Preot PETRU DOBREAN (1910- 1992) - In memoriam

I. Unchiul Petru

 Publicat în cartea SURÂSUL AMINTIRILOR,

 autor Doina Dobreanu, 2011, pp. 57-61

 

    Merg la liturghia oficiată în capela greco-catolică „Sf. Petru” din Subcetate, un loc plin de amintiri… Capela a fost ctitorită de către părintele Petru Dobreanu în anii 1992-1993 în grădina casei sale. De astă dată o motivaţie în plus mă mobilizează: curiozitatea de a audia una dintre predicile pe care le rostise dumnealui în faţa credincioşilor săi în urmă cu 70 de ani.

    Pentru noi, preotul Dobreanu era unchieşul popa, iar el ne spunea fiecăruia în parte dragul/ draga moşului. Bunicul meu, Vasile Dobreanu, îşi amintea despre momentul în care fratele său Petru, absolvent al Teologiei blăjene, se retrăsese pentru o vreme la o mănăstire în Moldova. Fiind cel mai mare dintre fraţi, bunicul l-a vizitat acolo pentru a-i transmite mesajul celor de acasă: să nu uite de eforturile familiei sale de ţărani de a-l şcoli la liceul din Gheorgheni, apoi la Blaj, efort făcut cu scopul ca el să devină preot. Era mezinul familiei, născut în 1910. 

    La terminarea Primului Război Mondial avea vârsta potrivită pentru a fi trimis la învăţătură. Tradiţia din familia Dobreanu de a dărui preoţi de nădejde trebuia continuată. El însuşi vorbea cu mândrie despre predecesorii săi, preoţi greco-catolici merituoşi din această familie care au fost în fruntea unor parohii din zona Topliţei timp de o sută de ani, contribuind la consolidarea bisericilor româneşti şi a şcolilor din aceste localităţi. Unchiul vorbea cu deosebită consideraţie, stimă şi veneraţie despre mitropolitul Blajului Alexandru Niculescu, al cărui bunic matern era însuşi preotul Ioan Dobreanu din Corbu.

    Unchiul Petru şi mătuşa Otilia îşi aminteau cu nostalgie de anii petrecuţi în parohia din Posmuş, de unicul lor fiu, Marius, decedat la numai 11 luni; îşi aminteau cu drag de finii, de prietenii şi de credincioşii din parohie. 

    Pe unii nu-i văzusem niciodată, poate că nici nu mai trăiau, dar le ştiam numele, caracterul, obiceiurile, familiile, din povestirile şi evocările preotului. Oameni minunaţi, cu calităţi remarcabile, care nu puteau fi uitaţi! Îl vizitau şi ei pe preotul lor de odinioară sau îl aşteptau în satul lor, să-i spovedească şi să-i împărtăşească o dată sau de două ori pe an, în clandestinitate. Îi aduceau în desagă vin curat pentru liturghie şi făină din care preoteasa să pregătească prescura, dar şi nuci, struguri, pere, mere, miere, ofrande din roadele muncii lor harnice. Au venit în cele din urmă cu pomană şi cu lacrimi de durere şi regret pentru a-i conduce pe ultimul drum...

    Curiozitatea de a cunoaşte pe acei oameni minunaţi din Posmuş m-a îndemnat de a ajunge în acel loc. Cu câtă emoţie am călcat pe urmele imaginare ale paşilor unchiului!… Am urcat la biserica de pe deal unde slujise, am găsit mormântul fiului lor, frumos îngrijit şi cu trandafiri înfloriţi… Un simplu semn de recunoştinţă şi neuitare!

    Părinţii mei povesteau cu plăcere despre drumul lor la Posmuş parcurs în carul tras de boi, reprezentând călătoria de nuntă făcută în toamna anului 1949, despre bucuria reîntâlnirii cu mătuşa şi cu unchiul şi despre darul primit de ei la plecare: o căruţă plină de saci cu mere. Nepoţii voiau să le facă o surpriză, dar unchiul şi mătuşa îi aşteptau deja în pridvor...

    - Am ştiut că cineva de la Subcetate se apropie din momentul în care aţi ajuns pe coama dealului, a mărturisit unchiul, după mânatul boilor…

    Unchiul Petru s-a reîntors în satul natal în anii 1964-1965 şi aici şi-a petrecut restul anilor de viaţă, împreună cu preoteasa Otilia. Cu toate că drumul său zilnic era spre Fabrica din Gălăuţaş, consătenii îi ziceau Popa de pe Faţă, fără a şti că în căsuţa lui modestă oficia zilnic liturghia. Aici, în iernile lungi şi friguroase, în unica încăpere încălzită care servea de bucătărie şi de dormitor, masa era amenajată de două ori pe zi ca altar…

    Îi vizitam adesea, cu precădere când aveam sufletul trist, ştiind că acolo găsesc mângâiere şi alinare. Când mă gândesc la ei, îmi apar în ochii minţii ca două icoane luminoase. Mă întâmpinau întotdeauna senini, zâmbitori, cu braţele deschise şi cu vorbe blânde. Deveniseră între timp bătrâni şi suferinzi, dar nu vorbeau niciodată despre tristeţile, necazurile şi lipsurile lor. Se mişcau greoi, dar înţelegeau suferinţa ca pe o nevoie pentru mântuire. Trăiau în pace şi linişte, în modestie şi simplitate desăvârşite, ca nişte pustnici. Deşi păreau singuratici, îl aveau pe Dumnezeu, iar bogăţia lor era spirituală. Se bucurau nespus când le apăream în prag… Părintele mă binecuvânta întotdeauna la despărţire, chiar dacă ne întâlneam pe stradă, şi atunci căpătam curaj şi încredere, forţă şi bucurie.

    Unchiul şi-a păstrat ţinuta dreaptă, demnă şi ca octogenar. Pe stradă părea un trecător dintr-o altă lume: cu pasul măsurat şi domol, înveşmântat mereu în haine sobre. Părea că nu se grăbeşte niciodată, dispus să stabilească o comunicare cu cei întâlniţi în cale, dacă nu prin cuvinte, măcar prin privire, citind în sufletul fiecăruia,  mângâindu-l, alinându-l şi  binecuvântându-l. Era de o modestie copleşitoare. Trăia cu convingerea că are mai mult decât îi este necesar. Micile lui economii le oferea cu mărinimie celor săraci şi femeilor văduve.

    Mătuşa Tilica era o preoteasă desăvârşită. Fiica învăţătorului Cioloca din satul Iercea, din Câmpia Transilvană, cu o educaţie aleasă primită la Şcoala de fete din Cluj, a împărtăşit vitregiile vremurilor de bejenie. Crescând în zona viei, a nucilor, a fructelor şi a legumelor de tot felul, a holdelor mănoase, s-a acomodat greu cu viaţa austeră de la munte…

Părinții Cioloca din Iercea, în 1903

   Mi-amintesc o întâmplare povestită cu umor şi cu stupefacţie de un consătean de-al nostru, protagonişti fiind el şi unchiul. Căruţa consăteanului nostru, bine încărcată, se împotmolise într-o băltoacă în mijlocul drumului şi pentru că vitele nu o puteau clinti, acesta coborâse, în culmea disperării, într-un şir de sudălmi, toţi sfinţii din cer. Auzindu-l înjurând cu atâta patos, părintele s-a oprit o clipă din drumul său, şi-a făcut semnul crucii, şi-a împreunat mâinile şi s-a rugat din tot sufletul cu voce tare: „Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce face!”, şi şi-a continuat drumul. Jenat de lipsa sa de discernământ pricinuită de o nervozitate excesivă, împricinatul s-a liniştit şi a reuşit cu răbdare şi cu calm să-şi rezolve problema.

    Rămas văduv în 1991, şi-a consacrat toată energia construirii unei capele în curtea casei sale. Şi-a economisit o vreme pensia, privându-se uneori de hrană, ignorând boala, pentru a cumpăra materialele de construcţie necesare şi pentru a angaja meşteri. Moartea a survenit pe neaşteptate, fără să-şi fi văzut proiectul finalizat. Meşterii tocmai înălţau clopotniţa, în vreme ce el urma singur Calea Crucii…

      Construcția capelei a fost finalizată sub coordonarea Părintelui Liviu Sabău,  protopop de Târgu-Mureș, nepot și demn urmaș al preotului Augustin Tătar, administrator protopopesc al districtului Giurgeu și preot paroh la Subcetate în anii Primului Război Mondial (1916-1919), conducător al delegației românilor din zonă la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, de la 1 Decembrie 1918.

    Ascultând predica din caietul preotului Petru Dobreanu, pentru Sărbătoarea Sfintei Cruci, emoţiile mă copleşesc. Discursul predicii, bine organizat, respectând rigorile artei oratorice, este realizat într-o limbă românească desăvârşită, îmbinând armonios vocabularul religios şi artistic (metafore, repetiţii, mijloace retorice), naraţiunea, descrierea şi adresarea directă. Comunicarea, punctată cu îndemnuri de comportare creştinească, este realizată cu măiestrie, rostul predicii de a sensibiliza ascultătorii fiind astfel atins cu evidenţă.

    Înţeleg acum unde se afla, cel puţin în parte, secretul legăturii trainice şi tainice ce se stabilise între preot şi credincioşii parohiei sale din Posmuş…

    Mă bucur pentru ocazia de a-l fi redescoperit pe unchiul şi în această ipostază, acum, la Centenarul naşterii sale, în 2010!

_________________________________________

II. Convorbire cu preotul protopop Ional-Adrian Lung (fragment)

Publicat in cartea LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE (autori Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu), Editura Cezara Codruța, Târgu-Mureș, vol. 3, 2015, pp. 121-122

    Doina Dobreanu: Părinte Adrian Lung, sunteți preot la Subcetate din anul 1995, în parohia greco-catolică reînființată nu cu mult timp înainte. Pentru început, permiteți-mi să vă întreb: De ce preot? De ce preot greco-catolic? De ce la Subcetate? Cunoșteați această localitate înainte de numirea dvs. aici?

Preot Ionel-Adrian Lung: La aceste întrebări, pe care și eu mi le-am pus adeseori, răspunsurile se află aici, la Subcetate, un loc pe care l-am considerat dintotdeauna ca fiind acasă. Acasă pentru că aici mi-am petrecut o bună parte din copilărie, acasă pentru că aici a fost plantat și s-a maturat sâmburele vocației mele la preoție, acasă pentru că aici am găsit de cuviință să mă întorc la sfârșitul studiilor și să contribui la reînfiițarea Parohiei greco-catolice, desființată abuziv de regimul comunist ateu în 1948, acasă pentru că aici este familia mea.

Dar pentru mine Subcetate-acasă își află sensul deplin doar în legătură cu personalitatea de excepție a părintelui Petru Dobrean, un preot care a reușit să-și împlinească vocația și ministerul sacerdotal în condiții de grele încercări pentru Biserică și pentru neamul său. În pofida tuturor tentațiilor sau a amenințărilor și-a păstrat credința moștenită de la părinți și aprofundată în celebrele școli ale Blajului care se aflau pe atunci în plină dezvoltare, mai ales prin Academia de teologie, cu profesorii săi de excepție. După numai zece ani de activitate pastorală ca paroh, la Posmuș (Bistrița-Năsăud), a fost obligat să renunțe la aceasta pentru că nu a acceptat compromisul propus de autoritățile comuniste și nu și-a trădat Biserica. Alegerea a fost începutul unei lungi perioade de vicisitudini, de șicane, de frământări în care singurele mângâieri au venit de la sprijinul necondiționat al soției sale, Otilia Dobrean și de la strânsa legătură cu preoții și ierarhia greco-catolică din clandestinitate, în special cu energicul Episcop Alexandru Todea, cardinalul de mai târziu, cel care prin exemplul personal de suferință în lungii ani de închisoare a păstrat vie flacăra credinței în mulți preoți și credincioși.

Astfel, alegerile sale de viață au constituit pentru mine și pentru alți tineri din anturajul său (cinci suntem preoți) exemple concrete care ne-au canalizat pe drumul spre preoție. Părintele Petru Dobrean[1] a dat un nou sens expresiei ecclesia domestica, folosită de Conciliul Vatican al II-lea în Constituția dogmatică despre Biserică. Textul conciliar spune: ” În ceea ce s-ar putea numi biserica familială (ecclesia domestica), părinții trebuie să fie pentru copiii lor, prin cuvânt și exemplu, primii vestitori ai credinței și să vegheze la vocația proprie fiecăruia, acordând atenție specială vocației sacre”[2]. Sensul inedit vine din faptul că părintele a trecut dincolo de exemplul de viață și a făcut din căsuța sa cu două încăperi o biserică la propriu, celebrând Sfânta Liturghie și celelalte Sacramente pentru credincioșii care îi cereau asistența spirituală. Îmi amintesc de faptul că de foarte multe ori, copil mic fiind, mă trezeam și îl priveam celebrând în încăperea alăturată, transpus de misterul euharistic la care participa plenar, o celebrare majestuoasă demnă de orice catedrală. Mai târziu când îl secondam în timpul Sfintei Liturghii, oferindu-i răspunsurile, rugăciunea devenea o adevărată lecție de teologie liturgică.

Biserica trăiește din Euharistie (Ecclesia de Eucharistia vivit)” afirmă Sfântul Papa Ioan Paul al II-lea în ultima sa Scrisoare Enciclică[3], o afirmație care a fost pe deplin confirmată de Biserica greco-catolică și de preoții săi care, chiar dacă au fost despuiați de toate bunurile, au rezistat timp de cincizeci de ani prin celebrarea euharistică în case particulare sau chiar în închisori

Iată de ce preot, preot greco-catolic, la Subcetate!

 

---

[1] Petru Dobrean (1910-1992), căsătorit cu Otilia Cioloca, preot gr. catolic la Posmuș, jud. Bistrița - Năsăud (1937-1948)

[2] Lumen gentium, nr. 11, Conciliul Ecumenic Vatican II, Arhiepiscopia romano-catolică de București, Nyiregyhaza, 1990.

[3] Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia, nr. 1 disponibilă la adresa: http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/fr/encyclicals/documents/hf_jp-ii_enc_20030417_eccl-de-euch.html  

 

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2018/07/sfintirea-bisericii-parohiale-sfintii.html

2018

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2016/03/doina-dobreanu-vasile-dobreanu-la.html
https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2012/02/fascinantul-fenomen-al-dainuirii.html