Convorbire cu Ileana Urzică, Despre cojocărie
Gândul de a discuta despre meşteşugul confecţionării cojoacelor şi bundiţelor, ca şi despre arta ornamentării lor prin broderie, mă duce într-o într-o zi de duminică spre locuinţa consătencei mele, Ileana Urzică...
DD: Am văzut prin sat bundiţe foarte frumoase, lucrate de soţul
dumneavoastră, Octavian Morar. Abia de curând am aflat că dumnealui fusese un
cojocar atât de priceput, un adevărat artist.
IU: A fost!
DD: Dumnezeu să-l odihnească în pace! Când eu i-am cunoscut pe nenea Petru Dobrean şi pe nenea Simion
Chindea, nu se mai lucrau bundiţe ornamentate prin broderie. Am avut impresia
că cele ornamentate, parte componentă a portului românesc de sărbătoare, erau
lucrate de meşteri dinafara localităţii noastre, ceea ce nu este adevărat. Mama
mi-a spus că nenea Petru a învăţat meşteşugul de la tatăl său, poreclit Şondrea,
care făcea şi bundiţe ornamentate prin broderii multicolore.
Nenea Morar, soţul dumneavoastră, de la cine a învăţat meşteşugul?
IU: De la părinţii lui. Dar el nu era de prin părţile noastre. Era de
DD: L-aţi ajutat şi dumneavoastră la cusături?
IU: Eu nu aveam timp, mă ocupam de copii. Aveam şi gospodărie… El lucra
singur: dubălea pieile, pregătea ierha,
croia, desena modelele pe ierhă şi le broda, apoi cosea laolaltă bundiţa.
DD: Ierha, ce este?
IU: Pielea asta subţire pe care se broda, dubită de lână.
DD: Bundiţa dumneavoastră este foarte frumoasă!
IU: A fost. Acum e veche. Au îmbrăcat-o pe rând copiii mei, dar am
dat-o şi la toţi copiii care mi-au cerut-o pentru serbările de la şcoală.
DD: Are pe margini prim negru, tricotat. Cum se lucrează acesta?
IU: Acesta e tricotat de mama mea, din păr de oaie. Modelul e cunoscut
sub numele de „bob de orez”.
DD: Broderia este lucrată cu fire de foarte bună calitate…
IU: Fire de horoampă.
DD: De unde procuraţi horoampa? Ştiu
că în anii 50, când a fost lucrată această bundiţă, nu se mai găsea horoampă în
prăvălii.
IU: Deşiram prigitori ţesute cu fire de horoampă înainte de război.
DD: Câtă perfecţiune în desenarea modelului şi în executarea broderiei!
Cât rafinament în armonizarea culorilor pe ansamblul costumului românesc din
zonă: cămaşă, bundiţă şi prigitoare!
IU: Mi-i tare drag şi mie portul nostru! Păcat că se uită de el!
DD: Au trecut treizeci de ani de când l-am cunoscut pe nenea Petru
Dobrean, zis Petrea Şondrii, în ipostaza de cojocar, poate ultimul din comună
care a mai practicat acest meşteşug străbun. L-am solicitat să-mi facă o bundiţă
mai deosebită, pe care să o pot îmbrăca la şcoală. În anii 80 şcoala era
insuficient şi parţial încălzită: coridoarele erau îngheţate, iar în sălile de
clasă era doar dezmorţit aerul. Sobele de teracotă, încălzite cu cărbune,
scoteau fum şi gaze, aşa că era necesar să aerisim des sala de clasă. Aerul se
încălzea mai degrabă de la respiraţia celor peste 30 de elevi. În zilele foarte
friguroase permiteam elevilor să-şi încălzească pe rând lângă sobă degetele
amorţite pe creion în timp ce scriau.
IU: Erau ierni lungi şi geroase atunci, cu mult omăt!
DD: Şi îmbrăcămintea de iarnă trebuia să fie călduroasă: pulovere şi
ciorapi din lână naturală de oaie, cojocele şi căciuliţe.
IU: Astăzi s-au schimbat şi anotimpurile, nu numai oamenii. Şi
îmbrăcămintea, de asemenea…Nu se mai poartă nici bundiţele din piele de oaie.
DD: În anii aceia erau în vogă cojocelele tip Alain Delon, pentru bărbaţi,
şi cojoacele pentru femei cambrate în talie şi croite cu poala în clini.
Cojocarii se înmulţiseră pretutindeni şi lucrau în ateliere specializate. Nenea
Petrea Şondrii se străduia să lucreze şi el pe gustul clienţilor. Cunoscându-i
măiestria, am apelat şi eu la dumnealui.
IU: Lucra încet, dar cu multă atenţie şi siguranţă.
DD: Am ales cu tata trei pielicele de miel dintre cele puse la uscat,
atârnate pe ruzi prin şoproane. În gospodăria noastră aveam în fiecare an câte
10-15 oi. Tata ştia, ca orice crescător de oi, să asigure pregătirea primară a
pieilor ce urmau a fi tăbăcite: pielea obţinută prin sacrificarea animalului
era presărată cu sare, cu făină de porumb şi cu tărâţe de grâu, apoi bine
împăturită, se ţinea câteva zile la căldură, după care se usca şi se păstra în
locuri bine aerisite, ferite de umezeală.
IU: Aşa era…
Mă bucur că ne-am amintit astăzi de un meşteşug care a apus o dată
cu cei care în comuna Subcetate l-au ridicat la rang de artă: Petru și Ioana Dobrean,
Simion şi Iulia Chindea, Octavian Morar… Fie-le amintirea veșnică!
NB:
Mulțumesc Cosmina Marcela Oltean, muzeograf!
„Un
material realizat împreună cu doamna prof. Da
Dobrean, despre acest meșteșug al cojocăritului, exemplificând cu piese din
patrimoniul etnografic al MNCR. Material realizat pentru Muzeul virtual al
Carpaților Răsăriteni”:
FLOAREA LĂCĂTUȘ:
RăspundețiȘtergereSi socrul meu a fost un adevarat maestru, creatorul multor bundite si cojocele in CORBU - HARGHITA. și nu numai. Cu câtă admiratie si nostalgie le recunoaste sotul meu, cat respect pentru cei care le mai pastreaza si se mandesc cu ele in zile de sarbatoare!