Moto:
„Cuvintele sunt
cărările faptelor.” Sfântul Ioan Gură de Aur
Frumoasă-i încercarea să netezeşti „golul” de fiinţă prin
cuvinte. Am convingerea că suntem încă destui care credem în suprema
nevinovăţie a cuvântului. Iată-mă în
faţa unor cuvinte, aparent simple, menite să ne transmită un mesaj profund. Ele
şi-au găsit locaş într-o carte de excepţie „Cabaretul
cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi”,
Cartea Românească, 2012. Autorul este Matei
Vişniec, poet, prozator şi
dramaturg, originar din Rădăuţi, „oraş
care fremăta de cuvinte şi de poveşti... din Bucovina mea natală”.
În 29 ianuarie 2016 împlineşte 60 de ani.
Din anul 1987 trăieşte în Franţa, activând ca jurnalist la Paris (Radio France
Internationale), cunoscut în special pentru scrierile sale în limba franceză.
Este apreciat pentru romanele: La noapte
va ninge, 1980, Oraşul cu un singur
locuitor, 1982, Înţeleptul la ora de
ceai, 1984 ş.a. dar şi volumele de poezii şi piesele de teatru traduse în
peste 25 de limbi şi jucate în peste 30 de ţări (din Europa, dar şi în Statele
Unite, Canada, Brazilia, Japonia etc.) Din
1989 este autorul cel mai jucat în România (Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Sibiu şi
alte oraşe, la radio şi televiziune). A fost prezent cu piese de teatru la
ediţiile Festivalului Internaţional de teatru de la Avignon (Franţa),
participând şi la Festivalul de teatru de la Sibiu.
Cartea sus-amintită, structurată în două părţi: Cabaretul cuvintelor şi Plan B. Exerciţii de muzicalitate pură
pentru actorii debutanţi, aş putea-o asemui cu un falnic brad de Crăciun,
împodobit cu semnificative şi smerite „poveţe” despre cuvinte (din vocabularul limbii române), pe care autorul le-a
personificat (în tratatele vechi de poetică personificarea o întâlneam sub
denumirea prozopopee) cu deosebită
măiestrie. Evadând într-un imaginar subiectiv-teatral, şi-ar fi propus autorul
un dicţionar al cuvintelor mai ieşit
din comun? Evident că aşa stau lucrurile, când citeşti cu atenţie, altum silentium şi cugeţi apăsat sau
degajat la cele „rostite” în cele 207 de pagini. În scurtele poeme în proză,
cititorul se regăseşte în acele cuvinte
devenite, deacum, personaje principale, secundare şi episodice, „vestimentate”
cu însuşiri şi comportamente umane. „Jocul” lor este aidoma actorilor de pe o
scenă improvizată special pentru ca spectacolul să devină atrăgător şi chiar
incitant, tentant şi provocator pentru spectatorii
–cititori. Cu precizarea că
scenariul teatral de Ovidiu Lazăr după volumul omonim a fost regizat de acesta
şi se joacă la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi şi la Teatrul
Naţional din Timişoara, pentru a rămâne doar la aceste exemple.
În „argumentul” de la începutul cărţii intitulat „Cuvintele dacă mi-ar fi povestite...”, Matei
Vişniec are motivaţia/explicaţia, de rigoare, privind „Cabaretul
cuvintelor...”: „...mi-am propus oarecum să încerc o altă formă
de apropiere faţă de această hrană zilnică
a limbajului, cuvintele (subl.n.) să încerc să le locuiesc chiar în momentul
în care le folosesc pentru a scrie despre ele, să mă situez înafara şi
înăuntrul lor...”
Personalizarea Cuvintelor
are la bază efectele şi afectele autorului. Se putea altfel din partea unui
scriitor avangardist ?! Matei Vişniec, cum ne-a demonstrat prin opera sa,
iubeşte suprarealismul, dadaismul, teatrul absurdului sau grotescului ... şi
mai ştim că este pasionat de literatura fantastică, de realismul magic al
romanului latino-american sau teatrul realist anglosaxon.
„Arta”
în care singurul instrument al „artistului” l-a constituit cuvântul avea să se
numească literatură. Şi atunci de ce nepreţuitele
cuvinte, după o atâta trecere a Timpului, să nu fie invitate la un
astfel de...Cabaret...La o întâlnire
în acest domeniu de artă sau creaţie artistică al cărei mijloc de exprimare
este limba! Înşirate şi ordonate după anumite reguli, cuvintele îşi aşteptau
nerăbdătoare rolurile... „Jocul” urma să se dezlănţuie... Iar el, scriitorul/regizor
se înfăţişa, le selecta, le prăfuia, asigurându-le „existenţa”... Nu trecea
clipă ca acestea să nu se minuneze de magia talentului stăpânului lor... Aşa
aveau să afle, printre altele, că sunt şi cuvinte
spirituale, care sunt grăite în chip tainic în inimă, cuvinte care se
numesc şi lăuntrice. Şi-au dat seama că alegerea şi plasamentul lor în diferite
forme şi „compartimente” avea rolul ca ele să devină puternice, accesibile, graţioase,
sentimentale, bune ori rele, frumoase ori urâte... Şi-au mai dat seama că pot
fi asemuite cu sămânţa, pentru că puterea spiritului poate acţiona asupra lor,
tot aşa cum acţionează natura asupra seminţei. Şi-au însuşit lecţia că în ele
se află puterea şi energia create de gândire şi că, repetate de foarte, foarte
multe ori, pot deveni obiecte... Şi că tot datorită lor, fiinţa umană poate fi
vindecată şi i se poate schimba destinul.
Să încercăm totuşi un excurs în această „lume” a cuvintelor pe care ni le-a propus Matei Vişniec. Aţi auzit de portretul
făcut unor cuvinte, vreţi să aflaţi cum arată ele fizic şi câtă asemănare au cu
fiinţa umană? Ştiaţi, fireşte, că avem cuvinte care te pot emoţiona, îţi produc
stări, îşi dau rendez-vous-uri, cochetează între ele, se ceartă sau se împacă,
zâmbesc ori plâng... V-am selectat câteva mostre !
I. Cabaretul cuvintelor
Se deschide cu pronumele
personal Eu, despre care autorul, în
deschidere, spune: „Sunt zile când
cuvîntul eu devine insuportabil.
Problema cu el este că nu vorbeşte nicio limbă. De fapt nu ştie să spună decît
atât: eu, eu, eu.”
În
tristeţile sale autorul îl invită la masa sa pe cuvântul Speranţă. Oare de ce?
Pentru că-i simpatic şi disponibil întotdeauna. El are acea calitate totuşi „de a nu te invada în mod brutal. El vine
doar atunci cînd îl chemi...”
De la cuvântul Tăcere aflăm că el hrăneşte comunicarea.
Ocupă „un spaţiu-cheie” şi-l găsim „în interstiţiile dintre cuvinte şi dintre
gânduri”. De o natură modestă, tăcerea
îşi are tristeţea sa: „nu mi s-a
recunoscut niciodată profunda utilitate publică”. Să mai cităm din spusele
sale: „...cuvintele ar trebui să-mi fie
ceva mai recunoscătoare. Imaginaţi-vă, timp de o secundă, că n-aş exista. Fără
mine n-ar mai exista nici pauzele dintre cuvinte, nici cadenţă, nici ritm, nici
respiraţie...Limbajul n-ar fi decît un tămbălău şi un bătămlău”.
Nimic –
„este un cuvînt solitar, destul de
egocentric, foarte puţin locvace.”
Avem cuvinte care ucid, cuvinte care rănesc! – zice autorul!
Tîrziu
– „Aveam rendez-vous la ora 17 cu cuvântult tîrziu...
dar cuvîntul tîrziu făcu un gest de
lasitudine... În orice caz, îmi spuse
el, detest punctualitatea.”
A fi – „Verbul a fi dă autografe extrem de rapide, am
avertizat-o însă de la început de acest lucru.(...) Ea voia să efleureze
verbul a fi , să guste senzaţia de a fi acolo unde i se indicase adresa
verbului a fi, adică sub pielea mea
şi în sufletul meu.”
Reverenţă - O interesantă „interpretare” i se dă acestui ciudat
„personaj”, care „îşi ascunde faţa din
politeţe dar nu se sfieşte să-mi arate fundul”. Şi vin exemplele în care
cuvântul reverenţă devine prezent, util şi atât de firesc. Iată „jocul”/„jocurile”:
cuvântul foc face reverenţă în faţa
cuvântului apă ; minuscul – mic; căpşună
– gură; Fiecare cu reverenţa sa! Cuvântul fulg face reverenţă în faţa cuvântului iarnă; discurs – mulţime; viaţă – moarte; sînge- inimă; cuvântul imagine în faţa cuvântului oglindă. „Şi mai există, apoi, frumoasa reverenţă pe care o facem toţi în faţa
cuvîntului pămînt.”
Ingenioasă şi atât de
sugestivă este „prezentarea” făcută lui Şi
(adv., conj. lat. sic. n.n.) „Un cuvînt
pitic, o nimica toată...” şi totuşi este „încarnarea însăşi a agentului de legătură ideal.”
... Misiunea lui este
„de mediere”; leagă „între ele sensuri contrare, şi construieşte punţi între inamici.” Şi este „singurul
liant între mii de cuvinte disparate, creator de cupluri şi de complicităţi”; Este „agrafa
verbală care permite înlănţuirea frazelor” şi acea „formă
de promisiune care priveşte spre viitor: etc.” Cât adevăr, căci, în fond după şi nu poate veni decât
acel etcetera (adv.), adică
enumerarea ar putea fi continuată.
Autorul se „delectează” şi cu semnul de
punctuaţie, cum ar fi: ? – „intonaţie finală,
un tobogan către incertitudine”. Semnul
întrebării folosit în scriere pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau a frazelor interogative este mustrat
de autor: „Nici măcar nu eşti un cuvânt...De
ce te amesteci atunci în ciorovăiala cuvintelor?” Răspunsul acestei „pălării veşnic ridicată deasupra unui cap”, vine prompt şi
explicativ: „Eu sunt momentul culminant
al banchetului, eu relansez dansul şi gonesc monotonia. Când îmi fac apariţia,
cuvântul certitudine tresare brusc,
iar cuvântul reflecţie cade pe gînduri.
(...) Am un gust special pentru
contestaţie, mă şi revolt uneori...”
Cititorul merită să poposească cu pioşenie la
poemul – eseu despre Dumnezeu, un interlocutor
cu totul deosebit. În faţa Acestuia „nu trebuie niciodată să începi tu conversaţia”, despre care
însuşi autorul mărturiseşte că a crezut că Dumnezeu este un simplu cuvânt, dar
lucrurile nu stau aşa, pentru că
Domnul Dumnezeu „citeşte în gândurile
mele”. Nu-i obligat să-i vorbească cu voce tare „ceea ce simplifică mult dialogul cu Dumnezeu” pentru că
„existenţa sa transformă cuvintele în sunete inutile şi limbajul în ceva
superflu”.
Rândurile dedicate Cuvântului - Cuvânt se doreşte o
scurtă pledoarie a cuvântului care a
fost personajul cheie „al întregii aventuri a limbajului” primei părţi a cărţii,
devenid cuvântul de încheiere: „E normal
deci să-ţi dau ţie cuvântul de final. FINAL”
II.
Exerciţii de muzicalitate pură pentru
actorii debutanţi
Se deschide cu Poveste, care are un final sarcastic şi plin de adevăr, pentru că
în zilele noastre răutatea oamenilor şi a celor certaţi cu vorba dulce şi
frumoasă nici nu-şi merită poveştile frumoase. Iată cum se justifică autorul
„povestitor”: „Nu e de mirare ...că de o
vreme cuvintele se întîlnesc singure, înafara omului, pe ascuns, ca să-şi spună ce au de spus. (...) Cuvintele povestesc de o vreme poveşti
pentru cuvinte, pentru cuvintele născute din om şi care au fugit de la om...” Şi tot ele, cuvintele, sunt cele ce mai „ştiu
să asculte astăzi poveşti, numai cuvintele mai pot înlocui astăzi omul.” Şi
de ce nu: „Numai cuvîntul om mai poate înlocui astăzi omul.”
Mamă. Acest
cuvânt nu are limite. „Dor de
mamă”, „Sînul mamei. Glasul mamei”, doar rostindu-le, rămâi mai departe,
fără cuvinte! Vă rog să reflectaţi la aceste vorbe din finalul poemului: „Cuvîntul mamă trebuie folosit cu prudenţă.
Pînă să-ţi dea lacrimile. Ca după aia el nu mai spune nimic. Şi ăla eşti.” Mirabile dicta!
A scormoni. Ar fi greşit să ne gândim
numai la sensul peiorativ al acestui verb! Vom constata că se fac referiri şi
aluzii şi la exprimări ca acestea: „...scormonim
prin creier” comparativ, spre
exemplu, cu butada „Unii se scormonesc unii pe alţii.”
Ne oprim cu exemplificările la ultimul cuvânt din
această parte a II-a. Facem referire la acea dimensiune a Universului după care
se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor, adică Timp. Este cuvântul atât de uzitat fără de care nu putem vieţui şi care
a dat şi va da mereu omului şi omenirii bătaie de cap.Vă invităm să savuraţi
pasajele delicate şi ale acestei scrieri.Veţi putea afla de câte feluri pot fi timpurile...(timp proaspăt, mort,
pierdut, sublim, complicat, timp moale, tare, timp vid, plin, timp urât, frumos
etc.)
Sincer să fiu am avut de
învăţat multe lucruri interesante lecturând inedita carte despre cuvinte, un
dicţionar afectiv pentru toate vârstele. Mi-aş permite să închei, fără lipsă de
modestie, în acelaşi tonus al scriitorului Matei
Vişniec.
Noi, oameni buni - ar zice cuvintele - suntem cei care vă afirmăm
sau vă trădăm caracterele, comportamentele, atitudinile, fizionomiile..., iar
în plan subtil putem fi oricând cărţile voastre de vizită... Luaţi ca un sfat
înţelept vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur : „Cuvintele sunt cărările faptelor.”
Dr.
Nicolae Bucur
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu