IA - POARTĂ SPRE NEMURIRE

24 IUNIE - ZIUA INTERNAȚIONALĂ A IEI

  AdorabilĂ , frumoasĂ, inegalabilĂ, valoroasĂ, plinĂ de istorie și plină de... Românie, un tezaur, o bogație, o feminitate, o filozofie de viata, o senzualitate fara vulgaritate, o bucurie si o eleganță fără vârstă, o poveste, o unicitate, un triunf al răbdarii îmbrățișat de iubire, o impunatoare migală și maestuozitate, o mândrie feminină, o bucurie vrăjită, o dependență de frumos și migălos, aceasta este definiția Ta, Preaminunata IE POPULARĂ!  Ozana Barabancea

          

  

 

 

  

  

  

 

 

  

  

Fotografii din cartea

Doina Dobreanu, Cusături artistice din Subcetate-Mureș (Harghita), 2008

Tot mai mult este îndemnată ziua înspre regăsirea spiritualităţii tradiţionale. Constantin Noica prefigura timpul acesta, al căutării şi aflării de sine, ca fiind unul de purgatoriu. Între demersurile ce antrenează acest câmp ideatic, vă semnalăm cartea profesoarei Doina Dobreranu, Cusături artistice din Subcetate-Mureş (Harghita), 2008.

Ab initio, autoarea ne invită să-i fim interlocutori. Citind argumentele şi privind un amplu material expoziţional, cunoscând, astfel, cu precădere, specificitatea patrimoniului tradiţional din zona etnografică a Mureşului Superior, interlocutorul va urma şi împărtăşirea din lumina acestuia. Localităţi ca Sărmaş, Gălăuţaş, Topliţa, sau cele din preajma Călimanilor şi Giurgeului, Bilbor, Corbu, Tulgheş, rânduiesc o topografie spirituală de reverberaţie, în care autoarea detaşează, ca axix, localitatea Subcetate de Mureş.

Se ilustrezi date din destinul cultural al unui sat transilvănean nu pare, la prima vedere, o întreprindere anevoioasă. Felul în care îşi prefigurează profesoara Doina Dobreanu cercetarea este, în schimb, unul anevoios, de durată, circumscriind subiectul într-unul generos panoramic de istorie şi cultură, cu temeinicia profesorului şi pasiunea colecţionarului. Căci, o bogată colecţie personală stă la baza scrierii acestei cărţi. Colecţionarul, lămurit asupra valorii cusăturilor ce înfrumuseţează vestimentaţia şi interiorul ţărănesc, depune mărturie de credinţă, prin pagina de carte, întru neştergerea acestora şi, mai departe, întru instituirea lor în certitudini de supravieţuire identitară. Aceasta fiind miza cărţii, autoarea recurge la acurateţea cuvântului şi limpedele iconografic, ştiind că aşa, cuvântul şi imaginea, pot fi lămuritoare. Sunt prezentate obiecte de vestimentaţie, cămăşi, poale, brâie, prigitori, şurţuri, sumane, cioareci şi obiecte de interior, lipideie, verinci, ştergare, perdele, feţe de masă şi de pernă, din secolul al XX-lea, unele chiar din anul 1900, altele din anii 1920, 1940, 1950 sau 1965, etalând subtilitatea şi frumuseţea cromatică, diversitatea şi fineţea punctelor de cusătură şi a motivelor, unicitatea lor etnoartistică, legătura de sfinţenie dintre universul de viaţă al creatorului şi arta sa. Autoarea ne edifică asupra permanenţei în care veşmântul spiritului trece în  veşmântul trupului, cămaşa sau verinca având nu doar formă şi ornamentică, ci prin acestea, semne ale cumpătării, bunei-cuviinţe, fricii de Dumnezeu ş.a.m.d.

Este o carte convingătoare, scrisă cu temeinicia studiului ştiinţific, cu bucuria descifrării depline a subiectului, dar şi cu litera de rară sensibilitate a jurământului; tocmai pentru că personajul cărţii este satul natal al autoarei şi locul în care Domnia Sa şi-a înrămurat biografia profesională.

Este o carte-muzeu (cu o vădită abilitate a expunerii) şi o pledoarie pentru amenajarea unor case-muzeu în localităţile rurale, cu deschideri vii înspre cunoaştere (şi reflecţie!), menite să pună în dialog generaţii, conştiente de valoarea spiritualităţii arhaice şi de actualizarea ei.

Cartea profesoarei Doina Dobreanu se înscrie în seria restituirilor culturale fundamentate pe o documentare amănunţită, pentru a însemna aport bibliografic, în ceea ce istoricul Camil Mureşan numea „reabilitarea unei istorii, multă vreme marginalizată”.     

                                                    Dr.  VALENTIN MARICA

În emisiunea „Vitralii”, la Radio Târgu-Mureş, sept.2008

   

Pentru a ne regăsi identitatea , uneori ne întoarcem la creaţia populară, la tradiţii şi la obiceiuri. Doamna profesoară Doiniţa Dobrean o face cu migală, insistent, zi de zi, conştientă că şi aceste valori sunt supuse petrecerii timpului. Şi-a dedicat o parte din munca ei descoperirii, conservării şi expunerii acestor valori. Se prea poate să fie ultimul bastion în faţa năvălirii altor „valori” şi a globalizării.

Tezaurul adunat de doamna profesoară de-a lungul câtorva decenii cuprinde nestemate cristalizate de veacuri şi ieşite la lumină din minţile, sufletele şi mâinile trudite ale româncelor din Subcetate. Martore a câte vise şi speranţe sunt aceste cusături! Câte poveşti şi oftaturi vor fi auzit! Dar câte cântece! Câte lacrimi şi dureri vor fi ascuns! E un mister cum a putut răzbi peste vreme atâta mărturie a unei  consistenţe spirituale exemplare pe cursul Mureşului Superior.

Este în crâmpeiele acestea de spiritualitate românească atâta mărturie de viaţă care şi-a urzit calea prin istorie doar cu acul şi cu firul în infinite împunsături. Nestematele acestea sunt realizate din linii, forme şi culori după veac, după anotimpuri şi dup etatea purtătorului sau a purtătoarei.

Regăsim aici perfecţiunea geometrică a aspiraţiei acestui neam spre ideal, universal şi Dumnezeire, regăsim aici toate florile şi frunzele anotimpului renaşterii, aspiraţia solară şi florală a verii, galbenul şi auriul toamnelor şi albul iernilor lungi şi aspre din Subcetate. În alte cusături întâlnim albastrul din albastrul ochilor sau al cerului, verdele brazilor şi al dealurilor, galbenul holdelor în pârgă şi iar albastrul cristalin al Mureşului.

Cămăşile sunt albe şi înflorate, mai vesele, ca sufletele fetelor şi femeilor care le poartă, iar „prigitorile” sunt ţesute în culori închise pe potriva trupului pământean şi a celeilalte veşnicii a noastre.

Da, e firesc să apărăm aceste valori. Ele stau la temelia neamului ca munţii neclintiţi. 

                                                    Profesor  IOAN CUTLAC 

 

  

💥

        Astăzi, 24 iunie 2014, de ZIUA INTERNAȚIONALĂ A IEI, varvizence de pretutindeni au îmbrăcat iile duse în lume de „acasă”. 
         Bravo, varvigencelor!! Sunteți la înălțime. Așa vă vreau!

 

 

Mândre-s varvigencele,

Ca și vara florile!

DESPRE IUBIRE

 

CUPRINS:

1. Întâlnire cu profesoara Doinița-na Dobrean. Interviu realizat de Cosmina-Marcela Oltean

2. Lecția despre iubire, Doina Dobreanu

    1. Cosmina-Marcela Oltean: Aș vrea să ne împărtășiți câte ceva despre dvs, despre copilărie, familie și mai ales despre convingerile cu care ați pornit în viață.

    Doina Dobreanu: Copilăria – târâm al iubirii. Părinții și bunicii mei mi-au dăruit în copilărie tot ceea ce-mi puteau ei oferi în vremurile acelea zbuciumate ale „obsedantului deceniu” (Marin Preda), în primul rând toată iubirea și prietenia, toată atenția și grija. Aveam să aflu mai târziu de problemele, grijile, lipsurile cu care ei se confruntau pe atunci, dar, fiind primul copil al părinților și primul nepot al bunicilor paterni, în casa cărora m-am născut, prin prezența mea nevinovată și veselă, eram raza lor de lumină, de bucurie, de speranță. Vioiciunea, istețimea și neastâmpărul meu, prezența mea veselă de copil sănătos, zglobiu, curios îi făceau fericiți, iar eu mă bucuram, la rândul meu, de priviri calde, de fețe zâmbitoare, de vorbe dulci, de mângâieri și alinturi. Familia trăia într-o simplitate și modestie ancestrale, la fel ca și celelalte din jur. Comuna nu era electrificată, așa că ne lipseau radioul și televizorul, aparatura casnică... Pretențiile erau minime și eram fericiți că ne aveam unii pe alții, ne bucuram de un confort interior care venea dintr-o comunicare deschisă, bazată pe sinceritate, corectitudine, bun simț, respect și, repet, iubire. Nu mi-a lipsit nimic: „unde iubire nu e, nimic nu e...” Am învățat atunci, printre altele, și m-am convins apoi cât este de adevărat, că omul nu are nevoie de prea multe pentru a fi fericit; iubirea suplinește totul, iubirea de aproapele, iubirea de Dumnezeu; iubirea cu toate fațetele ei este un adevărat briliant, este o comoară dacă știi să o dăruiești și să o primești.; este un har care te îmbogățește sufletește, mereu și mereu, îți dă curaj, putere, bucurie. Calea spre fericire este accesibilă oricui: este calea simplă a iubirii. Asta am învățat prin exemplul celor dragi și exersând împreună cu ei; a fost lecția practică pe care am învățat-o în copilărie; m-am convins o dată cu trecerea anilor de valabilitatea ei. Relația aceasta de iubire care se exersează în familie, începând din primii ani de viață, nu poate fi suplinită de televizor, de calculator, de telefonul mobil. Socializarea se învață în familie, nu pe facebook.

    Cosmina-Marcela Oltean:  Ați  pornit la drum de la bun început  cu gândul de a deveni profesoară sau inițial v-ați dorit o altă carieră?

     Doina Dobreanu: Dascălii mei – modele de iubire. Am învățat să evaluez un Om nu în funcție de avuție, de bani, ci după criteriile de  apreciere ale părinților mei, țărani, de altfel, criterii conforme cu anumite trăsături de caracter: cinste, corectitudine, demnitate, respect față de sine și față de ceilalți, dăruire, sobrietate, înțelepciune, echilibru moral, vorbă. Erau trăsături care, în vremea copilăriei mele, le întruchipa orice dascăl de țară. El era în și pentru comunitate un reper, un etalon. Cu asemenea modele am crescut eu: al părinților, al bunicilor, al învățătoarei mele, al profesorilor mei. Jocul meu preferat în primii ani de școală a fost de-a învățătoarea. Apoi m-au fascinat profesorii mei de limba română, domnii Traian Ciociu și Valer Vodă, prin orizontul lor de cunoaștere, prin arta de a comunica. Nu mi-am dorit o altă carieră deoarece nu m-am cunoscut îndeajuns,  nu mi-am descoperit la timp toți „talanții” nativi, nu i-am cultivat și nu i-am folosit.

      Cosmina-Marcela Oltean:  Care este motto-ul dvs. și principiile după care v-ați ghidat de-a lungul vieții?

    Doina Dobreanu: Iubirea, mai întâi de toate. Puiul de om se formează în timp, greu devine Om. Familia, în primul rând Mama, este cea care are principalul rol în a pune copilul pe drumul cel bun. Cei șapte ani de acasă nu pot fi supliniți de nicio facultate absolvită mai târziu. Nu mi-am impus cu rigoare niște principii austere, dar înlăuntrul meu au colcăit mereu niște reguli, inoculate de familie, transmise din generație în generație, reguli ale bunului simț care trebuie respectate în societate. Cuvintele mamei îmi stăruie și acum în minte. Le auzeam de fiecare dată, pe rând, în funcție de vârsta mea, ori de câte ori plecam de acasă ; erau ca o binecuvântare  făcută cu iubire: poartă-te frumos, fii respectuoasă și salută oamenii, vorbește frumos și cuviincios, nu vorbi  neîntrebată, nu fi obraznică, să nu ne faci de rușine, să nu auzim vorbe urâte despre tine... Pe scurt: iubire, respect, bună-cuviință, omenie, măsură.

     Cosmina-Marcela Oltean:  Daca nu ați fi fost profesoară, ce v-ar fi plăcut sa deveniți?

    Doina Dobreanu:Tot ceea ce faci cu iubire te bucură. Am ales o profesiune nobilă, în care am pus multă pasiune: profesor. Este o misiune pe care ți-o asumi: să arzi mereu pentru a dărui lumina. Nu am spus-o eu, dar am simțit lucrul acesta: bucuria născută prin propria mistuire. Nu regret nimic. M-am născut într-un anume loc, într-un anume timp, independent de voința mea... Sunt mulțumită cu starea de fapt. Nu-mi pot evalua deciziile luate cândva din perspectiva prezentului, ci numai în funcție de contextul respectiv. În măsura în care eu mi-am hotărât destinul, cred că am făcut mereu alegerea care mi-a convenit, având în vedere posibilitățile reale ale momentului respectiv.

  Cosmina-Marcela Oltean:  Cum a fost studenția dvs? Cum vă petreceați timpul liber?

      Doina Dobreanu: „Tânărul cântă:

 Jocul și înțelepciunea mea-i iubirea” (Lucian Blaga) 

Studenția este o aventură a cunoașterii în care te implici conștient și responsabil, trăind plenar bucuria propriei deveniri, împliniri, călăuzit discret de modelul unor spirite alese; a rămas cea mai frumoasă, cea mai luminoasă perioadă a vieții mele, cu bucuria unor vise realizate, cu zbateri permanente de autodepășire, cu posibilitatea de a te compara cu atâția foarte buni, riguros selectați prin examen de admitere, cu povești de iubire, cu elanuri și speranțe, dar și cu inerente griji și probleme trecătoare. Am profitat cu aviditate de toată oferta culturală a orașului universitar Cluj-Napoca, suplinind tot ceea ce mi-a lipsit în anii anteriori: film, teatru, concert, excursii, serate dansante, expoziții, vizite la muzee și galerii de artă, plimbări, fără a neglija studiul și lectura permanente.

    Cosmina-Marcela Oltean:  Ați predat doar la liceul din Subcetate?

   Doina Dobreanu: În facultate nu-mi doream să mă întorc acasă... Pusă față în față cu oferta de repartizare în învățământ, în 1973, cu majoritatea posturilor la țară, dar și cu obligativitatea de a te titulariza pe un post, am optat pentru Harghita. La Liceul din Subcetate nu exista post în acel an. Am ales Școala Generală din Corbu, Capu-Corbului. După un an m-am transferat la Școala Generală din Sărmaș. Din 1975 și până la pensionare am activat la Liceul din Subcetate, ca profesor titular de limba și literatura română, apoi de limba franceză, predând și alte discipline legate de specializarea mea: literatură universală, limba latină, conducând, pe rând, cercuri școlare de folclor, teatru și jurnalism.

     Cosmina-Marcela Oltean: Știu că acest liceu a fost, la un moment dat, sub directoratul dvs… În ce perioadă?

    

   Doina Dobreanu: Doar timp de patru ani am fost director al liceului, între 1982-1986, dar și atunci cu normă întreagă la catedră. Am preferat să lucrez direct cu elevii, în clasă, să răspund doar de ceea ce fac eu, nu și de ce fac ceilalți dascăli.

   Cosmina-Marcela Oltean: Câți ani din viață i-ați dedicat elevilor și cum au fost anii petrecuți la catedră?

    

     Doina Dobreanu: Câți ani? Lucrez și în prezent,  pensionară de patru ani. Școala a fost și este a doua familie a mea, deși membrii ei sunt în permanentă înnoire. Este un loc în care dăruiești, dar și primești mereu ceva în schimb, ceva din elanul, voioșia, exuberanța, speranța, candoarea, inconștiența tinerilor, din energia și pofta lor de viață. Arzi și renaști în același timp.

    Cosmina-Marcela Oltean: Ce ați încercat să le transmiteți elevilor?

   Doina Dobreanu:Din iubire, totul. Școala oferă instrucție și educație. Am încercat, cu forțele mele, să realizez un echilibru între cele două obiective ale învățării; am pus accent nu doar pe transmiterea cunoștințelor de specialitate, ci și pe conștientizarea unui comportament civilizat al elevilor, începând cu cultivarea limbii și folosirea ei ca mijloc de comunicare reverențioasă.

    

    Cosmina-Marcela Oltean:  La liceul din Subcetate ați condus revista școlii intitulată ,,Lyceum’’, pe care ați redactat-o împreună cu elevii. Când a apărut prima dată aceasta și câți ani ați editat-o? Apare și în prezent?

   

   Doina Dobreanu: Conduc și în prezent revista „Lyceum. Foaie pentru minte, inimă și literatură a elevilor de la Liceul Miron Cristea din Subcetate”, revistă care apare din 1996. Momentan, apare doar on-line și poate fi citită pe adresa: http://revistalycem.blogspot.com

     Cosmina-Marcela Oltean:  De asemenea, știu că un grup de elevi de la liceu au înființat o publicație on-line, ,,Glasul Subcetății’’. Ce ne puteți spune referitor la asta? Ați contribuit și dvs.?

   Doina Dobreanu: Sunt mândră de inițiativa și de realizarea acestor elevi, aflați acum în ultima clasă de liceu, cu atât mai mult cu cât ei și-au făcut ucenicia participând ani de zile la redactarea revistei „Lyceum”.

   Cosmina-Marcela Oltean:  Si daca tot vorbim despre reviste de cultură, am aflat că de o perioadă de timp apare, tot on-line, revista dvs. ,,Viața la Subcetate’’. De cât timp există și cum v-ați gândit să o inființați? Cât de des apare și ce putem citi în ea ?

     Doina Dobreanu:„Viața la Subcetate” (ISSN 2343 – 8215; ISSN-L 2343 – 8215; 

http://viatalasubcetate.blogspot.com) este o revistă bianuală, deocamdată. Pregătim numărul al doilea. Este editată de Consiliul Local și Primăria comunei Subcetate, judeţul Harghita, cu participarea cadrelor didactice și a elevilor de la Liceul din Subcetate. Iubirea ne-a mobilizat să o edităm, iubirea pentru localitatea noastră cu tot ceea ce ea reprezintă: prezentul și viitorul acestor oameni, viața, gândurile, speranțele și preocupările lor, obiceiurile și tradițiile lor, prosperitatea lor.

  Cosmina-Marcela Oltean:  Vorbiți-ne despre activitatea dvs. literară. Câte cărți ați publicat și ce ați încercat să subliniați în ele?

    Doina Dobreanu: Tot iubirea m-a îndemnat să scriu, să scriu despre satul meu... Abia acum, după ce am publicat 14 cărticele, unele în colaborare cu fratele meu, profesorul Vasile Dobreanu, începând cu „Subcetate. File de monografie” (1999) și terminând cu „Subcetate. Un secol de istorie în imagini” (2013), aș putea spune că am realizat o monografie aproape completă a localității noastre. Aș lăsa să vorbească despre cărțile noastre cuvintele spuse de Profesor Doctor Valentin Marica, Senior-editor la Societatea Română de Radiodifuziune Radio România Târgu-Mureş, în „Cuvântul înainte” la cartea semnată de mine și fratele meu, „La obârșie, la izvor... Convorbiri la Subcetate”(2013):

„Demersul publicistic de faţă îi readuce, cu dragoste, bun-simţ, nobleţe şi inteligenţă, pe bunii trăitori ai obârşiilor şi permanenţelor din binecuvântata parte nordică a Depresiunii Giurgeului, Subcetate, reverberând din Sangidava, în gestul sublim şi pur al mărturisirilor – al spovedaniilor, vindecând setea de mântuire – aidoma celui al ridicării fărâmei de pâine descris de Monahul de la Rohia. Doina Dobreanu şi Vasile Dobreanu, care, cu har, i-au dedicat localităţii Subcetate mai multe cântece ale obârşiei, de la istorie şi civilizaţie rurală, la etnografie, datini, folclor literar, particularităţi lingvistice, credinţe arhaice, ritualuri şi simboluri, invocă, din nou, aducerea-aminte, întru a argumenta şi perpetua rodnicia timpului, creşterea lui, în vechea aşezare din zona Topliţei Române. Câmpul ideatic al autorilor priveşte indestructibilitatea imaginii satului. „Ducem în suflet imaginea satului până la mormânt – este credinţa mărturisită a profesorului Ioan Dobreanu. Orizontul spaţial în care trăim copilăria ne modelează sufletele şi ne cultivă imaginaţia”(...) Doina Dobreanu şi Vasile Dobreanu pot spune la fel, fiind, în această carte, la o masă cu prieteni, cu oameni rari, adevăraţi, împreună reverberând reflecţia filozofului Emil Cioran: M-a apucat o pasiune nebună pentru tot ce e pur şi nefalsificat în lumea asta de indivizi acri, sceptici şi incapabili de sacrificii. Subcetate, „lumină alergândă”, e loc pur şi nefalsificat. Cum să nu-i scrii cărţile?”

    

    Cosmina-Marcela Oltean:  Sa vorbim și despre  Asociația Culturală „Dobreanu’’. De cât timp există și pe ce se axează?

    

     Doina Dobreanu: Este o asociație culturală nonguvernamentală, fără profit material, născută în 2009 din iubirea pe care am învățat-o în familie și pe care am cultivat-o de-a lungul vieții, iubirea față de tot ceea ce ne reprezintă pe noi ca popor, pentru reperele noastre naționale: limbă, port, credință, biceiuri, tradiții. Aflați mai multe pe blogul asociației : http://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com

    

    Cosmina-Marcela Oltean:  Trebuie neapărat să întreb și despre înclinația dvs. pentru pictură, deoarece știu că există în familia dvs., am văzut câteva din tablourile dvs. de acasă și știu că sunteți membru onorific al Cercului de pictură de la liceu. În plus, pictura e îngemănată cu literatura. Așadar, ce înseamnă arta pentru dvs.?

    

   Doina Dobreanu: Artă – frumos – iubire. Arta presupune exprimarea frumosului din natură, din sufletul și din viața oamenilor, prin cuvânt, prin culoare, prin sunet… Am moștenit gustul pentru frumos de la mama, artizan popular, meșteră în arta țesutului și a cusutului, artă care presupune îndemânare, imaginație, armonizarea culorilor și nuanțelor, respectarea proporțiilor, alegerea și îmbinarea motivelor etc. Am învățat și eu să lucrez alături de mama, dobândind dexteritate, solicitându-mi imaginația și creativitatea. Numai perfecționându-mă într-o școală vocațională aș fi putut deveni, poate, artist plastic, desiner… Am încercat din când în când să desenez, să pictez, dar timpul nu este destul de îngăduitor cu mine, nu-mi permite să fac tot ceea ce mi-ar face plăcere. 

  Cosmina-Marcela Oltean:  Vorbiți-ne despre colecția dumneavoastră „Casa cu amintiri”. Cum s-a născut ideea?

     Doina Dobreanu: Binele și frumosul se nasc tot din iubire. E vorba de iubirea pentru zestrea pe care am moștenit-o de la strămoșii noștri și pe care de cele mai multe ori o ignorăm sau o desconsiderăm. Am o admirație deosebită pentru costumul popular, în special pentru cel românesc, mai cu seamă pentru frumusețea, bogăția și diversitatea ornamentației cămășilor pentru femei, a iilor, chintesențe de sublim, rafinament, bogăție spirituală și culoare, exprimate cu măiestrie artistică cu acul și ața pe pânza țesută în război, din in, cânepă și bumbac.

    

     Cosmina-Marcela Oltean: Vorbiți-ne despre proiectele naționale și internaționale în care v-ați  implicat și despre concursurile județene și naționale la care ați participat împreună cu elevii dumneavoastră.

    

    Doina Dobreanu: Iubirea față de țară și față de cultura națională se învață. Se învață în familie, în școală. Și media ar trebui să aibă un rol important. Cu acest scop școala noastră s-a implicat în diverse proiecte. Participările anuale la Concursul Național pentru elevi și profesori consacrat poetului și filosofului Lucian Blaga „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor!”, organizat la Lancrăm și Sebeș, ne-au bucurat prin aprecieri și prin premiile obținute la etapele județene și naționale, la secțiunile de traduceri în limba franceză și engleză, de creație (eseuri, creații lirice) și arte plastice. De asemenea, participarea la Proiectul european Etwinning/Comenius cu tema „Mituri, povești, legende – rădăcinile noastre vorbesc” ne-a obligat să aprofundăm cultura noastră pentru a-i determina și pe alții să ne cunoască.

    Cosmina-Marcela Oltean:  Știu că lucrați la o nouă carte. În ce stadiu este? Ne puteți spune câte ceva despre ea?

    Doina Dobreanu: Lucrez împreună cu fratele meu la volumul al doilea al cărții „La obârșie, la izvor... Convorbiri la Subcetate”...

    Cosmina-Marcela Oltean:  Ce alte planuri mai aveți și ce va mai doriți de la viață… în afară de sănătate și liniște?

     Doina Dobreanu: Îmi mai doresc ca Dumnezeu să mă aibă în paza Sa.

    Cosmina-Marcela Oltean:  Dacă mai aveți ceva să ne împărtășiți, vă rog să o faceți.

   Doina Dobreanu: „Bătrânul tace: Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!” (Lucian Blaga) 

Aș vrea să mă pot bucura până la capăt de drum de ceea ce este mai important în viață: credință, nădejde și dragoste.  

      Cosmina-Marcela Oltean:  Va mulțumesc mult !!!

      Doina Dobreanu: Cu mare drag.

Interviu publicat în cartea lui Ion N. Oprea, DARUL VIEȚII: DRAGOSTEA, vol. I, Editura PIM, Iași, 2014

 

2. Lecția despre iubire

Moto: „Ce e viața oare, dacă nu prietenie și dragoste?”

(Vintilă Horia, „Dumnezeu s-a născut în exil”)

Tema iubirii, propusă de domnul Ion N. Oprea pentru ultima carte a cenacliștilor de pretutindeni, pe care domnia sa îi coordonează de la distanță, a fost provocara de a face abordarea fie eseistic, pur teoretic, fie plecând de la trăirea personală a acestui sentiment care îl face pe fiecare unic, diferit.

Iubirea este un dar, este hrana vieții noastre. Se spune că puterea de a iubi dă valoare omului. Iubirea presupune a vibra în armonie cu ființe ca noi, cu natura însăși, cu Pâmântul și Cerul. Prin iubire ne putem înălța pe planul de viață dumnezeiesc. Dumnezeu curge în sufletul omului prin iubire. Iubirea nu știe decât să dăruiască.

Cartea „Darul vieții: Dragostea” este o carte despre iubire, scrisă cu iubire și dăruită cu iubire. Este o pledoarie pentru iubire și o lecție despre iubire, fiind alcătuită în bună parte din „povești” de dragoste, unele profund lirice, care, în esență sunt încercări de a trăi în mod personal tainele lumii. Miracolul cărții constă în puzderia de trăiri, de experiențe de viață prezentate, întreținute de dorința fiecărui autor de a înțelege paradisul lumesc unde liniștea, pacea și echilibrul sufletesc, echilibrul între dragostea pentru alții și dragostea pentru sine sunt bunuri supreme. Cartea este însăși manifestarea iubirii, fiindcă numai cei capabili să trăiască plenar acest nobil sentiment au curajul să poată vorbi despre iubire.

Ion N. Oprea este liantul acestei cărți care, prin entuziasmul său veșnic tânăr, lucrează în folosul Binelui, Frumosului și Adevărului, entuziasmul presupunând o legătură cu Divinitatea.

„Tot ceea ce faci pentru tine piere, ce faci pentru alții rămâne”, spunea academicianul Dinu C. Giurăscu. Nici scriitorul Ion N. Oprea nu a realizat cartea pentru orgoliul propriu, ci pentru cei care vin din urmă și care vor să culeagă câte ceva din noianul de experiențe de viață spuse în carte cu atâta sinceritate. Domnul Ion N. Oprea a pus în practică, se pare, îndemnul lui Constantin Noica din jurnalul său filozofic: „Și să fii, dacă poți, nu cel care încearcă să culeagă ceva, ci ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri.”

Pentru noi, cenacliștii de la distanță, INO găsește mereu și mereu noi teme: să înțelegem singurătatea și să-i găsim leacul, să reevaluăm prietenia, să o prețuim și să o cultivăm, să nu uităm că noi suntem manifestarea iubirii și, ca urmare, suntem capabili de iubire, să ne dăruim cu iubire.

Ce e viața oare, dacă nu prietenie și dragoste?

                                                    Profesor Doina Dobreanu

CENTENAR GEORGE SBÂRCEA

         

George  Sbârcea – 100 de ani de la naştere

                    

Incursiune în evocările sale        

     Pe noi, cei care trăim în prezent şi dorim să ne împlinim visele în/pentru viitor, ar trebui să ne intereseze trecutul. Mă gândesc la acel trecut al autorilor care au fost stăpâniţi de sentimentul ireversibilului, cei care au dat naştere la o diversitate de întâmplări trăite sau au fost doar spectatorii acelor evenimente. Mărturisirile lor fac din  cititori, de multe ori, nişte contemplatori dependenţi de memorialistică. Aşa îmi explic de ce amintirea, trecutul este cheia fiinţei noastre, fără de care, n-am exista.

     Mi-am permis acest preludiu, cu gândul la preţioasele cărţi, numeroase articole, eseuri, studii pe care ni le-a dăruit George Sbârcea. Scrierile sale emană flăcări de dragoste şi frumuseţe, de prietenie şi magie. Ele pâlpâie şi astăzi în inima cititorilor, iubitori de adevăr şi frumos.

     Am pomenit de trecut căci la 23 martie a.c. se împlinesc 100 de ani de la naşterea scriitorului, muzicologului, compozitorului şi criticului muzical George Sbârcea. Avea să vadă lumina zilei în localitatea harghiteană Topliţa în primăvara anului 1914. Ne-am despărţit de el acum nouă ani, la 27 iulie 2005.

     Vom încerca s-o apropiem pe această deosebită personalitate (vorbitor curent a şase limbi) de prezent, de toţi cei care l-au cunoscut sau au avut parte de opera sa literară şi muzicală (a scris, tradus, editat 83 de cărţi). L-am cunoscut personal, mi-a acceptat dialogurile şi interviurile cu o generozitate ieşită din comun, am reuşit câţiva ani la rând să întreţinem o corespondenţă elegantă, plină de loialitate şi chiar de o măgulitoare prietenie. Am simţit din partea domniei sale acea afecţiune şi dispoziţie sufletească pe care o are magistrul faţă de discipol.

     „Singura flacără care a aprins tot ce putea atinge în mine a fost şi a rămas, până azi, muzica.” – ni se destăinuia în 1989. Pe tineri îi povăţuia să cunoască viaţa unor muzicieni – creatori şi interpreţi, ei fiind cei care ne îmbogăţesc şi înfrumuseţează viaţa. „Muzica dăruieşte bucuriile cele mai alese.”Pasiunea pentru muzică a îmbinat-o cu cea a scrisului şi a scris timp de mulţi ani fiindu-i foarte greu să se desprindă de masa de lucru.

     Aşa cum reiese din memorialistica sa, din dialogurile şi interviurile avute, George Sbârcea a fost un jurnalist incisiv şi incomod, dar de mare succes. Decenii la rând a fost prezent în presa cotidiană şi în publicaţiile literare cu scrisul colorat şi sprinten. De altfel această sprinteneală, agilitate, supleţe va fi transpusă şi-n activitatea de compozitor. Ne vom referi doar la “povestea” cântecului Ionel, Ionelule semnat Claude Romano, pe versuri de N. Constantinescu, N. Vlădoianu şi C. Romano, cu precizarea că la majoritatea melodiilor G. Sbârcea a scris şi versurile. În culegerea sa de anecdote muzicale Muza veselă, 1963, 1969,  „savurăm” că Ionel, Ionelule, a fost compusă încuiat într-o cabină a Teatrului „Alhambra”, singur cu un pian, cafea şi ţigări. Era răspunsul la ameninţările directorului  Teatrului, că va fi concediat dacă nu compune o melodie de succes. Cântecul nemuritor a fost lansat în 1937. Alte piese de succes cântate şi astăzi: Un tango de adio, Dar-ar naiba-n tine, dragoste, Inimioară, inimioară, Anişoara.     

     Din „amintirile” şi evocările lui G. Sbârcea nu lipsesc acele personalităţi literare şi artistice care au lăsat în urma lor amprente durabile şi luminoase, creaţii şi opere importante. Capitala, dar şi Clujul i-a oferit acel privilegiu să facă cunoştinţă cu o serie de oameni cu preocupări similare lui, de la care mereu a avut ceva de învăţat, alţii, ca poetul Radu Stanca, şi n-a fost singurul, solicitându-i colaborarea muzicală sau cei care-i propuneau librete de reviste, operete, comedii.    

     Într-o seară de primăvară a anului 1940 avea să-l cunoască pe Anton Holban (n.10 II. 1902, Huşi-d. 15 I. 1937, Bucureşti), ale cărui cărţi Romanul lui Mirel, Parada dascălilor le citise, precum şi câteva schiţe publicate prin reviste, inegale ca stil şi observaţie psihologică. Nepotul criticului literar Eugen Lovinescu şi-a trăit scurta viaţă, 35 de ani, în nelinişti şi într-o permanentă obsesie a morţii. Atras de formula scrierii proustiene, a scris o proză subiectivă, discontinuă, lipsită de epicitate, confesiunea unui eu torturat de nevoia autoanalizei. Aşa cum reiese din pasajele dedicate lui A. Holban, l-a întâlnit pe acesta la una din audiţiile săptămânale de la casa unui ospătar discofil, pe care le frecventa când şi când, fiind un meloman pătimaş. „Mi-a destăinuit, îşi aminteşte G. Sbârcea, ceea ce aflasem de altfel din scrierile lui, că muzica, dar îndeosebi Beethoven îl preocupa în gradul cel mai înalt.” Cititorului i se oferă în continuare câteva „trăsături”şi asocieri de note fizice şi morale, ce vin să „distingă” portretul celui care „asculta cu întreaga fiinţă” adevărata muzică. Vom nota şi această descătuşare de sinceritate a autorului care şi-a dorit să reţină „cam tot ce era caracteristic în cuvintele şi manifestările” lui Anton Holban.  „Dacă Holban a lăsat să mă apropiu de el a fost, probabil, pentru că eram amândoi fără prieteni, fără cunoştinţe apropiate în casa unde l-am întâlnit.” (pe cei doi îi despărţeau 12 ani n.n.).

     Părăsind Ardealul, în capitală, G. Sbârcea îşi va găsi adăpost provizoriu datorită mărinimiei compozitorului şi profesorului de istoria muzicii şi estetică muzicală Dimitrie Cuclin (n. 24 martie 1885, Galaţi) pe atunci la 55 de ani. Pentru tânărul  care împlinise 26 de ani, „compozitorul acesta de o fecunditate hugoliană ” era asemuit cu „un înţelept al antichităţii – artist, filozof, pedagog, savant, mag, profet.” Evident că a exercitat o puternică fascinaţie asupra discipolilor săi. „Discursul muzical era pentru el un mijloc de a anula timpul care devorează, negându-i forţa destructivă. Socotea muzica un fel regulator de climat, un stabilizator de temperatură pentru structura sufletească veşnic mobilă a omului modern.” -  notează G. Sbârcea.

     La două luni, de când părăsise Clujul, tânărul învăţăcel încerca să-şi regăsească echilibrul, întâlnirile cu Dimitrie Cuclin îl mai linişteau. Avea să remarce: „Simţeam o bucurie intensă la apropierea acestui om de o rară bunătate, care mă trata ca pe un prieten de aceaşi vârstă. Când vremea era frumoasă, mă lua cu dânsul fie la o expoziţie, fie la vreo conferinţă, fie la un recital sau concert... Discutam pe drum despre curentele de renovare a muzicii...”

     În urma unui concert de la Ateneul Român, în al cărui program figura Concertul în do major de Mozart, iar după pauză s-a cântat Simfonia a VII – a de Beethoven, la ieşire, sub cerul înflorit de stele, Dimitrie Cuclin, îi  spuse tânărului însoţitor: „Muzica lui Beethoven este ceva deosebit de tot restul muzicii. Sunetele lui se întregesc unele pe altele printr-o acustică ideală. Fiecare ton are scăpărarea unei scântei, arhitectura e limpede şi îndrăzneaţă. Orchestra e tratată ca o paletă de pictor; de câte ori ascult muzică de Beethoven îmi spun că este zadarnic să mai compui după el. Îmi vine însă în minte privighetoarea, care nu cântă ca să întreacă melodiile cântate înaintea ei, ci ca să satisfacă o lege eternă: aceea de a preamări pe limba ei stelele şi infinitul. Acestei  legi trebuie să i ne supunem şi noi, cu toţii.”                 

     În finalul acestui portret spiritual G. Sbârcea va conchide: „Dimitrie Cuclin era, cum se vede, nu doar compozitor ci şi poet, un poet de mare sensibilitate. De la el ştiu că viaţa seamănă cu o pădure spinoasă, plină de primejdii şi capcane, în care trebuie să înaintezi cu băgare de seamă, fără a te lăsa descurajat de piedicile întâlnite.”

     Privim în urmă cu sentimentele pline de nostalgie la maestrul care din vara anului 2005 „comunică” cu noi din înaltul cerului, cărţile şi emisiunile sale muzicale devenind mărturii  ale omului şi ale poveştii muzei sale cu har – muzica. O moştenire elocventă şi grăitoare pentru gândurile şi activitatea celor care îi succed vor rămâne şi aceste poveţe, îndemnuri de suflet:

„Nu numai piatra, zidul, marmura sunt durabile. Durabil e şi cântecul. El trece peste ani, leagă un timp de altul, ajută să ne recunoaştem rădăcinile.”

      
                                      Dr. Nicolae Bucur