Volumul 18 al colecției Profesioniștii noștri,
publicat de Centrul European de Studii
Covasna-Harghita,
Editura Eurocarpatica, 2014
De ziua Sfinților mucenici, în data de 7 noiembrie,
„Luminația” este un prilej de rememorare și praznic, dar și de bucurie, reîntâlnind
prieteni, neamuri și consăteni, dăruind și primind.
În acest an, 2015, primesc de la prietenii mei,
Emilia și Valentin Marica, în trecere pe „acasă”, volumul 18 al colecției
„Profesioniștii noștri”, o carte monumentală, la prima vedere prin numărul
impresionant de pagini, 818, dar citind-o, nu poți să nu fi copleșit de
frumusețea hiperboreană a Omului
Valentin Marica, privit prin sufletul prietenilor săi și prin opera sa.
Cartea - o „poveste în poveste” sau „poveste în
ramă”. Rama o realizează mesajele, cuvintele de apreciere și evocările
prietenilor, foarte numeroși și de pretutindeni - în prima parte- , și studii ale
acestora, în partea a treia. Povestea,
partea centrală, coloana vertebrală a cărții, este consacrată scriitorului
Valentin Marica și operei sale. Ea cuprinde: cărți din biografia literară a
scriitorului, aprecieri și opinii critice, itinerar biografic, premii pentru
poezie, creație jurnalistică, critică și istorie literară; interviuri cu
Valentin Marica și interviuri de Malentin Marica; antologie lirică; însemnări,
reportaje, comentarii, documentare, studii, eseuri, cronici, versuri originale
în presa scrisă; versuri închinate lui Grigore Vieru, Rochia de apă; traduceri
și exegeze; din Buletinele de Știri și Culturale.
Întâlnirea cu această fascinantă carte îmi ține
spiritul treaz și îmi preface noaptea în zi. Trăiesc bucuria unică de a fi printre
invitații la acest unic moment de împărtășanie din spiritul inefabil al
Poetului și Omului de cultură de mare rafinament Valentin Marica, un prileaj de
întâlnire cu nemurirea, cu eternul.
Conștientizez că o relație specială există între El
– omul, colegul, reporterul, profesorul, poetul, cetățeanul, mentorul etc. - și
fiecare prieten al său, fiindcă fiecare relație se întemeiază pe o întâlnire
specială, devenită poveste de viață. Întâlnirile cu Valentin Marica sunt
percepute de prietenii săi ca zile de lumină, de sărbătoare, de duminică, căci:
„Valentin Marica are vocația prieteniei și a tandreței pe care o dăruiește
celor din jur fără parcimonie. Este o personalitate luminoasă, caldă, un om a
cărui prezență îți face bine, un suflet dedicat, ce știe să-ți mângâie durerile
sufletului, dar și să-ți amplifice bucuriile. Valentin Marica transformă în
sărbătoare plină de emoție orice moment cultural la care participă, datorită
profunzimii trăirilor sale și implicării afective prin care se dăruiește
celorlalți.” (Valerica Duicu, p. 32)
„Fermecător, erudit și cu un talent al Cuvântului
înnăscut, Valentin Marica a făcut dintr-o după-amiază de iunie obișnuită, o zi
de sărbătoare (…) Ziua de lucru se preface în zi de duminică dacă zăbovești cu
cărțile semnate de Valentin Marica și sunt fericită să știu că din spațiul meu
de vecinătate geografică și spirituală s-a ridicat un scriitor pentru care
Biblioteca este biserica Cuvântului românesc”. (Melania Cuc, p. 45, 46)
Mă regăsesc și eu, cu bucurie, între prietenii
domniei sale. Pot spune că prietenii domnului Valentin Marica, ai familiei
Marica, mărturisitori în această carte ai prieteniei și iubirii, ai respectului
și admirației pentru acest Om minunat, măcar din acest punct de vedere, sunt și
prietenii mei.
Cu nerăbdare citesc mărturisirea fiecăruia.
Retrăiesc emoții similare, pe care le-am trăit și eu, fie în compania distinșilor
prieteni Emilia și Valentin Marica, fie citind cărțile scriitorului Valentin
Marica sau ascultând mesajele acestui om de radio.
Crochiuri portretistice. Titlul fiecărui mesaj schițează portretul celui
omagiat printr-o metaforă sau o definiție poetică: „Hiperboreanul” (Nicolae
Grigore Mărașanu), „Trandafirul cu 65 de petale” (Rozalia Brândaș), „Valentin
Marica, trecând ca printr-o pădure de semne vorbitoare” (Mariana Chețan), „Un
senior al rostirii elegiace” (Daniela Gîfu), „Un Om între oameni” (Zeno Fodor),
„Omul care performează în tot ceea ce face” (Valerica Duicu), „Valentin Marica,
el însuși un poem” Mioara Kozak), „Un om de mare probitate profesională” (Maria
Borzan), „Omul frumos” (Răzvan Ducan), „Valentin Maica, în apa duhului și în mierea cuvintelor” (Sânziana Batiște), „Valentin
Marica – Cetățean de onoare al culturii române” (Doina Dobreanu), „Om de onoare
pentru oameni de onoare” (Sorina Bloj), „Valentin Marica, coardă vibrândă” (Dan
Rebreanu), „Un om ca o icoană” (Codruța Băciuț), „Valentin Marica, omul
neastâmpărului creator” (Ilie Șandru), „Valentin Marica, omul care a șlefuit
Cuvântul, făcându-l lacrimă și poezie” (Gherghina Mariș), „Emoționant fior
liric și vertical Om al Cetății” (Lazăr Lădariu), „Un simbol al valorilor de
excepție cu care ne putem mândri” (Vasile Cazan), „Iconar de suflete” (Luminița
Cornea), „Un munte de credință și intensă trăire românească” (Florin Bengean).
A vorbi despre Omul Valentin Marica nu este simplu.
Recunosc aceasta mulți dintre prietenii săi. Dar toți, împreună, reconstituie, ca
într-un puzzle, portretul său fizic, spiritual și moral:
Când s-au cunoscut, scrie Mariana Cristescu, „era
înalt, mlădiu, cu plete blonde și ochii ca mierea”, asemenea unui Făt-Frumos.
I-a zis „Spic de grâu”. „Mi-e drag Spicul, mărturisește scriitoarea, pentru că
se înveșmântează în limba română ca într-o mantie brodată cu stele; pentru că
vine dintr- stirpe de voievozi ai spiritului care știu să împietrească durerea,
s-o transforme în stană de piatră, din care țâșnește, rece ca gheața, izvorul
tămăduitor. Mi-e drag, fiindcă știe să îngenunche fără să se frângă,
purtându-și crucea ca pe un ram înflorit. Mi-e drag, fiindcă poartă doi sori pe
umeri, care îi luminează naosul râului
și reînvață unda să susure.” (p. 15)
„Înalt, cu alură de prinț hiperborean, cu fruntea
prelungită către o pleșuvie ce iradiază inteligență, dar și siguranță de sine”,
„melancolic, străpuns parcă de esențele unei tragedii, păstrată în purpura
secretă a inimii mereu în metanie, poetul Valentin Marica este, pentru mine cel
puțin, prietenul pe sufletul căruia poți așeza capul.” (Nicolae Grigore
Mărașanu, p. 21)
„Valentin Marica este într-adevăr un prieten
generos, deschis și tonic, posesor al unui umor subtil și al unei sensibilități
cuceritoare (…) În plus, pe cât este de valoros, pe atât este de smerit”.
(Prot. Gheorghe Nicolae Șincan, p. 13, 14)
„Valentin Marica este o personalitate carismatică,
cu calități și merite deosebite, cu aptitudini remarcabile și cu alese însușiri
intelectuale și morale. Se poate spune că este o personalitate cu o structură
sufletească armonios zidită, care se distinge prin caracter sociabil, farmec
personal, talent scriitoricesc și har oratoric rafinat și cuceritor. (…)
Cuvintele din vorbirea lui sunt magice, iar inflexiunea tonurilor și ușurința
cu care își modulează vocea, trădează limpezimea minții și mai ales a
sufletului”. (Onoriu Corfaru, p. 78)
„Veritabil și substanțial orator, poate dintre cei
mai distinși pe care i-a dat acest spațiu, un intelectual de anvergură, cu
deschidere multidisciplinară” (Aurel Hancu, p. 39), Valentin Marica este,
totodată, „un om frumos, încărcat de noblețe” (Răzvan Ducan, p. 43).
„Poet orfic, descendent din familia modernilor
Rilke și Blaga, de o rară sensibilitate, scriitor de înaltă ținută și redactor
la radio, cu o voce caldă, cuceritoare, domnul Valentin Marica se numără
printre puținii cărturari români de azi, pentru care iubirea de patrie nu va
putea să cadă niciodată în derută. ” (Nicolae Suciu, p. 80)
„Când stai de vorbă cu domnul Marica (…), simți
căldura, blândețea, cântecul discursului său care îți dăruiesc liniște la
superlativ, ce nu mai poate fi tulburată de nimeni și de nimic”. (Ligia-Dalila
Ghinea, p. 83)
„Erudiția exemplară a poetului Valentin Marica,
precum și devotamentul în slujirea culturii și neamului românesc au proiectat o
strălucire aparte în activitatea desfășurată în cadrul Asociațiunii ASTRA”.
(Silvia Pop, p. 84)
Un portret cvasicomplet ne oferă prietenul său
Olimpiu Nușfeleanu: „Încerc să-i conturez imaginea traversând ani și epoci:
este aceeași, a unui spirit mereu tânăr și disponibil, îndrăgostit de
literatură și de marile modele culturale, pe care le dorește emergente în
contingent (…)
Oameni precum Valentin Marica sunt din ce în ce mai
rari. Ei iubesc tradiția și construiesc modernitatea, fie că aceasta se
prelungește sau nu în postmodernitate… S-au format în cultul unei… culturi
solide și-și exprimă dinamica într-un exercițiu pe care tradiția îl așteaptă
mereu, pentru ca aceasta să fie iarși și iarși vie, temelie pentru alte și alte
momente ce o îmbogățesc. E sobru, distins, informat, academic, inspirat,
binevoitor și disponibil, livrându-se cu drag și prisosință atât efemerului cât
și durabilului. Egal cu sine în acest fel de a fi de când îl știu, neîncetând
să exprime sentimentul religios al celui ce este, al celor ce sântem, căutând –
ar spune el – să așeze lumea în ordine spirituală prin cuvânt.
Poet, om de radio și de condei publicistic, autor
de studii de specialitate, om al cetății… În toate aceste ipostaze este
inconfundabil și consistent, inventiv și convingător, alergător de cursă lungă,
tenace și binevenit, alegând, printr-o mare putere de discernere și printr-o
motovație interioară puternică, ceea ce este frumos în această lume și dăruind
lumii cât mai multă frumusețe și simțire.” (p. 100-101)
O completă imagine portretistică se realizează
treptat, prin acumulare de detalii. Valentin Marica este uneori surprins în
diferite secvențe de viață narate și atunci portretul său e relevat prin câteva
tușe trasate cu precizie. Alteori, trăsăturile sale sunt schițate prin
expresive metafore și comparații.
Valentin Marica, „omul neastâmpărului creator”
(Ilie Șandru, p. 67), „coardă vibrândă” (Dan Rebreanu, p. 57), „un senior al
rostirii elegiace” (Daniela Gîfu, p.29), „un om ca o icoană” (Codruța Băciuț,
p. 59) este „omul care a șlefuit Cuvântul, făcându-l lacrimă și poezie”
(Gherghina Mariș, p. 96), este „el însuși un poem” (Mioara Kozak, p. 34)
„Părinte, îmi este așa de greu! Tot ce fac este ca
o cruce pe care o duc cu greutate în fiecare zi, dar recunosc că fără această
cruce nu aș putea trăi!”. Ascultăndu-i mărturisirea, Pr. Timoftei Găurean îl
aseamănă pe Valentin Marica „cu un
sihastru care rabdă frigul, foamea, singurătatea, dar lui acolo îi place,
acolo se roagă și stă de vorbă cu Dumnezeu, așa precum face și bunul meu
prieten și colaborator în fiecare zi, purtându-și crucea și rugându-se pentru
acei copii și tineri cărora le poartă grija”. Preotul îl vede „ca un munte sacru” (p. 75), ca „muntele de granit care nu se sfarmă și clopotul de cristal vestind celor dragi
și lumii necesitatea căutării lui Dumnezeu care ne aduce tuturor pacea,
bucuria, liniștea și tihna trăirii în Dumnezeu”(p. 77)
„Aidoma unui vrăjitor,
Domnia Sa scoate la lumină latențele poetice ale cuvântului, îl face să
sângereze, să dăruiască bucurie, să lumineze, să pâlpâie nădejde.” ( Rozalia
Truța, p. 16)
„Îl percep ca
pe un abur de dimineață ivită din aromele muntelui.” (Nicolae Grigore
Mărașanu, p. 21)
„Mutatis
mutandis, așa l-am perceput/înțeles pe Valentin Marica (…) și l-am
înregistrat ca pe un spirit în desfășurare. Nu l-am asemănat cu un munte,
pentru că Mihail Sadoveanu a cucerit Ceahlăul literaturii române, dar l-am
simțit, în nobilimea lui, în metaforele-i uzuale, nesfârșite, în calmul
seducător, în întrebări mărețe, în citate și atmosferă de sărbătoare adusă de
prezența lui, cu sau fără microfon/reportofon, ca pe un frig ce urmează să vină, ca pe un alb departe, ca pe o
gheață în preajma spiritului ascuțit, lucid, pentru a fi apolinic, nu
dionisiac”. (Elena M. Câmpan, p. 19)
Cuvântul, lacrimă și poezie. „Valentin Marica a lucrat cu vrednicie și a rămas
statornic în tronul limbii românești, în tronul cuvântului pe care l-a slujit
cu smerenie sporindu-i frumusețea, rostogolindu-l în lacrimă și dor (…)
Cerul i-a dat în dar Cuvântul și frumusețea
rostirii lui, să-i fie povară și iubire, cruce de răstignire pe calea vieții.
Chermarea Cuvântului l-a vrăjit, l-a înrobit definitiv. Valentin Marica a
sporit taina și frumusețea cuvântului, făcându-l piatră prețioasă.” (Gherghina
Mariș, p. 96-97)
„Sub pana lui Valentin Marica orice cuvânt capătă
culoare și mireasmă, cântă, și înflorește, și ordonează lumea nevăzută a
cugetului și a simțirii, pentru că Valentin Marica este nesecată fântână de
metafore”.
Cuvintele lui Valentin Marica „sunt întotdeauna
cuvinte de slavă: întru Dumnezeu, întru Eminescu și Blaga, întru Grigore Vieru
și Nichita Stănescu, și Nicolae Băciuț, întru toți cei dragi ai lui. Cuvintele
lui Valentin Marica zidesc scări suinde la cer – spre înalt, spre bine și
frumos.” (Rozalia Truța, p.16)
Poezia acestui poet „discret, esențial”, „un
discurs al curgerii ritmice, aproape liturgice, ca la vechii melozi și
isonari”, devine „respirare și rugăciune a sufletului.” (Nicolae Grigore
Mărașanu, p. 21)
Și, dincolo de poezie, pe cine nu impresionează,
atunci când se adresează ascultătorilor, „discursul său fermecător, rostit cu
căldură, precizie, și fără șovăire, curgător asemenea unui râu de șes”?
((Dimitrie Poptămaș, p. 94
Rădăcini ale luminii. Pentru Valentin Marica, „două sunt spațiile
terestre devenite rădăcini ale luminii”,
de unde „urcușul poate începe”: Zoreniul, satul natal și Țara Sfântă. (Rozalia
Truța, p. 16)
„De-acolo, din plămada Zoreniului, i-a pus măicuța
lui merinde curată în traista vieții: cuvântul bun și frumoasa lui rostire, verticalitatea
trupului, răbdarea clipei, smerenia și neobosita căutare a luminii lumii”. Gândurile
sale poposesc adesea în Zoreniul, „cuiul visurilor sale”. Acolo ar dori să
înalțe un monument al țăranului român!
Pe cărările Domnului din Țara Sfântă, a căutat „să
deslușească taina jertfei și lacrima curată a Fecioarei”. (Gherghina Mariș, p.
96-97)
Omul-Model. Poetul Valentin Marica, în a cărui creție reverberează un „emoționant
fior liric”, este, totodată, astăzi, în „vremurile parcă de Apocalipsă”, „un
model, prin acel tip de atitudine aparte, fiind un domn și vertical OM al
cetății, pe care te poți bizui atunci când, în strânsorile vremii, ai mare
nevoie!” (Lazăr Lădariu, p. 99)
De la domnul Valentin Marica a învățat Pr. Timoftei
Găurean „frumusețea purtării crucii în viață”. (p.74)
Credința Sânzianei Braniște este că având astfel de
modele și „uniți precum frunzele întru arborele dragostei de țară, al credinței
în valorile neamului, ființa noastră națională va dăinui între maluri ce nu se surpă”. (p. 41)
Frigul visului, de Valentin Marica
Îndrăznesc să vă vorbesc despre o carte care nu
este la îndemâna oricui să o citească; e o carte pe care Poetul și-o dăruiește
sieși și prietenilor, așezând prin ea „murmur dumnezeiesc peste 65 de ani de
viață”. O mărturisește în Întâmpinarea ce
prefațează volumul. Este cartea ce încununează, în acest moment, cu briliante
lirice Poetul și Opera sa lirică compusă din: Metanii (1996), Vecernii (1998), Laguna umbrei (1999),
Secantă la ochiul
mimozei (1999), Cruci
în deșert (2000), Alluviuni-Alluvian (2000),
Ziua canonului (2001),
În naosul râului
(2002), Manuscrisul
de jad (2005), Mâini
de alint (2005), Schitul numelui (2005),
Îndurarea amiezii (2006),
La fântâna
îngerilor (2009), Ceasornic de lut (2009),
Tăcerea magilor
(2010), Absidă
pentru ziua a treia (2011), Metanii pentru
strigătul arborelui (2013). Cartea încununează o vârstă doar, fiindcă,
cu certitudine, căutările și creația lui Valentin Marica nu se va închia aici.
Mă simt onorată de prietenia Poetului, primindu-i
în dar această carte cu următoarea dedicație: „Doamnei prof. Doina Dobreanu,
familiei sale, felul meu de a sta, visând, pe o margine a lumii. Cu mult drag,
V. Marica, Târgu-Mureș, de Crăciun, 2015”
Cartea reunește „poeme din manuscrise de ultima
oară, cu poeme mai de demult”, rescrise „în ore de îngândurare”. Prin refacerea
„traseelor de viață, în firești aduceri-aminte”, urmăm periplul poetului în
„căutarea Sensului”. Poetul mărturisește: „Caut, prin vers, dorindu-l din ce în
ce mai limpede, așezat pe aripă de înger, în tărâmul emoțiilor mărimea lui Dumnezeu”.
Născută din „harfa trupului străpuns”, cartea aceasta o dorește „ca pe o cămașă
pe care să o îmbrace într-o noapte a Învierii, în care să-mi pună în mâini o lumânare
aprinsă Cezara și eu să aflu, măcar foarte puțin, cum este Cerul.” (p. 7-8)
Titlul acestui volum de versuri aniversativ, Frigul visului,
relevă metaforic aspirația permanentă de „a rămâne în grația divină”,
ceea ce presupune „să te zbați, să înduri, să ajungi la conștiința păcătoșeniei
tale. Visul nu e doar neted, ci înfrigurat” (p. 8)
Moto-ul cărții este poezia lui Grigore Vieru, Cel care se apropie. Citind-o,
simțim comuniunea de simțire, de aspirație a celor doi poeți.
„Pururi voi omeni
Pe cel care se apropie
De izvoarele suferinței mele.
Prelungire în Dumnezeu
A viații pe care o trăiesc –
Acesta e numele
Îndureratei mele iubiri.
În lacrimă numele mi-a putrezit,
Renăscând în pământul
Pe care l-am regăsit.
Frate îmi este cel
Care numele îmi înțelege,
Îndrăgindu-l ca pe numele său. (Grigore Vieru, Cel care se apropie)
Urmează ca, în lăuntrul acestui volum, să citim un
colaj de 26 de poeme purtând titlul Metanii peste
strigătul arborelui (p. 27-37), dedicate lui Grigore Vieru, în fond o
exegeză lirică a operei poetului basarabean. Retoric, Valentin Marica se
întreabă:
„Cum este omul
care, încolțit de viperă,
rupe fir de cicoare,
neostenit făcând poduri de aur
pe care să treacă
toți cei cu ochiul păsării în
dreptul inimii?” (7/p.29)
Mărturisirea lui Vieru: „Scriu pentru că vreau
să-l văd pe Dumnezeu de aproape” (p.7), devine și crezul poetic al fratelui
său Valentin Marica. Cerul, Dumnezeu, Fecioara
(Preacurata, Maria), crucea, Isus (Mirele), Îngerul, metanie, rugăciune,
colind, dar și mal,
frunză, apă, prin frecvența lor, devin cuvinte-cheie
simbolizând cele două spații, terestru și transcendental, între care pendulează
poetul, unul din „cei cu ochiul păsării în
dreptul inimii”.
Un vers precum „Mă prinde de ochi infinitul” (In nuce, p.94)
exprimă cu claritate aspirația poetului spre divinitate, de a depăși condiția frunzei, a ierbii
și de a atinge cerul - „pasăre călătoare”:
„Numai eu și pasărea flămândă
Mai stăm la marginea lumii,
La pândă.” (p.128)
Rând pe rând, poetul se autodefinește astfel: „Sunt
vasul gol…” (p. 19), „mă spăl în apa visului Preacuratei/ și sunt cumpănă… fără
fântâni…” (p. 19-20), „Sunt doar clipă…” (p. 46), „Am deschis/ ușile
împărătești ale unei margini de sat” (p. 39), „Țin sub braț liniștea de la ușa
bisericii…”(p. 90)
Volumul se deschide cu poezia Rugăciune pe o carte (p.10),
o adevărată artă poetică. Prin construcția discursului liric realizată prin frazare
simetrică, ritmată și muzicală, aemeneaunui colind, poetul își exprimă,
în limbaj metaforic, concepția despre poezie („litera”), care trebuie să fie
„frunte”, „mal”, „mers”, „seceră a lunii”, „trup”, „gândul fără vini,/ vești,
văzduh și ape,/ lumină din lumini,/ vindecări de rane,/ sceptru de pământ,/
laptele fierbinte/ din sân/ de hiacint.”
„Să-ți fie litera frunte
și fruntea să-ți ardă
ca grâul…
Să-ți fie litera mal
și malul
să dezmierde râul…
Să-ți fie litera mers
și mersul să aibă seară,
seceră a lunii să-ți fie
peste vecernii de vară.
Să-ți fie litera trup
și trupul lăicer al zării,
veac, amiezi, trezie
peste luciul sării…
Litera să-ți fie
gândul fără vini,
vești, văzduh și ape,
lumină din lumini,
vindecări de rane,
sceptru de pământ,
laptele fierbinte
din sân
de hiacint.”
O altă artă poetică (p. 127) exprimă neliniștile a artistului
pricinuite de așteptarea clipei creatoare și de căutările cuvântului
potrivit:
„Poarta se deschide rar…
Câte un cuvânt își schioapătă umbra.
În muțenia poetului,
se leagănă vestea că va ploua curând.
Numai poetul
își va dezveli umărul
să-i crească iarbă pe stâncă.”
„Spre Țara Lerului-Ler,
se spune, merge sufletul
tremurând.
Cartea aceasta se așază în Țara lerului-Ler, fiind
doar suflet tremurând; de parcă ar vorbi cu Dumnezeu” (Întâmpinare, p.
7):
„Ninge peste umerii Lerului-Ler,/ Ninge în
palma-mi” (p. 53)
Este permanentă nevoia de transcendență a poetului,
susținută de nevoia de smerită spovedanie:
„Vreau să-ți țin, Doamne, lacrima de sânge
sub cămașă.
Ți se cuvine răsufletul meu,
când văd cum se coace picătura de mir.
În ziua aceasta nu am în gâtlej gustul de iască.
Pironit în veșnicia ta,
nu voi mai plânge în somn.
Mă naște din nou tăcerea.” (Piatra ungerii,
p. 23)
Însetat de absolut, precum Arghezi sau Vasile
Voiculescu, Valentin Marica îl caută pe Dumnezeu. Simțindu-se singur, îl
invocă, îl interogheză.
„Când ai vrut, Doamne,
să fiu eu pământ,
lângă scâncet,
lângă îngenuncherea mamei,
lângă frământ,
ai pus fir de iarbă,
margine de drum,
cuib de ciute,
caier de fum.
Mi-ai atins, Doamne,
umărul de pâine,
salcâmul de ochi,
tremurul din leagăn,
ziua de mâine,
pâinea din mei,
fulgerul, rochia ei…
Sunt al nimănui,
nu am dimineți,
nu am frunză verde,
sunt doar iarnă,
fără de nămeți…
Când veneam pe lume,
împărățeai cerul, Doamne,
celor făr’ de nume
și scriindu-le pe creștet,
nu ai mai văzut
cum luam pământului
loc de netemut,
ochi de apă,
zare,
aripă și mal,
ram ce nu se-ndoaie
în adânc de mare?” (Rochia de apă, 5,
p. 52-53)
Asemenea lui Aghezi, poetul vrea un dialog cu
Dumnezeu. Interogațiile retorice nu doar justifică și potențează starea de
rugă, ci sugerează și dorința de dialog:
„Doamne, fă-mi cuvântul cântec…!
Altfel, cum să-i leg cuvântului rana,
încleștarea?
Cum să despart tăișul înserărilor
de mierea nașterii unei alte zile?
Cum să fac din ochiul de pământ
al cuvântului
curgere de ape,
inelul gurii întredeschise
ca semn de nuntă,
ca viață fără de moarte?” (Doamne, fă-mi
cuvântul cântec…!, p. 60)
Dar, „prin cuvântul poeziei îl lăsăm pe Dumnezeu să
ne vorbească”, mărturisește poetul în Întâmpinare (p.
7).
Spirit reflexiv, introvertit, însetat de sacru,
Valentin Marica se îndreaptă spre lirica religioasă încă de la volumul de
debut, Metanii (1996),
volum care îl impune ca poet religios.
Ultima sa carte de poezii, Frigul visului (2014)
„e deopotrivă rugă și spovedanie, e o carte a smereniei și invocației psalmice,
întru Lauda Celui de Sus.” (Nicolae Băciuț)
Este dificil să vorbești despre poezia lui Valentin
Marica. Ea trebuie citită, recitită, simțită. Maestru al jocului îmbinării
cuvintelor în metafore inedite, irizante, poetul concentrează trăiri puternice,
gânduri, zbateri, căutări „înfrigurate”, experiențe de viață, dramatice uneori,
și provoacă cititorul la meditație, să descifreze și să interpreteze mesajul
liric, oferindu-i, așa, posibilitatea de a se împărtăși fiorul artistic.
Sclipirile estetice ale textului poetic încântă, impresionează și surprind în
egală măsură, transmițând profunde emoții lirice.
Comunicarea poet-cititor se poate face doar la
același nivel: o poezie reflexivă îndeamnă la reflecție, la meditare.
Despre volumul acesta au scris mai întâi poeții,
Nicolae Băciuț și Lazăr Lădariu. Cine poate înțelege mai bine, mai profund
misterul poeziei decât cei care au acces, pri har, în tărâmul inefabilului
liric?
Se spune că esențele tari se păstrează în
recipiente mici. Poemele lui Valentin Marica sunt uneori niște zvâcniri de
emoții și trăiri, niște scâncete dureroase, purificate în inefabile și
reverberante metafore, comparații, epitete, personificări.
Pentru exemplificare, propun poezia Frigul visului al
cărei titlu devine emblematic pentru întreg volumul:
„1.
Numai Îngerul îmi spune
cum să calc iasca din freamătul crucii.
Numai Îngerul îmi spune
că apa
ce curge printre sălcii
e vecernie,
luciul ce apasă umărul…
Numai Îngerul îmi spune
că îmbătrânește ochiul
într-o linie albă…,
că se vor înveseli gurile
ce-au atins iarba în pustiu.
2.
Mierea ferestrelor se prelinge-n răspântii.
În lamuri de colind
nu înfometează
gura celui mai-nainte de vecie,
când fiecare ochi
e măr copt.
Cu cerul gurii acopăr
aerul înspicat
ce poartă cuvântul deasupra fântânilor.
În ciucuri de mir
femeia leagă prăpastia;
despletindu-și sângele,
peste leagăn de omăt.
3.
Timpul
și-a pierdut degetul arătător…
Numai buzele tale
bat orele,
când
corabia cuvintelor
e în larg…
Răzimat
Într-o scândură căzută în cruce,
omul
numără
fulgerele cerului.”
Între procedeele stilistice putem menționa și
concretizarea cuvintelor abstracte („Îmi umplu brațele cu snopi de liniște”/ p.
21; „Gândul e os al deșertului”/ p. 19; „Sulița îndoielii îmi străpunge
coasta”/ p. 18; de asemenea, repetiția sintactică (ca în poezia Rugăciune pe o carte),
esențializarea discursului poetic în propoziții eliptice de predicat, precum:
„Cuvintele, pe rochia ta,/ semințe/ în răspântii de
zi,/ semințe ascunse în noapte,/ răni vii,/ secunde și șoapte,/ semințele
Învierii, semințe în moarte, trupuri/ în înverzirea ierbii scăldate./
Cuvintele, pe rochia ta,/ semințe aruncate în gol,/ semințe aruncate în plin/
la picioarele Îngerului,/ bob de miere,/ bob de venin.” (p. 57-58)
Tehnica laitmotivului întâlnită, spre exemplu, în Jocul de-a urcatul
muntelui (p. 48) sau Rochia ta de apă (p.
50) conferă poeziei tonalitate psalmică:
„Poți să urci muntele
dacă-i simți somnul,
dacă-i auzi învierea.
Poți să urci muntele
să-ți vindeci ochiul și vina.
Muntele acela va dezveli gurile potirelor
și cer se va prelinge
sub fulgerele mâinii.
Poți să urci muntele,
dacă îi simți spinările de apă,
umerii de aur,
trăgându-ți răsuflarea
în locul în care
îngerul a îngropat
târâșul melcului.”
Rochia ta e din
apă,/ din aer;/ rochia ta e din vaier./ Rochia ta e din frig,/ e greșeală;/
rochia ta e frică de boală./ Rochia ta e din trup,/ e nesfârșitul,/ ochiul de
fereastră,/ hulitul./ Rochia ta e din soartă;/ e apa pe care o tai,/ o parte să
curgă/ în mine,/ o parte din rai.”
Registrul semantic al liricii lui Marica Valentin
este profund religios. Cuvintele, purtând în sine taina sacrului, au valoare de
logos; devin simboluri ale pendulării între pământ și cer, între real și ireal,
între concret și metafizic, între profan și sacru: iarba („cruce de iarbă”,
„rănile ierbii”, „marmura ierbii”, pașii ierbii”, „iarba surâsului”, „clopot de
iarbă”), frunza
(„iluzia frunzei de a fi pasăre”, 1/p. 34), mărul, motiv
biblic, amintindu-ne și de refrenul colindelor „flori dalbe de măr” („mărul
ochiului”, „măr în deșert”, „ploi de mere”), șarpele („somnul șarpelui”),
crucea („cruce
de iarbă”, „cruce de lut”, „cruce veche, mână din lemn de măslin”), fântâna, apa, râul,
malul, sarea; gândul („tremurul gândului”, „bob de gând”), ochiul, pasărea,
zborul, cuvântul…
Colindul este
un alt cuvânt-cheie al volumului, în consonanță cu aspirația poetului spre Țara
Lerului-Ler („Departe,/ zarea arde în floarea-de-soare a colindului”, p.44;
„Rochia ta e colind”, p. 54; „Mierea ferestrelor… lamuri de colind”, p. 11)
Profund, meditativ, asemenea lui Lucian Blaga,
poetul–filosof, Valentin Marica își construiește, prin originale aforisme,
propriul templu
poetic și filosofic. Spre exemplu:
„Linia de orizont
este dunga mâinii tale prinse în cer.” (Ceasornic de lut,
p. 40)
„Îi dai dimineții amiază,
îi dai amiezii asfințit,
fără să știi
că prin visul tău,
prin fără-de-marginea visului tău,
grăbești un asfințit.” (Tandră eroare, p.
74)
O bucurie aparte am trăit găsind poezia Aprilie, scisă
sub impulsul emoțiilor trăite la Subcetate, „în atelierul de pictat icoane al
Liceului Miron Cristea”:
„Casa aceea/ în rugul literelor albe/ își așează
pâinea și sarea,/ în iarba surâsului./ Casa aceea stă la o cină de taină./
Degete și pleoape/ i-au presărat bob de aur,/ chipul Fecioarei,/ revărsat din
maramele cerului./ Chipul născut din mirare/ are rotundul de aprilie/ al mijirilor
albe./ Aprilie, alb, e Mirele./ De unde va porni/ spre rotundul potirului?.../
Casa aceea,/ din subsuoara satului,/ îi iese în cale,/ desfăcându-i faldul
cămășii/ cu toate frunțile polenului pur./ Casa aceea stă, acum,/ la o cină de
taină.”
Filonul religios al liricii românești, pornit de
Dosoftei prin a sa Psaltire
pre versuri tocmită (1673), se ramifică și se îmbogățește de-a lungul
timpului prin contribuțiile remarcabile ale poeților Grigore Alexandrescu,
Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coșbuc, Al. Macedonski, Lucian Blaga,
Tudor Arghezi, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Ioan Alexandru, Ștefan Augustin
Doinaș, Ion Caraion, Radu Gyr, Marin Sorescu, Valeriu Anania, Cezar
Baltag, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Valentin Marica.
„Valentin Marica, discret, metafizic,
suprarealist (uneori), blagian, însingurat, aspirând (mereu) la o stare de transcendență,
preocupat de eternele probleme primordiale, se situază în poezia sa (și nu
numai) la limita dintre laic și mistic, sorbindu-și seva (poetică), cu
precădere, din valorile moralei creștine.” (Dumitru Munteanu)
Prof. Doina Dobreanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu