ASOCIAȚIA CULTURALĂ „DOBREANU” - Subcetate, Harghita: POVEȘTI DE VIAȚĂ din satul DE PESTE MUREȘ

Fragmente din cartea ACASĂ, LA SUBCETATE, 2012, autori: Doina Dobreanu și Zorel Suciu

Nevoia de autodefinire este o trăsătură cvasi-universală şi trans-temporală a fiinţei umane, a unui popor sau a unui grup de popoare. În mentalitatea românească se numeşte simplu, ACASĂ: nevoia de acasă, dorul de acasă. Ceea ce ne defineşte în faţa lumii este profunda dependenţă spirituală, de „acasă”. Acest concept atât de special pentru sufletul românului am putea mai bine să-l definim dacă îl raportăm la alte câteva noţiuni, cum ar fi identitate naţională, sentiment naţional etc. Este, de fapt, coordonata subtilă ce conduce firul „istoriei” propuse de Doina Dobreanu şi Zorel Suciu, în volumul intitulat „Acasă, la Subcetate” .
Acasă, la Subcetate, omul este de trei ori binecuvântat: o dată prin originile sale sfinte, o dată prin legătura organică cu apele mari şi a treia oară prin legăturile cu formele ancestrale de cultură... Aici, înţelepciunea, truda, arta cusăturii, ţesutul, cântecul dumnezeieşte de frumos îngânat pruncilor seara au rămas rosturile omului.
Într-o lume golită de sensuri, întoarcerea la noi înşine ne face mai liberi, mai fericiţi şi mai buni. Ne apropie atât mult de Dumnezeu!

Conf. Univ. Dr. Doina Butiurcă, Cuvânt înainte

Un capitol monografic care prezintă neamurile, pentru un sat aflat în plină regresie, cum ar fi și cătunul Peste Mureș, asemenea tuturor satelor din România, mi se pare justificat pentru că ţesătura aceasta umană de moşi şi urmaşi dă sau ar putea da un tablou evolutiv dinamic atât de dorit de orice autor. Tradiţia orală, virturozitatea ei, face cunoscute anumite neamuri până la noi şi mai departe. Dorinţa neostoită de a relata, cu împodobirile cuvenite, orice eveniment ce merită povestit aduce un remediu sigur singurătăţii şi însingurării celui trăitor la munte. Cei de demult pot supravieţui nu doar prin urmaşi, ci şi printr-o întâmplare memorabilă ori printr-o existenţă care s-a consumat în afara tiparelor acceptate de comunitatea satului. (Zorel Suciu)

PARTEA I

FAMILIA LUI NOCOLAE URZICĂ A MARII

Nicolae Urzică (1856-1940)

O fotografie cu totul deosebită, reprezentativă pentru imaginea portului popular din zona noastră, la răscrucea dintre secolul al XIX-lea şi al XX-lea, este cea a familiei lui Urzică Nicolae a Marii de Peste Mureş, fotografie păstrată cu respectul cuvenit pentru înaintaşi de strănepoata lor, Maria Urzică. Mătuşa Mărioara, octogenară acum, mi-a prezentat pe fiecare membru al familiei din fotografie, prin descendenţii săi.
Urzică Nicolae şi Maria sunt înconjuraţi de cei cinci feciori: NICOLAE, DUMITRU, GAVRIL, PETRU și IOAN.

Feciorii cei mari, ocupând poziţia centru-spate, poartă, asemenea tatălui, cămaşă albă încinsă cu şerpar din piele, iţari şi bundiţe ornamentate cu broderii discrete, de altfel singura podoabă a costumului bărbătesc, caracterizat printr-o sobrietate şi eleganţă desăvârşite. Următorii feciori, trei copii de vârste apropiate, sunt dispuşi în prim-plan, centru şi margini. Poartă cămăşi albe, iţari, haine negre (laibere/căpute) şi ghete. Tatăl şi feciorii au capetele descoperite, dar fiecare îşi ţine în mână pălăria.
Mama are capul acoperit cu ştergar alb, cu motive cusute şi cu dantelă la capete. Poartă cămaşă cu mâneci largi, încreţite sub cot în lunceţ. Mânecile sunt ornamentate cu şiruri de motive discrete, realizate prin cusătură. Volanele ample, ornamentate cu cusături şi cu dantelă, conferă harnicelor mâini eleganţa şi podoaba pe care o merită. Peste cămaşă, poartă o bundiţă frumos şi bogat ornamentată cu broderii.[1]

Nicolae Urzică (1856-1940) şi Maria (1863-1930)

1. NICOLAE N. URZICĂ (1886-1957), primul născut în familia lui Nicolae a Mariei, s-a căsătorit cu Măriuca Cotfas din Deal în anul 1907, duminică, 7 noiembrie.

Maria Urzică şi nepoata Leontina Ilisan, în 1940

Nicolae şi Măriuca Urzică au fost buni şi vrednici gospodari aici, Peste Mureş. Nu au avut copii, dar în casa lor a crescut Iacob Urzică, un copil adus din satul Filpea, apoi în casa lor şi-au întemeiat familie, în 1946, nepoţii lor: Dumitru, feciorul fratelui Dumitru Urzică, şi Mărioara, fiica surorii soţiei, Victoria Ilisan din Deal.

2. DUMITRU N. URZICĂ (1988-1945) s-a căsătorit cu Maria Dobrean (1898-1933) de pe Faţă şi au rămas Peste Mureş. În casa lor s-au născut copiii: Vasile (mort în anul naşterii), Dumitru, Nicolae, Alexandrina şi Gavril.
Dumitru a rămas văduv în anul 1933, cu patru copii mici. S-a recăsătorit în anul următor cu Mariţa Dobrean şi din această căsătorie au rezultat încă patru copii, în viaţă rămânând Maria şi Vasile.

Dumitru N. Urzică

2.1. Dumitru D. URZICĂ (1922-1986) s-a căsătorit cu Maria Cotfas şi au locuit în casa unchiului lor Nicolae şi a mătuşii Maria Urzică de Peste Mureş.
În 2011, soția sa Mărioara povestea: Unchiul Nicolae l-a iubit tare mult pe Mitru, bărbatul meu, care era bun, harnic şi de ajutor. Mitru se înţelegea bine şi cu tata: se sfătuiau şi se respectau unul pe celălalt… Mitru a fost un bărbat bun, un om aşezat, blând şi grijuliu cu copiii. Păcat că a murit prea devreme! Abia trecuse de 60 de ani.

Dumitru D. Urzică (Bujor)

Dumitru şi Mărioara Urzică au avut patru copii: pe Nicolae, Gavril, Leontina- Ileana şi Ioan.

2.2. Nicolae D. URZICĂ (1925-1949) s-a căsătorit cu Măriuca Cotfas (1926-2008). Fiul lor, Dumitru (1949-1998), s-a căsătorit cu Letiţia Ciubucă de pe Filpea.

Nicolae Urzică

2.3. Alexandrina D. URZICĂ (n. 1927) s-a căsătorit cu Vasile Urzică şi au întemeiat familie în centrul comunei, în Podirei. Au avut parte de trei copii din cei patru născuţi: Ionel (n.1947-d), Aurica (n. 1949) şi Dorina-Maria (n. 1956).

Vasile şi Dina Urzică

2.4. Gavril D. URZICĂ (1930-1986) s-a căsătorit cu Valeria Hurubă (n. 1934) şi au întemeiat gospodărie Peste Mureş. Urmaşi:
Maria (Cuţa, n. 1958), Aurelia, învăţătoare, Ionel (n. 1970).

Frații Dumitru, cu soția Maria, și Gavril, cu soția Valeria, în 1880

2.5. Maria D. URZICĂ (n. 1937) s-a căsătorit cu Dumitru Pop (Vulpea) şi locuiesc în centrul comunei. Fiică: Iulia

2.6. Vasile D. URZICĂ (n. 1945) s-a căsătorit cu Iulia Pop şi au întemeiat gospodărie Peste Mureş. Copiii lor: Dănuţ şi Costel.

Familia reunită în 1985

Din jurnalul cu amintiri

22 februarie 2012. Primesc de la ing. Gavril D. Urzică sumare notiţe privind arborele său genealogic:
Nicolae a Marii a fost primul aşezat pe locul care avea să devină cătunul de Peste Mureş. Era unul dintre cei mai buni gospodari din toată comuna, avea mult pământ, acum în proprietatea nepoţilor şi strănepoţilor săi. Ocupaţia lui de bază era agricultura, iar în vreme de iarnă plutăritul.
Ca urmaş al acestuia pe linie paternă, îmi propun să scriu despre urmaşii săi câteva rânduri, fie că i-am cunoscut direct, fie din cele povestite de alţii, mai în vârstă decât mine. Din cei cinci feciori ai lui Urzică Neculai a Marii, eu am cunoscut doar trei: pe unchii Nicolae, Petru şi Ioan.
Uncheşul Nicolae a fost cel mai mare dintre fraţi. Aveam numai câţiva ani când a murit, dar mi-l amintesc bine. Eram febleţea lui. Uncheşul Nicolae şi mătuşa Măriuca nu au avut copii, aşa că i-au luat pe tata şi mama, nepoţii lor, în casa şi gospodăria lor. Noi, copiii, i-am considerat bunicii noştri.
Unchiul Nicolae era un bun gospodar şi meşter tâmplar. Şi astăzi există bancul său de lucru (mihei).
Dumitru, al doilea dintre fraţi, a fost bunicul meu din partea tatei… A trecut la cele veşnice înainte de a mă naşte eu, în anul 1945. Casa bunicului este cea în care locuieşte Vasile Urzică, renovată, desigur. S-a căsătorit cu Maria Dobrean şi au avut trei copii: pe Dumitru, tatăl meu, pe Alexandrina şi pe Gavril. Bunica s-a stins devreme şi au rămas copiii mici. Bunicul s-a recăsătorit cu Maria şi au avut încă doi copii, pe Măricuţa şi pe Vasile. Când bunicul a murit, tata avea 22 de ani. Toţi copiii bunicului au şi ei copii, care sunt verii mei şi verişarele mele.
Unchiul Gavril, al treilea fiu al lui Nicolae a Marii, s-a căsătorit cu Iulia, soră cu mătuşa Măriuca, a lui Ionuţ Cotfas a Cionculesei. Anul 1940 l-a găsit pe unchiul Gavril primar al comunei Subcetate… Din cauza presiunilor făcute de administraţia ungară nou instalată, a fost obligat să fugă în România, de unde a plecat pe front. A dispărut pe frontul din Rusia, la Cotul Donului, în 1942. Mătuşa Iulia a trăit până în anul 1978, îngrijită fiind la bătrâneţe de părinţii mei. Eram toţi ca şi copiii ei.
Petru a lui Nicolae a Marii s-a căsătorit cu Ileana de pe Dos. Acolo au şi trăit. Fiul lor, Vasile Pop, de fapt copilul mătuşii Ileana din prima căsătorie, a trăit la Târgu-Mureş. A avut şi el două fete, pe Marilena şi Maria.
Ioan sau Nuţu lui Nicolae a Marii s-a căsătorit cu Anuţa, Voşlobanca, şi au trăit Peste Mureş. Din cei patru urmaşi ai săi – Lucreţia, Maria, Valeria şi Milu -, mai trăieşte doar Valeria, dar copiii lui Milu asigură continuitatea acestei familii chiar Peste Mureş.
Am scris aceste rânduri cu gândul că deja cei care îşi mai aduc aminte de cei dispăruţi din familia lui Nicolae a Marii sunt tot mai puţini… Poate aşa rămâne ceva scris pentru generaţiile care ne urmează, spre a nu-şi uita rădăcinile.

8 august 2011. Caut pe mătuşa Dina, Alexandrina Urzică, şi apoi pe sora ei, Măricuţa Pop, fiicele lui Dumitru lui Nicolae a Marii, două surori născute la interval de zece ani, Alexandrina fiind din prima căsătorie a acestuia, cu Maria Dobrean, şi Măricuţa – din a doua căsătorie, cu Mariţa Dobrean. Mătuşa Dina rămăsese orfană de mamă la şase ani, iar Măricuţa, sora ei, a rămas orfană de tată la opt ani. Icoanele părinţilor dispăruţi prea devreme din viaţa lor sunt diafane, învăluite în amintiri de-o clipă.

2008

Mătuşa Dina, cu chipul senin, dar cu tristeţe şi tremur în glas, povesteşte: Cu mama am doar două amintiri: aducându-mă acasă de la Mariţa, vecina mea, cu care eram de-o seamă şi apoi la înmormântarea bunicii Liuca (Măriuca). Aveam doar trei ani când a murit bunica. Mama ne-a dat, copiilor, mâncare. Era îmbrăcată cu cămaşă şi cu prigitoare şi avea pe cap năframă neagră. Mi s-a părut atunci cea mai frumoasă dintre toate femeile. Cu imaginea aceasta am rămas toată viaţa.
Îmi mai amintesc că la acea înmormântare a fost şi popa Vasilică [2], văr dulce cu bunica mea, care ne-a dat bomboane ca zmeura, roşii…
Tata era plecat la plutărit, cu boii, mama era acasă cu noi, copiii. Duminica s-a dus cu fratele meu mai mare, Dumitru, la nunta unui vecin de-al nostru care s-a însurat în Hodoşa, iar în vinerea următoare a murit. Tata a rămas văduv la numai 45 de ani. I-a fost greu să se descurce cu patru copii, să facă pâine şi mâncare, să-i spele şi să-i îngrijească. Nu cu mult înainte de-a muri mama, ne-au furat într-o noapte hainele spălate şi puse la uscat. Şi atunci hainele se făceau din furcă şi fus… Am rămas şi orfani, şi aproape goi.

Tata s-a căsătorit în anul următor. Mama vitregă nu a fost rea cu noi, dar cât de greu mi-a fost să-i spun „mamă”! O chema tot Maria. Fratele meu mai mic, Gavriluţ, rămas de mama la numai trei ani, a fost dat de tata fratelui său de Pe Dos, care nu avea copii. L-a dat cu partea lui de avere şi cât a trăit tata i-a dat în fiecare an câte ceva: un porc, un mânz… Învăţa bine la şcoală, a făcut şi un an de liceu la Gheorgheni, dar l-au retras, ca să le fie de ajutor în gospodărie. Dacă trăia mama, nu rămâneam fără şcoală! Gavriluţ venea des Peste Mureş, la noi, şi abia se dădea dus înapoi, se despărţea greu de fraţi. Când s-a însurat, şi-a făcut casă Peste Mureş, ca să fie aproape de fratele nostru mai mare, Mitru… Au murit în acelaşi an, în urmă cu 25 de ani…
După ce a început războiul, fraţii mei au plecat: Mitru, în România, în refugiu, Culuţ (Nicolae), în armată. Eu m-am căsătorit în 1943, la 30 octombrie, la numai 16 ani. Vaslică venise nu de mult acasă din Ungaria, unde lucrase 13 luni la mina din Urkut Banya.
Am avut o nuntă frumoasă. Nuntaşii, neamurile noastre, erau în floarea vârstei. M-am măritat cu patul şi cu coastănul cu care s-a măritat şi mama. Mobila şi lucrurile mele le-a adus Aurel, tatăl tău, cu carul cu boi, duminica, iar noi ne-am dus la biserică, la cununie.
Primăvara, pe Vaslică l-au dus pe front. Am rămas singură acasă, cu gospodăria. Orice probleme aveam, mergeam la tata, Peste Mureş, să-i cer sfatul. Când a trecut frontul pe aici, am refugiat şi eu, cu carul cu boii, Între Păraie. Câtă vreme au stat ruşii în comună, mi s-a repartizat, spre găzduire, o familie de ruşi. Îmi ziceau Şura. Un basarabean ne ajuta să ne înţelegem şi ne explica unele cuvinte: apă – voda, spiciki – chibrituri…
Oile, aveam vreo zece, şi boii le-au luat ruşii, iar vaca, statul ungar. Am primit un purcel de la Unchiul de Pe Dos, pe care l-am crescut pentru Crăciun. Moşul tău, Vaslică (Dobrean) a mers pe jos să caute boii şi i-a găsit în satul Iuda. Boii l-au recunoscut când i-a chemat pe nume şi au ras. Au ajuns acasă înainte de Crăciun. În ziua următoare a ajuns şi bărbatul meu. A părăsit frontul în Ungaria şi a făcut drumul pe jos până acasă, şase săptămâni, cu haine de căpătat, murdar, plin de păduchi şi flămând…
S-au întors acasă şi fraţii mei. Culuţă a mers la o clacă, la Ioana din Cepuri, şi, acolo, un prieten de-al lui a tras cu pistolul în el pentru că i-a jucat drăguţa. L-a dus fratele Dumitru la doctor, la Gheorgheni, dar nu a putut scoate glonţul. A rămas glonţul în el. Culuţă a murit în 1949, lăsând în urma lui o văduvă şi un orfan. A murit între timp şi tata… Copiii mei nu au cunoscut pe niciunul din bunici…

2011

8 august 2011. Dacă pentru mătuşa Dina tatăl i-a fost călăuză şi sprijin în anii tinereţii, pentu sora ei mai mică, Măricuţa, căsătorită Pop, imaginea tatălui se rezumă doar la câteva trăsături de caracter: bunătate, iubire, blândeţe, şi la două secvenţe din copilărie:
Mama era dusă la prăşit Pe Faţă, tata era plecat la fratele său, Nicolae, Dina, să dea mâncare la porci. Eu m-am ascuns după bărbânţa cu brânză, în cămară. M-au căutat peste tot, în fântână, la Mureş. De când a plecat mama, ieşise apa din matcă. Mama a ajuns acasă cu greu, trecând apa cu barca. Doar când am auzit că vine mama am ieşit din ascunzitoare. Toţi se gândeau că aş merita o pedeapsă bună, dar tata s-a bucurat că mă vede şi m-a luat în braţe...
La şase-şapte ani, mama m-a dus cu ea la biserică. S-a uitat lung la mine când am fluierat în biserică. Atunci eu am fugit acasă. Şi de astă dată tata a fost cel care m-a salvat de pedeapsa mamei. Mă simţeam răsfăţată de fraţii mei mai mari, multă vreme nu am ştiut că nu suntem fraţi buni.
Tata şi fratele meu cel mare, Mitru, au fost blânzi, răbdători şi buni cu neastâmpărata de mine şi de aceea i-am iubit tare mult pe amândoi.
Abia am scăpat de război, tata a murit. Mama a rămas văduvă, cu doi copii mici: eu de 8 ani şi Vasile de 2 ani. S-au însurat fraţii mei mari, apoi, la scurtă vreme, Niculuţă a murit… Au urmat ani şi mai grei. Nu avea cine cosi. Mama mergea la secerat la ţară, câte două săptămâni pentru 15 mierţe de grâu. Eu rămâneam acasă cu fratele meu mic, cu vaca, cu porcul…
Mi-amintesc cum mergeam la Sineu, la moară, cu câte un săcuţ în spate. Acolo ne măcina imediat; aici, la morile din comună, trebuia să aşteptăm câteva zile.
Dumineca, mergeam la cules de căpşuni pe Coasta Higi. Când mergeam la cules de zmeură, la Mortonca sau la Bătrâna, porneam de sâmbătă seara. Ne odihneam un pic în coliba Creţucii, iar când se crăpa de ziuă eram în zmeuruş.
Se făceau clăci de bucate sau de lucru, care se terminau cu joc într-o şură. La Paşti, băieţii – Traian, Niculuţă, Mitru lui Părhaiţă - făceau huţ şi scrânciob, pe dâmb, mai la vale de casa lui Milu Voşlobencii. Nu prea mergeam în sat, eram noi destui aici, Peste Mureş, şi ne simţeam bine împreună, ca într-o familie.

2010

9 august 2011. Mătușa Valeria Urzică, rămasă văduvă, îşi continuă viaţa în locuinţa lor de Peste Mureş, împreună cu fiul Ionel-Gavril.
Mă opresc în faţa porţii. Aici, drumeţul ia cunoştinţă de prezenţa în interiorul gospodăriei a unei fântâni cu apă minerală, izvorul nr. 2 din acest cătun. Curtea este plină de păsări. Dulăul de pază îmi simte prezenţa şi latră aspru. Nu îndraznesc să intru. Îl zăresc pe Ionel ceva mai departe, la cotitura drumului, cu vaca la păscut. Mă îndrept spre el. Abia trecut de 40 de ani, Ionel este un bărbat înalt şi bine clădit. În urma unui accident stupid din copilărie, Ionel a rămas fără mâini… Face ce poate în gospodărie. Se descurcă cum poate, dar de mare ajutor îi este mama. Este vrednic, ambiţios, demn, curajos, întreprinzător. Ionel e conştient că viaţa este un mare dar şi că trebuie trăită aşa cum este. Acum este în tovărăşia unui câine şi a vacii, prietenii lui credincioşi. Aflu că vaca paşte doar în prezenţa lui şi că nu vrea să meargă cu cireada la păşune. Începe să plouă. Ionel porneşte spre acasă. Vaca şi câinele îl urmează…
Intru şi eu în curte. Privesc cu atenţie de jur-împrejur: o gospodărie frumoasă, a unor oameni vrednici, cu multe flori, cu păsări de curte, cu zeci de vrăbiuţe prietenoase, care ciripesc şi zboară pretutindeni. Pe uşa grajdului larg deschisă intră şi ies rândunele...
Mă întâmpină mătuşa Valeria, radioasă ca întotdeauna, ca şi cum nu ar fi avut nici un necaz, cu căldură în privire şi cu blândeţe în glas. Îşi lasă treaba, bucuroasă de oaspeţi şi dispusă să povestească…

M-am născut la Şchiopeni şi am trăit acolo până m-am măritat, în 1956. Părinţii mi-au făcut nuntă frumoasă. Am rămas acasă o lună, până am tencuit una din cele două camere din casa pe care Gavril o avea ridicată aici, Peste Mureş. Ne-am mutat în casa nouă toamna târziu, de Cătălina. Casa şi grajdul în care aveam două vaci erau pe un prilog gol, fără niciun gard. Eram săraci. Primul lucru pe care l-a făcut Gavril a fost un cuier, ca să avem unde ne agăţa hainele. Cu briceagul l-a făcut.
Mâncare aveam câtă primeam de la părinţii mei, şi lapte. O păstram într-o ladă, în camera neterminată. Când am mâncat prima dată în casa noastră, Gavril a zis: „Mulţam, Valerie, după 24 de ani, cât am suflat la tătica pe Dos, mă simt şi eu sătul, în casa mea.”
Au venit pe rând copiii: Cuţa, Aurelia şi Ionel. Gavril a fost bun şi blând cu ei, i-a iubit mult. El a crescut orfan de mamă şi nu cu fraţii lui. Povstea că de multe ori fugea de acasă desculţ. Plângea pe răzorul lui Boţu, uitându-se spre casa părintească de Peste Mureş, dar nu îndrăznea să se apropie, să nu-l sfădească tata, şi se întorcea Pe Dos. I-a lipsit mama şi dragostea de mamă. Avea trei ani când ea a murit. Multă vreme nu a înţeles de ce au băgat-o în pământul rece. A cerut un ţol de acasă să-l pună pe mormântul mamei, să nu-i fie frig…
Ne-am înţeles bine, ne-am respectat, am fost sinceri unul cu celălalt. Nu m-a ţinut de mână numai când am venit de la cununie… Nu-i plăcea. Poate pentru că pe el nu la ţinut nimeni de mână…
Ne-am făcut pe rând cele necesare în gospodărie. Şi casa, şi grajdul le-am refăcut apoi. Am trăit din gospodărie, cu multă muncă. Gavril a lucrat cu caii, apoi la „Plafar”, 10 ani şi trei luni. A fost bine, că aşa am putut să creştem copiii, să o ţinem pe Aurelia la liceul pedagogic din Odorhei şi că acum am un pic de pensie. Cei 600 de lei, pe care Gavril îi primea ca avans de plată, îi trimiteam imediat la Odorhei, însoţiţi de acelaşi îndem: „Invaţă, Aurelie şi fii cuminte!”
Mi-l amintesc pe Gavril proptit în toporâştea coasei, uitându-se la băiatul rămas fără mâini: „Nu am avut noroc de ajutor! Cât l-am aşteptat şi tot nu am cosaş!”…
E bine că este Ionel, nu sunt singură. Vin şi fetele. Spală, curăţă, mătură. Cuţa dă telefon zilnic, dacă nu poate veni, să ne întrebe ce facem. Au familiile lor, copii, nepoţi, serviciu. Ionel ştie rânduiala gospodăriei, se pricepe la orice. Eu am curăţat motocositoarea, aşa cum el mi-a spus. Altă dată, i-am demontat motorul stricat, l-am pus în raniţă şi Ionel l-a dus la Miercurea Ciuc, cu trenul, să-l repare.
Cu vecinii ne-am înţeles şi ne înţelegem foarte bine. Păcat că suntem tot mai puţini! Câţi eram şi câţi nu-s! Eram uniţi şi ne ajutam. Gavril le ara, le aducea fânul de pe câmp cu caii, ei ne ajutau la secerat, la prăşit. La sărbătorile de iarnă ne colindam între noi, de la un capăt la celălalt al satului. Tare bine ne-am înţeles cu familia lui Mihai şi Anuţa Cinardi! Ne duceam cu Gavril la cosit, la Făgiţel, şi lipseam de acasă zile în şir, dar Anuţa ţinea în rând toată gospodăria. Gavril şi Mihai „făceau socoteala” la Sfinţii Arhangheli, când beau împreună un litru de vin…
Acum ne ducem viaţa aşa cum putem…

2011

4 septembrie 2011. Însoţită de Adriana Muscă, intrăm în curtea soților Vasile şi Iulia Urzică. Lătratul unui căţelandru îi alertează pe stăpânii săi şi-i aduce în întâmpinarea noastră. Sunt bucuroşi de oaspeţi şi ne invită înăuntru. Străbatem aleea mărginită de flori de toamnă. Este seară şi cele trei vite din grajd cer apă. Rămânem cu Iulia, comunicativă, dispusă să povestească:

Am venit Peste Mureş în anul 1965. Când ne-am căsătorit aveam 20 de ani amândoi. Eram tineri, dar ne cunoşteam foarte bine de mici. Am fost colegi de şcoală. Nunta am avut-o la 14 februarie. Am invitat numai neamuri şi nunta am avut-o în casă. Nuntaşii s-au bănărit bine: cu banii rămaşi am cumpărat o sobă şi acoperiş pentru şură. Primăvara, tata ne-a dat o junincă şi trei oi cu trei miei şi aşa ne-am făcut gospodăria. Vasile era orfan de tată. Avea tată vitreg. Am trăit cu soacra 17 ani în aceeaşi pâine…

Mariţa Urzică şi Iulia Țepeluş

chiuind găina la o nuntă în Subcetate; Dumitru Cotfas le acompaniază la vioară

Vasile a plecat în armată la trei ani după căsătorie pentru un an şi jumătate. Îl aveam pe Dănuţ… Apoi s-a născut şi Costel…
Avem 45 de ani de căsnicie, doi copii frumoşi, trei nepoţi şi suntem mândri de ei. Copiii sunt plecaţi: Dănuţ la Sfântu Gheorghe, Costel la Topliţa. Ne descurcăm singuri cu gospodăria. Avem trei vaci, cinci porci, oi şi păsări. Pentru agricultură avem tractor şi alte utilaje necesare.
Când am venit Peste Mureş, eram cea mai tânără nevastă. Am găsit o aşa lume frumoasă aici! Cu tineri veseli şi cu bătrâni îndemânoşi. La fiecare casă erau măcar 4-5 oameni. Ieşem în drum în zilele de sărbătoare şi povesteam. M-am obişnuit repede, parcă aş fi trăit aici dintotdeauna. Oamenii se ajutau, făceam clăci, păşteam vitele de sâmbră… Acum suntem puţini…

2011

3. PETRU N. URZICĂ s-a căsătorit cu Ileana şi au locuit Pe Dos. Nu au avut împreună copii, dar au crescut doi copii: pe Vasile Pop, fiul Ilenei din prima căsătorie şi pe Gavril Urzică, rămas orfan de mamă la trei ani, fiul fratelui Dumitru Urzică de Peste Mureş.

4. GAVRIL N. URZICĂ (1896-1942) s-a căsătorit cu Iulia Cotfas şi au locuit Peste Mureş. Unicul lor fiu, Nicolae, născut în anul 1921, a murit în acelaşi an. S-au ataşat foarte mult de nepotul lor Dumitru, născut în anul imediat următor, fiul mai mare al fratelui Dumitru.

Iulia şi Gavril N. Urzică

Casa lor de Peste Mureş

Gavril Urzică a fost timp de doi ani primarul comunei Subcetate, între 1938-1940. În fotografie poartă decoraţiile primite pentru actele de bravură din Primul Război Mondial. Când a început al Doilea Război Mondial s-a înrolat în armata română şi a murit în anul 1942 la Stalingrad, aşa cum este menţionat pe piatra funerară din cimitirul din Subcetate.

Din jurnalul cu amintiri

În mai 2011, mătuşa Mărioara Urzică îşi aminteşte: Mătuşa Iulie şi mătuşa Măriucă erau surori cu mama mea, fetele lui Ioan şi Paraschiva din Deal. S-au căsătorit amândouă aici, Peste Mureş, cu doi fraţi, Gavril şi Nicolae. Mătuşa Iulie, rămasă văduvă de război, ne-a iubit mult, pe Mitru şi pe mine, nepoţii lor, ca şi cum am fi fost copiii lor, şi ne-au îndemnat să ne căsătorim. Ne-am căsătorit în 1946. Nu am mai făcut nuntă deoarece mătuşa Măriuca era foarte bolnavă şi a murit după trei săptămâni. Mătuşa Iulie, o femeie destoinică şi iubitoare, a îngrijit-o pe sora ei, pe mătuşa Măriuca, iar pentru mine a fost ca o mamă: a iubit, a suprevegheat şi a ocrotit mult copiii noştri!

2011

5. IOAN N. URZICĂ (1899-1962), mezinul familiei lui Urzică Nicolae a Marii, s-a căsătorit cu Ana Chindea (1909-1982) din Voşlobeni. Au trăit împreună cu tatăl Nicolae şi au rămas toată viaţa Peste Mureş. Casa lor era prima în partea dreaptă la intrarea în acest cătun. Urmaşii lor: Maria (1927-2010) s-a căsătorit cu Vasile Tompea (1927-2003), Valeria (n. 1931) s-a căsătorit cu Nicolae Suciu (1926-1982), Lucreţia (1934- decedată) s-a căsătorit cu Ionel Ilisan, Emil (1940 -2009) s-a căsătorit cu Sabina Hurubă (n. 1949)

Maria şi mama Ana Urzică

2011

Din jurnalul cu amintiri

La întâlnirea fiilor satului din 2011, Emilia-Liliana E. BAROI (n, URZICĂ) mărturisea:
Un om îşi reîncarcă bateriile adesea din amintiri… Amintirile copilăriei mele sunt foarte frumoase şi ele îmi aduc aminte de locul superb de Peste Mureş, de casa părintească unde am primit atâta iubire de la părinţi şi de la fratele meu, de curtea noastră plină de felurite păsări şi animale, de masa unde toţi patru ne aşezam să mâncăm, să povestim, să sărbătorim. Casa noastră era mereu plină de prieteni, vecini, rude sau chiar străini, deoarece eu am crescut cu poarta şi uşa descuiate.
Tatălui meu îi plăcea să muncească, dacă era vorba de muncă, să sărbătorească, dacă era vorba de sărbătoare, dar să nu fie singur nici la muncă, nici la petrecere. Mama nu făcea niciodată mâncare doar pentru patru persoane; presimţea că la masă vom avea şi oaspeţi. Ador să-mi amintesc ce bine ne înţelegeam, eu şi fratele meu, cât eram de uniţi, cât ne străduiam să facem surprize plăcute părinţilor noştri. Şi astăzi cred că am cel mai bun frate din lume!
Vecinii noştri erau oameni harnici, buni, pricepuţi toţi la câte ceva şi ne simţeam împreună ca în familie, ajutându-ne reciproc cu bunătate, sinceritate şi dragoste. Mi-e tare dor de vremea aceea! Vara, toată lumea era pe câmp, de la mic la mare, şi muncea cu drag şi cu sârg. Toamna, ne bucuram mulţumiţi de răsplata muncii noastre. Îmi amintesc de stâna unchiului Traian, de cojocul lui miţos şi de căciula de astrahan, de felul cum făcea caşul, urda, jintuitul, respectând, parcă, un anume ritual. Mi-amintesc, zâmbind, de bătrânul urâcios care locuia în casa cu prispă şi care arunca cu cârja după noi dacă încercam să luăm vreo pară dulce şi aromată, cum numai părul lui făcea. Mi-amintesc cu drag de unchiul Bujor, de geanta lui uriaşă şi de bunătatea şi dragostea lui pentru toţi copiii. Mi-amintesc de veşnic veselul Bardezi, renumit pentru năzbâtiile, peripeţiile şi snoavele pe care le povestea.
Cele mai frumoase erau sărbătorile de Paşti şi de iarnă, când parcă totul zâmbea, fiindcă înşişi oamenii erau toţi veseli, buni şi fericiţi. Această mare familie de Peste Mureş ştia să se bucure împreună de tot ce era frumos, bucuria fiindu-le cea mai de preţ răsplată pentru munca şi truda lor. Aşa am învăţat ce înseamnă bucuria, veselia, fericirea, dragostea, bunătatea şi respectul şi pentru aceste daruri primite mulţumesc familiei, rudelor şi vecinilor mei.
Povestesc despre toate acestea cu drag copiilor mei şi poate de aceea şi ei îşi doresc să crească unde am crescut eu, să doarmă în patul meu, să le cânte şi să le spună bunica poveşti, să aibă o copilărie minunată ca a mea.
Pentru mine, acasă este la Subcetate, alături de toată familia mea şi de vecinii mei. Doar aici fiecare colţişor plin de amintiri îmi zâmbeşte şi-mi dă putere să merg mai departe pe drumul vieţii, să-mi cresc copiii la fel de frumos şi sănătos cum am crescut eu.
Sunt foarte mândră de satul meu, de familia mea şi sunt fericită că mi-am făcut casă lângă cea părintească.

La întâlnirea fiilor satului DE PESTE MUREȘ -1980