenia trupului tău, pentru că acolo sălăşuieşte Duhul Sfânt.

La pedeapsă, părinții au avut o înțelegere. Numai mama ne putea bate; tata nu, pentru că avea mâna foarte grea, mână de fierar. Și pentru asta, noi, copiii, am avut mare noroc la bătaie, deoarece mama era micuţă, firavă şi slăbuţă. Dar și aşa, când folosea nuielile din răchită (jordie), pişcătura de pe fese ne ţinea câte 2-3 zile. Asta până când, fratele mai mare, cu participarea mea, am convenit sa tăiem crengile răchitei până la înălţimea la care mama să nu mai poată ajunge. Ziua în care am pândit să vedem cum se descurcă dând fuga-fuga spre răchita din spatele bucătăriei să-şi ia nuiaua, ţopăiala ei în încercarea de a ajunge la cregi ne-a pus pe o straşnică distracție şi la hohotele noastre de râs s-au adăugat cele ale mamei, care, plină de bucurie, văzănd sclipirea de inteligenţă la copiii ei, ne-a admonestat numai cu dulcea ei vorbă: „Mă’, măgarilor!”.

Scumpa de ea! Când trebuia să ne ardă mai tare, o făcea cu durerea pe faţă şi apoi fugea în camera mică, să poată plânge singură. Dar bucuria noastra nu ţinea mult, precum şi cuminţenia. Lupul rău din noi ieşea mereu la iveală. Și cum nu mai ajungea la crengile de răchită, a trecut la vergelele pe care le folosea la stative. Nişte vergele late şi pişcăcioase, de 30-40 mm lăţime, groase de 5-6 mm si lungi de circa 1 m. Ei bine, dunga lasată pe funduleţe devenise mult mai lată şi mai roşie. Asta până când, împreună cu fratele cel mare le-am cărat din cămară în podul casei. Și iar ne-am ales cu „mă’, măgarilor” în hohote de bucurie. Râdeam și ne bucuram unii de alții.

Răutăţile noastre? Umblatul pe ascuns la borcanul cu zahăr, la tava cu prăjituri, la bărbânţa cu brânză din podul casei, la borcanul cu miere. Ştia că nu poate ascunde nimic de noi, dar tot încerca. Ca să ascundă mierea de noi, a pus o dată borcanul sus, pe blidar. Era un fel de dulap destinat păstrării veselei, construit din două părţi. Un dulap cu două uşi pentru vesela mare și, peste el, încă un dulap făcut pe 4 picioare, ce se sprijineau pe dulapul de jos, avâd în partea superioară două compartimente de vitrină, închise cu două uşi cu geam, unde se ţinea vesela de porțelan. Fratele mai mic a observat când mama a ascuns mierea deasupra glăjerului cum îi spuneam noi. Și, cu ajutorul meu, s-a urcat pe dulapul de bază de unde, ridicat de mine, trebuia să prindă borcanul. Ei bine, s-a întâmplat atunci o catastrofă. Glăjerul, fiind pe patru picioare, s-a înclinat, așa că ne-am pomenit cu farfuriile și cănile de porţelan venind peste noi. Pagubă mare de tot! Farfurii, pahare, cani… dezastru mare! Treaba aceasta s-a terminat aşa că aproape o săptămână nu ne-am mai scăldat în părău, nu cumva prietenii de joacă să ne vadă dungile roșii de pe fundulețele noastre. Regreta şi mama bătaia… dar vorba ceea: așa trebuia să fie. Nu se putea altfel.

Memorabilă a ramas și altă joacă. Găsisem la biblioteca din sat o carte din Editura „Biblioteca Școlarului”, Chimia pentru toți. Cu siguranță autorul nu s-a gândit că ar putea încăpea pe mâna noastră. Aşa că, am început să învelim bucăţi lungi de plastic tăiate din pieptene, sau din cozile periuţelor de dinți, în foiţe de staniol, lăsând la unul din capete o găurică făcută prin înfăşurare pe un ac de cusut. Aceast mic “creion”, aşezat direcțional pe un suport de tablă, odată aprins, pornea în zbor ca o rachetă, după ce-l încălzeam cu flacara unui chibrit. Una din aceste mici rachete luase o traiectorie așa de ciudată și de întortocheată încât se oprise în urzeala stativelor la care mama ţesea liniștită. Ei, treaba s-a lăsat iar cu dungi roșii pe funduleţele noastre. Dar, după ce ne-a trecut usturimea, fratele mai mare a avut o idee genial de periculoasă. Așa că a început o nouă aventură. Vorbea puțin și făcea multe. Îl urmăream şi încă nu înţelegeam ce face. La o vreme, am constatat că din tabla, pe care o tot ciocănea pe nicovala tatei, prinsese formă o mică bărcuţă, asa cam de 30 de cm. Apoi, a construit în mijlocul ei un suport solid, tot din tablă, iar când a pus acolo o ţeavă de 10 cm, cositorită la un capăt și cu un ajutaj de 1 mm spre spatele bărcii, am înţeles minunea; nu și riscul. Amândoi am instalat barca pe apă și, în timp ce umplea țeava cu benzină și apoi cutiuţa de sub această țeavă, tot cu benzină, fratele şi-a demonstrat și fantastica judecată, prevăzând ceea ce se va întâmpla. Așa că, dupa sfatul lui, el ţinea barca, eu am aprins benzina din cutiuță şi repede, repede ne-am întins pe burtă pe acoperişul pompei de apa de langă gard, urmărind cu precauţie peste marginea acoperișului de lemn ceea ce se va întâmpla. Suspansul a fost mare. Motorul cu reacțe al fratelui nu voia sa pornească. Probabil, ajutajul se înfundase. Focul de încălzire de sub motor ardea în continuare; deci urma inevitabilul: o explozie în toată regula. Bubuiala a fost enorm de mare. Țin minte că în maxim un minut fratele şi-a recuperat resturile de barcă din părău şi m-a luat cu el să ne ascundem o vreme în fânul din celna şurii. Și am stat ascunşi acolo cam 2 ore. Vecinii ieşiseră în drum, căutau şi întrebau. Mama nu înţelegea nici ea ce să raspundă. Toţi ne bănuiau, dar nu prea înţelegeau ce ar fi putut fi. Finalul și linistea a adus-o o presupunere cum ca unul din vecini, la circa trei case departare, o fi tras cu arma. Era vânator. Totuşi, a doua zi a facut o verificare și milițianul satului, dar și el a rămas fără răspuns. Secretul a fost păstrat cu mare stricteţe de cei implicați și mă gândesc azi că am dobândit atunci talentul de a recunoaște oricând și oriunde o formă de tablă ce a fost expusă exploziei. Norocul a fost cu noi, deoarece, în explozia motoraşului, bucăţile de tablă puteau străbate cu ușurință trupurile noastre firave.

Şi, în final, nu pot să nu amintesc aventura cu berbecul meu, cu care am și o poză. Tata, văzând că mă interesează să-l învăț ceva pe berbecul maroniu, nu m-a oprit. Întotdeauna parinții noştri, dacă observau că avem o preocupare constructivă, evitau să ne trimită la sarcinile noastre. Erau încântaţi să vadă că judecam şi că avem curiozitatea de a învăţa și de a construi. Așa a fost și cu berbecul pe care-l învăţam să dea cu capul, până ajunsesem să dau spectacol în grădină, păcălindu-l pe săracul berbec să lovească puternic o scandură ce o ţineam în faţa mea, bine înfiptă în pământ. Aventura a decurs bine până într-o zi când eu și un prieten împingeam din spate o căruţă cu gunoi, la care tata trăgea de rudă.

Berbecul, în preajmă, s-a dat doi pași înapoi şi ca o rachetă s-a proptit bine în funduleţul dolofan al prietenului. Săracul Binu! A făcut cam patru tumbe de-a berbeleacul, după care tata a înhăţat lopata din car şi a aplicat în fruntea berbecului o lovitură, cu toată puterea lui. Strașnicul meu berbec s-a uitat mirat la tata, și-a scuturat capul și a sters-o spre grajdi. S-au liniştit lucrurile, fiindcă prietenul nu avea nici o rană; durerea o simțea doar el. Ştiu că tata se gândea cât să mai permită joaca mea cu berbecul, dar decizia lui a întârziat, până când i-a aplicat o lovitură şi mamei, în timp ce dădea fân la vacă. A făcut-o pe biata mea mamă să facă un salt de caprioară direct în ieslea vacii. Ei, am văzut apoi cum s-a dus sfoară la tata în atelier şi i-a dat cuvenita dispoziţie. Eu mi-am dat seama. Am adormit foarte greu în acea seară, pentru că iubeam tare mult berbecuţul meu jucăuş.

A doua zi, când m-am trezit, berbecuţul nu mai era. Poate şi de aceea eu nu am consumat carne de miel, doar fără ştiinţa mea, de câteva ori. Mă jucasem cu el o vară întreagă şi-mi devenise tare drag.

Nu pot să mă opresc fară să amintesc încă o întâmplare. Aveam cam 14 ani, când tata încerca să mă înveţe cum se bate fierul la baros. Râdea de mine, spunând că bate vântul peste barosul meu. Trebuia lovit locul indicat de tata; era o regulă. Precizia mea a șchiopătat aşa de tare, încât nenorocitul de baros, de circa trei kg, s-a orientat şi-a căzut cu precizie exact peste degetele tatei de la mâna stângă, cu care ţinea fierul, cam prea aproape de nicovală, dacă lua în considerare valoarea ciocănarului său. Nu pot să uit, că mai întâi tata s-a îngălbenit puţin la obraz şi, până a ajuns la mama în bucătarie, devenise roşu. Nu a scos un cuvât şi nici nu m-a certat. Pe o altă ușă, m-am strecurat în camera mare, să urmăresc ce se întâmpla în bucătărie. Mama punea felii de cartofi pe degetele tatei şi le învelea cu o cârpă umedă. I se umflaseră binișor degetele. Deranjată peste masură că i-am scos din joc lucrătorul, mama l-a întrebat: „De ce nu l-ai sfădit?” Tata a dat un raspuns care şi astăzi mă surprinde; „Lasă tu, Viorică, aşa se învaţă meseria!”. Greu de înţeles înţelepciunea şi capacitatea lor extremă de a se gândi în permanenţă la binele copiilor lor.

M-a condus la gară o singură dată. Când m-am dus în primul an de facultate. Înainte de a mă urca în tren, când l-am îmbrățișat, mi-a spus: până acum ai crescut sub ochii mei, şi am avut câtă grijă am putut de tine. De acum înainte, din tine tu faci om. Să nu uiți asta niciodată! Ce putea să-ţi spună mai mult de atât un tată - un om cu două clase, că doar atat avea tata, dar cu carte de meșter fierar - , care alături de soţia lui şi-au dedicat viaţa copiilor lor?

Într-un moment de cumpănă între parinţii mei, mama ceru divorţul, la care tata a întrebat-o: „Și cum o să-mi creşti copiii singură?” Mama i-a răspuns: „O să-i cresc singură şi dacă va trebui să scormonesc pământul cu unghiile.” Voință puternică; ţeluri drepte şi umane; scopuri nobile şi frumoase.

DD: Ați avut părinți de mare caracter. Odată, sora dvs. îmi spunea cu admirație supremă pentru ei: „Noi, copiii, toți împreună nu am reușit să facem cât au reușit să facă părinții noștri pentru noi…”

Cum trăiaţi Crăciunul în copilărie?

GT: Doamne, frumos mai era Crăciunul în copilăria noastră! Trăiam parcă într-o lume de magie şi basm, sub oblăduirea părinţilor ce-şi dăruiau viaţa şi munca copiilor lor.

Cu o zi - două, înainte de Crăciun, tata pleca de dimineaţă cu securea pe braţ, îmbrăcat gros, cu cizme de piele sau cu niște bocanci așa de mari că se culca motanul nostru în ei, asta ca să poată străbate zăpezile spre munte. Pe când ne trezeam noi, afară stătea tolănit în zăpadă, lângă roata de moară pusă capac la fântână, un brad bine ales, mare tocmai cât trebuie ca vârful său să atingă tavanul din camera mare. Când au făcut casa, mama ceruse cu insistenţă tatei ca toate camerele să fie înalte, să aibă multă lumină şi să fie pline de soare. Era nevoia, debuşeul faţă de casuţa stăbunicilor, mică şi joasă, cu geamuri mici şi puţine, aşezată pe malul unui părău, casă în care crescuse alaturi de bunica ei, Eudochia Rus, o țărancă foarte frumoasă, pedantă şi deosebit de elegantă.

În acele dimineţi, ne îmbrăcam în grabă şi, sub conducerea surorii noastre şi a fraţilor mai mari, ne agitam şi ne disputam împodobirea bradului. Suportul de brad era o piesă de la batoza de treierat ce fusese cândva un suport de lagăr a axului de la vânturătoarea de pleavă. Era şi el adus în casă de tata. Sora şi fraţii mai mari aduceau bradul în casă, încurcați tare de sfătoşenia noastră, a celor mai mici. Se ţinea seama şi de cerinţele noastre cu zâmbete şi cu multe glume. Tata aşeza bradul în suport, pe podeaua din camera mare şi, sub îndrumarea sorei, se începea împodobirea. Eu avem în cutia cu podoabe de Crăciun o colivie în miniatură, cu barele galbene ca aurul şi cu colţurile împodobite cu mărgele sclipitoare. Era sarcina mea să-i aleg locul în brad. Fratele cel mic avea sarcina ca, luat pe umerii fraţilor mai mari, să aşeze steaua chiar în vârful bradului, muncă grea pentru el, sub joaca fratelui ce-l ţinea pe umeri şi se prefăcea mereu că-l scapă. Curajos, în cele din urmă, reuşea.

Meseriaşul casei concepuse o instalaţie de iluminat cu 7 sau 8 lamele din bimetal, pe care înfăşurase fir de nichelină alimentat la 12 V, cu transformator făcut tot de el. Aceste bimetale făceu contacte aleatorii, aprinzand beculeţele de 12 volti tot aşa de aleatoriu, ceea ce seara şi noaptea dădeau o frenezie optică de multă lume admirată la acea vreme.

Erau şi bomboanele de pom învelite în staniol, la văzul cărora noi, cei mici, ne agitam ca pisica lângă ligheanul cu peşti. După Crăciun, furam boboanele şi umflam staniolul să nu se vadă lipsa conținutului, asta sub permanenta vânătoare a mamei, care mereu ne prindea la brad. Se juca cu noi, se făcea că ne ceartă, mereu cu nuieluşa de răchită în mână.

Tata, după ce noi ne angajam la împodobirea bradului, îşi făcea de lucru la bancul de tâmplărie… Ne pregătea şi pluguşorul pentru Anul Nou, spre disperarea mamei, care nu avea crăpate lemnele pentru cuptorul de cozonaci. Pluguşorul era o cutie dreptunghiulară, împodobită de sora noastră cu steluţe colorate din staniol. Avea două mânere laterale pentru scuturatul clopoţeilor fixați înăuntru pe două rafturi, câte trei pe fiecare raft. Tata avea grijă să regleze lungimea limbii fiecărui clopoţel, pentru a scoate un sunet distinct. Pluguşorul era ţinut la vedere în camera mare până în seara Anului Nou.

În seara de Crăciun, tata ne aduna pe cei mici şi repetam colindul cu care să umblăm prin sat. Tot aşa şi de Anul Nou cu urăturile. Până nu învăţam colindul, nu ne lăsa să ieşim din curte. Apoi, la plecarea echipei, ne spunea cum să ne comportăm şi cum să salutăm și ce gospodării trebuie neapărat să nu scape colindelor noastre.

Pentru Anul Nou, alături de pluguşor, tata ne pregătea şi biciul, şi buhaiul. Biciul era o împletitură pornită cu mare pricepere din fir gros de cânepă toarsă de mama, împletitură în opt, care, după mai bine de o treime, se făcea în patru. Împletitura în patru contiuna pe ultima parte a biciului cu fir de cânepă tot mai subţire până la aşa numita pleaznă. La pleaznă tata era mare specialist. Folosea şi fire de păr din coadă de cal, iar pocnitura acesteia era aşa de teribilă încât şi câinii mari şi răi ai sătenilor, la auzul pocniturii se ascundeau în cuşca lor de spaimă.

Buhaiul era făcut dintr-o bărbânţă (butoiaş în care se păstra brânza peste iarnă), pe gura căreia se lega întins o piele uscată de oaie. În centrul membranei, se lega, cu nod pe dinauntru, o şuviţă groasă din păr de coadă de cal. Trebuia să scuipi în palmă şi să tragi cu frecare de acea şuviţă de păr ca să obţii un sunet profund de hang, cum i se spunea. Mama îmi amintea de fiecare dată la plecare să nu-i pierd butoiaşul pentru branză.

Repede se clădea echipa, apoi hălăduiam noi prin zăpadă ore întregi, grabiţi în urare să nu ne muşte prea tare gerul.

Aşa era pe atunci, în copilăria noastră… Fie ca fiecare dintre voi să-şi poată construi cele mai frumoase şi mai plăcute amintiri!

DD: Aţi crescut într-o familie frumoasă, o familie tradiţională, cu doi părinţi şi mai mulţi fraţi. „Unii apar în viaţa noastră ca o binecuvântare, alţii ca o lecţie”, spunea Maica Tereza. Sunt sigură că fiecare membru al familiei în care aţi crescut a fost ca o binecuvântare.

GT: Generaţia noastră a avut norocul să aibă ambii părinţi. Ei ne-au creat primul mic univers. Astăzi, cred că din 5 copii, unul creşte cu un singur părinte. Este trist, pentru că va creşte cu un handicap. Este trist și pentru copil, chiar dacă mama se recăsătoreşte. Ești suferind atunci când sufletul tău este ciobit. Când copilul mic se răneşte, părintele sare repede şi-i dezinfectrează rana şi apoi o pansează, dar, când copilul este rănit sufleteşte, arareori părintele observă această rană, să-i aline durerea. O asemenea trecere cu vederea se simte peste timp.

Mama şi tata aveau acest simţ ancestral, extraordinar, de a „ne simţi”... Ştiau mereu ce se petrece în sufletul nostru. Tata avea o vorbă: „Omul necăjit se cunoaşte după păşit”… Mama spunea că „nimic nu este mai frumos în viaţă dacât să cunoşti oameni şi locuri”... Când mi-am deplâns lipsa ei de exprimare afectivă, mi-a spus așa: „ Mă’, măgarilor; și eu v-am pupat, poate în fiecare noapte, dar numai când voi dormeaţi.”

Din păcate, înţelepciunea lor se regăseşte cu greu în zilele noastre, căci tendinţa socială actuală, de a dobândi un trai îndestulat cu cât mai puţină muncă, alături de o exacerbare a instinctelor, vor duce spre decăderea calităţii fiinţei umane! Durerea, ca şi munca, este grea; dar numai ele pot forma omul! Un adevăr greu de contestat!

Este greu să încerc a descrie pe cei apropiaţi mie la acele vremuri. Cert este că plăcerea de a descoperi frumuseţea fiinţei umane ne-a fost insuflată de părinţi, tuturor. Știu sigur că am preluat de la fiecare om cunoscut câte ceva bun, şi aşa am înţeles că voi fi nevoit în viaţă să învăţ mereu, zi de zi. Cu cât înveţi mai mult, descoperi cât de neştiutor eşti. Asta chiar enervează, dar ce poţi să faci ? Am avut adevărata fericire de a cunoaşte de la cerşetori la somităţi, de la copii la bătrâni, de la bolnavi la foarte sănătoşi. Spre final, rămânem şi devenim, ceea ce cunoaştem şi ceea ce am consumat. Şi rămânem datori mereu tuturor celor pe care i-am cunoscut, spre a ne cunoşte pe noi înşine. Dar, personal, consider că binecuvântarea primită de la părinţii mei rămâne valenţa supremă din viaţa mea.

DD: În locuinţa dvs din Târgu-Mureş, ce păstraţi din ambianţa casei copilăriei?

GT: Pisică nu am; câine nu am… Am câteva flori, fiecare cu istoria ei. Nouă ghivece cu nouă istorii, mare parte de la mama. Sunt vechi toate cele nouă, vechi ca și mine. Cu cineva trebuie sa mă mai sfădesc şi eu! Pare ciudat, dar susţin că au şi ele un simţ al lor. La un moment dat ai senzaţia că te cunosc. Si cum le am de foarte multă vreme.... nu-i exclusă comunicarea. Pare un moft, dar face bine la psihic şi adesea cred că ne şi înţelegem.

Sigur, pastrez și un tarod făcut manual de tata, un exemplu de inginerie mecanică ce se utiliza pentru filetarea aleajelor, în care se îmbinau pintenii de gheaţă la potcoavele pentru cai.

Păstrez, de asemena, o ie de-a mamei, cusută de ea, o batistă de la ea, și pozele parinților mei. Lângă pozele lor, păstrez și poza unui prea scump nepot, care ne-a părăsit la patru anişori, răpus de cancer. Unii spun că nu-i bine să păstezi lucruri de demult, dar eu cred că păstrez odată cu ele şi sentimentele frumoase de atunci şi energiile benefice de atunci. Mai păstrez şi un cearșaf albit, ţesut de mama din fir de cânepă toarsă. Atingerea lui la piele este mai plăcută decât orice alt material. Şi mai păstrez briciul de ras al tatălui meu, piatra aceea neagră pe care se ascute şi dispozitivul cu bandă de piele pentru finisarea tăişului.

DD: Dvs. și sora dvs. aţi moştenit pasiunea pentru flori de la mama dvs., care avea în grădiniţa din faţa casei cele mai frumoase flori. Mai nou, cultivaţi şi bob…

GT: Multă lume a uitat de aceasta legumă extraordinară, bobul. Mama mea aprecia bobul mai mult decât fasolea. Are calităţi deosebite, conține magneziu. Locul unde-l semăna, pe Runc,numit Bobgiște,  era primul vizitat de ea cand mergeam acolo împreună.

În 2006, cand am pierdut-o pe mama, am gasit la ceva vreme, în cămara mea, o pungă cu bob adus de ea, cândva. Nu i-am dat importanță atunci. În 2013 am dus la Subcetate punga şi vă spun că aproape toate boabele puse în pământ au încolţit, după 7 ani. Este o minune, nu ?.... Aşa că sora mea are acum o mică cultură de bob, poate unica în Subcetate. Şi ce fel de mâncare iese din bob! Vorba moldovenilor: până te întorci să iei o lingură mai mare, găseşti oala goală! Grozavă plantă! E mare păcat să fie dată uitarii.

Florile, pentru cei ce cresc cu ele, pot deveni un mijloc de relaxare și liniștire interioară. Oamenii, în raport cu florile, se împart în două categorii: cei cărora le plac florile și cei care iubesc florile. Privitul florilor este o ceremonie, descrisă de istoricii culturii japoneze. A privi florile este ca și cum ai asculta o muzică liniştitoare şi relaxantă. Mama mea, când pierdea vremea, o făcea privind florile dimineţa. Le adora, nu altceva; le simţea şi trăia împreună cu florile. Mama depozita toamna bulbii florilor pe o poliță în pivniţă, pe categorii şi, ca să nu uite culorile florilor, lega de ei fire de lână colorată, rămase de la ţesut. De multe ori, când ne trimitea după cartofi în pivniţă, venea în inspecție să ne amintească: „Mă’, măgarilor, iară mi-ați dat jos florile!”. Dar, cine-a văzut copil super-atent? Nu există!

DD: În Poiana Mureşului, la Subcetate, apar primăvara lalelele pestriţe, plante rare. Citeam un comentariu de al dvs. referitor la numele lor, plecând de la o legendă care spune că lalelele au devenit pestriţe de la amarul lacrimilor vărsate de oameni nefericiţi de soarta lor.

GT: Capacitatea acestui neam românesc de a asocia frumosului şi/sau impresionantului o mică poveste demonstrează talentul de exceptie al vechilor noştri dascăli şi vine din înţelepciunea populară. În instruirea matematică se câştigă mult mai mult ocolind abstractul și înlocuindu-l cu elemente umane. În instrucția elevilor asupra mulţimilor, folosind câmpul de lalele pestriţe, se poate face ca întelegerea să fie mai uşoară şi mai temeinică. Este similar utilizării pildei din biblie. Interesant că aceste povestioare ataşate naturii se regăsesc în toate culturile lumii. Nu degeaba, Anglia păstrează în continuare sistemul în ţoli. La ultima reuniune pe teme metrice, dascalii englezi au susținut că ei nu pot renunța la un sistem uman în favoarea unui sistem abstract. Este adevărat că, în instruire, măsurarea cu palma și cu cotul poate fi mai umană decât măsurarea cu metrul. Sistemul de măsură englez este desprins terminologic ca parte a corpului uman şi, pe bună dreptate, sistemul este mai fezabil şi chiar ergonomic.

DD: Admirând culorile toamnei, de la fereastră, imaginea a devenit pentru dvs. motiv de meditaţie: „Poate oare omul să cunoască unde este hotarul între lumină şi întuneric? La vremea când încep amintirile să ne năpădească, toţi vrem să trecem hotarul spre lumină; dar nu vom şti niciodată de care parte a hotarului am călătorit până atunci. La urma urmei, creierul uman nu-i decît un organ al trupului nostru, la fel ca oricare altul”.

Monseniorul Vladimir Ghika spunea că „unele flori cresc acolo unde au căzut lacrimi”. Spre a (re)cunoaşte şi aprecia „lumina”, frumuseţea „florilor”, e necesar să ne nevoim şi în întuneric, „să cunoaştem suferinţa şi amărăciunea lacrimilor?

GT: Da, este necesar. Omul se consideră, şi este o vreme, superior animalului. Prin instrucţie și educaţie, copilul şi apoi adolescentul trebuie adus la un asemenea nivel de conştiinţă şi responsabilitate, încât el să se poată menţine singur cel puţin deasupra comportamentului animalic. Sigur ca da; este o luptă cu tine însuţi să reuşeşti să fii mereu conştient şi responsabil în ceea ce faci. O luptă grea şi epuizantă de cele mai multe ori, greutate născută din tendinţa unui asemenea om de a se îndrepta spre perfecţiune. Nu atingerea ei trebuie să fie ţelul; lupta trebuie să fie ţelul. Dacă pentru suferinţele fizice se mai găsesc leacuri, pentru amărăciune, nu se găsesc. Trebuie să ne dezvoltăm cu această grijă. Pe măsură ce creştem şi ne deschidem la minte, ne împresoară temerile şi îndoielile.

Odată cu ele începem să construim în jurul nostru un fel de blindaj, o armură, pentru a filtra tot ce iese de la noi spre exterior şi mai putin ceea ce intră. Ar trebui, într-un final fericit, să avem puterea de a dărâma acest blindaj auster şi greu şi să ne putem elibera în splendoarea cunoaşterii dobândite în lupta noastră. De cele mai multe ori, când omul ajunge la această posibilitate, suportul său material cedează.

Spiritualitatea acestui popor are multe asemănări în cultura veche persană şi poate până la acei fenicieni atât de uitaţi astăzi. Spunea Khayyam într-un catren despre duh, aşa:

„Din pricina vârstei grele, spatele mi se-ncovoaie,

Toate treburile mele merg anapoda, greoaie,

Duhu-a hotărât să plece. L-am rugat: Rămâi, vecine!

Vai! – mi-a spus – cum aş rămâne? Cade casa peste mine!”

Deci, ferice de cei ce-şi păstrează sănatatea. Pentru cunoaștere, experienţa este definitorie. Ai tot atât de multe de învăţat și într-o puşcărie, cât şi într-un spital de psihiatrie. Şi mai spune un înţelept român, bihorean:

„Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,

Să-nveți din tot ce piere, cum să trăiești în veci!”

În drumul nostru spre lumină, hotarele se pierd, dar şi alegerile noastre se împuţinează.

Cercetatori de mare valoare încearcă și astăzi să înţeleagă minunea copilului. A puiului de om. Un copil crescut într-o haită de câini va deveni un fel de câine. Dacă nu este preluat până la patru - şase ani de acolo, el este irecuperabil (caz cercetat în Ucraina comunistă). Cum moralitatea lumii de astăzi a luat-o razna, abordând exagerat concepţia în eprubetă, voi descrie o realitate din înţelepciunea acelor oameni între care mi-am format primele caracteristici umane.

Bunica mea din partea mamei este creaţia uimitoare a înţelepciunii acestor oameni din zona satului meu. Părinţii ei, familia Rus, nu puteau avea copii. Pare ca era de vină străbunicul. Anii au trecut şi, la făgădăul satului, la un pahar de vin, l-a găsit un bun prieten, din neamul Dobreanilor. Târziu, noi copiii îi spuneam moşul, şi păstrez imaginea lui, stând la soare pe acele scări de piatră lungi ale casei din vecinătatea nordică a gospodăriei noastre. Din vorbă în vorbă, străbunicul s-a destăinuit că viaţa lui este tare grea din cauză că nu poate avea copii. La care, prietenul i-a făcut o propunere surprinzătoare: Ioane, dacă Eudochia o să vrea, eu te ajut să aveţi un copil. Şi varianta, unică pe atunci, s-a acceptat şi de străbunicul, şi de străbunica Eudochia, şi s-a întîmplat în aceeaşi seară. Şi aşa a venit pe lume cea mai sfătoasă femeie pe care am cunoscut-o în viaţa mea: Bunica Ioana.

La naşterea fetiţei, străbunicul era în culmea fericirii şi cinstea la făgădău pe toată lumea, aduncând mulţămiri deschise bunului său prieten. Nu a ascuns această întâmplare, şi nu se ruşina cu ea. Era o laudă supremă adusă fiinţei umane. Târziu, după ce a crescut, bunica mergea la tatal ei biologic şi-i spunea: „Mie să-mi dai avere, că-s a ta!” „Eu nu-ţi dau nimic, du-te la tată-tău, să-ţi dea el!”, era răspunsul.

DD: Pasiunile sunt vânturile care umflă pânzele corăbiei – spunea Voltaire -, uneori o scufundă, dar fără ele corabia nu ar putea merge”. Părinţii dumneavoastră au fost nişte oameni care au făcut să înainteze corabia lor şi au răzbit prin pasiunile lor, susţinute de muncă, iubire, perseverenţă, curaj… Care au fost pasiunile lor, care sunt pasiunile dumneavoastră, domnule inginer?

GT: Da. Cred că omul fără o pasiune este ca și omul fără credinţă. Spunea tata că pe vremuri, în târgul de dumineca, se adunau și oamenii care căutau de muncă. Un evreu, venea la ei să-i angajeze la muncă cu ziua şi-i întreba pe fiecare, pe rând, ce credintă are. Mereu se găsea unul care spunea ca el nu are nici o credință, la care evreul zicea: pe tine nu te iau; tu te vei scula noaptea ca să mă omori!

Nevoia de pasiune este ca şi nevoia de credință. Lipsa unei pasiuni ne grevează cu un handicap. Tata (n. 1909) era foarte responsabil; nu concepea ideea că nu se poate! Ştia că un om poate face orice, câtă vreme voia lui este de bine pentru el şi semenii lui. Marea lui pasiune era meseria lui, fierăria. O făcea cu patimă. Cum spunea mama: „Ți-s mai dragi fierăle tale decât casa!” Îl certa pe tata ori de câte ori lăsa prin bucatarie o unealtă de-a lui, mai ales dacă mirosea a ulei. Drept şi cinstit, tata nu mințea şi nu înşela niciodată. Nu suporta deloc omul mincinos și laudăros. Purta mânie pe asemenea oameni. Considera, pe buna dreptate, că omul se naşte pentru a înţelege şi pentru a răbda.

În noaptea de după ce a fost ameninţat că va ajunge în detenţie la canal, creierul lui a cedat; a plecat de acasă pentru doi ani. Muncind undeva prin munţii Tulgheșului, a fost readus la viaţă de dragostea cu care a fost înconjurat de lucrătorii forestieri de pe acolo, muncitori la plute. După ce a vindecat boii cu boala de copită, adunaţi acolo într-un ţarc, și după ce au văzut că ciocul primei ţapine forjate de el nu se mai rupea iarna, l-au apreciat teribil de mult. În cei doi ani, mama storcea la o presă mică ulei din seminţe de in ca sa-şi poată hrani copiii. Când tata şi-a revenit psihic, a venit acasă şi, fără să treacă pragul casei, a întrebat-o pe mama: „Mă primeşti acasă ?” şi ea i-a răspuns: „Cum să nu, doar am copii cu tine.”

Şi apoi, din acel nou început, am venit pe lume eu şi fratele mai mic. Mama (n. 1920), harnică ca o albină, comportamental, moştenire de la străbunica Eudochia, era ca o prinţesă; iubea frumosul, curăţenia, decenţa şi, mai presus de orice, vorba înţeleaptă, spusă cu judecată. Până şi pâinea la cuptor trebuia să arate frumos. În echilibrul ei perfect între inimă și minte, sfaturile date din inimă ne-au pătruns până în străfundul fiinţei noastre. Marea ei pasiune erau cusăturile de mână și ţesutul. Era la fel de inventivă în tehnicile ei ca şi tata. Avea ca pasiune de timp liber, sigur, florile. Aşa era lumea ei.

Tata, chiar dacă avea ca studii doar două clase, la fabrica unde a lucrat de musai (din obligație), fiind considerat după război chiabur, a avut şase inovații brevetate şi a fost trimis într-un colectiv de ingineri de la uzina de gatăre de la Brăila, (fosta 23 August), să implementeze propriile lui creaţii tehnice.

Eu cred că moştenesc câte ceva de la amândoi. Ador să şurubăresc în timpul liber. Amândoi credincioşi, ne-au crescut în spirit creştin, şi mă bucur de asta.

Lipsa unui crez face viaţa searbădă; lipsa credinţei, indiferent care ar fi ea, duce la ambiţii demolatoare de suflet, ca de altfel şi greşita înţelegere a credinţei. Se spune că nebunia începe odată cu ambiţiile extreme. Într-o vreme, după aselenizarea din 1969, încercând să-i demonstrez tatei cum se întâmplă cu mişcarea în câmpul gravitaţional interplanetar, am deviat subiectul spre originile omului. Și acolo, dezvoltam eu subiecte cu selecția naturală, cu maimuţele și cu cei 46 de cromozomi. M-a ascultat el ce m-a ascultat şi, în cele din urmă, mi-a zis aşa: „Eu nu am puterea să te contrazic, dar dacă asta este credinţa ta atunci aşa să rămână. Să nu-ţi schimbi credinţa niciodată, altfel vei pierde omenia din tine. Şi pe mine nu încerca sa mă schimbi; eu am crescut în credinţa creștină şi așa vreau să mor.” Şi el, şi mama urau posibilitatea de a pierde ceea ce dăduse stabilitate, forţă şi linişte vieţii lor.

Voi mulţumi întotdeauna celor de la Subcetate, pentru ceea ce mi-au dăruit şi mă voi închina mereu înțelepciunii locurilor şi oamenilor de acolo.

Cu siguranţă, sunt locuri binecuvantate!

Stimată D-nă prof. Doina Dobreanu,

Am lecturat cu plăcere şi cu o deosebită satisfacţie materialul/interviu realizat la Subcetate cu distinsul inginer Gheorghe Trifan. Această modalitate de-a răscoli /scormoni în zilele noastre “lucrurile vechi” este un mod de mai adâncă înţelegere a prezentului, acesta având încorporat în el tot trecutul şi atât de necesar de-a ne prevedea viitorul.

Omul a căutat dintotdeauna să-şi explice lucrurile, să afle cauza şi sensul înlănţuirii lor, al devenirii. Avem menirea de-a sesiza şi înţelege esenţele din jurul nostru, a trainicului din lucruri, din viaţă, a generalului, a totului. Din păcate realitatea ne-a răsturnat de multe ori proiectele, idealurile, dar niciodată nu ne-au şters amintirile… Şi aşa cum se destăinuie domnul inginer, niciodată nu vom uita clipele trăite în anii copilăriei.  

Dacă aprofundăm studiile istorico-filozofice vom constata că nici în teoria existenţei, nici în cea a cunoaşterii, respectiv în cea a axiologiei, adevărul nu se ordonă, se cucereşte argument cu argument, dovadă cu dovadă.

În scrierea Domniilor Voastre se fac nişte referiri care trezesc interes şi captează atenţia, în primul rând, unei generaţii ca a mea. Pentru noi asemenea “amintiri”, reflecţii, “vorbe de duh”, pilde, parabole îşi păstrează actualitatea. Să pomenim câteva: “Durerea ca şi munca este grea”; “Copilul rănit sufleteşte se vindecă greu!”; “Omul necăjit se cunoaşte după paşi”; “De acum înainte, din tine tu faci om – Să nu uiţi asta niciodată!”. M-aş bucura ca şi generaţia mai tânără să parcurgă şi să adâncească asemenea texte şi comentarii memorialistice, pline de învăţătură.      

Şi toate acestea pentru că amintirile trebuie neîncetat chemate în memoria noastră. Aici s-a regăsit şi inginerul varvigean Gheorghe Trifan, rememorând cele mai bune şi frumoase zile din viaţa sa, dar şi acele momente ale mângâierilor în ceasurile triste.

Când cineva a trecut de vârsta speranţelor, se spune, se refugiază în lumea amintirilor. Vreau să cred că nu-i şi în cazul de faţă. Pentru că o “reîntoarcere în timp” nu-i îndreptăţită decât atunci, când scoate în evidenţă elasticitatea unui destin, adică toate acele adevăruri şi simţăminte pe care “personajul” le-a trăit cu pasiune. Adaug şi remarca delicată că “am gustat”  în relatarea d-lui inginer şi considerentele anecdotice ale amintirilor.

Se spune că cel mai mare profesor de dragoste este singurătatea, iar cel mai bun profesor de certitudine este îndoiala. Referitor la considerentele de aici rămân la ideea că evocarea întâmplărilor din aceste aduceri-aminte cuceresc prin sinceritate, patosul exprimării şi mesajul concludent.

                           Dr. Nicolae Bucur