Consideraţii cu privire la istoria tipografiei
A scrie despre
istoria tipografiei presupune o inventariere a unui ansamblu fabulos de
documente, am zice o întreagă bibliotecă. Orice bibliotecă e o istorie a
cărţii. Când zicem carte ne gândim la vorba veche “speculum humanae salvationis”,
adică cartea este “oglinda mântuirii omeneşti”. Se spunea cândva că în fiecare
carte e răstignit un pom. Astăzi cine cumpără sau citeşte o carte nici nu-şi
imaginează că în spatele ei sunt: pădurarii, fabricanţii de hârtii şi
cerneluri, scriitorii, editorii, tipografii, librarii, bibliotecile. Şi mai
ştim că înaintea lemnului, piatra şi lutul au fost primele şi cele mai
rezistente “suporturi” pe care omul şi-a gravat mesajele. Istoria ne-a
demonstrat totodată că o revoluţie în forma cărţii a fost saltul de la volumen,
sulul de papirus, la codex, foi înseriate, alcătuind caiete.
Atelierele de copişti, difuzarea, comerţul cu cartea, cenaclurile, librăriile şi bibliotecile au consacrat definitiv acest fenomen social, cultural, ştiinţific, opera scrisă, secole lungi rămasă într-o aristrocratică atitudine, până la o altă revoluţie importantă, ca cea a tiparului. Această problematică ne propunem să o sintetizăm în cele ce urmează schiţând marile etape ale drumului parcurs până la naşterea tipografiei şi cel de după, până la editarea modernă. În tot acest demers vom constata că tipografia a tins să transforme limbajul dintr-un mijloc de percepţie şi explorare într-un bun de consum transportabil. În ce priveşte tiparul, acesta nu este numai o tehnologie, ci el însuşi este un izvor de materie primă sau o materie primă, ca bumbacul, lemnul sau radioul…şi ca orice materie primă, el structurează nu numai raporturile intersenzoriale ale individului, ci şi modelele interdependenţei colective.
Aşa cum reiese din atâtea studii şi cărţi editate privind istoria cărţii ori apariţia tiparului şi naşterea tipografiei, amintesc de cărţile antichităţii, considerate definitiv pierdute, deoarece aceste cărţi erau scrise pe materiale perisabile: lemn, ţesături, piei, frunze, papirus. O cercetare interesantă în timp evidenţiază că migăloasa activitate de copiere a manuscriselor a fost înlocuită cu sistemul pecia (pecete, sigiliu), ajungându-se apoi la soluţia tehnică - xilografia. Procedeul consta în tăierea unui bloc de lemn astfel încât să se obţină un desen în relief (épargne), lucrându-l în sensul fibrelor (pe lemn în fibră). Partea în relief era dată cu cerneală, apoi se aplica deasupra o foaie de hârtie care se presa frecând-o pe verso cu fibre vegetale (tamponul). Tehnica o întâlnim în Egipt pentru imprimarea ţesăturilor, mai târziu în Occident (sec. XII-XIII), iar chinezii (sec. IX,X) o adaptează imprimării hârtiei, pentru ca în Europa să vorbim de aşa ceva prin sec. al XIV-lea. Cele mai vechi cărţulii xilografice pot fi anterioare anului 1450 şi erau practicate în mănăstiri, fiind lucrări cu caracter religios. Cum se proceda? Textul, gravat mai întâi pe acelaşi lemn cu imaginea, era apoi gravat în blocuri diferite, astfel încât s-a ajuns la cărţulii xilografice care nu aveau decât text. Odată cu dezvoltarea tipografiei dispar aceste mici cărţi, dar facem esenţiala precizare că, xilografia şi-a continuat drumul, cu ajutorul ei multă vreme s-au ilustrat cărţile tipărite.
Nici acest procedeu nu a fost unul uşor, textele trebuiau gravate pagină cu pagină, iar caracterele unul câte unul; clişeele se uzau repede şi nu permiteau decât un tiraj limitat. Se studia descoperirea caracterelor mobile pentru a fi asamblate uşor, după voie şi confecţionate dintr-un material rezistent la uzură. Iată-ne la un pas spre…tipografie, cu caracterele sale de metal (mai precis plumbul), riguroase şi identice. Tamponul, folosit în tipografie pentru a face să adere foaia de tipărit la desen, era un instrument rudimentar, greu de mânuit şi care excludea tipărirea foii pe ambele părţi. Folosirea tipografiei era legată şi de descoperirea unui procedeu care să permită o presiune puternică şi mecanică. Această presă de tipărit a fost fără îndoială invenţia lui Gutenberg (1400 – 1468). Documente întregi n-au putut scoate la lumină prea multe date despre viaţa şi multiplele dificultăţi şi încercări ale lui Gutenberg pentru a-şi realiza proiectul. Se crede că opera lui este şi mai puţin cunoscută decât viaţa lui, deoarece “tipăriturile” sale nu poartă nici adresă şi nici dată. Se presupune că totuşi Gutenberg şi-ar fi făcut un atelier al său şi că a tipărit până la sfârşitul vieţii sale. Cert este că era foarte preocupat şi de condiţia tehnică privind tipărirea, adică realizarea unei cerneli grase, capabile să ungă caracterele metalice şi să lase urme potrivite pe hârtie. Astfel cerneala primelor lucrări tipografice a rămas foarte neagră, în timp ce aceea a xilografiilor a pălit. Cea care a fost considerată prima carte tipărită de Gutenberg este o Biblie numită cu 42 de rânduri (pe pagină), pentru a fi distinsă de alte biblii de la începuturile tiparului. Dintre cele 49 de exemplare rămase şi mai multe fragmente, un exemplar are o inscripţie din care se deduce că tipărirea a fost terminată prin anul 1455. Această carte de cca. 1000 de pagini foloseşte 290 de caractere sau semne tipografice diferite, având o aşezare în pagină şi o lungime a rândului perfecte.
Descoperirea sau, mai precis, invenţia lui Gutenberg s-a răspândit repede, de care a beneficiat în primul rând ţara sa de origină, Germania. Amintim aici că în 1468, anul morţii inventatorului, tiparul era deja instalat în mai multe oraşe din Germania, iar la sfârşitul secolului al XV-lea peste 250 de oraşe europene lucrau cu tiparniţa lui Gutenberg.
Tiparul s-a răspândit şi în Europa Centrală, în Boemia (1476), Polonia (1473), Ungaria (1473), Croaţia (1494), Muntenegru (1495), şi ceva mai târziu în Europa Orientală. În ţara noastră, în anul 1582 în Transilvania (Sibiu), în 1563 la Moscova, în 1727 la Constantinopol şi în 1821 în Grecia.
Ce texte, ce cărţi se solicitau şi cine îi angajau pe tipografi ?
În majoritatea oraşelor în care s-a introdus tiparul era vorba “despre favorizarea muncii teologilor, despre grija nevoilor cultului şi clerului şi pentru educaţia morală a credincioşilor.” Aşa ne explicăm că la acea vreme (sec. XV) în 43 de oraşe, prima tipăritură a fost o carte liturgică; în alte 80 a fost tot o lucrare cu caracter religios. Un alt exemplu este cel al producţiei de carte din acelaşi secol mai sus pomenit, stabilindu-se ateliere tipografice în oraşe universitare, cum a fost cazul Parisului. Activitatea în asemenea oraşe europene era axată pe publicarea tratatelor teologice, juridice sau medicale, conform nevoilor învăţământului. Cu privire la lumea universităţilor şi a colegiilor, acestea solicitau texte clasice, lucrări gramaticale, tratate filozofice şi teologice; bisericile, conciliile şi mănăstirile aveau nevoie de cărţi liturgice, de texte sacre, de literatură patristică şi spirituală; dar şi lucrări din domeniul juridic, iar publicului larg se tipăreau calendare, almanahuri, romane cavalereşti, lucrări religioase în limba populară şi cărţi de rugăciune.
Începuturile tiparului românesc îl putem lega de numele voievodului Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1495-1508), care pentru întărirea prestigiului bisericii şi înzestrarea ei cu acele “izvoare de învăţătură limpede”, a iniţiat organizarea unei tipografii la noi, folosind în acest scop pe tipograful ieromonah Macarie. Acesta învăţase meşteşugul tiparului la Veneţia. Lui îi datorăm tipărirea a şase cărţi slavone, din care se cunosc numai patru: Octoihul în două părţi (1493-1494), Psaltirea (1495), Molitvenicul (1496). Apoi în 1508 se va tipări un Liturghier în limba slavonă bulgară, urmat de încă două cărţi în aceaşi limbă, de acelaşi meşter Macarie, Octoihul, cartea cântărilor bisericeşti (1510), şi Evanghelia (1512). Cărţile tipărite la acea vreme se găsesc astăzi în toate bisericile din ţara noastră, şi un fapt semnificativ este că ele au circulat şi în ţările slave căzute sub stăpânirea turcilor, în Bulgaria, în Serbia, la Muntele Athos. Este o dovadă a ajutorului dat de români slavilor sudici în a-şi păstra limba şi cultura sub stăpânirea străină.
A doua fază a tipografiei la noi o constituie extinderea ei din Ţara Românească şi în Moldova. Este interesant de precizat că meşterul tipograf Filip Moldoveanul, care tipăreşte şi semnează şi gravurile la Tetraevanghelul slav-moldovenesc (1546), nu se mai pomeneşte nici
Atelierele de copişti, difuzarea, comerţul cu cartea, cenaclurile, librăriile şi bibliotecile au consacrat definitiv acest fenomen social, cultural, ştiinţific, opera scrisă, secole lungi rămasă într-o aristrocratică atitudine, până la o altă revoluţie importantă, ca cea a tiparului. Această problematică ne propunem să o sintetizăm în cele ce urmează schiţând marile etape ale drumului parcurs până la naşterea tipografiei şi cel de după, până la editarea modernă. În tot acest demers vom constata că tipografia a tins să transforme limbajul dintr-un mijloc de percepţie şi explorare într-un bun de consum transportabil. În ce priveşte tiparul, acesta nu este numai o tehnologie, ci el însuşi este un izvor de materie primă sau o materie primă, ca bumbacul, lemnul sau radioul…şi ca orice materie primă, el structurează nu numai raporturile intersenzoriale ale individului, ci şi modelele interdependenţei colective.
Aşa cum reiese din atâtea studii şi cărţi editate privind istoria cărţii ori apariţia tiparului şi naşterea tipografiei, amintesc de cărţile antichităţii, considerate definitiv pierdute, deoarece aceste cărţi erau scrise pe materiale perisabile: lemn, ţesături, piei, frunze, papirus. O cercetare interesantă în timp evidenţiază că migăloasa activitate de copiere a manuscriselor a fost înlocuită cu sistemul pecia (pecete, sigiliu), ajungându-se apoi la soluţia tehnică - xilografia. Procedeul consta în tăierea unui bloc de lemn astfel încât să se obţină un desen în relief (épargne), lucrându-l în sensul fibrelor (pe lemn în fibră). Partea în relief era dată cu cerneală, apoi se aplica deasupra o foaie de hârtie care se presa frecând-o pe verso cu fibre vegetale (tamponul). Tehnica o întâlnim în Egipt pentru imprimarea ţesăturilor, mai târziu în Occident (sec. XII-XIII), iar chinezii (sec. IX,X) o adaptează imprimării hârtiei, pentru ca în Europa să vorbim de aşa ceva prin sec. al XIV-lea. Cele mai vechi cărţulii xilografice pot fi anterioare anului 1450 şi erau practicate în mănăstiri, fiind lucrări cu caracter religios. Cum se proceda? Textul, gravat mai întâi pe acelaşi lemn cu imaginea, era apoi gravat în blocuri diferite, astfel încât s-a ajuns la cărţulii xilografice care nu aveau decât text. Odată cu dezvoltarea tipografiei dispar aceste mici cărţi, dar facem esenţiala precizare că, xilografia şi-a continuat drumul, cu ajutorul ei multă vreme s-au ilustrat cărţile tipărite.
Nici acest procedeu nu a fost unul uşor, textele trebuiau gravate pagină cu pagină, iar caracterele unul câte unul; clişeele se uzau repede şi nu permiteau decât un tiraj limitat. Se studia descoperirea caracterelor mobile pentru a fi asamblate uşor, după voie şi confecţionate dintr-un material rezistent la uzură. Iată-ne la un pas spre…tipografie, cu caracterele sale de metal (mai precis plumbul), riguroase şi identice. Tamponul, folosit în tipografie pentru a face să adere foaia de tipărit la desen, era un instrument rudimentar, greu de mânuit şi care excludea tipărirea foii pe ambele părţi. Folosirea tipografiei era legată şi de descoperirea unui procedeu care să permită o presiune puternică şi mecanică. Această presă de tipărit a fost fără îndoială invenţia lui Gutenberg (1400 – 1468). Documente întregi n-au putut scoate la lumină prea multe date despre viaţa şi multiplele dificultăţi şi încercări ale lui Gutenberg pentru a-şi realiza proiectul. Se crede că opera lui este şi mai puţin cunoscută decât viaţa lui, deoarece “tipăriturile” sale nu poartă nici adresă şi nici dată. Se presupune că totuşi Gutenberg şi-ar fi făcut un atelier al său şi că a tipărit până la sfârşitul vieţii sale. Cert este că era foarte preocupat şi de condiţia tehnică privind tipărirea, adică realizarea unei cerneli grase, capabile să ungă caracterele metalice şi să lase urme potrivite pe hârtie. Astfel cerneala primelor lucrări tipografice a rămas foarte neagră, în timp ce aceea a xilografiilor a pălit. Cea care a fost considerată prima carte tipărită de Gutenberg este o Biblie numită cu 42 de rânduri (pe pagină), pentru a fi distinsă de alte biblii de la începuturile tiparului. Dintre cele 49 de exemplare rămase şi mai multe fragmente, un exemplar are o inscripţie din care se deduce că tipărirea a fost terminată prin anul 1455. Această carte de cca. 1000 de pagini foloseşte 290 de caractere sau semne tipografice diferite, având o aşezare în pagină şi o lungime a rândului perfecte.
Descoperirea sau, mai precis, invenţia lui Gutenberg s-a răspândit repede, de care a beneficiat în primul rând ţara sa de origină, Germania. Amintim aici că în 1468, anul morţii inventatorului, tiparul era deja instalat în mai multe oraşe din Germania, iar la sfârşitul secolului al XV-lea peste 250 de oraşe europene lucrau cu tiparniţa lui Gutenberg.
Tiparul s-a răspândit şi în Europa Centrală, în Boemia (1476), Polonia (1473), Ungaria (1473), Croaţia (1494), Muntenegru (1495), şi ceva mai târziu în Europa Orientală. În ţara noastră, în anul 1582 în Transilvania (Sibiu), în 1563 la Moscova, în 1727 la Constantinopol şi în 1821 în Grecia.
Ce texte, ce cărţi se solicitau şi cine îi angajau pe tipografi ?
În majoritatea oraşelor în care s-a introdus tiparul era vorba “despre favorizarea muncii teologilor, despre grija nevoilor cultului şi clerului şi pentru educaţia morală a credincioşilor.” Aşa ne explicăm că la acea vreme (sec. XV) în 43 de oraşe, prima tipăritură a fost o carte liturgică; în alte 80 a fost tot o lucrare cu caracter religios. Un alt exemplu este cel al producţiei de carte din acelaşi secol mai sus pomenit, stabilindu-se ateliere tipografice în oraşe universitare, cum a fost cazul Parisului. Activitatea în asemenea oraşe europene era axată pe publicarea tratatelor teologice, juridice sau medicale, conform nevoilor învăţământului. Cu privire la lumea universităţilor şi a colegiilor, acestea solicitau texte clasice, lucrări gramaticale, tratate filozofice şi teologice; bisericile, conciliile şi mănăstirile aveau nevoie de cărţi liturgice, de texte sacre, de literatură patristică şi spirituală; dar şi lucrări din domeniul juridic, iar publicului larg se tipăreau calendare, almanahuri, romane cavalereşti, lucrări religioase în limba populară şi cărţi de rugăciune.
Începuturile tiparului românesc îl putem lega de numele voievodului Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1495-1508), care pentru întărirea prestigiului bisericii şi înzestrarea ei cu acele “izvoare de învăţătură limpede”, a iniţiat organizarea unei tipografii la noi, folosind în acest scop pe tipograful ieromonah Macarie. Acesta învăţase meşteşugul tiparului la Veneţia. Lui îi datorăm tipărirea a şase cărţi slavone, din care se cunosc numai patru: Octoihul în două părţi (1493-1494), Psaltirea (1495), Molitvenicul (1496). Apoi în 1508 se va tipări un Liturghier în limba slavonă bulgară, urmat de încă două cărţi în aceaşi limbă, de acelaşi meşter Macarie, Octoihul, cartea cântărilor bisericeşti (1510), şi Evanghelia (1512). Cărţile tipărite la acea vreme se găsesc astăzi în toate bisericile din ţara noastră, şi un fapt semnificativ este că ele au circulat şi în ţările slave căzute sub stăpânirea turcilor, în Bulgaria, în Serbia, la Muntele Athos. Este o dovadă a ajutorului dat de români slavilor sudici în a-şi păstra limba şi cultura sub stăpânirea străină.
A doua fază a tipografiei la noi o constituie extinderea ei din Ţara Românească şi în Moldova. Este interesant de precizat că meşterul tipograf Filip Moldoveanul, care tipăreşte şi semnează şi gravurile la Tetraevanghelul slav-moldovenesc (1546), nu se mai pomeneşte nici
numele
patronului, nici al domnului ţării, ci meşterul: „Eu Filip Moldoveanul am scris
această carte”, stema Moldovei fiind poziţionată pe o pagină de interior.
Tragem concluzia că avem de a face cu o tipografie particulară a meşterului,
care lucra în casa proprie, “atât pentru domnul muntean, cât şi pentru cel
moldovean”.
Prima tipăritură în limba română a apărut tot în Ardeal şi tot în prima jumătate a secolului al XVI-lea, într-un moment când, în Ţara Românească, tiparul, părăsit din vremea lui Neagoe Basarab (1512), nu fusese încă reluat. În 1544 s-a tipărit la Sibiu un Catehism în limba română, din care nu s-a descoperit nici un exemplar. Ştim însă de existenţa tipografiei sibiene încă din 1529, care se presupune că avea şi litere chirilice.
Înainte de-a trece mai departe, nu putem să nu pomenim că, la începuturi, tipograful se confunda cu cărturarul, meseria aceasta fiind socotită o ştiinţă. Am putea spune chiar că, lucrătorii tipografi vedeau în tipar “o artă, o chemare, o taină, am zice un fel de religie, fiindcă vechii tipografi vorbeau de breasla lor ca de un fel de breaslă unică, plină de mister şi sacră”. (Nicolae Iorga, Vechiul meşter de tipar, „Neamul românesc”, 1919, nr.150-160).
O trecere în revistă sumară privind “mişcarea” tipografică din alte secole de la noi arată că, la Braşov ultima carte imprimată în tipografia lui Şerban, fiul diaconului Coresi a fost Liturghierul slavonesc din anul 1588. Documentele atestă faptul că după anul 1635 (apare Molitvenicul slavonesc din Câmpulung) în cele trei provincii româneşti (Ţara Românească, Moldova, Transilvania ) activitatea tipografică încetează o perioadă de timp, cauza fiind şi marele război de independenţă împotriva turcilor.
În secolele XVII şi XVIII-lea întâlnim tipografii ca cea de la Trei Ierarhi din Iaşi; în Transilvania se înfiinţează o tipografie pentru cărţile româneşti la Alba-Iulia (aici se publică în 1640,1644,1656 cele trei catehisme calvineşti). Se tipăresc cărţi la Blaj, Sibiu, Braşov. La sfârşitul secolului al XVII-lea se vorbeşte de o activitate tipografică şi în Maramureş. În anul 1678, o dată cu înscăunarea lui Şerban Cantacuzino se înfiinţează la Bucureşti o nouă tipografie, unde se imprimă cărţi româneşti, slavo-române şi greceşti. Veacul al XVIII-lea înregistrează în Ţara Românească trei centre tipografice: Bucureşti, Râmnicu Vâlcea şi Buzău. Îşi vor continua activitatea, tipografiile din Blaj, Alba Iulia, Cluj, Braşov etc. (Vezi Anexa cu Centrele tipografice).
În ideea de-a localiza demersul nostru pe această temă, nu pot să nu subliniez că un rol cultural-istoric cu totul deosebit pe meleagurile harghitene şi nu numai, l-au avut tipografia şi legătoria de carte de la Şumuleu-Ciuc. Tipografia a fost fondată în timpul lui Mihail Apafi I (1661-1690), când pe teritoriul principatului activitatea tipografică s-a desfăşurat încă în opt centre: Sárospatak, Cluj, Sibiu, Braşov, Sebeş, Criş, Debrecen. În acea perioadă, alături de tipografiile protestante, a activat şi o tipografie ortodoxă română, care şi-a schimbat locul de mai multe ori, însă a funcţionat cu acelaşi inventar la Alba Iulia, Orăştie şi Sibiu.
Prima tipăritură în limba română a apărut tot în Ardeal şi tot în prima jumătate a secolului al XVI-lea, într-un moment când, în Ţara Românească, tiparul, părăsit din vremea lui Neagoe Basarab (1512), nu fusese încă reluat. În 1544 s-a tipărit la Sibiu un Catehism în limba română, din care nu s-a descoperit nici un exemplar. Ştim însă de existenţa tipografiei sibiene încă din 1529, care se presupune că avea şi litere chirilice.
Înainte de-a trece mai departe, nu putem să nu pomenim că, la începuturi, tipograful se confunda cu cărturarul, meseria aceasta fiind socotită o ştiinţă. Am putea spune chiar că, lucrătorii tipografi vedeau în tipar “o artă, o chemare, o taină, am zice un fel de religie, fiindcă vechii tipografi vorbeau de breasla lor ca de un fel de breaslă unică, plină de mister şi sacră”. (Nicolae Iorga, Vechiul meşter de tipar, „Neamul românesc”, 1919, nr.150-160).
O trecere în revistă sumară privind “mişcarea” tipografică din alte secole de la noi arată că, la Braşov ultima carte imprimată în tipografia lui Şerban, fiul diaconului Coresi a fost Liturghierul slavonesc din anul 1588. Documentele atestă faptul că după anul 1635 (apare Molitvenicul slavonesc din Câmpulung) în cele trei provincii româneşti (Ţara Românească, Moldova, Transilvania ) activitatea tipografică încetează o perioadă de timp, cauza fiind şi marele război de independenţă împotriva turcilor.
În secolele XVII şi XVIII-lea întâlnim tipografii ca cea de la Trei Ierarhi din Iaşi; în Transilvania se înfiinţează o tipografie pentru cărţile româneşti la Alba-Iulia (aici se publică în 1640,1644,1656 cele trei catehisme calvineşti). Se tipăresc cărţi la Blaj, Sibiu, Braşov. La sfârşitul secolului al XVII-lea se vorbeşte de o activitate tipografică şi în Maramureş. În anul 1678, o dată cu înscăunarea lui Şerban Cantacuzino se înfiinţează la Bucureşti o nouă tipografie, unde se imprimă cărţi româneşti, slavo-române şi greceşti. Veacul al XVIII-lea înregistrează în Ţara Românească trei centre tipografice: Bucureşti, Râmnicu Vâlcea şi Buzău. Îşi vor continua activitatea, tipografiile din Blaj, Alba Iulia, Cluj, Braşov etc. (Vezi Anexa cu Centrele tipografice).
În ideea de-a localiza demersul nostru pe această temă, nu pot să nu subliniez că un rol cultural-istoric cu totul deosebit pe meleagurile harghitene şi nu numai, l-au avut tipografia şi legătoria de carte de la Şumuleu-Ciuc. Tipografia a fost fondată în timpul lui Mihail Apafi I (1661-1690), când pe teritoriul principatului activitatea tipografică s-a desfăşurat încă în opt centre: Sárospatak, Cluj, Sibiu, Braşov, Sebeş, Criş, Debrecen. În acea perioadă, alături de tipografiile protestante, a activat şi o tipografie ortodoxă română, care şi-a schimbat locul de mai multe ori, însă a funcţionat cu acelaşi inventar la Alba Iulia, Orăştie şi Sibiu.
Prima tipografie catolică a principatului şi-a început activitatea în partea de răsărit a Transilvaniei, la Şumuleu-Ciuc, în mănăstirea franciscană. La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, până în 1726, când a fost fondată tipografia de la Cluj, la Şumuleu-Ciuc a funcţionat singurul atelier catolic din Transilvania. Fondatorul tiparniţei este considerat eruditul călugăr franciscan Joannes Kajoni (1629/1630-1687), care cu sprijinul contemporanului său Modestus a Roma, fostul custode al franciscanilor transilvăneni, a obţinut de la Roma aprobarea pentru înfiinţarea tipografiei. Astfel, scrisoarea Sfintei Congregaţii (Sacra Congregatio de Propaganda Fide) din 22 iunie 1676 acorda franciscanilor din Ciuc dreptul de a tipări gramaticile lui Aelius Donatus şi Emmanuel Alvarus, epistolele lui Cicero şi abacul. Prima carte tipărită aici în 1676 este lucrarea “Cantionale Catholicum”, redactată de Kajoni, cel mai important produs al tipografiei. Cartea de cântece va fi retipărită în 1719, 1805 şi 1806. Culegerea se bucură până astăzi de o popularitate şi circulaţie deosebită atât în ţară cât şi peste hotare. La sfârşitul anului 2001 la Muzeul din Miercurea-Ciuc, cu prilejul aniversării a 325 de ani de la fondarea tipografiei, au fost expuse aproape 125 de tipărituri şi legături de carte, dar şi obiecte păstrate în timp, aparţinând bogatului inventar de odinioară (adică 225 de ani de activitate a tipografiei), presa tipografică procurată de Kajoni şi reînnoită în secolul al XVIII-lea, plăcile gravurilor în cupru folosite la ilustratrea cărţilor, respectiv aşa-zisele „fiare mănăstireşti”, adică ustensilele legătoriei de carte.
Creşterea numărului de cărţi se împleteşte strâns cu dezvoltarea tiparului, condiţionându-se reciproc. Va creşte şi numărul meseriaşilor, lucrătorii din tipografii; vorbim de o adevărată industrie grafică. În România în anul 1901 existau 172 de tipografii şi litografii, în 31 de localităţi. În 1912 numărul lor creşte la 241 de ateliere tipografice în 52 de localităţi. O statistică a acelei perioade arată că cele mai multe tipografii (cca. 20% ) erau în Bucureşti, iar în Transilvania existau apoximativ 33 de tipografii în 17 centre: Lugoj -5, Gherla -4, Braşov -3, Sibiu -3 etc.
Inovaţiile tehnice vor veni şi ele în cursul secolelor XIX şi XX, vechea presă cu braţ a suferit puţine schimbări din epoca lui Gutenberg; realizarea presei cu o singură apăsare va dubla capacitatea de producţie; se vor fabrica apoi mai multe tipuri de prese metalice; Rotativa, concepută încă din 1816, va fi perfecţionată de-a lungul secolului; s-au făcut diverse încercări pentru perfecţionarea maşinilor de cules şi turnat mecanice. Linotipul şi monotipul, maşini uşor şi rapid de mânuit au înlocuit aproape complet culegerea mecanică. Apar noi tehnici de tipărire: laserul, jetul de cerneală, transferul termic, termica directă. Fotografia aduce mari schimbări în ilustrarea şi chiar în alcătuirea cărţii. Multe procedee utilizează clişeul linear, fototipia, similigravura sau procedee de tipar adânc ca heliogravura. Un procedeu de tipar plan artizanal, litografia, inspiră şi un procedeu mecanic, foarte folosit în prezent, ofsetul.
Secolul XX-lea va deschide seria instrumentelor moderne, în primul rând al celor electronice în ceea ce priveşte tipografia, impunându-se astfel computerul şi internetul ca mijloace mult mai practice în transmiterea şi globalizarea informaţiei. Introducerea electronicii nu a influenţat numai tipografia, ci aşa cum vedem în zilele noastre, şi modul oamenilor de a lucra şi de a gândi.
Cărţile... tăcuţi şi constanţi prieteni
Cinstiţi
cartea cu cinstea ce se cuvine…
Biblioteca Judeţeană Kájoni János din Miercurea Ciuc ca atâtea alte instituţii culturale, a fost
capabilă de-a organiza programe profesionale şi în condiţiile mai puţin
favorabile. I-am admirat şi felicitat cu ani în urmă pentru întâlnirea cu oaspeţii,
bibliotecarii şi cadrele didactice din Bistriţa – Năsăud, cărora li s-a urat un
sincer bine aţi venit cu prilejul Anului
memorial Joannes Kajoni. S-au oferit
informaţii şi consideraţii despre viaţa
şi opera umanistului Pater Ioan Căianu.
În perioada pandemiei pentru mine
şi desigur pentru mulţi alţii, cărţile
şi publicaţiile/ revistele au devenit şi mai „prietene” pentru că „Sine amicitia vitam esse nullam” (Cicero) „Fără
prietenie viaţa nu există”.
Reflectam la un motto pozitiv/ optimist cu care ne-am
fi putut/ putem să ne adresăm cunoştinţelor, prietenilor noştri în toate acele
zile când păşesc pragul Bibliotecii, dar şi celor care-i vor urma. L-aş cita pe
Democrit: ,,Marile bucurii vin din
contemplarea operelor frumoase”.
Revenind la
acest lăcaş, biblioteca, pe care o
reprezintă un devotat personal, adevăraţi slujitori ai cărţii, a fost şi va
rămâne templul învăţăturii. Ea este denumită şi Cetatea cărţilor, ai cărei fideli şi admirabili castelani sunt bibliotecarii. Pe cititori reuşesc de
multe ori să-i cucerească, încât îmi închipui că unii ar dori să urce pe
rafturi şi să rămână acolo definitiv, în spatele unor coperte colorate şi
parfumate. Nu exagerăm deloc dacă spunem despre cărţi – cei mai credincioşi amici ai sufletului. Cicero ne-a dăruit
această reflecţie „O casă fără cărţi pare
un corp din care a plecat sufletul”.
În cariera mea am cunoscut
dascăli, bibliotecari, librari şi arhivari care au vorbit despre carte ca despre o fiinţă vie.
Altminteri cum ai pute-o iubi? Eu sunt optimist privind viitorul cărţii
clasice, tradiţionale...deşi azi este din ce în de mai rar a purta o revistă, o
carte subsuoară...Aparatul care nu ne lipseşte inclusiv pe stradă este
telefonul, tableta. Cartea te-ar putea compromite, telefonul e la ordinea
zilei, e un trend!
Cartea poate deveni un mijloc de
comunicare...„Lucrul cel
mai scump de pe lume sunt bunele relaţii dintre oameni”, spune Tolstoi în Jurnal. Constatăm/ ne întrebăm: Am uitat
sau nu mai ştim să fim umani - romantici ? Ar trebui să ne aliăm pentru a evita răspândirirea „gripei” în comunicare, care duce la boala
molipsitoare în cultură. Realitatea unei culturi comune se impune ca la ea să
participe toţi, fără inhibiţii, fără concesii, fără compromisuri. Cultura
publică se poate menţine şi afirma dacă se respectă standardele de civilizaţie:
bun-simţ, inteligenţă critică, obiectivitate. „Suntem printre puţinele culturi
europene care încă mai păstrează un contingent de oameni general educaţi, care
oferă un suport sociologic foarte semnificativ ideii de cultură generală”, avea
să constate Horia - Roman Patapievici. (Despre
idei, blocaje, Humanitas, 2007; vezi şi Omul
recent, Humanitas, 2001.)
În final transpun cele două reflecţii una
despre carte şi cealaltă despre biblioteci, insituţii cu uşile
permanent deschise. „O carte îşi dobândeşte valoarea, ca un prieten, prin lunga
însoţire cu ea” (Tudor Vianu); „O bibliotecă
– scrie Lubbock – este un ţinut vrăjit, un palat cu desfătări, un adăpost în
care te poţi adăposti împotriva furtunilor”. „Oricine va avea cheia de aur care
dechide uşa tăcută a bibliotecilor – continuă Lubbock – va găsi în ele
încurajare şi mângâiere, odihnă şi fericire”. (Lubbock, John <1834-1913>,
etnomolog şi antropolog englez). Să nu uităm nici această înţeleaptă maximă! „O
carte necitită e o carte tristă”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu