Doina Dobreanu - MICROUNIVERSUL COPILĂRIEI MELE

Text publicat în cartea

SURÂSUL AMINTIRILOR,

2011

    Mi-amintesc de serile lungi de iarnă la vârsta fragedă a copilăriei, petrecute doar cu mama la lumina unei lămpi, atunci când satul nu era încă electrificat. Persistă în amintire momentele în care tata era plecat noaptea la muncă. Cred că nesiguranţa şi frica provocate de lipsa tatei şi trăite cu intensitate mi-au fixat acele clipe în memorie. Am învăţat atunci să o imit pe mama, să fac ceea ce ea făcea: să cos, să torc, să tricotez, totul raportat la microuniversul meu. Nu era loc pentru poveşti, pentru ficţiune. Am învăţat să trăiesc direct în realitatea cotidiană. Poveştile pe care le auzeam erau despre război, despre vremurile de altădată, de dinainte de război, despre secetă, despre lipsuri, cote, autoimpunere, impozite, colectivizare, arestări, necazuri.

 1958

1959

În mijlocul unei mici comuități de vecinătate și de rudenie

    Mă luam la întrecere cu mama. Am deprins repede să formez firul din caier, cu degetele de la mâna stângă, şi să-l răsucesc, concomitent, cu vârful fusului, sfârâindu-l cu degetele de la mâna dreaptă. Firul adunat pe fus în găluşte îl întindeam apoi pe răşchitor pentru a forma sculul. Îmi confecţionase tata şi mie un răşchitor, în miniatură, pe care puneam doar firele toarse de mine. Mă consolasem cu ideea că la început voi toarce numai buci, fire încâlcite de cânepă de cea mai proastă calitate, din care se ţeseau saci şi saltele. Mă străduiam să absolv cât mai repede ucenicia la torsul bucilor şi, dovedind iscusinţă şi îndemânare, să fiu vrednică să cer fuior de in sau de cânepă, din care se puteau toarce fire subţiri şi regulate, destinate pânzeturilor mai fine.

    Nu am reuşit să ating performanţele mamei niciodată! N-am avut antrenamentul ei, cu toată bunăvoinţa şi plăcerea mea de a învăţa toate meşteşugurile legate de industria casnică: meliţatul şi răgelatul inului şi al cânepii, cărmănatul şi piptănatul lânii, torsul şi, în fine, ţesutul, care implică şi alte operaţii specifice: urzitul, învelitul pe sul al urzelii, nividitul. Urmăream impresionată spectacolul pe care îl oferea mama la războiul de ţesut, un spectacol de dans şi sunet, în care era antrenată toată fiinţa ei, spectacol creat prin mişcarea sinergică a mâinilor şi picioarelor: cu precizie, regularitate şi dezinvoltură trimitea cu o mână suveica sprintenă prin rostul firelor de urzeală realizat prin comenzile iuţi şi hotărâte ale picioarelor pe călcătorii care antrenau iţele legate între ele prin scripţi sau cârlige; prindea cu dexteritate suveica cu cealaltă mână, o ridica cu eleganţă în aer spre a deşira firul, pregătindu-i traiectoria pentru zborul invers printre fire, în timp ce, cu mâna liberă apuca vătalele şi fixa firul în urzeală, cu bătăi scurte, îndesate şi uniforme…

Muzica aceasta, inerentă gospodăriilor ţărăneşti de altădată, mi-a legănat copilăria în serile lungi de iarnă, la lumina difuză a unei lămpi: sfârâitul molcom al fusului, scrâşnetul suveicii, al scripeţilor şi al călcătorilor şi bătăile regulate de vătale.

    Țesutul era o activitate complexă care ne implica pe toţi. Îl văd pe tata, în momentele de răgaz, cu suficientă răbdare şi plăcere, făcând ţevi cu sucala, întinzând pe răşchitor firul tors şi pus în găluşte de mama, depănând de pe vârtelniţă sculele, ajutând la învelitul urzelii pe sul, la nevedit şi la petrecerea firelor prin spată.

    Toţi aveam tot interesul să punem capăt acestui vacarm care devenea după câteva luni obositor, agasant, insuportabil, infernal. Nu era deloc comod să pregăteşti lecţiile pe un asemenea fundal sonor!

    Ţesutul, cu întreg cortegiul de activităţi pe care le implică de-a lungul unui an calendaristic, era încă indispensabil în deceniile imediat următoare războiului din anii 1940-1944, mai ales pentru cei care trăiau la ţară. Se executau tipuri diferite de ţesături: covoare, stofe, ţoluri, traiste şi desagi din lână, pânzeturi pentru cămăşi, ştergare, perdele, feţe de masă şi de pernă, cearşafuri, saltele, saci.

    Primăvara, când luncile şi pomii dădeau în floare, pânzele se înnălbeau prin spălări în apă curgătoare şi uscări repetate, apoi se confecţionau haine noi pentru Paşte. Se tundeau oile, se spăla lâna, se scărmăna, se pieptăna şi se ducea la drevătoare. Caierele pregătite aşteptau momentul propice spre a fi puse în furcă şi toarse. Prin pieptănare, lâna era separată: din fibrele lungi numite păr, se torceau firele subţiri şi rezistente pentru urzeală; din canuri - ceea ce rămânea din lână după scoaterea firelor lungi, prin pieptănare – se torceau fire groase pentru împletituri sau pentru bătătură.

    Toamna, inul şi cânepa, adunate în snopi şi uscate bine la soare, se ţineau în topile sau în ape curgătoare pentru ca tulpina lemnoasă să putrezească şi să fie îndepărtată cu uşurinţă prin meliţare. În zilele însorite de toamnă târzie se auzeau meliţele în tot satul.

Firele de in şi cânepă, puse în torturi, se spălau în toiul iernii. Se fierbeau în leşie, se clăteau în apă curgătoare şi se lăsau să îngheţe bine. Se repeta acest ciclu de operaţii până ce firele se înălbeau.

    Era nevoie de măiestrie să torci fuiorul de in şi cânepă în aşa fel încât firul folosit la urzeală să aibă rezistenţă, să nu se scămoşeze prin frecare în dinţii spetei şi în cotleţul iţelor…

    Nimic nu mai este ca odinioară. Stativele, urzarul, sucala, suveica, spata, mâţa, ragela, meliţa îşi trăiesc trista agonie în vreun muzeu, în cazul cel mai fericit. Cei care nu le-au văzut niciodată însufleţite de mâinile harnice ale unor femei inteligente, aprige şi iscusite nu îşi pot inchipui rostul lor. Eu le privesc cu drag: făceau parte din ambientul cotidian al casei părinteşti.

    Prin faţa ochilor se derulează scene trăite odinioară, o altă lume, apusă, cu neliniştile, cu visele, cu speranţele şi cu poveştile ei.

    Mi-e dor de mirosul aburilor ce ieşeau din torturile fierte în leşie, mi-e dor de mirosul de duşumea proaspăt spălată cu leşie şi paie de ovăz, de mirosul de paie proaspete din salteaua de cânepă, de sfârâitul fusului la gura sobei, de scrâşnetul urzarului, al sucalei, al scripţilor… 

Mi-e dor de COPILĂRIE!

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/02/ocupatiile-casnice-acum-o-poveste.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/01/ioana-dobrean-1925-2016-taran-si.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2024/03/la-29-martie-cu-mama-printre-amintiri.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2021/09/omagiu-tatalui-meu-aurel-dobrean-1924.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2025/08/alexandra-dobrean-inginer-de-dezvoltare.html

💥💥💥

    EPILOG

Uneori ne e dor de oameni, de locuri pe care le-am lăsat în urmă, de întâmplări care ne-au bucurat existența în cel mai frumos fel. Alteori ne e dor de oameni pe care nu i-am avut niciodată, dar cărora le-am oferit un loc în suflet pentru totdeauna, sperând că la un moment dat să aibă curajul să şi-l ocupe cu aceeaşi dragoste cu care le-a fost dat.

Uneori ne e dor de frumos, de bunătate şi vorbe care să ne încălzească atunci când inima e îndurerată.

Alteori ne e dor de tot ce cândva ni se părea monoton şi lipsit de culoare, de o realitate devenită amintire. Şi ca tot ce e trecut, devenită parte din noi.

Uneori ne e dor de mirosuri, gusturi şi trăiri pe care probabil nu le vom mai regăsi niciodată.

Alteori ne e dor chiar de noi mai tineri, mai veseli, mai inocenți, mai plini de speranță şi dorință.

Aşa suntem noi oamenii. Trăim cu doruri, le visăm, le iubim, iar mai târziu le înlocuim cu altele.

Sau poate nu… Claudia Simona Ena