Pentru mulți, ia este un simbol național. Pentru alții,
este o piesă vestimentară admirată pentru frumusețea și rafinamentul său. Însă,
dincolo de imaginea festivă cu care ne întâlnim în expoziții, fotografii sau
evenimente culturale și nu numai, ia reprezintă mult mai mult: o formă de
memorie transmisă peste generații, un limbaj al identității și o mărturie a
creativității populare.
Ia nu este doar un obiect al trecutului. Ea continuă să
fie purtată, cusută, studiată și reinterpretată, demonstrând că tradiția poate
rămâne vie și relevantă într-o lume aflată într-o permanentă schimbare.
De la cămașa de sărbătoare la patrimoniu UNESCO
Un moment esențial în recunoașterea valorii universale a
iei a avut loc în anul 2022, când UNESCO a înscris „Arta cămășii cu altiță –
element de identitate culturală în România și Republica Moldova” pe Lista
Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.
Această recunoaștere nu se referă doar la cămașa în sine,
ci la întregul univers cultural care o înconjoară: tehnicile de cusut,
transmiterea cunoștințelor între generații, șezătorile, alegerea materialelor,
simbolistica decorului și rolul comunităților în păstrarea meșteșugului.
Potrivit UNESCO, cămașa cu altiță reprezintă un element
esențial al identității culturale din România și Republica Moldova și continuă
să fie transmisă prin familie, comunitate, ateliere și inițiative educaționale,
demonstrând vitalitatea acestui patrimoniu.
Mai mult decât o piesă vestimentară
Ia nu este doar o simplă cămașă decorată cu broderii. În
realitate, aceasta este rezultatul unei îmbinări remarcabile între
funcționalitate, estetică și cunoaștere tradițională. Confecționată din pânză
de in, cânepă, bumbac sau mătase, ia era în general construită din forme
geometrice simple, deseori aranjate în modele complexe.
Cea mai valoroasă componentă a cămășii este altița -
banda ornamentală amplasată pe umăr, care conferă personalitate și identitate
întregii piese. Motivele decorative diferă de la o regiune la alta și includ
forme geometrice, vegetale, astrale sau inspirate din natură și lumea
înconjurătoare.
Nu există o singură ie românească. Ia din Muscel este
diferită de cea din Vrancea, Bucovina, Oltenia, Bihor sau Mărginimea Sibiului.
Culorile, ritmul ornamentelor, tehnicile de cusătură și proporțiile diferă de
la o regiune la alta.
Specialiștii în patrimoniu textil pot identifica adesea
zona de proveniență a unei cămăși după anumite detalii ale decorului. Din acest
motiv, ia poate fi privită ca o adevărată hartă culturală a spațiului românesc.
Privind costumele tradiționale ale diferitelor
comunități, descoperim nu doar diferențe, ci și valori comune: respectul pentru
meșteșug, pentru muncă, pentru familie și pentru transmiterea cunoștințelor
între generații. Astfel, ia nu vorbește doar despre identitatea unei
comunități, ci și despre dialogul cultural care a modelat de-a lungul timpului
spațiul transilvănean
Privind o ie într-un muzeu, rareori ne gândim la timpul
necesar realizării sale. O singură cămașă putea necesita săptămâni sau chiar
luni de muncă. Pânza era țesută, croită și cusută manual. Fiecare motiv era
construit punct cu punct, fără ajutorul mașinilor moderne.
În spatele fiecărei ii se află sute de ore de muncă,
răbdare, pricepere și experiență acumulată, dar și simț estetic. Acesta este
unul dintre motivele pentru care specialiștii consideră ia un bun de patrimoniu
viu și nu doar un obiect de muzeu.
Din satul românesc în mari muzee ale lumii
Puține elemente ale culturii române au avut un impact
internațional comparabil cu ia. Un exemplu celebru este pictura „La Blouse
roumaine”, realizată în 1940 de pictorul francez Henri Matisse. Fascinat de
frumusețea și expresivitatea cămășii românești, artistul a transformat ia
într-un simbol al artei moderne europene.
Lucrarea face parte din colecțiile Muzeului Pompidou din
Paris și este una dintre cele mai cunoscute reprezentări ale costumului
tradițional românesc în arta universală.
În ultimele decenii, numeroși creatori de modă au fost
inspirați de croiul și ornamentica iei. Colecții semnate de Yves Saint Laurent,
Jean Paul Gaultier, Kenzo și alți designeri au reinterpretat elemente ale
costumului tradițional românesc. Această popularitate internațională a generat
însă și dezbateri importante privind recunoașterea surselor de inspirație și
respectarea patrimoniului cultural al comunităților care au creat aceste
modele.
În prezent, numeroase organizații culturale susțin
necesitatea menționării originii tradiționale a motivelor preluate în industria
modei. Înscrierea la UNESCO a fost realizată printr-un dosar comun România –
Republica Moldova. Acest fapt evidențiază caracterul transfrontalier al
tradiției și demonstrează că patrimoniul cultural nu se oprește la granițe
administrative.
Comunități aflate de o parte și de alta a Prutului au
păstrat și transmis de-a lungul generațiilor tehnici, modele și cunoștințe
similare, contribuind la conservarea acestui patrimoniu comun.
Din lada de zestre la patrimoniul digital
Timp de generații, iile au fost păstrate în lăzi de
zestre, transmise în familie și purtate la cele mai importante momente din
viața comunității.
Astăzi, pe lângă conservarea lor în muzee și colecții
private, multe dintre aceste piese sunt fotografiate, cercetate și arhivate
digital. Muzee, organizații culturale și grupuri de pasionați documentează
modele, tehnici și povești locale pentru a le face accesibile generațiilor
viitoare.
Într-un fel, fiecare fotografie a unei ii, fiecare
interviu cu un meșter popular și fiecare expoziție dedicată patrimoniului
textil continuă misiunea începută cu sute de ani în urmă: aceea de a transmite
mai departe memoria unei comunități.
O moștenire care continuă
Ziua Universală a Iei nu este doar o celebrare a unui
costum tradițional. Este o ocazie de a recunoaște munca anonimă a generațiilor
de femei care au păstrat acest meșteșug, de a înțelege valoarea patrimoniului
cultural și de a privi tradiția nu ca pe ceva încremenit în trecut, ci ca pe o
resursă pentru viitor.
În fiecare ie se află o poveste. În fiecare cusătură se
află memoria unei comunități. Iar în fiecare generație care alege să o poarte,
să o studieze sau să o creeze din nou se află dovada că această poveste
continuă.
Știai că...?
• În multe sate, fetele învățau să coasă încă din
copilărie și își pregăteau singure o parte din costumul pe care urmau să îl
poarte la sărbători sau la nuntă.
• O ie de mare complexitate putea necesita câteva luni de
lucru.
• În trecut, anumite cămăși de sărbătoare erau păstrate
pentru ocazii speciale și date mai departe ca bunuri de familie.
• Henri Matisse a realizat mai multe lucrări pe tema iei
românești, circa zece, contribuind la popularizarea acesteia în lumea artei
occidentale.
• După înscrierea UNESCO, arta cămășii cu altiță a fost
prezentată în expoziții internaționale dedicate patrimoniului cultural al
României și Republicii Moldova, inclusiv la sediul UNESCO din Paris.
