Daniel Drăgan, FASCINANTUL FENOMEN AL DĂINUIRII - „Surâsul amintirilor”, de Doina Dobreanu

CUPRINS:
1. Scriitorul Daniel Drăgan, Fascinantul fenomen al dăinuirii 
2. Alte opinii despre cartea „Surâsul amintirilor”

1. Fascinantul fenomen al dăinuirii

Scriitorul Daniel Drăgan

Rareori o lectură mi-a provocat o asemenea admirație și un asemenea entuziasm nesperat ca paginile unei cărți (unice!) semnate de o profesoară onestă, dar de o rară sensibilitate ca Doina Dobreanu, dintr-un sat pierdut în Munții Harghitei, sat neștiut, al cărui nume îl caligrafiez pentru prima dată cu un respect superlativ. Subcetate, așa se numește satul de unde vin paginile despre care vorbesc.

    Cartea Doinei Dobreanu este o rememorare fără cosmetizări a locurilor și oamenilor, a străbunicilor și părinților, a propriei sale vieți. Dar cu un talent uimitor. Cartea pare un manual de trai aspru, sever, dar frumos, o carte care trebuie citită cu bună credință, eliberându-ne de superstiția că tot ce scriu dascălii de țară este literatură periferică, demnă de o îngăduitoare condescendență.
Nu! Cartea „Surâsul amintirilor” a Doinei Dobreanu este proba magistrală a unui intelectual rafinat și vivace, cu un acut spirit de observație și analiză, cu o gravă putere de pătrundere a acelui fenomen inexplicabil, altfel decât prin vigoare și noblețe: dăinuirea.
Mă simt îndemnat să exemplific prin idei și citate aprecierile de mai sus. Imposibil. Este ca și când aș desprinde o piatră din structura piramidei încercând să ilustrez măreția întregului. Piatra va rămâne ceea ce este: o piatră, o simplă piatră, dar valoarea ei stă în alcătuirea edificiului, singura care poate da seama de dimensiune, proporție, expresivitate, grandoare, mister.
    Oamenii din cartea Doinei Dobreanu răzbesc trăind o viață zbuciumată, plină de obidă (nici astăzi nu au electricitate!), dar nu sunt răi și posaci; ei își asumă condiția și se ridică deasupra vitregiilor prin putere și frumusețe morală, izbutind să rămână senini, cu gesturi de o frumusețe voievodală chiar și în cele mai simple împrejurări ale vieții și – mai ales! – prin însușirea de a empatiza continuu, de a coagula în comunități viabile în care indivizii se structurează completându-se reciproc, potențându-și calitățile individuale în structuri sociale străvechi, dar încă viabile, indestructibile: familie, generație, obște sătească, vatră de civilizație și cultură.
    Cartea are calitatea de proză narativă, beletristică, însă e totodată – în felul ei – o monografie, o construcție care oferă argumente temeinice de natură antropologică.
Un singur fapt rupe echilibrul pefect și sparge armonia: eșecul propriului său mariaj. Drama persoanei, a autorului, a individului se convertește într-o mare dragoste pentru ceilalți, pentru toți ceilalți, de la strămoșii vii în amintirile bunicilor, la copiii rudelor, vecinilor, ai satului. Dascălul își împlinește vocația, carisma! Căci despre asta e vorba, nu despre un job, despre o slujbă aducătoare de venit, ci de un legământ profund și de o suferință care se cere distilată în esențele fine ale splendorilor oricând și oriunde posibile.
    Îi îndemn pe prietenii mei să citească această carte. Să nu se descurajeze dacă vor întâlni și pagini din oglinda cărora chipul autoarei nu se ivește zâmbind, ci lasă locul unor enumerări documentare, de maximă importanță etnologică și istorică pe care talentul Doinei Dobreanu s-a abținut să-l poleieze, să-l cosmetizeze. Vom fi răspătiți prin alte multe pagini de autentică și puternică emoție artistică. Volumul se susține prin întregul său și prin verticalitatea de simțire, prin puritate morală și demnitate umană.
          Recenzie publicată în „Condeiul ardelean”, la 24 februarie 2012

     

Casa memorială ROMULUS CIOFLEC 

Prezentări de cărți la de la Araci - 2011

2. Alte opinii despre carte:

 

„Surâsul amintirilor” este cartea unei vieţi, cartea cu ramul înflorit pe copertă, ca ram al veşniciei, al permanenţelor, al învierilor, al nesfârşitelor întrebări; o carte dedicată fiului autoarei, Mitruţ, care de mii de zile este în lumea de dincolo, fără ca lumea de aici să-l ia din arderi sufleteşti înalte; o carte despre cei ce sunt şi despre cei ce nu mai sunt pe pământ rătăcitor, o carte despre viaţă şi moarte, autoarea, stând la răscrucea lumilor, văzându-le cu înţelegere şi cumpătare, cu dor şi îngăduinţă, cu bucuria de a le putea mărturisi.

Amintirile, reîntoarcerile autoarei în timp, rememorând vieţi, întâmplări, locuri, nu sunt deloc tânguitoare, nu au nimic abrupt în şirul lor, dimpotrivă, o seninătate a fiinţei care a desluşit sensuri. Moto-ul cărţii este o reflecţie din Oscar Wilde: „Unde există durere, acolo pământul e sacru”.

„Surâsul amintirilor” este o carte biografică, cartea sinelui, a formării unui om, a întâlnirii acestuia cu destinul, cu limpezimile şi tulburările vieţii, relatate cu o sinceritate uluitoare ce ţine de spovedania în faţa altarului. E şi cartea familiei autoarei, cartea localităţii Subcetate, satul cu liceu, cartea relaţiei acestei localităţi cu ţara şi cu lumea, prin trasee culturale străbătute de autoare, cruciş şi curmeziş, cum ar spune Eminescu. E cartea reîntoarcerilor, a reîntoarcerii la chipul îngeresc al fiului, la moşi şi părinţi, la case şi locuri care şi-au pierdut din strălucire şi aici se naşte durerea, părerea de rău, chiar melancolia căutărilor. Chipuri şi locuri date de viaţă, legi ale vieţii ce nu mai sunt, dar au fost şi, în gând, în trăire, ele nu pot fi şterse, ele sunt şi acum în gândul, trăirea şi cuvântul autoarei, sunt şi vor rămâne. Ce curată perpetuare! Asemenea cărţi devin mici muzee: le citeşti, de fapt intri în lumi care au fost, despre care trebuie să vorbim, trebuie să le ştim, trebuie să le simţim umbletul, curgerea, fiinţa.

Cităm din „Locul nostru, săracul”, o aducere-aminte:

„Îl privesc îndelung, cu nostalgie. Este parcă mohorât, tăcut şi ruşinat de sărăcia sa. Altădată, când trăia tata şi când era muncit cu dragoste şi cu râvnă, ne întâmpina toamna mândru şi prietenos, unduindu-şi holda în adierea vântului, cu spicele grele, încârligate, sau aliniindu-şi şirurile burduşite cu cartofii dolofani. Când ne făceam simţită prezenţa, în căruţa trasă de cai, se isca mare larmă: vrăbiile îşi luau zborul, felurite lăcuste se agitau neliniştite ici şi colo, şoarecii de câmp alergau speriaţi în toate părţile. Toate trăiesc după munca omului…, zicea tata fără leac de supărare.

Atâtea amintiri plăcute se derulează în mintea mea! Le retrăiesc cu intensitate şi mă emoţionează până la lacrimi. Mă văd cu ochii minţii în ipostaze diferite alături de părinţii mei la lucru aici: (…) Când îl ajutam pe moşu la arat, eu pogănici, el ţinând de coarnele plugului tras de vite, ne opream din când în când să ne tragem sufletul şi noi şi bietele animale. Ne aşezam amândoi pe grindei şi povesteam, în vreme ce vitele mâncau sau rumegau… Dar unde e mărul? Îl caut zadarnic cu privirea. Ştiu exact locul unde ar trebui să-l găsesc…Nu mai este! Mă apropii şi observ că fusese retezat chiar la suprafaţa pământului…”

Despre cartea aceasta vom mai vorbi, este o carte densă, bine scrisă, într-o limbă română frumoasă. Prof. Dr. V. Marica [1]

(…) Din florile de cireş de pe prima copertă a cărţii „Surâsul amintirilor” picură lacrimi şi străbate un dor după ce a fost şi nu mai este, după ce n-a fost şi putea să fie.

Teama de a intra într-o lume necunoscută pe care o priveşte circumspect, legătura prin fire nevăzute de satul natal, de oamenii de acolo, de datini şi eresuri, i-au îndreptat mereu paşii spre acasă. Acolo surâsul oamenilor e blând ca o noapte de mai, greierii cântă mai frumos ca oriunde, pâinea coaptă în cuptor miroase mai altfel, mirosul fânului proaspăt cosit este mai îmbătător, fiarele sălbatice nu dau la oamenii locului fiindcă-i cunosc, cimitirul unde odihnesc strămoşii e aproape şi te poţi sfătui cu ei la vremi de cumpănă, în cuiburile de sub streşina casei se întorc aceleaşi rândunele, iar cântecul cucului de pe Coasta Filpii e mai duios. În poieniţele de la poale de codru mai joacă şi acum în miez de noapte zânele, iar caii năzdrăvani mai apar şi acum prin pădurile de dincolo de Făget, rânchezând şi dând flăcări pe nas în nopţile târzii.

Într-un „crochiu de autoportret”, autoarea încearcă să-şi definească firea: „Simt că port şi eu în mine semeţia şi seninătatea munţilor care ne înconjoară. Aici îmi simt rădăcinile, amestecate cu cele ale brazilor. Aici îmi încarc cel mai bine sufletul şi trupul cu puteri noi la fiecare răsărit de soare.(…) Port în mine cutezanţa strămoşilor mei, oameni aspri de la munte, care au învăţat să înfrunte cu demnitate nu doar iernile cumplite, ci şi foamea, mizeria, vitregiile vremurilor... Recunosc în caracterul meu trăsăturile contradictorii ale părinţilor şi ale bunicilor mei: sunt intransigentă, semeaţă, încăpăţinată şi hotărâtă”. (…)

Menţionează de asemenea sensibilitatea, răbdarea, chibzuinţa, robusteţea şi pasiunea pentru muncă, dragostea pentru natură şi pentru tot ce este frumos,  darul şi pasiunea pentru creaţie, ca şi spiritul de libertate… Frumoasă schiţă de autoportret şi foarte sinceră!  

Portretele părinţilor, ale bunicilor şi ale multor săteni – Moş Luca, Vecina, Finica, Unchieşul Ştefan-inginerul, unchiul Petru Dobreanu - sunt realizate şi ele în tuşe sigure, iar naraţiunea şi descrierea sunt măiestrit îmbinate, încât aproape nu sesizezi când începe una şi se sfârşeşte cealaltă. (…)

Comuna natală, Subcetate, căreia îi dedicase cu ani în urmă şi o monografie, este pentru autoare leagănul celor mai dragi amintiri. O urmăreşte prin timp, cum s-a născut din legendă, stăruie asupra tributului de sânge pe care l-au dat locuitorii ei în cele două războaie mondiale.

Capitolul „Magia sărbătorilor de iarnă” este de o mare încărcătură poetică. Atmosfera din preajma Crăciunului este plină de taină. Copilul care se bucură cu toată fiinţa de sărbătorile de Paşte şi Crăciun este alături de părinţi la muncile câmpului, vara, şi la cele casnice, iarna: torsul, ţesutul şi cusutul minunatelor cămăşi pentru zilele de sărbătoare.

Drumul făcut de fetiţa care-i duce prânzul bunicului pe Duda este considerat unul iniţiatic, o adevărată aventură, la fel ca şi al Lizucăi lui Sadoveanu, iar descrierea unei furtuni care se declanșează ca din senin, vara, la poalele Făgetului ne aminteşte de Calistrat Hogaş.

Profesoară fiind, îşi conduce elevii în excursii prin ţară pe urmele înaintaşilor, creatori de neam şi ţară, de limbă şi cultură românească.(…)

Cartea „Surâsul amintirilor”, pentru care mulţumesc distinsei mele colege de breaslă de dincolo de munţi, este pentru orice cititor o tulburătoare şi sinceră confesiune a autoarei, o mărturie a dragostei pentru locurile natale şi o deschidere pe care trebuie să o aibă fiecare dascăl către cultura şi arta românească şi universală.

Profesor Ioan Dobreanu

Roman, 10 mai 2011

Draga Doina, îţi mulţumesc pentru darul deosebit. Este o carte scrisă cu sufletul, în care fiecare cuvânt are rolul de a lucra adânc în conştiinţa cititorului. Prin scris ai dat viaţa perenă unei istorii, care nu aparţine doar biografiei personale, ci şi destinului colectiv al unor locuri cu semnificaţie aparte în spațiul geografic românesc.

Îmi place felul cum ai structurat-o, înserând aspectele vieţii personale în contextul istoriei unei epoci la care ai fost martor şi protagonist, îmi place modul cum ai decantat suferinţa, lăsând să se vadă plieri ale sufletului tău, vibrând de dor, atât de supus omenescului, în măsura în care omul nu se poate împotrivi unui dat imuabil, care este propriul destin.

Este o carte plină de viaţă, de omenesc şi de înţelepciune. Toţi cei evocaţi de tine devin, implicit, parte a unei istorii care nu se va pierde, datorită forţei tale de evocare.

Iubesc şi admir în acelaşi timp cuminţenia, erudiţia, firescul artistic al exprimării. Tinerii vor găsi aici o sursă de apa vie. Acesta este marele câştig al cărţii tale.

Prin rememorare, ai purificat suferinţa, ai atins acea stare de catharsis, de care ne vorbeşte Aristotel. Şi te felicit pentru ca ai avut TĂRIA de a o scrie! Profesor Maria Stoica

Sfântu-Gheorghe, 6 mai 2011

Profesoara Maria Stoica, la Araci, prezentând
„Surâsul amintirilor”

   Dragă Doina, am fost impresionată de cartea ta din mai multe motive: pentru că ai găsit puterea să scrii atât de frumos despre viaţa alături de copilul tău, cu o căldură deosebită, cu memoria limpede şi neîmpovărată de durerea din tine datorată pierderii suferite; relatările, de o mare sensibilitate, sunt impresionante, dovedind că eşti un om puternic. În acest moment îmi vine în minte un citat dintr-o carte despre o pasare care, pentru a cânta şi mai frumos, i s-au tăiat aripile…

Mă bucur mult pentru tine şi pentru tot ce ai realizat. Sunt foarte mândră că am avut prilejul să te cunosc şi că faci parte din viaţa mea.

Chiar dacă viaţa a fost mai aspră cu tine, încă de la naştere ai fost binecuvântată de Dumnezeu deoarece te-a înzestrat cu calitatea de a iubi oameni, locuri, evenimente, deoarece ai avut norocul să te poţi bucura din plin de tot ce te-a înconjurat. Şi, dacă ai reuşit să ierţi şi să mergi mai departe privind înainte, este nemaipomenit.

Toate lucrurile absolut remarcabile pe care le-ai făcut şi care vor dăinui le-ai realizat după moartea copilului şi... cu ajutorul lui. Aşa că, de fapt, el nu a murit niciodată, doar s-a mutat într-un alt loc, de unde să te ajute şi să te inspire să faci tot ce ai făcut, atât de trainic şi de frumos. Îţi dai seama ce echipă tare sunteţi voi doi?

Sper că te simţi împlinită. Şi sper că mai ai încă ceva de spus. Felicitări!

Profesor M. Vădan

Cluj-Napoca, 7 mai 2011

Cireşul înflorit de pe copertă pe albastrul proaspăt al cerului… căte făgăduinţe pentru o lume mai bună, câtă speranţă reînnoită!

Te citesc cu nesaţ, cuvântul tău redă demnitate omului, frumuseţe gândurilor, bunătate pornirilor, verticalitate aspiraţiilor sale.

Durerea dăruită este frumuseţe şi speranţă, ea ne duce la Cristos în care suntem biruitori.

Cu iubire şi gratitudine, Marie-T. Cernea

Bucureşti, 20 mai 2011

Prezentarea cărții la Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din Toplița

Stimată doamnă Doina Dobreanu,

Am primit frumoasa Dvs carte. Felicitări! Dacă o carte o citeşti cu plăcere, este cea mai bună confirmare a calităţii ei. Este adevărat, lucrarea nu se poate încadra strict într-un gen anume, respectiv: memorialistică, istorie locală, etnografie etc. Are din toate acestea câte ceva, conţinând realităţi „topite” într-o abordare subiectivă, de mare profunzime, care poartă pecetea sensibilităţii şi generozităţii sufletului Domniei Voastre. Paginile dedicate satului natal, portretele oamenilor dragi, descrierea vieţii cotidiene de odinioară şi întreaga colectivitate în ansamblu, conferă valoare lucrării şi îi asigură un loc distinct în peisajul cultural harghitean. Dacă sunteţi de acord, în programul colocviului „I.I. Rusu” cuprindem şi lansarea acestei noi izbânzi editoriale.

Cu prietenie şi preţuire, I. Lăcătușu

Sfântu-Gheorghe, 12 mai 2011

S-ar spune că memoriile, mai ales dacă au şi o nuanţă nostalgică, nu ar avea priză la publicul cititor. Dar în cazul în care autobiografia se dezvăluie în cutele istoriei societăţii contemporane autorului, aceasta e capabilă să interpeleze memoria cititorului, în măsura apropierii sale de momentele şi locurile evocate de autor. De această factură este această cartea Doinei Dobreanu. A fost o lectură agreabilă şi interesantă, autoarea împletind pagini autobiografice cu pagini cu caracter monografic al localităţii (Subcetate) şi a regiunii natale (valea Mureşului superior). Sub forma unor scurte povestiri grupate tematic în cuprinsul a şase capitole, ni se dezvăluie timpuri şi locuri filtrate de sensibilitatea unui dascăl prin vocaţie.

Pr. C. Dîrle

Stimată colega, am citit cu multă plăcere ultima dv. Carte - „Surâsul amintirilor” - pe care o consider cea mai realizată din punct de vedere literar prin lumina nostalgică pe care o răspândiți asupra copilăriei și vieții unui dascăl devotat muncii sale, prin portretele făcute unor rude și locuitori din Subcetate, prin încercarea de a evidenția munca plină de satisfacții a unui truditor pe ogorul cunoașterii. Felicitări pentru realizarea volumului!

     Prof. N. Vrabie

Miercurea Ciuc, 23 oct. 2011

     Dragă Doinița,

  Citesc. Te citesc. Bineînțeles ca am început cu "Surâsul amintirilor”. Voiam să te cunosc. Si, doamne, câtă asemănare...

    Povestea ta e și povestea mea. Obârșiile tale sunt și ale mele. "Moromete" al tău e și "Moromete" al meu... Și Mitruț al tău a fost și al meu. La episodul atât de tragic al plecării copilului din această lume, am citit , am recitit, am retrăit... Ai acolo și niște citate... Cât adevăr mai au... Iar fraza ta cu despărțirea pentru eternitate m-a zguduit. Bietul suflet omenesc  nu poate îndura... E o nedreptate strigătoare la cer. Și, totuși, noi am trăit-o aievea. Apoi am încercat să  existăm într-o lume rece, fără coordonate. Nu știu  cât am reușit. Într-o astfel de capcană a morții, rămâi prins... 

     Prof. Viorel Rogoz

Prof. Dionisie Șerban prezintă cartea elevilor de la
Liceul „O. C. Tăslăuanu” din Toplița
Noiembrie 2011
                                          
 

---

[1] În Emisiunea „Vitralii”, la Radio Târgu-Mureş, 12 mai 2011

La mulți ani 2012! „Micul meu univers”, de Ileana Tarcău

CUPRINS:

1. Ileana Tarcău, Micul meu univers, 2011, prefață de Doina Dobreanu
2. Ileana Tarcău, Urare la început de Gerar

1. Ileana Tarcău, Micul meu univers, 2011

Cartea „Micul meu univers”, pe care ne-o dăruieşte doamna profesoară Ileana Tarcău a prins contur neaşteptat de repede. Nu este uşor să vorbeşti despre o carte şi despre autorul ei, dar ceea ce mă îndeamnă să o fac este legătura noastră empatică, timp de 50 de ani, înfiripată în vremea anilor de liceu la Subcetate, fortificată de profesiunea comună şi dragostea faţă de aceeaşi glie strămoşească.

Cartea se structurează în cinci capitole: I. „Şărmaş şi sărmăşeni”, II. „Copilăria şi adolescenţa”, III. „Profesiunea”, IV. „Împliniri”, V. „Tradiţii şi obiceiuri locale”.

Se disting în carte două tipuri de texte. Dominante sunt confesiunile făcute de bunica Nana nepotului celui dintâi, deocamdată, şi celor care vor veni, desigur. Pe acesta îl simte naratoarea mereu prezent, lui i se adresează ca unui interlocutor, răstălmăcindu-i mereu posibilele întrebări incitante, păreri, curiozităţi. Prezenţa imaginară a copilului dornic de a asculta scurte poveşti, la lăsarea serii, în aşteptarea lui Moş Ene, este pentru autoare un pretext pentru a comunica gânduri, sentimente, amintiri. Pentru copiii şi nepoţii săi, care vor trăi departe de satul bunilor şi străbunilor sărmăşeni, cartea va deveni un permanent „remember” de-a lungul vremii, un îndemn la neuitare, un prilej de reîntoareceri măcar cu gândul şi cu sufletul la obârşie, o punte de legătură între generaţii, un loc geometric al întâlnirii unor doruri. Pentru cititori, în special pentru sărmăşeni, cartea poate trezi o permanentă bucurie născută din împărtăşania cu sincera mărturisire a iubirii pe care profesoara Ileana Tarcău o simte faţă de meleagurile natale şi faţă de oamenii săi, faţă de familia sa şi faţă de colegii şi elevii săi, care, toate împreună, reprezintă „micul său univers”.

Emoţionante sunt evocările părinţilor şi bunicilor, ale fraţilor şi surorilor, ale prietenilor şi vecinilor, a colegilor de breaslă şi ale unor elevi de ai săi, ca şi evocările unor momente importante din viaţa familiei, a şcolilor din Sărmaş şi a comunităţii.

Povestirea, ca modalitate de expresie, este dominantă în cuprinsul cărţii, dar ea alternează cu inspirate crâmpeie descriptive peisagiste, precum Coasta Filpii, sau de portretizare, făcută doar în câteva tuşe trasate cu siguranţă, sinceritate şi convingere, punând sufletul şi inima să vorbească.

Povestioarele de-o seară, cum le consideră autoarea, spuse nepoţilor sunt completate în carte de dramatizări ale unor legende şi obiceiuri pe care profesoara Ileana Tarcău le-a pus în scenă cu elevii săi de-a lungul vremii. E vorba de legendele locului, despre Piatra Străjii, Piciorul Filipului, Mîndreni, Bocani, apoi despre obiceiul folcloric „Dusul cununii” şi „Tunsul oilor”.

În carte sunt adunate visuri, speranţe, bucurii, împliniri ale unei colectivităţi săteşti, perpetuate din generaţie în generaţie. Ileana Tarcău este la vârsta la care poate privi în urmă cu mulţumire pentru că şi-a ales o profesiune nobilă, pe care a îndeplinit-o cu onoare în satul părinţilor şi strămoşilor săi de pe Valea Mureşului Superior, cu mulţumire pentru că şi-a împlinit rostul său de om, prin copiii săi, dar şi rostul de cetăţean, dăruindu-şi cu iubire capaciăţile sale întru împlinirea prin cultură a numeroaselor generaţii de copii care au trecut prin Şcoala din Sărmaş.

Cartea se citeşte cu plăcere, cu interes şi curiozitate, având şi darul de a stârni orgoliul benefic care există latent în fiecare sărmăşean. Citind-o, ai impresia nu doar că o asculţi pe bunica Nana povestind nepoţilor săi, ci şi c-o asculţi pe doamna profesoară în momentul pregătitor al unor lecţii de compunere despre oameni şi locuri din Sărmaş. Cartea este captivantă atât prin conţinut, cât şi prin stilul său cald, simplu, firesc, calităţi ale stilului oral care presupune permanent prezenţa unui ascultător imaginar. Povestitorul se adresează nu doar nepoţilor săi – simbol al urmaşilor săi, ci, prin generalizare, şi copiilor copiilor săi de la şcoală.

Găsim concentrată în această carte „o viaţă de om, o viaţă de dascăl pe-un frumos picior de plai”, aşa cum conchide doamna inspector şcolar Elena Mândru, originară şi domnia sa din Sărmaş, o viaţă cu aspiraţiile tinereţii şi cu împlinirile vârstei mature, o viaţă trăită mai mult pentru alţii decât pentru sine; o viaţă trăită echilibrat, în cumpătare şi modestie, cu bucuria lucrului bine făcut, cu pasiunea şi cu iubirea de a dărui lumina cărţii unui şir lung de generaţii de sărmăşeni.

A dărui familiei şi consătenilor o asemenea carte, care are menirea de a fi un liant între prezentul şi trecutul unei localităţi, presupune multă iubire. Cum altfel aş înţelege eu cartea aceasta decât ca o declaraţie de iubire, un vibrant elogiu adus familiei, şcolii şi localităţii Sărmaş?

Cartea este cu adevărat o declaraţie de iubire făcută sincer şi simplu, în fraze scurte, într-un ritm alert, sacadat, în acord deplin cu însuşi pulsul inimii şi al trăirilor sale; cartea este „un dar plin de dragoste”, cum însăşi autoarea mărturiseşte în „cuvântul de încheiere”. Ceea ce ne convinge că a scris-o cu bucurie este bucuria pe care o simţim citind-o, bucurie pe care ne-o picură în suflet fiecare pagină.

Cartea doamnei profesoare Ileana Tarcău, „Micul meu univers”, este zestrea pe care autoarea o lasă consătenilor săi de azi şi de mâine.

Cartea este o lumânare aprinsă care să lumineze calea generaţiilor care ne urmează.

 Prof. DOINA DOBREANU

2. Urare la început de Gerar

La cumpăna dintre ani fiind acum,
Urările sunt binevenite, oricum,
Dar, înainte, Doina, de-a-ți ura,
Aș spune și despre ale tale cărți ceva:

Meșteră la cuvânt spus sau scris,
De cărțile tale sunt multe de zis…
Niște fani mi-au luat-o înainte
Și au spus despre ele emoționante cuvinte.

Profesoară ești, cu mult talent,
Dar că ești ajutată, este un lucru cert:
Dintr-un colț de cer, de-acolo de sus,
Multă inspirație îți dă fiul tău, Mitruț.

Cu mândrie, despre cărți, de obicei,
Zici că „ele sunt copiii mei”.
Satul tău natal are părticica lui de cer
Și ele mereu o nouă carte îți cer.

Doamnă a cuvântului scris, din Subcetate,
Prin cărți, de succes tu ai parte.
Dacă meritu-ți nu e mereu recunoscut,
Invidia este de vină, e bine de știut.

Eu te admir pentru tot ceea ce scrii,
Marin Preda al Varvigiului îți zic, o știi.
Îți spun și Doamna scrisului din Subcetate
Și-și urez: de fericire să ai parte!

Preocupată ești tu, de obicei,
De soarta comunei tale, de necazurile ei
Și mai porți în suflet o durere:
Se duc bătrănii și tradiția piere.

Zici că face parte din familia ta
Și Grupul Școlar „Miron Cristea”,
Deși, profesând acolo vreo patruzeci de ani,
Îi fi având parte și… de dușmani.

Mă uimești mereu prin a ta osteneală
Ca ce-i străvechi tu să scoți la iveală,
„Casa cu amintiri”, de fapt un mic muzeu,
Să o amenajezi, nu ți s-a părut greu.

Câtă răbdare ai avut în a recondiționa
Atâtea obiecte vechi din colecția ta!
Meticuloasă din fire, cu pasiune, totul ai reparat
Și de neputință nu te-ai lamentat.

Apoi, Doina, ai mai făcut ceva frumos:
Două cărți despre îndeletnicirile femeilor tu ai scos…
De câtă iubire și răbdare ai dat dovadă
Prezentând țesutul și cusutul ca o artă!

Ai selectat, cu pricepere și cu răbdare,
Mostre de frumusețe din a noastră zonă mare,
Le-ai pus în carte, nu doar pentru ilustrare,
Ci, mai degrabă, pentru neuitare.

Cea mai de suflet carte, aș spune,
„Surâsul amintirilor” este, pe bune!
Citind-o și recitind-o, m-am ales
Cu-o învățătură de viață…greu de înțeles.

Ai învățat că suferința este o durere
Nobilă, măreață, care ne dă putere,
Tu ai avut tăria să o accepți ca dar,
Să o privești apoi cu un surâs amar.

„Tărâm sacru și legendar” spui despre Subcetate…
Iubirea de sat, din carte răzbate.
Amintiri despre familie, spuse cu sinceritate,
Vorbesc despre tine, un om aparte.

Portretele din carte făcute dascălilor tăi
Oglindesc iubire și recunoștință pentru ei.
Știi, Doina, să-ți petreci timpul frumos,
Iubești călătoriile și-ți sunt de folos.

O încununare a scrisului tău, vrei nu vrei,
Este și cartea „Cântecul obârșiei”.
Primul capitol ne-amintește de-al „Mioriței” plai,
Intitulat semnificativ: „Etnografie, folclor, grai”.

Ghidul despre sat, spre a fi complet,
Despre îndeletniciri și ritualuri tu vorbești concret
Cei tineri nu le mai cunosc,
Dar tu le amintești că ele ne înscriau în „rost”.

Mult respect ți se cuvine,
Faci pentru Subcetate, poate, mai mult ca oricine…
Îți iubești fără interes comuna,
Și, chiar la pensionare, o slujești întruna.

Își urez acuma, de 1 Ianuarie:
Ține-o tot așa, Doina, ești mare!
Să-ți dea Bunul Domnezeu sănătate,
Ca să poți scrie mai departe!

Toată lumea-aș vrea să-ți spună:
„Sărut mâna, Doamnă bună!”,
C-ai scris despre Subcetate
Tot ce e frumos și cât se poate.

Ușa să ți se deschidă des,
De prieteni și de cei dragi, mai ales!
În carte ai scris doar de bine,
Mult respect ți se cuvine!

Când treci pe lângă cineva,
Să-i vezi pe față bucuria!
Edilii mult să te respecte
Și să te-ajute în ale tale proiecte!

Tu aduci faima comunei…
C-un „mulțam!” din partea ei,
Cu respectul meritat, zic eu,
Ai trece mai ușor de greu.
La mulți ani!

Prof. Ileana Tarcău

Sărmaș,1 Ianuarie 2012

CRĂCIUN FERICIT!

„Nașterea Mântuitorului”

Scenă din spectacolul prezentat de elevii Grupului Școlar „Miron Cristea”

Subcetate la 22 dec. 2011

„O, ce veste minunată, în Viflaim se arată,

Cerul strălucea, îngerii veneau, pe-o rază curată…

Într-un mic sălaș, lâng-acel oraș, s-a născut Mesia.

E Iisus, Păstorul Mare, turmă ca El nimeni n-are!

Noi Îl Lăudăm, Lui ne închinăm cu credință tare.”

În seara sfântă de Crăciun,

Când vin colindătorii,

Cu suflet curat să-i primim

Dând cinste sărbătorii.

Să preamărim Nașterea Mântuitorului și s-o așteptăm cu credința în înnoirea sufletului. Fie ca Lumina să izbândească în casele și în sufletele noastre!

   Mulțumim celor care în acest an au sprijinit Asociația Culturală „Dobreanu” și le urăm „Sărbători fericite!” 

Președintele asociației

MAGIA SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

  Astăzi, când trăim vremuri bezmetice, ar trebui să ne punem, mai mult ca oricând, întrebarea: unde ne este Cerul? Unde ne este sufletul ţărănesc cu trăsături de o rară frumuseţe? Unde ne este credinţa? Unde ne este rugăciunea care îi punea pe moşii şi strămoşii noştri în contact cu absolutul? Încercând să trăim an de an minunea naşterii tainice a fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, reuşim, poate, să ne primenim firea, să găsim ciobul de Cer din noi, să regăsim necesară rugăciunea pentru punerea în rost a lucrurilor, pentru regăsirea adevăratului nostru rost!

   Pentru toţi cei care am trăit în comunitatea satului tradiţional, perioada sărbătorilor de iarnă este bogată în amintiri învăluite în bucurie şi lumină. Consider această perioadă un bun prilej de a pune laolaltă cioburile Cerului din noi, de a ne cumineca din sfinţenia sărbătorilor, de a fi fericiţi oferind iubire, iertare, înţelegere, generozitate celor din preajma noastră, având în vedere că dragostea şi credinţa rămân mereu valabile.

   În satele noastre, cu rădăcini patriarhale, unde viaţa se trăia după un anumit ritual, cel al muncilor din timpul anului şi al sărbătorilor creştine, păstrăm doar cioburi din vechile tradiţii şi obiceiuri care conturau identitatea noastră. Şi asta pentru că cincizeci de ani am fost învăţaţi să ucidem Cerul din noi, să ne uităm sărbătorile transmise din vremuri imemorabile, sărbători care intrau în însuşi ritmul vieţii noastre, şi să tolerăm noile sărbători, impuse …

   Crăciunul este una dintre sărbătorile creştine şi laice cele mai frumoase, aşteptată, la fel ca şi Paştele, după rânduiala veche: cu casele curate, cu bucate alese pe mese... 

   O atmosferă de taină se lasă în aceste zile peste sat, când cei preocupaţi şi de primenirea sufletească sunt stăpâniţi de sentimente înălţătoare. Tot ceea ce se întâmplă în preajma Crăciunului, colindele care conţin urări de bine, de sănătate şi belşug, mitul moşului care aduce daruri copiilor cuminţi, ca şi brazii împodobiţi, a căror mireasmă conferă un specific aparte acestei sărbători, reprezintă reminiscenţe ale unor tradiţii străvechi. Pe lângă semnificaţia sa profund creştină, Crăciunul duce cu sine şi tradiţii ancestrale, ale căror înţelesuri s-au pierdut.

   Despre originea numelui de Crăciun sunt păreri diferite: unii etnologi susţin că numele este originar din latină, alţii din daco-tracă… Admiţând că limba strămoşilor daco-traci era un dialect, un idiom al latinei vulgare, din care se susţine că a evoluat limba română, părerile lor nu sunt contradictorii. O sărbătoare populară celebra la Roma, pe 25 decembrie, naşterea Soarelui neînvins şi Saturnaliile. Concomitent, traco-dacii practicau şi ei, cu ocazia solstiţiului de iarnă, sărbătorile focului. Se ştie că în secolul al V-lea se serba atât naşterea Zeului Soare, cât şi naşterea lui Hristos. Cert este că sărbătorile din jurul solstiţiului de iarnă au origine precreştină şi că în festivismul celebrării Crăciunului din zilele noastre recunoaştem urme ale tradiţiilor păgâne, între care ritualul străvechi al tăierii porcului, pregătirea mâncărurilor (cârnaţi, sarmale, răcituri, cozonaci).

   Perioada sărbătorilor de iarnă din vremea copilăriei mele păstrează un loc aparte în şirul amintirilor mele dragi.

  Îmi amintesc de şezătorile din serile lungi de iarnă din postul Crăciunului, când femeile erau într-o adevărată competiţie în a-şi toarce lâna, cânepa şi inul. Fetele intrau atunci în comunitatea femeilor, învăţau deprinderi de muncă, spirituale şi etice, ce e bine şi frumos. Îşi puteau găsi în asemenea circumstanţe modele de hărnicie, iscusinţă, moralitate, spre a nu ajunge ca Sâia lui Cudri, cine ştie ce personaj din zonă, devenit legendar, întruchipând hidoşenia, prostia, lenea.

  Pentru femeile care mergeau cu furca la şezătoare se pregăteau mâncăruri frugale: boabe fierte de grâu sau de porumb, fructe uscate, gâşte (floricele de porumb), seminţe de dovleac. În atare împrejurări am ascultat poveşti despre zâne, despre întâlnirile drumeţilor în miez de noapte cu necuratul, prin locurile neumblate, despre caii năzdrăvani, despre strigoi şi marţolii, despre sancă şi bosorcă…

   În ajunul marilor sărbători, se simţea pulsul pregătirilor în tot satul: fumurile ieşeau din cuptoare, focuri pocneau pe vetre şi în aer plutea mireasma îmbietoare de pâine proaspătă şi cozonaci, mireasmă care avea contribuţia sa aparte la crearea atmosferei de sărbătoare. Şi astăzi, adulmecarea diverselor arome culinare din perioada pregătirilor de sărbătoare îmi creează stări sufleteşti plăcute, mă predispune la visare, îmi stârneşte nostalgii ale vremurilor de altădată, când frâmântam alături de mama pâinea şi cozonacul în covata de lemn, când focul de lemn de brad bine uscat aprins pe vatra cuptorului din curte pocnea şi îi învăluia bolta rece cu limbile-i înflăcărate, în timp ce şirul de cozonaci umpluţi cu mac şi sulemeniţi cu gălbenuş de ou creşteau în tipsii.

   Miresmele specifice ale Crăciunului, de cetină, cozonaci, sarmale cu afumătură, cârnaţi, zăpadă proaspătă şi ger pe fundalul imaculat al iernii, ca şi cântecul colindelor potenţează magia sărbătorii şi ne trezesc amintiri care, rememorate, ne consolidează dragostea de viaţă, ne reînnoiesc sufleteşte.

   Ajunul şi noaptea de Crăciun mă făceau, în anii copilăriei, să mă simt într-o lume de basm. Fiind considerat din timpuri străvechi coloană între Cer şi Pământ, între sacru şi profan, prezenţa bradului în casele creştinilor la Crăciun, creează o comunicare cu Cerurile, dar şi efecte magice, purificatoare. Împodobeam bradul, considerat arborele sacru al românilor, cu mere rumene, cu nuci, simboluri şi ele ale sărbătorilor de iarnă, şi cu biscuiţi. Ici şi colo, fixam în crenguţe lumânări. Rămâneam înmărmurită, privind licărul tremurat al lumânărilor aprinse în aşteptarea colindătorilor... Mi-ar fi plăcut să merg şi eu la colindat, dar mama îmi spunea că numai băieţii umblă prin sat. Fetele trebuie să aştepte colindătorii acasă!… Din când în când, nerăbdătoare, ieşeam afară… O bucurie sublimă trăiam în acele clipe, ascultând, în liniştea tainică a serii, glasurile copiilor cântând ici şi acolo: O, ce veste minunată…, Moş Crăciun…, Sculaţi, gazde, nu dormiţi!, Leru-i ler, Florile dalbe…

    Mai ştiu că în noaptea de Crăciun nu se stingea focul în sobă şi nici nu se stingea lumina. Mama zicea că nu este bine să dormi în noaptea de Crăciun. Ne transmite astfel nişte obiceiuri pe care le respectam şi astfel ne înscriam noi-înşine într-o tradiţie, fără a primi prea multe explicaţii. Copiii colindau seara, apoi cetele de flăcăi pe la casele cu fete de măritat, iar spre dimineaţă cei căsătoriţi. Mi-amintesc cu drag când mă trezeam în cântecul de colindă al vecinilor noştri din generaţia părinţilor mei, care se stârneau după miezul nopţii. Pe rând, au plecat cu toţii şi o dată cu ei spiritul de bună vecinătate venit din simţul întrajutorării la nevoie, mai ales la treierat, şi din plăcerea de a fi împreună în momentele de sărbătoare, în momentele importante ale fiecărei familii: botezuri, nunţi, înmormântări. Erau momente unice prin farmecul lor, prin intensitatea trăirii şi a unei nespuse bucurii.

   Colindele de iarnă sunt texte rituale, unele cântate, cele de Crăciun, altele declamate, cele de Anul Nou.

   Mi-amintesc că până nu demult petrecerea de Revelion era cunoscută sub numele de vergel, nume care provenea de la jocul practicat în ajunul Anului Nou, la diferite case de gospodari. De jocul prin care încercau să-şi ghicească viitorul, cu ajutorul unor obiecte cu valoare simbolică, îşi amintesc tot mai puţini bătrâni. Vergelatul este un obicei străvechi, care fusese foarte răspândit la români, menţionat şi de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”, la începutul secolului al XVIII-lea.

Într-o covată se puneau diferite obiecte aduse de participanţi, numite gajuri, amestecate între boabe de grâu. Se spunea numele unui animal, apoi, rostindu-se cuvintele magice: „Ce sună, ce răsună?/ Răsună văile,/ Răsună luncile,/ Trece Dumnezeu cu slugile,/ Şi cu Sfântul Vasile” se scotea un gaj. Cel al cărui gaj era scos afla cum îi va fi viitorul soţ: mare, urât şi negru ca ursul, rău ca lupul, viclean ca vulpea, prost ca boul… După terminarea gajurilor, se arunca un pumn de grâu luat din covată peste cei din casă şi se făceau urări de bunăstare pentru noul an.

Mi-amintesc, din anii copilăriei, de atmosfera de divertisment şi de spiritul ludic create în ziua de Sfântul Vasile, de prezenţa caprei sau a colindătorilor mascaţi în moşnegi şi babe. Erau doar reminiscenţele unor tradiţii şi obiceiuri a căror semnificaţie mitică s-a uitat, păstrându-se doar caracterul ludic şi spectacular. Jocul caprei în acompaniament muzical cu vioară şi dobă reprezenta un moment de pantomimă care crea o anumită stare de spirit: de bucurie şi încredere. Mi-amintesc cu drag de vacarmul pe care îl stârnea prezenţa caprei în sat, însoţită de un alai de copii veseli şi curioşi, întocmit ad-hoc.

   Mi-amintesc de atmosfera zgomotoasă în care se desfăşura colindul pluguşorului, cu texte mai vechi şi mai noi, a căror rostire era susţinută de ceata de colindători cu sunete de clopote, cu pocnete de bice, cu mugete de buhai şi cu îndemnul „Hăi! Hăi!” În esenţă, textele de „Pluguşor” slăveau muncile agricole şi exprimau urări de belşug, sănătate şi prosperitate pentru gazde. Dar, în consens cu spiritul de amuzament al sărbătorii Anului Nou, existau şi texte de Pluguşor cu accente hazlii şi satirice, rostite la casele cu fete de măritat. Omul de la ţară era intrasingent faţă de anumite defecte precum lenea, prostia, bogăţia nemeritată şi nemuncită, lăcomia, viclenia, urâţenia, defecte care erau ironizate şi în unele texte de pluguşor precum cel cules la Subcetate în urmă cu 40-50 de ani.

„Aho, aho, români plugari,/ Bună-seara, gospodari,/ Gospodari şi gospodine/ Şi voi tinere copile./ Daţi urechea la fereastră/ Şi-ascultaţi urarea noastră./ Daţi urechea la perdele/ Şi-ascultaţi vorbele mele,/ Că de când n-am mai urat/ Fetele le-aţi măritat./ La urechi cu clopoţei,/ La picioare zurgălăi,/ Ia, strigaţi o dată, măi!/ - Hăi, hăi!// Frunzuliţă iarbă deasă/ La voi sunt fete frumoasă/ Câte patru - cinci în casă./ Şi frumoase şi urâte/ Toate vor să se mărite, / Dar atunci s-or mărita/ Când tata s-o însura./ La crâşmuliţa din sat/ O venit şi m-o chemat/ Tata lor m-o îmbiat:/ - Hai, băiete, hai şi bea/ Că ţi-oi da pe fata mea,/ Ţi-oi da şase boi cu car(...). - Să-mi dai şasă peste şăsă/ Fata ta nu ştie ţăsă,/ Că e scurtă la picioare, / N-ajunge la călcătoare;/ Că e scurtă la tălpigi,/ N-ajunge la cătărigi./ Cătărigi de lemn de fag/ Fetei a ţăsă nu-i drag./ De la Paşti la Sânziene/ De-abia a ţesut, măi vere,/ De-o pereche de izmene/ Şi când colo la croială/ Tot mai trebuia de-o palmă./ La urechi cu clopoţei,/ Ia strigaţi o dată, măi!/ - Hăi, hăi!”

Sunt versuri aparţinând folclorului nostru local, cu o valoare nepreţuită prin simplitatea, naturaleţea, plasticitatea şi pitorescul exprimării.

   Boboteaza, semnificând momentul naşterii spirituale a Mântuitorului, încheie ciclul sărbătorilor de iarnă. Până la Bobotează preotul trece cu Iordanul pe la fiecare casă. Altădată, preotul primea în dar bucate, bani şi fuior de cânepă. Se păstrează obiceiul de a se merge la Bobotează în procesiune până la Pârâul Călnaci şi de a sfinţi apele. Altădată se respecta interdicţia spălării rufelor timp de şase săptămâni în apele râurilor, dar astăzi, când atâtea canalizări se deveresază în albiile râurilor, obiceiul este total nesocotit...

    În multe locuri din ţară s-a îndătinat credinţa că Ajunul şi cele trei zile de Crăciun reprezintă o perioadă magică. Bătrânii spun că în preajma sărbătorilor religioase îngerii lui Dumnezeu coboară pe pământ ca să pregătească inimile noastre pentru miracolele ce vor urma. De aceea, în toate locurile de închinare găsim, în apropierea sărbătorilor, o atmosferă tainică. Pentru a ne regăsi rădăcinile sufleteşti, pentru ca sufletul nostru să poată trăi plenar Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, cu mintea, cu sufletul şi cu toată forţa imaginaţiei noastre, uitând de neliniştile şi necazurile de peste an, simţim nevoia de a pătrunde cât mai des în atmosfera tainică a bisericii; încercăm să înţelegem semnificaţia sărbătorii, prin preţuirea a ceea ce vine din spiritualitatea ţărănească, prin descifrarea minunilor ascunse în tradiţii şi obiceiuri şi prin a ne împărtăşi din magia colindelor şi a datinilor străvechi; dorim să trăim în numele acestei sărbători, pregătind-o prin post, rugăciune şi curăţenie sufletească. 

   Parcurgând o perioadă de primenire sufletească, Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului reprezintă pentru adevăraţii creştini o iniţiere. Putem realiza astfel că Ea este, înainte de toate, prilej de înălţare. Perioada sărbătorilor de iarnă, însoţită adesea de un ger amarnic, a reprezentat întotdeauna un moment de totală recreere: fizică, intelectuală şi sufletească. Sărbătoarea Naşterii lui Isus îmi insuflă în fiecare an putere, vigoare, optimism, dragoste de viaţă. Trăiesc sentimente de fericire în acest moment de bilanţ al fiecărui an, la gândul că nu m-am lăsat copleşită de necazurile, de încercările, de obstacolele, mereu altele.

   O dată cu trecerea anilor, am înţeles că sărbătorile acestea îşi au rostul lor. Oferă oamenilor ocazii de a deveni mai buni, mai înţelegători, mai iertători, mai deschişi…, de a rămâne oameni. Întreg ritualul acestor sărbători, care implică curăţenia în casă şi în întreaga gospodărie şi purificarea sufletului prin post, mărturisire şi cuminecare, ne învaţă să iertăm, punând capăt duşmăniilor, urii, invidiei, răutăţilor, gâlcevei, şi să ne recâştigăm liniştea şi pacea.

A ne ura unii altora „Sărbători fericite!” este în firea noastră. Dar oamenii nu pot deveni cu adevărat fericiţi decât în comuniune cu Dumnezeu, decât căutând motive de bucurie prin a-i ajuta pe alţii, decât trăind în iubire.

   Minunea Naşterii Domnului a fost percepută doar de cei aleşi, păstori şi magi, dar lumina din această noapte sfântă străluceşte peste veacuri în sufletele celor care îl primesc pe Isus Hristos.

Fragment din cartea

„Surâsul amintirilor”, de Doina Dobreanu,

2011

CRĂCIUNUL - SĂRBĂTOARE MAGICĂ

(Lyceum, nr. 27, an 2004)

  Nu este imagine mai plăcută vederii ca aceea în care, privind pe fereastră, fulgii - steluţe argintii - se joacă prin aer “ca un roi de fluturi dalbi” şi umplu văzduhul. Ninge des şi “Focul tremură-n oglindă/ Şi, de cine ştie unde,/ Pân’ la patul tău pătrunde/ Cântec dulce de colindă…”
Până nu demult, Crăciunul era minunata sărbătoare care se confunda cu Moş Crăciun. Una din întrebările copilăriei mele era dacă moşul se va abate şi pe la mine. Ştiam că un înger ne veghează pe fiecare şi că acesta îi spune moşului că noi îl aşteptăm aşa cum aşteptăm şi vremea colindelor… Doriana Dinu, clasa a X-a

   Pentru mine, Crăciunul reprezintă sărbătoarea cea mai frumoasă a anului. Pregătirea mâncărurilor tradiţionale şi tăiatul porcului înainte de Crăciun, mersul la colindat, bradul împodobit şi nu în ultimul rând bucuria sufletească a naşterii Domnului Isus Cristos dau o valoare incontestabilă sărbătorilor de iarnă. În mod special de Crăciun trebuie să-l primim cu dragoste şi căldură pe Domnul Isus Cristos în inimile noastre. Să ne lăsăm învăluiţi de spiritul sărbătorilor de iarnă! Vom fi cu siguranţă mai buni, mai generoşi, mai indulgenţi cu cei din prejma noastră. Andra Popa, clasa a VI-a

  Eu aştept cu multă bucurie sărbătoarea Crăciunului pe care o voi petrece în familia mea, ca în fiecare an. Împreună vom împodobi bradul şi vom aştepta colindătorii, cu cozonaci, cu mere, cu prăjituri şi cu nuci. Alexandra Cotfas, clasa a VI-a

  Toată familia mea aşteaptă această sărbătoare împărătească cu bucurie şi smerenie, respectând creştineşte Naşterea Domnului; apoi bucuria şi nerăbdarea împodobirii bradului de Crăciun nu are egal. Vom cânta colinde şi vom primi colindătorii. Aş vrea ca acest Crăciun să fie o sărbătoare în toată splendoarea cuvântului. Sorina Roşca, clasa a V-a

   A venit şi prima zăpadă! Este primul semn că se apropie Crăciunul. Întâmpinăm Crăciunul cu bradul împodobit, cu oala plină de sarmale aburinde, cu cozonaci şi cu colinde. N-aş vrea ca Moş Crăciun să uite să treacă pe la mine! Doresc ca sărbătoarea aceasta să-i facă fericiţi pe toţi copiii. Ioana Vaidoş, clasa a V-a

   A venit iarna. Crăciunul se apropie. Seara de Crăciun este deosebită. Lângă bradul împodobit, cu cei dragi alături, încerc să pătrund în taina Naşterii lui Isus Hristos. Mă uit pe cer căutând steaua strălucitoare care a călăuzit magii la ieslea unde s-a născut Isus. Ne bucurăm şi cântăm colinde. În casă e linişte, lemnele ard în sobă, vântul şuieră prin horn, afară se aud colindătorii… Alexandra Chindea, clasa a V-a

În ajunul Crăciunului, într-o atmosferă caldă, cu miros de sarmale, de cârnaţi prăjiţi, de cozonaci calzi şi de cetină de brad, aşteptăm colindătorii şi pe Moş Crăciun. Nimic nu poate fi mai frumos decât străvechile noastre obiceiuri de iarnă!
Crăciunul este sărbătoarea mea preferată. Eu doresc să nu fie foarte frig ca să putem merge la colindat. Cristina Ciubucă, clasa a VI-a
Cel mai frumos dar pe care ni-l aduce Crăciunul este vacanţa. La Crăciun cântăm colinde pe care le-am învăţat de la mama, de la bunicii mei şi la şcoală: “O, ce veste minunată!”, “Steaua sus răsare”, “Astăzi s-a născut Cristos”, “În noaptea sfântă de Crăciun”, “Sculaţi, sculaţi, boieri mari!”, “Deschide uşa, creştine”. Aştept cu nerăbdare să merg la colindat împreună cu prietenii mei! Sebastian Muscă, clasa a VI-a

  Mulţumesc părinţilor şi dascălilor mei, în special domnului profesor Carol Stoica, pentru că ne-au învăţat colindele noastre vechi, care dau un farmec aparte sărbătorii Crăciunului. Iuliana Cherecheş, clasa a VI-a

   Acasă, lângă focul ce arde în sobă, ascultând împreună cu cei dragi colindătorii vestind naşterea lui Isus, e cel mai frumos Crăciun! Crăciunul este o sărbătoare magnifică: prilej de bucurie şi de fericire, fericirea pe care o simţi când primeşti şi dăruieşti, când ierţi şi eşti iertat. Bogdan Urzică, clasa a V-a

   Aştept cu drag această sărbătoare şi mă bucur că în acest mic colţişor al României s-au păstrat obiceiurile tradiţionale ale Crăciunului. Ioana Ţepeluş, clasa a X-a

Fragmente din cartea

 „Cântecul obârșiei” de Doina Dobreanu, 

2011

ÎN AȘTEPTAREA CRĂCIUNULUI

(Lyceum, nr. 41, an 2008)

   Îmi amintesc cu drag de momentul magic al împodobirii bradului de Crăciun…
   S-ar crede că spiritul Crăciunului nu ne mai bucură atât de mult o dată cu trecerea anilor, că o dată cu maturitatea apar griji şi necazuri cu adevărat mari, alte feţe ale vieţii în care ne căutăm fericirea sau în care ne refugiem.
   Cu toate acestea, vreau să vă mărturisesc că eu am învăţat să apreciez tot mai mult sărbătoarea Crăciunului, frumuseţea momentului, prin starea supremă de exaltare a trăirilor sufleteşti, de rezonanţă spirituală cu o putere iubitoare aflată mai presus de noi…, toate acestea în pofida clipelor efemere, de satisfacţie momentană dată de zborul unei săniuţe pe zăpadă, de gustul vinului, al sărmăluţelor sau al cârnăciorilor de Crăciun.
    O bucurie imensă îmi învăluie sufletul în timp ce împodobim bradul, în atmosfera blândă a colindelor şi a mirosului de cetină; realizez tot mai mult de la un an la altul cât de minunată, de magică este această sărbătoare şi cât de puţin sunt în stare să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că-mi dăruieşte aceste clipe fericite alături de familia mea. Mihai Cotfas, clasa a XI-a

    Bucuriile vacanţei de iarnă sunt aureolate de magia Crăciunului prin mireasma de brad care învăluie toată casa, prin glasul cristalin al colindătorilor, prin împodobirea bradului şi prin mirosul de vanilie şi de cacao al prăjiturilor, căci prăjiturile mamei, mm!..., sunt delicioase.
Naşterea Pruncului Isus Cristos ne aduce în fiecare an în suflete multă bucurie, pace şi putere de iertare. Mirela Buzilă, clasa a XI-a

   Pentru mine, bradul împodobit, cu suflul său înmiresmat, cu explozia de lumini şi cu îngeraşul care veghează din vârful său toată casa, întruchipează cel mai bine spiritul Crăciunului, creând atmosfera misterioasă a sărbătorii. Am simţit cum, aprinzând instalaţia, bradul capătă puteri magice, de vrajă, care ne învăluie pe toţi. Vasilica Morar, clasa a XI-a

    Sărbătorile Crăciunului reprezintă cea mai frumoasă perioadă din an. Anul acesta am petrecut un Crăciun fericit în familie: am împodobit bradul, am aşteptat colindătorii şi pe Moş Crăciun, ne-am întâlnit cu rudele noastre, dar nu ne gândeam că va fi ultimul Crăciun petrecut cu bunica…
Atmosfera era plăcută, caldă. Noi, nepoţii, am stat în jurul ei, am ascultat copiii colindând, am râs şi am lăcrimat cu ea. Ea îşi amintea şi ne povestea momente fericite şi triste din viaţa ei. Îi părea rău că nu mai poate merge la biserică, dar se simţea aproape de biserică, de Dumnezeu, prin credinţă şi rugăciune, chiar prin această atmosferă de sărbătoare a Crăciunului, care o bucura nespus. Presimţea, probabil, că nu va mai trăi mult. În „Visul Maicii Domnului” se spune că oamenii credincioşi presimt moartea înainte cu trei zile. Bunica a fost o femeie bună, credincioasă, o bunică extraordinară care ne era mai mult decât o bunică, era ca o mamă.
Naşterea Domnului era una din sărbătorile ei de suflet şi poate de aceea Dumnezeu i-a răsplătit credinţa şi bunătatea oferindu-i o moarte uşoară, fără chinuri şi dureri. S-a stins ca o lumânare…
N-o s-o uităm niciodată pe bunica şi-i vom păstra imaginea ei în minte şi în suflet toată viaţa. Teodora Mîndru, clasa a X-a

Fragmente din cartea

 „Cântecul obârșiei” de Doina Dobreanu, 

2011

DUMITRU HURUBĂ

Născut la 26 octombrie 1944, în comuna SUBCETATE-MUREȘ, sat CĂLNACI, judeţul Harghita, DUMITRU HURUBĂ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, trăiește momentan la Simeria.
Din când în când, se întoarce în comuna natală situată pe Valea Superioară a Mureșului, Subcetate.
În anul 1998 a lansat la Subcetate cartea ”Bună seara, Domnule Man...”, dar ne-a dăruit și din aparițiile sale de până atunci: „Rezervaţia de zăpăciţi”, „Carte de colorat mintea”

BUNĂ-SEARA, DOMNULE MAN...



Receptarea cărții la Subcetate:Citind titlul de pe coperta cărţii, gândul ne duce imediat la marele prozator Thomas Mann. Apoi descoperim printre prozele înserate în volum una purtând acelaşi titlu incitant. Curiozitatea ne face să începem lectura cărţii cu această proză, care pare stranie la început. Personajul/ autorul întreprinde o vizită nocturnă, în vis desigur, marelui scriitor, „singurul care ar putea face lumină în hăţişul acestei întâmplări stranii” . Fascinat de universul operei lui Thomas Mann, imaginează un periplu oniric în lumea operei acestuia şi are revelaţia întâlnirii cu autorul însuşi, cu personajele sale, cu locuri cunoscute şi, cu toate acestea, autoobservânsu-se permanent, constată: „ca prin vis auzeam” şi apoi conchide: „ori înnebunisem ori mă aflam sub imperiul unei halucinaţii de neimaginat”. Totol se elucidează „când se trezi a doua zi dimineaţa” din acel „vis extraordinar”:
„- De ce a trebuit să fiu tocmai eu ales să…? Ales?/ - Pentru că lipsea un personaj: Alesul…”
Povestirea pare a fi un fel de „artă poetică”, o confesiune literară paradoxală: personajul /autorul se simte, se vrea „alesul” lui Thomas Mann.
Povestirea „Bună seara, domnule Mann…” se detaşează net de celelalte proze prin temă, prin semnificaţii şi prin viziune.
Cartea se deschide cu o naraţiune – „Intervenţia” – de un dramatism tulburător. Eroul, care în urmă cu şapte ani se afla la cumpăna dintre viaţă şi moarte, îi aminteşte doctorului care îi făcuse intervenţia pe creier, într-o zonă unde „nu călcase încă picior de om”, acea întâmplare cu adânci reverberaţii şi cu perpetuă nelinişte în sufletul său, îi aminteşte acel „moment existenţial de care sunt amândoi legaţi datorită unui angajament al naturii”: pacientul cu dorinţa acerbă de a trăi, „de a se bucura de soare, de foşnetul pădurii…” şi doctorul cu dorinţa de împlinire profesională, de a demonstra că este cel mai bun specialist.
Acum, când „totul a trecut, s-a îngropat într-o amintire”, pacientul de altădată se decide să-i scrie doctorului nu pentru a-i mulţumi, ci pentru a-i aminti de vizita acelei femei frumoase „ca o păpuşă lucrată de artizani chinezi”, care a uitat – „oare?” – să-i spună că este soţia sa, „a hotărât într-un fel soarta amândurora.”
Confesiunea este modalitatea artistică abordată cu măiestrie de Dumitru Hurubă în contextul acestui volum, în acord deplin cu imaginea de pe coperta principală, „Confesiuni la lună plină„ de Ion Cârjoi.
„Bună seara, domnule Mann…” este o carte de proză scurtă. Autorul surprinde în fiecare proză câte un moment de răscruce din viaţa unui personaj, mereu altul , un moment-limită în care se întâmplă o răsturnare de situaţie şi care îl marchază pentru tot restul vieţii. În ciuda diversităţii experienţelor trăite de personaje, cartea are un caracter unitar. Există un liant perceptibil doar la o lectură integrală a cărţii: personajele, cele mai multe dintre ele, sunt oameni rătăciţi în lume, dislocaţi de la sat la oraş, dar purtând în ei amprenta locurilor unde au văzut lumina zilei, un sat de munte, cu un univers aparte, în care oamenii se numesc simplu: Ana, Aurica, Petrea, Ioana, Mitrucu, Şăştinaru, sau prin porecle: Buşuleţu, Flindăr, Măţălău…Localizările în spaţiu ţin de Pădurea Cailor, Părăul Mortoncii, Poiana Dobrenilor, Poiana lui Filip, Troaca Paşcului, Ioguri, locuri străjuite de muntele Bătrâna.
Personajele sunt muncitori în fabrici şi pe şantiere, navetişti; de regulă locuiesc într-un bloc la marginea oraşului, însă „ştiu să lege gânduri”, ascund în lăuntrul lor căte o dramă personală, trăită cu acuitate, şi pe care o retrăiesc, în circumstanţe similare, ca pe un vis urât. Sunt evocate momente zguduitoare, trăite intens în plan afectiv, care devin puncte de referinţă pentru tot restul vieţii („Cofetăria Scala”, „Oră de linişte”, „Vasilin” etc).
Sunt surprinse în carte zbaterile, neliniştile celui plecat din sat, pus în situaţia să se despartă de o lume, de un univers familial de care va rămâne totuşi legat prin numeroase fire invizibile, perceptibile doar de el însuşi. Sunt neliniştile celui plecat, rătăcit printre străini, surprins în ipostaze diferite, de cele mai multe ori un însingurat şi un interiorizat, capabil de trăiri puternice, în căutarea unui echilibru interior, trăiri disecate cu un umor amar, uneori, sau abstract, alteori: „ - M-am împiedicat de un gând. / - Dă-mi mâna să te ajut.”
În general, personajele create de Dumitru Hurubă sunt caractere puternice, nişte luptători care nu se lasă copleşiţi de necazurile inerente vieţii, recăpătându-şi în cele din urmă liniştea interioară, echilibrul sufletesc. Finalul naraţiunii este, aşadar, sub semnul speranţei şi al dragostei de viaţă, al încrederii în forţa binelui şi a luminii.
Prozele acestea sunt bucăţi de suflet scrise cu migală şi exigenţă, cu echilibru stilistic şi sobrietate. Şi dacă făceam referire la un anume specific local, acesta se realizează la nivelul psihologiilor umane bine conturate şi la nivel lingvistic, onomastic (nume de persoane şi locuri) sau lexical. Fraţii Angelei, care o mai vizitează pe sora lor desprinsă de familie, ca şi Grigore Flindăr şi Petre Mărguţ sunt prezenţe autentice ale satului de la poalele Bătrânei. Aceşti ţărani de la munte conservă în vorbirea lor cuvinte şi expresii, uneori bolovănoase, dure, dar sugestive, specifice graiului acestor locuri: „ faină te-ai mai făcut, bată-te să te bată”, „ îmi dă tata o bătaie de mă trezeşte”, „să mai batem un cui la copârşeu”, „Hai, tu, că ne prinde amiazu’ aici. Ai adormit de tot?”.
Dumitru Hurubă, asemenea personajului din ultima povestire a cărţii, a plecat departe de sat, tăcut, aproape neobservat, să-şi caute împlinirea . Îl simţim mereu aproape prin cărţile sale, punţi de legătură între cei plecaţi şi cei rămaşi, iar prezenţa sa în Uniunea Scriitorilor Români ne onorează şi pe noi.
Referindu-se la proza lui Dumitru Hurubă, Dan Culcer face următoarea remarcă: „Textele pe care ni le propune acum (…), construite cu economie de mijloace, încearcă să menţină echilibrul estetic dificil între realismul tenace şi ironia blândă şi sentimentalismul unor situaţii, prin decupaje epice inteligente şi prin finaluri neaşteptate.” Prof. Doina Dobreanu

Au ajuns la Subcetate și cărțile ulterioare ale scriitorului cu rădăcinile în Subcetate:

CRONICI TV DIN VREMEA ZĂPĂCIȚILOR DE TRANZIȚIE,Ed. Călăuza v.b., Deva, 2004

Receptarea cărții la Subcetate:
Dumitru Hurubă este un „reprezentant al acestei mirifice zone harghitene numită simplu: Subcetate-Mureş” aşa cum însuşi mărturiseşte. „Am fost şi sunt un fiu rătăcitor, dar nu risipitor…Rezultanta „rătăcirilor” sunt cărţile pe care le-am scris şi publicat, în care, mai direct sau mai indirect, se pot regăsi oameni şi locuri dragi sufletului meu.” („Onoarea mea de a fi varvigean”, în Doina şi Vasile Dobreanu, „Liceul din Subcetate. Prezentare monografică”, 2002, p.63))
„Cronici TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie” este ultima carte publicată de Dumitru Hurubă, în acest an 2004, o carte care întruneşte „texte” apărute de-a lungul timpului în revista „România literară”, aşa cum autorul precizează la sfârşitul volumului. Publicarea acestor texte în prestigioasa revistă literară amintită este dovada convingătoare că ele au fost deja apreciate de critici literari precum Nicolae Manolescu şi Gabriel Dimisianu, conducătorii revistei. Cartea este, alături de precedentele, un nou „semn al unui biet truditor într-ale literaturii”, cum afirmă modest scriitorul însuşi.
Dumitru Hurubă este cunoscut autor de proză satirico-umoristică şi numele său face deja parte din galeria prozatorilor consacraţi în această ramură a literaturii, alături de Vlad Muşatescu, Corneliu Udrea, Valentin Silvestru, Ion Băieşu, urmând „cursul de perfecţionare” după metoda acestora (nota autorului).
Titlulurile unora din cărţile sale, implicit al celei recent publicate, sugerează pe deplin caracteristica fundamentală a prozei sale, umorist -satirică. Este vorba despre: „Rezervaţia de zăpăciţi” (1995), „Carte de colorat mintea” (1998), „Balamucul, dragostea mea…” (2002).
Ceea ce l-a consacrat, aşa cum menţionează, în aceeaşi tonalitate autoironică şi umoristică, în Curriculum vitae autobiografic de la finalul cărţii „Scuzaţi că ne-am cunoscut…”(2001), a fost concursul de „umor negru”, la care a participat „singur”, clasându-se pe locul al doilea „cu coroniţă de scai. Pentru primul loc se punea pe cap coroniţă de spini…”
O astfel de carte, cum este „Cronici Tv din vremea zăpăciţilor de tranziţie”, se citeşte, se savurează şi – No comment! – se ia aminte. Eventual se comentează cu un interlocutor imaginar, un Haralampy - prietenul „cronicarului”, ”psiholog şi psihiatru de familie”, care poate recomanda aceeaşi reţetă: evitarea telejurnalelor timp de două săptămâni, „plimbări în loc cu verdeaţă”, „ceai de cucută” şi …”fără scrâşniri din dinţi!".
În atenţia „cronicarului TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie”, aşa cum defineşte cu ironie perioada pe care tocmai o traversăm, sunt emisiunile transmise de diferite posturi de televiziune din ţara noastră, realizatorii acestora şi, desigur, invitaţii lor, mai ales demnitari şi analişti politici („Umilirea demnitarilor”, „Urecheatul ambasadorilor”, „Reformele athanisiene”, „Laptele şi cornul Guvernului”), invitaţi la mai-nou numitele „talk-schow-uri” („Cronici şi analişti”), evocând cu aleasă preţuire pe Iosif Sava, modelul pe care oamenii de televiziune ar trebui să-l urmeze: „Iosif Sava era, de fapt, o instituţie în timpul emisiunilor sale; era, de fapt, moderatorul complet – complex, modelul” („Umbra lui Iosif Sava la talk-schow-uri”, p.80).
Atitudinea cetăţenească în faţa unor realităţi reprobabile, exprimată într-o manieră ironică sau umorist-satirică se transformă adesea în indignare exprimată direct, fără menajamente, într-un strigăt de revoltă, atunci, de exemplu, când „cronicarul” se referă la unele texte de aşa-zis „folclor”, considerându-le „insipide, hilare, stupide(…) E jale, e ridicol, e bătaie de joc faţă de o tradiţie folclorică frumoasă şi mai rar întâlnită la alte popoare”. ( „Etno TV”, p 29). Găsim în cartea lui Dumitru Hurubă o atitudine demnă, cetăţenescă, o attitudine model, care ne-ar putea onora pe oricare dintre concetăţenii săi.
Prof. Doina Dobreanu

CRIME ȘI STRĂLUCIRE,
Editura Călăuza, Deva, 2004



Receptarea cărții la Subcetate:Dumitru Hurubă este scriitorul care „prin talentul şi umorul de calitate a făcut cunoscută vocea literaturii contemporane hunedorene la nivel naţional”, devenind un „simbol al culturii româneşti contemporane.” Mi-am permis să-i fac această succintă, dar relevantă prezentare apelând la aprecierea înscrisă pe „Diploma de excelenţă” acordată de Consiliul Judeţean Hunedoara domnului Dumitru Hurubă, scriitor, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, în octombrie 2004.
Noi, cei trăitori în localitatea natală a scriitorului, comuna SUBCETATE, din judeţul Harghita, ne bucurăm de realizările consăteanului nostru în domeniul literaturii române şi îi urăm ceea ce îşi doreşte dumnealui: „să-i ţină Dumnezeu sănătatea şi puterea de muncă!”
La acest prag existenţial, domnul Dumitru Hurubă ne invită la un adevărat festin, propunându-ne să-i citim ultima carte tipărită în acest an, 2004, „Crime şi strălucire”, apărută la Editura „Călăuza” din Deva.
Este interesant să observăm cum scriitorul, preocupat până în prezent de omul comun, „niciodată proeminent” (Radu Ciobanu), de „o lume cenuşie” (Dorin Murariu), îşi îndreaptă subit atenţia, în această ultimă carte, spre mari personalităţi ale istoriei universale: Ahasverus, Alexandru Macedon, Maria Stuart, Sfântul Pavel şi Socrate.
În prefaţă – „Cuvânt sentimental” – explicativ -, autorul motivează alegerea făcută pentru realizarea microbiografiilor, atât pentru grandoarea acestor personalităţi fascinante, cât mai ales pentru influenţa benefică pe care au avut-o asupra dumnealui: „Apostolul Pavel m-a învăţat şi m-a ajutat să văd cu alţi ochi şi cu altă minte relaţia mea cu Dumnezeu; Alexandru Macedon a sădit în conştiinţa mea gustul victoriilor obţinute cu greu, dar cu atât mai frumoase; Jidovul rătăcitor m-a învăţat că numai speranţa şi simţământul acesteia ne asigură verticalitatea în faţa greutăţilor; Maria Stuart, frumoasa regină martiră a Scoţiei, mi-a educat voinţa şi mi-a dat puterea să rezist şi să renasc ori de câte ori mi s-a părut că sunt la capătul puterilor; suferinţa ei în cei 19 ani de detenţie, a fost pentru mine cea mai extraordinară lecţie de viaţă; de la Socrate am luat înţelepciunea de a privi lumea şi oamenii cu îngăduinţă şi cu dorinţa de a-i face, cu puţinul de care sunt în stare, mai buni şi mai înţelegători unii cu alţii, pentru a şti să se lupte cu ei înşişi, dar şi cu ceilalţi, pentru binele tuturor.”
Tema cărţii, pretenţioasă şi incitantă, este sugerată chiar de titlu: „Crime şi strălucire”. Domnul Dumitru Hurubă urmăreşte parcursul existenţial al unor personalităţi exponenţiale, emblematice pentru epoci şi civilizaţii diferite, destine care pot fi caracterizate succint prin „strălucire”, dar care au avut un finiş nefiresc, dictat de o mână criminală.
Aceste „microbiografii”, cum le numeşte autorul, scrise pe baza unei informaţii exhaustive, au un mesaj educativ, didactic, pentru că în subsidiar se vorbeşte despre invidie, ambiţii, joc de interese, într-un cuvânt despre moralitate şi imoralitate.
Este o carte cu conotaţii istorice, dar „aerul” său nu este unul arhaic, pe care îl respiră cititorul în opera sadoveniană. De fapt, este evident că nu acesta a fost scopul autorului, de a evoca, de a recreea, de a-şi imagina epoci de mult apuse, ci de a-şi clarifica anumite probleme, în primul rând legate de moralitate. Autorul prezintă la început cu detaşare, respectând adevărul scrierilor biografice, apoi, cu implicare, se întreabă, se miră, problematizează, ia atitudine, caută ipoteze, le confruntă, interpretează, conchide. Vorbeşte despre situaţii prin care se pot justifica anumite fapte, întâmplări, comportamente, atitudini, relaţia personalităţilor prezentate cu epoca lor şi apoi concluzionează, judecând din perspectiva secolului nostru, cu vădită ironie. De exemplu: „Era o simplă naivitate specifică spiritelor înalte care cred că lumea se conectează la ideile lor, le asimilează şi sunt în stare să…moară pentru o astfel de cauză. Nici vorbă! Din totdeauna, iar în vremea noastră nu e deloc altfel, inşii piperniciţi în gândire, inculţii şi sicofanţii au trudit cu toată puterea la minimalizarea meritelor celor mai inteligenţi decât ei şi, dacă era posibil, chiar la distrugerea totală a acestui… rău. În cazul de faţă propagatorul răului, dacă nu cumva chiar personificarea acestuia, era însuşi Socrate care, cu ideile sale nocive pentru tineri şi societate în general, trebuia exclus din viaţa cetăţii.” („Moartea lui Socrate – un asasinat politic?”, p. 76) Dumitru Hurubă nu se contopeşte cu epoca prezentată, ci o judecă din perspectiva prezentului nostru, comparaţiile, paralelele fiind evidente, încât „personajele” sale devin contemporanii noştri.
În „Sfântul Pavel – un intrus printre apostoli?”, de exemplu, stilul este oratoric, anunţat de însăşi întrebarea din titlu. Scriitorul recurge deseori la interogaţii retorice, implicându-l şi pe presupusul ascultător: „Dar, de ce să nu admitem şi realitatea că apostolii înşişi erau oameni, nu?”; întrebările le argumentează cu citate din „Biblie”, le dezbate, face afirmaţii logice şi convingătoare, cu bucuria desluşirii adevărului. Prezenţa interjecţiei în interiorul unui enunţ („culmea!”, p. 67) este un indiciu elocvent al implicării afective, al participării directe a autorului la cele relevate.
Şi totuşi, umoristul nu se dezminte, nu iartă: nu poate trece cu vederea peste „prezenţa deloc agreabilă” a apostolului Pavel, chiar dacă în final simte cu smerenie să plece fruntea „în semn de recunoştinţă în memoria celui căruia însăşi Sfânta Scriptură îi asigură un loc aparte (…)” În ciuda problemelor serioase pe care le abordează în ansamblu cartea, notaţiile umoristului, prezente pe alocuri, mai descreţesc fruntea cititorului care trăieşte intense stări emoţionale, contradictorii: Olimpia, mama lui Alexandru Macedon era „o femeie ajunsă pe primul rând de scaune la spectacolul istoriei” sau despre cuceririle împăratului Alexandru Macedon din Asia, din anii 334 – 333, învingându-l pe însuşi suveranul persan, Darius al III-lea, spune că „acesta se pare a fost examenul său de admitere în posteritate.”
Drumul domnului Dumitru Hurubă în literatură este, aşadar, împrevizibil, privind alegerea tematicii şi a modalităţilor de abordare stilistică. Umorist consacrat prin volumele de parodii, versuri şi proze satirice publicate, exersează cu succes, în romanul „Balamucul, dragostea mea…”, „absurdul caragialesc” (Iulia Argint), trece apoi, în ultima lucrare – „Crime şi strălucire” – la stilul sobru şi reverenţios impus de problematica cărţii.
Prof. Doina Dobreanu

CA O FLEANDURĂ, IUBIREA...Editura Eubeea, 2011


Receptarea cărții la Subcetate:

După publicarea a două romane („Cobaii” şi „Evadaţii din Clexane”), un volum de critică literară („Cititorul de iluzii”), un altul de pamflete şi eseuri („Scorpionisme”) şi un volum de teatru („Al II-lea Adam”), Dumitru Hurubă revine la mai vechea sa dragoste: proza scurtă.
Păstrând aceeaşi nuanţare satirico-umoristică în prozele sale, stil care l-a şi consacrat, în noul său volum – CA O FLEANDURĂ, IUBIREA... – apărut în toamna acestui an, Dumitru Hurubă execută un adevărat tur de forţă literar-artistică decupând situaţii, personaje, idei din realitatea imediată. Nu încape îndoială, prozele sale se remarcă pregnant ca fiind ale unui autor în cazul căruia experienţa scrisului, a creionării şi, apoi, a consolidării individuale sau colective a personajelor, nu mai este o problemă. „Desfăşurarea de forţe” în creaţia sa declanşează spontan în mintea cititorului senzaţia de co-participarticipare la un eveniment sau altul. Este vorba de o comunicare autor-cititor reciproc avatajoasă. Cu alte cuvinte, emitentul are calitatea şi, de ce nu?, profesionalismul emitentului care cunoaşte frecvenţa pe care trebuie să-şi omunice mesajul pentru ca receptorul său, cititorul, să se poată cupla la ideatica şi atmosfera textului, a scriiturii în general.
Pline de dinamism, cu dialoguri în care alerteţea şi aerul permanent satirico-umnoritic sunt prezente, prozele din recenta apariţie editorială a lui Dumitru Hurubă, volumul „Ca o fleandură iubirea…”, constituie o lectură agreabilă, relaxantă şi, e de crezut, pe placul cititorului contemporan, grăbit, stresat de probleme de existenţă şi destul de împovărat de tarele traiului într-o societate cu mari probleme social-economice.
Prozele lui Dumitru Hurubă sunt creaţii literar-artistice care, prin factura lor ironico-sarcastică şi, evident, umoristică, încearcă să îndulcească lucrurile cât de cât. Şi, în mare parte, chiar reuşesc. Prof. Doina Dobreanu

BIO-BIBLIOGRAFIE: DUMITRU HURUBĂDEBUT ÎN PRESĂ: mai, 1967, în ziarul “Steaua Roşie” din Tg.-Mureş (versuri).

DEBUT ÎN PRESA LITERARĂ: iunie, 1977, în revista Vatra din Tg.-Mureş (proză scurtă).
COLABORĂRI DE-A LUNGUL ANILOR la revistele: Vatra (Tg.-Mureş), România literară şi Luceafărul (Bucureşti), Orizont şi Orient latin (Timişoara), Transilvania (Sibiu), Ateneu (Bacău), Tribuna (Cluj), Al cincilea anotimp (Oradea), Ardealul literar, Semne-Emia şi Arhipelag (Deva), Provinicia Corvina (Hunedoara), Oglinda literară (Focşani), Banat (Lugoj), Poesis (Satu Mare), Observatorul (Toronto – Canada), Asymetria (Paris, Franţa; red.-şef.Dan Culcer), Agero (Germania), Opinii culturale (Deva) etc.

COLABORĂRI LA REVISTE DE UMOR: Moftul român, Urzica şi Şopârla (Bucureşti); redactor la revista Râsu’lumii (1990-1991, Deva).

ALTE COLABORĂRI: România literară (Cronica TV – rubrică săptămânală); timp de câţiva ani rubrică permanentă de critică literară la ziarul Cuvântul liber (Deva); ziarul Adevărul Harghitei (Miercurea Ciuc); Mesagerul Transilvan (Cluj), redactor la ziarul Glasul Ardealului (Deva); Lumina (Deva); Week-magazin (Deva); Dava (Deva); Călăuza (Deva); Steagul roşu şi Matinal (Petroşani).


COLABORĂRI la TVR Cluj, DEVASAT Deva, Radio Deva, Radio Cluj, Radio Timişoara, Radio Bucureşti.

FONDATOR ŞI REDACTOR ŞEF al revistei Opinii Culturale (Deva, 1995-1999).

REALIZATOR de emisiuni culturale la Radio-Deva, Antena 1 – Deva şi One Tv – Deva.

PREMII:
PREMIUL II, pentru proză, la Concursul „Imn vârstelor de aur”, Tg. Jiu, 1981.
LOCUL I PE ŢARĂ (Proză scurtă) la Festivalul Naţional “Cântarea României”, ediţia 1984.
PREMIUL REVISTEI ATENEU (Bacău), (proză), în cadrul Zilelor “Liviu Rebreanu” – Bistriţa, 1984; preşedintele juriului: Mihai Sin.


MENŢIUNE, la “Gala umorului”, Buşteni, judeţul Prahova (1987), gală organizată de Uniunea Scriitorilor din România.


LOCUL I la Concursul de creaţie literară satirico-umoristică “Mărul de aur”, Bistriţa, 1988; prşedintele juriului: Valentin Silvestru.


PREMIUL “CEA MAI BUNĂ CARTE DE UMOR A ANULUI” pentru volumul de proză scurtă satirico-umoristică Rezervaţia de zăpăciţi, în cadrul “Festivalului de umor “Ion Cănăvoiu”, Tg.-Jiu, 1995; preşedintele juriului: Artistul poporului, Radu Beligan.


DIPLOMĂ, pentru lansarea volumului CARTE DE COLORAT MINTEA, la Salonul editurilor hunedorene 28-29 aprilie 1998 (Inspectoratul pentru cultură al judeţului Hunedoara, Biblioteca „O.Densuşianu – Deva, Reţeaua librăriilor Deva.
DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ, acordată de Consiliul Judeţean Hunedoara, 2004.



LOCUL I la Festivalul Internaţional de Satiră şi Umor “Mărul de aur”, Bistriţa, 2009, ediţia a XXV-a, preşedintele juriului: George Corbu, Secţiunea de concurs Creaţie literară – pentru vol. O antologie de umor românesc, Ed. Eubeea, Timişoara, 2008.



DIPLOMA ŞI PREMIUL „LUDICA MAJOREM” pentru O antologie a Umorului Românesc în cadrul Festivalului Naţional de Umor „Liviu Oros”, Ediţia a IX-a, Deva, preşedinte Cornel Udrea, martie, 2009;


DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ, acordată de Asociaţia culturală „Pro-Isis, Orăştie, 2009.
DIPLOMA „PRIETEN AL BIBLIOTECII”, acordată de Biblioteca judeţeană „Ovid Densuşianu” – Deva, la a 65-a aniversare a zilei de naştere;
PREMIUL DE EXCELENŢĂ, al revistei „Discobolul”, acordat de Consiliul judeţean Alba, 2009;
PREMIUL PENTRU PROZĂ, pentru romanul COBAII, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara şi Consiliul Judeţean Alba, 2010;
PREMIUL DE EXCELENŢĂ, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara şi Consiliul Judeţean Alba, 2011.



PREMIUL PENTRU DRAMATURGIE pe anul 2011 pentru „Al II-lea Adam”, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara și de Consiliul Județean Alba

VOLUME PUBLICATE:

- Debut’86, volum colectiv de debut la Editura Cartea Românească (Bucureşti, 1986);

- Rezervaţia de zăpăciţi (proză satirico-umoristică, Editura Corvin, Deva, 1995);

- Carte de colorat mintea (versuri social-satirico-umoristice, Editura Emia, Colecţia “Scorpion”, Deva, 1998);

- Bună seara, Domnule Mann…(povestiri, Editura Eubeea, Timişoara, 1998);

- Un scorpion pe contrasens (schiţe şi povestiri satirico-umoristice, Editura Corvin, Deva, 1999);

- De vorbă cu… (interviuri, Editura Eubeea, Timişoara, 1999);

- Insomnii binefăcătoare (critică literară, Editura Corvin, Deva, 2000);

- Scuzaţi că ne-am cunoscut (schiţe şi povestiri satirico-umoristice, Editura SigNata, Timişoara, 2001);

- Balamucul, dragostea mea… (roman umoristic, Editura Călăuza, Deva, 2002);

- Cronici TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie, Editura Călăuza, 2004;

- Crime şi strălucire (microbiografii ale unor personalităţi istorice: Ahasverus, Apostolul Pavel, Maria Stuart…), Editura Călăuza, 2004;

- Natură vie cu scorpion sentimental (microroman), Editura Emia, 2005, Deva;

- Acolo şezum şi… râsem (Cronici TV publicate în România literară), Editura Corvin, 2006;

- Amanţii gaiţelor cu cap de struţ (roman), Editura Eubeea, 2008;

- Carte de colorat mintea (versuri, ediţie definitivă), Editura Corvin, 2008;

- Cobaii (roman), Editura Eubeea, 2009;

- Cititorul de iluzii (cronici şi recenzii literare), Editura Eubeea;


- Evadaţii din Clexane (roman), Editura Eubeea;

- Scorpionisme (pamflete şi eseuri), Editura Eubeea, 2011;

- Al II-lea Adam, teatru, Editura Eubeea, 2011;

- Ca o fleandură, iubirea (proză scurtă), Editura Eubeea, 2011;

- IAGO – sforărie de lux (roman), Editura Eubeea, 2011.

VOLUME COLECTIVE. În:

- Cine ai fost dumneata, domnule Valentin Silvestru? (Editura Timpul, Reşiţa, 1997);

- Antologia copilăriei (Editura Emia, Deva, 1998);

- Antologia “Umorul Reformei, Reforma Umorului” (Editura Hiparion, Cluj-Napoca, 2001);

- Ţiganiada, noi puncte de vedere (în colab. cu: Doina Bălţat şi Călina Gherga Ciochină), Editura Eubeea, 2008;

- O antologie de umor românesc, (în colab. cu Doina Bălţat), Editura Eubeea, 2008. antologii publicate pe plan judeţean (proză, teatru şi versuri);

VOLUME ÎN PREGĂTIRE- Păcătoşenii (versuri);

- Întoarcerea strict interzisă (roman), titlu provizoriu.

REFERINŢE CRITICE în revistele: România literară (Bucureşti), Vatra (Tg.-Mureş), Orient latin (Timişoara), Tribuna (Cluj-Napoca), Ardealul literar (Deva), Orient latin (Timişoara), Arhipelag (Deva), Provincia corvina (Hunedoara), Transilvania (Sibiu), Agero (Germania), Discobolul (Alba Iulia) ş.a.

Cea mai veche poză. Casa copilăriei. Cu mama

***

SCUZAŢI CĂ NE-AM CUNOSCUT

Este un volum de proză scurtă la care am gândit şi muncit vreo doi ani, el fiind, în esenţă, un fel de antologie de autor. O lectură a cărţii este, de fapt, demonstraţia construcţiei şi re-construcţiei mele ca prozator, ca autor de proză scurtă satirico-umoristică şi prin care am dorit – şi cred că am şi reuşit în mare parte – să aduc în prim-plan personaje cu structuri psihice diferite. În general, am construit situaţii, întâmplări şi momente din viaţa cotidiană, dar, este adevărat, am preluat din realitatea imediată şi astfel de situaţii fără să le transfer în literatură fără a trebui să le modific prea mult, pentru că viaţa oferă cu generozitate extraordinar de multe înfăţişări sociale, economice, politice, administrative etc., adesea de-un comic irezistibil. A fost materia mea primă, iar unde a fost cazul, doar i-am dat, atât cât m-am priceput o turnură comică şi satirică.

ADP, SAU AGENŢIA DUŞILOR CU PLUTA

În acest roman este vorba, de fapt, despre un birou al unei mari firme cu capital mixt – Multinaţionala – în care există şi funcţionează la parametri buni, dar mai ales interesanţi, biroul Aprovizionare-Desfacere-Planificare, tradus în alte cuvinte de către salariaţi în Agenţia Duşilor cu Pluta. Şi, într-adevăr, fără ca acţiunea să fi pierdut legătura cu realitatea, angajaţii din Agenţie se comportă, în mai toate situaţiile, ca nişte inşi nu tocmai normali, adică spun şi acţionează după cum gândesc nu după cum ar trebui, adică am vrut să-i fac pe oameni să fie naturali. Pentru că, se întâmplă, nu-a aşa, să gândim una, să spunem şi chiar să facem alta, adesea chiar împotriva voinţei noastre, pentru a rămâne, cumva în viaţă, ca oameni şi angajaţi… Altfel spus, cred şi sper că am reuşit să redau în acest roman atât angajaţii, ca oameni cu toate ale lor, cât şi atmosfera unui loc de muncă în care, cum spuneam, lucrează cu hărnicie angajaţi care joacă parcă într-o piesă de teatru absurdă, dar condimentată cât de mult s-a putut cu o ţinută care, zic eu, îi asigură romanului calitatea de satirico-umoristic…  

SKEPSIS

Despre această a treia carte, este ceva mai complicat de povestit, fiindcă face parte din două genuri literare oarecum diferite. Ceea ce sigur are în comun, este creaţia poetică. Poemele cuprinse în carte ar merita cuprinderea între ghilimele, apropo de mulţimea de plachete intitulate, direct sau indirect, poeme şi care, de fapt, şi bine ştiut de cititorii mai avizaţi, sunt scrise în vers alb, adică, fără rimă, fără semne de punctuaţie şi, adesea, chiar fără spună mare lucru în mesajul transmis de autor. Desigur, prostii şi aiureli poetice se pot spune şi în vers clasic, în mod evident, dar eu am riscat şi m-am exprimat exclusiv în vers clasic, probabil din instinct ştiind că pot spune aiurelile mai pe înţelesul prezumtivilor cititori, respectiv fără folosirea abuzivă de metafore şi alte figuri de stil, pentru ca apoi să nu mai înţeleagă lumea nimic. Inclusiv eu. Citiţi poeme moderniste, postmoderniste, suprarealiste etc., şi vă veţi convinge. Lăsând gluma la o parte, volumul Skepsis este o nouă carte editată de cunoscuta şi apreciata Editură clujeană Limes cu care colaborez excelent de mulţi ani de zile. Cartea conţine creaţii poetice şi, în realitate, epigrame, adică nu simple catrene şi nişte patru versuri cu un skepsis la sfârşit. Atât poeziile, cât şi epigramele, la urma urmei, formează un întreg, fiindcă sunt adăpostite de acelaşi acoperiş: spiritul satirico-umoristic. Aşa s-a spus, nu m-am inventat eu!