Tema
culegerii de texte din cartea Dincolo…
dincoace, respectul! (Între două lumi, în Ion N.
Oprea, Dincolo… dincoace… respectul!
Editura PIM, 2016, pp. 280- 288) este generoasă și oferă multiple posibilități de
abordare, antonimele dincolo și dincoace fiind două repere care presupun
o distanțiere spațială sau temporală, o nepotrivire, o discordanță. Căutările
mele m-au făcut să mă gândesc, rând pe rând, la: lumea de aici și lumea de
dincolo, viață și moarte, tinerețe și bătrânețe, artă și realitate, profan și
sacru, înainte și după evenimentele din 1989, înainte și după căsătorie, înainte
și după momentul de a deveni „mamă”, dincolo și dincoace de munți/ de granițele
țării, înainte și după Eminescu etc.
Am ales, în cele din urmă, să mă axez
pe următoarea idee: dincoace – satul
în care m-am născut și în care am ales să trăiesc și să muncesc, ca profesoară;
dincolo – mediul universitar și
cultural care m-a civilizat, care m-a îmbogățit spiritual, m-a ajutat să mă
înțeleg pe mine însămi, să-mi formez idealuri, să-mi pun probleme și să caut
răspunsuri, să trăiesc frumos prin cultură, să mă bucur de întâlnirea unor
oameni adevărați, rari, de întâlnirea cu cărțile, cu evenimente literare, culturale, spirituale; am învățat să
apreciez erudiția, eleganța intelectuală, cordialitatea.
Am nostalgia acelor ani „încărcați de
învățătură, curați în gânduri și plini de respect pentru cei care ne îndrumau
profesional și uman”. (Valentin Marica)
Gaudeamus igitur… am
cântat la terminarea liceului real-umanist din comuna natală, Subcetate, un
vechi cântec studențesc care ne dădea aripi să zburăm mai departe, la îndemnul tinerilor
noștri profesori, repartizați la țară pentru stagiul în învățământ, încă nostalgici
după anii studenției. Vivat Academia,
vivant professores, cântam împreună absolvenți și profesori, plini de
speranțe, noi, să intrăm la facultățile la care râvneam și pentru care ne
pregătiserăm sub atenta lor îndrumare, ei, să ajungă într-o școală modernă,
încălzită corespunzător și cu apă curentă. Ne molipsiserăm de entuziasmul lor
tineresc și de dorința de cunoaștere, pe care le arătau în ciuda condițiilor
lor de existență oferite de încăperi neconfortabile închiriate de la săteni,
mai puțin decât modeste, asemănătoare cu cele ale personajului eminescian din
nuvela „Sărmanul Dionis”, încăperi în care importante grămezi de cărți așezate
direct pe dușumea făceau parte din decor.
Respect și admirație profesorilor
noștri din liceu: Dan Cremenciuc, Valer Vodă, Aurel și Ioana Roman, Gheorghe
Laczko-Cotfas, Ștefan Popa, Petru Cotfas, Nicolae Becze, Livia Bibu, Maria Urzică,
Emil Țepeluș ș.a.
Am fost admiși în învățământul
superior, în urma unui riguros examen de admitere, 12 din cei 23 de absolvenți
ai Liceului din Subcetate, promoția 1969: patru la Filologie, doi la Medicină,
unul la Psihologie, unul la Drept, unul la Biologie, unul la Academia Militară
și doi la Școala Postliceală. Rezultatele au confirmat așteptările profesorilor
noștri. În acel an, liceul nostru avea cel mai mare procent de admiși în
învățământul universitar din județul Harghita, raportarea făcându-se la numărul de absolvenți. Am fost considerați „promoția de aur ” a liceului și un
imbold pentru promoțiile care ne-au urmat.
Aș dori să vorbesc doar despre două
din activitățile organizate de profesorii noștri cu noi, elevii, acestea
reprezentând evenimente importante la nivel de localitate sau zonă, momente
importante în formarea noastră.
În anul 1966, când se împlineau 100
de ani de la nașterea poetului ardelean George Coșbuc, s-a pus în valoare opera
poetică a acestuia printr-o manifestare de amploare pe scena Căminului Cultural
din Subcetate: concurs gen „cine știe câștigă”, recitări, cântece, dramatizări…
Noi, elevii clasei a X-a, am fost implicați în spectacolul Nunta Zamfirei, regizat de profesorul de limba română Valer Vodă.
În clasa a XI-a, după ce la Subcetate
am avut prilejul să vizionăm un spectacol prezentat de Teatrul Național din
București, venit la invitația directorului liceului, prof. Dan Cremenciuc,
între actori fiind și fratele dumnealui, Stelian Cremenciuc, am pus și noi în
scenă, în regia inimosului profesor director, piesa Nota zero la purtare. Un an de zile am repetat pe scena neîncălzită
a Căminului Cultural pentru un spectacol memorabil de două ore. Au fost
selectați elevi din clasele IX-XI; rolul profesorului a fost interpretat de
însuși profesorul Aurel Roman, exemplu de seriozitate, prestanță, implicare,
dăruire. Am jucat piesa la Subcetate și în localități învecinate, Voșlăbeni și
Bilbor, cu sălile pline. Am jucat apoi fragmente pe scenele din Toplița și
Miercurea Ciuc, participând la concursurile artistice școlare. Rolurile
interpretate de elevi precum Leontina Marcu, Stan Dumitru, Petru Coșa, Ioan
Voaideș, Gavril Urzică, Doru Dobreanu, Ioan Mureșan etc. au rămas de neuitat.
În ultimul an de liceu, colegul
nostru de clasă Petru Coșa a interpretat magistral rolul nebunului din drama Năpasta de I. L. Caragiale. Voia să
devină actor… dar a devenit profesor de limba română, repartizat undeva în
județul Covasna. A plecat de mulți ani Dincolo… Dumnezeu să-l odihnească în
pace!
S-au mutat Dincolo, pe rând, și dintre
noi, și dintre profesorii noștri… dar până noi vom mai fi, le vom păstra
amintirea, iubirea și recunoștința noastră.
Am plecat din Liceul din Subcetate
călăuziți de îndemnul profesorului nostru Valer Vodă: „Plecați de la țară, dar
să nu vă considerați mai prejos decât absolvenții de oraș… sunteți bine
pregătiți și aveți încredere în voi, dovediți ceea ce știți! Eu cred în voi și
în reușita voastră!”
Nu pot să nu dedic câteva rânduri acestui
distins profesor de limba și literatura română, în semn de prețuire, respect și
gratitudine, pentru anii de liceu în care mie și generației mele ne-a fost
model de profesionalism, veghind, ca diriginte, la formarea personalității
noastre și a caracterului nostru, să ne cultive cu răbdare virtuți de
moralitate, învățându-ne să ne cunoaștem pe noi înșine, să avem încredere în
noi, să perseverăm și să nu ne lăsăm învinși, învățându-ne să învățăm și să
aspirăm spre cunoaștere, să iubim cartea, frumosul din artă, din natură, din
ființa umană.
Când mașina cu librăria ambulantă
oprea în fața liceului, era mereu prezent, alegându-și cărți pentru dumnealui,
recomandându-ne și nouă cărți. Atunci am cumpărat primele cărți din biblioteca
mea: Dicționarul limbii române moderne,
Dicționar latin-român, Dicționar francez-român și român-francez, Gramatica
Academiei, Titu Maiorescu, Critice… și
multe altele, cărți pe care tata le plătea din salarul lui modest în rate
lunare, cu bucuria că nu era o investiție inutilă.
Multe lecții de literatură română
erau în anii de liceu de tip seminar academic, învățând să descoperim
subtilitățile textului, cu opera în față. Pe Titu Maiorescu l-am studiat
exemplar. Se introdusese în programa școlară prima oară, la fel ca alți clasici
ai literaturii române, după foarte mulți ani de ignorare. Începea, după 1965, o
perioadă de redescoperire a clasicilor. Cu câtă râvnă, exigență, elocvență, dar
și entuziasm ne preda profesorul nostru! Format în perioada „obsedantului
deceniu”, probabil trăia mai întâi el însuși bucuria descoperirii unor aspecte
noi, apoi o împărtășea cu noi. Ne transmitea bucuria și plăcerea lecturii și învățării.
Citeam opere literare și exegeze, memoram citate, învățam să observăm, să
descoperim, să analizăm cu minuțiozitate, să sistematizăm. Totul ne-a fost de
folos apoi. Rigurozitatea cu care l-am studiat pe Titu Maiorescu în liceu mi-a
asigurat reușita la admiterea la Filologia din Cluj.
În anii ’70, studiam la această
facultate clujeană șase dintre absolvenții liceului din Subcetate. Meritul era și
al nostru, dar în primul rând al profesorilor noștri din liceul comunei transilvănene
Subcetate de Mureș, repere pentru toată viața: prin ținută, prin mod de
comunicare, prin profesionalism. Gratitudine și recunoștință, domnilor
profesori!
Am plecat la Cluj
împreună cu colega mea, Livia Hurubă. Ne luase sub pavăza sa sora ei mai mare,
Ioana, profesoară de matematică, absolventă și ea de Cluj. Fusese concurență
mare la admitere. O primă selecție s-a făcut în urma examenelor scrise la Literatura
română și la Limba română. Noi am primit note suficient de mari pentru a avea
încredere că vom fi admise după examenul oral. Reușita noastră, a celor două
absolvente ale liceului din mica și neștiuta comună Subcetate, a produs uimire
printre candidați.
După bucuria
reușitei, de o vară, toamna am înțeles ce însemna cu adevărat studenția: o
perioadă foarte frumoasă, tumultuoasă, trăită cu intensitate și implicare
maximă, aspirații, zbateri, confruntări, eforturi, muncă, neliniști, bucurii,
speranțe… Am cunoscut oameni minunați, admirabili, pasionați, intelectuali
rafinați, distinși. Simțeam uneori nevoia să contemplu și să mă bucur de
atmosfera de studiu febril din sălile de lectură ale bibliotecilor, de forfota
de pe coridoare, de comuniunea în gândire și simțire la cursuri și seminare.
Îmi vine greu să amintesc doar câteva nume, fiindcă fiecare dascăl a avut rolul
și misiunea sa în formarea noastră. Amintesc cu tot respectul, cu plecăciuni și
mulțumiri pe decanul facultății, prof. univ. dr. Dumitru Pop, pe prof. univ.
Dr. docent Romulus Todoran, pe profesorii Octavian Șchiau, Iosif Pervain,
Mircea Zaciu, Leon Bakonsky, Ioana M. Petrescu și Liviu Petrescu, Ion Pop,
Mircea Muthu, Ion Vartic, Doina Curticăpeanu, Carmen Vlad, Mircea Zdrenghea, D.
D. Drașoveanu, Viorica Pamfil, Ion Niculiță, Ioan Baciu, Doina Cornea…
Profesorul I. Pervain
ne-a convins în cursul său de un semestru, din anul I, despre rolul Școlii
Ardelene, în contextul mai larg al Aufkerung-ului, la trezirea conștiinței
naționale a românilor transilvăneni. Tot atunci ne-am inițiat în analiza
profundă de text, exersând pe fragmente din Istoria
Ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir și Țiganiada,
de Ion -Budai Deleanu, conduși în cercetarea noastră de seminar de tinerele
asistente Doina Curticăpeanu și Ioana Em. Petrescu. Pasul dintr-un liceu rural
în universitate a fost mare și s-a realizat cu eforturi importante.
Mă simțeam pe teren
sigur la cursul de folclor, ținut de profesorul Dumitru Pop, și la seminarul
condus de asistentul său, Ion Șeuleanu. Aici mi se oferea prilejul să mă întorc,
prin amintiri, în satul meu cu atâtea reminiscențe patriarhale. Născută
într-o familie tradițională, purtam în mine parte din cântecele, jocurile,
poveștile, riturile și miturile satului, componente ale universului său folcloric,
ceea ce reprezintă un gen de matrice a
celui născut la sat. Învățam
să dau atenție unor aspecte de viață cunoscute parțial și să le înțeleg rostul,
să admir frumusețea și valoarea
folclorului românesc, ale culturii noastre tradiționale.
Pentru noi toți, profesorul Dumitru
Pop, decanul nostru, a rămas un model de Om Adevărat: „un admirabil dascăl şi
cercetător într-ale folcloristicii şi etnologiei, în sensul cel mai generos al
cuvântului, un om înzestrat cu ceea ce numim în mod curent simţ de răspundere,
care şi-a făcut din plin, de-a lungul întregii sale vieţi, datoria”.[1]
De neuitat rămâne
perioada în care am pregătit, cu destulă minuțiozitate, lucrarea de licență cu
tema Monografia graiului din Subcetate,
sub îndrumarea profesorului universitar doctor docent Romulus Todoran,
specialist în dialectologie, coautor al Atlasului
Lingvistic Român, lucrare care devenise pentru noi instrumentul principal
de lucru la orele de seminar îndrumate de profesor.
Aș putea să fac un laudatio fiecărui profesor, dar… îl las
să vorbească pe domnul profesor universitar G. G. Neamțu, student și coleg al
acestora:
„Romulus Todoran era profesorul
universitar prin excelență, dascăl și om de știință deopotrivă, dedicat în
întregime profesiei. Cred că era printre cei mai respectați profesori din
facultate. Impunea prin prestanță –
sobru, foarte politicos, foarte echilibrat și corect în aprecieri, de o
imparțialitate și probitate morală proverbiale, iar cursul – substanțial,
superordonat până la detalii.” (p. 712) [2]
„Cred că D. D. Drașoveanu, deși nu a
scris mult, este ultimul mare gramatician pe care l-a dat Ardealul, în orice
caz cel mai mare, mai original și mai seducător din perioada postbelică, un
gramatician care de foarte tânăr și-a construit un sistem gramatical propriu,
căruia i-a fost fidel toată viața, fără reveniri și retractări, indiferent de
unele sau altele dintre orientările lingvistice ale vremii.
Fiind consecvent cu acest sistem,
de-a lungul anilor și l-a completat și rafinat progresiv, populându-l cu noi
fapte și fenomenalizări, așezate la locul predestinat, asemenea elementelor din
Tabelul lui Mendeleev.
Acum, după o jumătate de secol de
când audiam cursul său de sintaxă (păstrez până astăzi notițele de curs),
realizez cu mare și admirativă surprindere că în acel curs apăreau în germene aproape toate ideile importante care-i
structurau sistemul.” (p. 715) [3]
Cu asemenea modele am
pornit noi pe drumul plin de asperități al învățământului românesc, cu perpetue
căutări, devenind timp de câteva decenii cobaii interminabilelor reforme. Ei
ne-au învățat să ne ținem verticalitatea și le mulțumim.
Aș putea să vorbesc
despre mulți dintre colegii de facultate,
cu respect, cu admirație și cu
mândrie. Numele multora l-am întâlnit
de-a lungul anilor în reviste literare, în/pe cărți: Dumitru Vlăduț, Constantin
Hârlav, Nicolae Oprea, Olimpiu Nușfeleanu, Viorel Chirilă, Mircea Moț, Ion
Vădan, Viorel Rogoz, Călin Manilici, Nastasia Maniu, Felicia Schlezak, Pr.
Adrian Isac ș.a. Mulți
s-au făcut remarcați în anii de studenție, fie participând la activități de
cercetare finalizate prin comunicări științifice, fie colaborând la „Echinox”, revista de cultură a studenților din Universitatea „Babeș-Bolyai”, fondată în
decembrie 1968.
1973, Cu colegii de grupă, în preajma absolvirii
Constantin Hârlav [4],
originar din comuna harghiteană Bilbor, este unul dintre ei. Din cei vreo doi
ani, cât a activat în redacția amintitei reviste (1972-1973), o vreme a fost și
secretar de redacție. „Spirit repede maturizat, inteligent și fin, sobru în
stil și echilibrat în judecățile de valoare”, „afectuos, de o mare generozitate
și limpezime a sufletului”, Constantin Hârlav a rămas în memoria celor care
l-au cunoscut „și pentru marea lui omenie, pentru simplitatea modului său de a
fi în lume, civilizat și demn, de o frumoasă rectitudine morală, cu o minunată
seninătate a spiritului, ca și cum lumina din ochii săi albaștri s-ar fi
răspândit în toată ființa lui plăpândă și fragilă”. (Ion Pop) [5]
În 2013, ne-am
revăzut și după 40 de ani, deja pensionari, puțini dintre cei care în 1973 absolveam
Facultatea de Filologie din Cluj, secția Limba și literatura română – Limba și
literatura franceză/ latină/ italiană, „aproape o promoție de îngeri/ Izgoniți
brutal pe pământ”, cum avea să ne caracterizeze poetic colegul nostru Viorel
Chirilă.
Este de prisos să comentez versurile
poeziei Promoție, scrisă ca urmare a
emoționantei revederi, cu destăinuirile atâtor „Inimi erodate de vânturi/ De șuvoaiele neșansei”:
Aproape o promoție de îngeri
Izgoniți brutal pe pământ,
Inimi erodate de vânturi
De șuvoaiele neșansei,
Patru decenii la colțul
nenorocului
Așteptând.
Cerul ne-a fost mereu
O bibliotecă
Cu cărțile ascunse pe dinăuntru,
Infolii atât de neconforme
Cu prozaicele zile și nopți
Căzute la zaruri.
Frustrări cât Dealul Feleacului,
Cuvinte spălând ferestrele
Pline de mâzga anilor scurși,
Prin care lumina se arăta
Vai, atât de zgârcită.
Adolescente sublime
Devenite deodată semne ale
toamnei,
Cum cade un creștet sub ghilotină.
Crispări sonore contestând
Filele destinului,
Arătând cu degetul
Coeficientul de absurd strecurat
Pentru noi
La facerea lumii.
[1] Ion Șeuleanu, în DACOROMANIA, serie nouă, XI–XII, 2006–2007,
Cluj-Napoca, p. 301-304
[2] Înspre și dinspre Cluj.
Contribuții lingvistice. Omagiu profesorului G.G. Neamțu la 70 de ani, Coordonator Ionuț Pomian, Editor Nicolae Mocanu,
Editura Scriptor și Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, 800 p.
[3] Idem.
[4] Constantin Hârlav (1950-2014), cercetător științific la Institutul de
Istorie și Teorie literară George Călinescu din București.
[5] Ion Pop, Un
spirit luminos: Constantin Hârlav, în „Steaua”, anul LXV nr. 5 - 6
(787-788) mai-iunie 20, p. 26
Prof. Doina Dobreanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu