Text publicat în cartea
SURÂSUL AMINTIRILOR,
2011
Mi-amintesc de
serile lungi de iarnă la vârsta fragedă a copilăriei, petrecute doar cu mama la
lumina unei lămpi, atunci când satul nu era încă electrificat. Persistă în
amintire momentele în care tata era plecat noaptea la muncă. Cred că
nesiguranţa şi frica provocate de lipsa tatei şi trăite cu intensitate mi-au
fixat acele clipe în memorie. Am învăţat atunci să o imit pe mama, să fac ceea
ce ea făcea: să cos, să torc, să tricotez, totul raportat la microuniversul
meu. Nu era loc pentru poveşti, pentru ficţiune. Am învăţat să trăiesc direct
în realitatea cotidiană. Poveştile
pe care le auzeam erau despre război, despre vremurile de altădată, de dinainte
de război, despre secetă, despre lipsuri, cote, autoimpunere, impozite,
colectivizare, arestări, necazuri.
Mă luam la
întrecere cu mama. Am deprins repede să formez firul din caier, cu degetele de
la mâna stângă, şi să-l răsucesc, concomitent, cu vârful fusului, sfârâindu-l
cu degetele de la mâna dreaptă. Firul adunat pe fus în găluşte îl întindeam apoi pe răşchitor pentru a forma sculul. Îmi confecţionase tata
şi mie un răşchitor, în miniatură, pe care puneam doar firele toarse de mine.
Mă consolasem cu ideea că la început voi toarce numai buci, fire încâlcite de cânepă de cea mai proastă
calitate, din care se ţeseau saci şi saltele. Mă străduiam să absolv cât mai
repede ucenicia la torsul bucilor şi, dovedind iscusinţă şi îndemânare, să fiu
vrednică să cer fuior de in sau
de cânepă, din care se puteau toarce fire subţiri şi regulate, destinate
pânzeturilor mai fine.
Nu am reuşit să
ating performanţele mamei niciodată! N-am avut antrenamentul ei, cu toată
bunăvoinţa şi plăcerea mea de a învăţa toate meşteşugurile legate de industria
casnică: meliţatul şi răgelatul inului şi al cânepii, cărmănatul şi piptănatul lânii, torsul şi, în fine, ţesutul, care implică şi
alte operaţii specifice: urzitul,
învelitul pe sul al urzelii, nividitul.
Urmăream impresionată spectacolul pe care îl oferea mama la războiul de
ţesut, un spectacol de dans şi
sunet, în care era antrenată toată fiinţa ei, spectacol creat prin mişcarea
sinergică a mâinilor şi picioarelor: cu precizie, regularitate şi dezinvoltură
trimitea cu o mână suveica
sprintenă prin rostul firelor
de urzeală realizat prin comenzile iuţi şi hotărâte ale picioarelor pe călcătorii care antrenau iţele legate
între ele prin scripţi sau cârlige; prindea cu dexteritate
suveica cu cealaltă mână, o ridica cu eleganţă în aer spre a deşira firul,
pregătindu-i traiectoria pentru zborul invers printre fire, în timp ce, cu mâna
liberă apuca vătalele şi fixa firul în urzeală, cu bătăi scurte, îndesate şi
uniforme…
Muzica aceasta,
inerentă gospodăriilor ţărăneşti de altădată, mi-a legănat copilăria în serile
lungi de iarnă, la lumina difuză a unei lămpi: sfârâitul molcom al fusului,
scrâşnetul suveicii, al scripeţilor şi al călcătorilor şi bătăile regulate de
vătale.
Țesutul era o activitate complexă care ne implica pe toţi. Îl văd pe tata, în momentele de răgaz, cu suficientă răbdare şi plăcere, făcând ţevi cu sucala, întinzând pe răşchitor firul tors şi pus în găluşte de mama, depănând de pe vârtelniţă sculele, ajutând la învelitul urzelii pe sul, la nevedit şi la petrecerea firelor prin spată.
Toţi aveam tot interesul să punem capăt acestui vacarm care devenea după câteva luni obositor, agasant, insuportabil, infernal. Nu era deloc comod să pregăteşti lecţiile pe un asemenea fundal sonor!
Ţesutul, cu
întreg cortegiul de activităţi pe care le implică de-a lungul unui an
calendaristic, era încă indispensabil în deceniile imediat următoare războiului
din anii 1940-1944, mai ales pentru cei care trăiau la ţară. Se executau tipuri
diferite de ţesături: covoare, stofe, ţoluri, traiste şi
desagi din lână, pânzeturi pentru cămăşi, ştergare, perdele, feţe de masă şi de pernă, cearşafuri, saltele, saci.
Primăvara, când
luncile şi pomii dădeau în floare, pânzele se înnălbeau prin spălări în apă curgătoare şi uscări
repetate, apoi se confecţionau haine noi pentru Paşte. Se tundeau oile, se
spăla lâna, se scărmăna, se pieptăna şi se ducea la drevătoare. Caierele pregătite aşteptau momentul propice spre a
fi puse în furcă şi toarse. Prin pieptănare, lâna era separată: din fibrele
lungi numite păr, se torceau firele subţiri şi rezistente pentru urzeală; din canuri - ceea ce rămânea din lână
după scoaterea firelor lungi, prin pieptănare – se torceau fire groase pentru
împletituri sau pentru bătătură.
Toamna, inul şi
cânepa, adunate în snopi şi uscate bine la soare, se ţineau în topile sau în ape curgătoare pentru
ca tulpina lemnoasă să putrezească şi să fie îndepărtată cu uşurinţă prin
meliţare. În zilele însorite de toamnă târzie se auzeau meliţele în tot satul.
Firele de in şi
cânepă, puse în torturi, se
spălau în toiul iernii. Se fierbeau în leşie, se clăteau în apă curgătoare şi
se lăsau să îngheţe bine. Se repeta acest ciclu de operaţii până ce firele se
înălbeau.
Era nevoie de
măiestrie să torci fuiorul de in şi cânepă în aşa fel încât firul folosit la
urzeală să aibă rezistenţă, să nu se scămoşeze prin frecare în dinţii spetei şi
în cotleţul iţelor…
Nimic nu mai este
ca odinioară. Stativele, urzarul,
sucala, suveica, spata, mâţa, ragela,
meliţa îşi trăiesc trista agonie în vreun muzeu, în cazul cel mai fericit. Cei
care nu le-au văzut niciodată însufleţite de mâinile harnice ale unor femei
inteligente, aprige şi iscusite nu îşi pot inchipui rostul lor. Eu le privesc
cu drag: făceau parte din ambientul cotidian al casei părinteşti.
Prin faţa ochilor
se derulează scene trăite odinioară, o altă lume, apusă, cu neliniştile, cu
visele, cu speranţele şi cu poveştile ei.
Mi-e dor de
mirosul aburilor ce ieşeau din torturile fierte în leşie, mi-e dor de mirosul
de duşumea proaspăt spălată cu leşie şi paie de ovăz, de mirosul de paie
proaspete din salteaua de cânepă, de sfârâitul fusului la gura sobei, de
scrâşnetul urzarului, al
sucalei, al scripţilor…
Mi-e dor de COPILĂRIE!
https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2025/08/alexandra-dobrean-inginer-de-dezvoltare.html
💥💥💥
EPILOG
Uneori ne e dor de oameni, de locuri pe care le-am lăsat în urmă, de întâmplări care ne-au bucurat existența în cel mai frumos fel. Alteori ne e dor de oameni pe care nu i-am avut niciodată, dar cărora le-am oferit un loc în suflet pentru totdeauna, sperând că la un moment dat să aibă curajul să şi-l ocupe cu aceeaşi dragoste cu care le-a fost dat.
Uneori ne e dor de frumos, de bunătate şi vorbe care să ne încălzească atunci când inima e îndurerată.
Alteori ne e dor de tot ce cândva ni se părea monoton şi lipsit de culoare, de o realitate devenită amintire. Şi ca tot ce e trecut, devenită parte din noi.
Uneori ne e dor de mirosuri, gusturi şi trăiri pe care probabil nu le vom mai regăsi niciodată.
Alteori ne e dor chiar de noi mai tineri, mai veseli, mai inocenți, mai plini de speranță şi dorință.
Aşa suntem noi oamenii. Trăim cu doruri, le visăm, le iubim, iar mai târziu le înlocuim cu altele.
Sau poate nu… Claudia Simona Ena
D: NEAGU:
RăspundețiȘtergereAm citit. Incet si apasat. Mi-ați arătat o copilărie lipsită de confort, dar bogată în sens, în răbdare, în lucruri făcute cu mâinile și cu inima. Acele „vacarmuri” ale urzelii și torsului sunt, în esență, muzica unei lumi în care fiecare lucru avea rost, iar fiecare gest era parte dintr-o rânduială profund umană și durabilă.Mi-e dor de o copilărie pe care n-am trăit-o in acest fel – și totuși, prin povestea Dvs., am simțit că am fost acolo. Multumesc pentru marturie.
Epilogul adăugat completează tabloul cu o reflecție universală: dorul nu e doar legat de trecut, ci și de ceea ce nu am trăit, de ce am pierdut sau nu am avut curaj să atingem. În felul acesta, scrierea nu mai e doar o evocare etnografică, ci devine meditație asupra condiției umane: omul ca ființă de dor, hrănindu-se din absențe, dar purtându-le ca pe un patrimoniu interior.
RăspundețiȘtergere