File de jurnal: 16 aprilie, 2019-2024

  2019, marți, 16 aprilie

  „Acasă e locul unde crești abia așteptând să pleci și unde, îmbătrânind, abia aștepți să te întorci.” (John Ed. Pearce)

 
  Începe o nouă zi însorită, dar foarte rece dimineața, cu temperaturi negative spre dimineață. Frig și tristețe! Așa va fi săptămâna care urmează…
  Din lecturile mele rețin ideea unui studiu psihologic: satisfacția legată de o călătorie reușită durează mai mult timp decât de cea produsă de cumpărarea unor lucruri noi. O călătorie e valoroasă datorită impresiilor și amintirilor noastre legate de ea, care sunt individuale și subiective.
Am fost mereu fericită nu numai în timpul călătoriilor, dar și în perioada de pregătire, și după aceea, conectându-mi mereu gândul acolo. Călătorind, te culturalizezi.
  Dacă îți iubești copilul, lasă-l să călătorească. Mulțumesc părinților mei pentru disponibilitatea, în ciuda resurselor materiale precare, de a ne permite să călătorim în grupurile organizate de școală, căci împreună cu ei nu a fost posibil…

DOR DE GRECIA 👎

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2017/04/dor-de-grecia-de-doina-dobreanu.html

DOR DE ITALIA 👎

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/01/dor-de-italia-padova-florenta-roma.html

 
  2020, Joia Mare

  E zi frumoasă, cu aer rece. Urmăresc liturghia la televizor… Retrăiesc amintiri din copilărie, de când mă ducea de mână bunica Ana Nitului la biserica din sat și stăteam cu ea în strană, urmărind slujba oficiată de preotul Simion Suciu și cantorul Marcu, bătrân și fără un picior, dar cu glas îngeresc.
  Fratele îmi aduce carne de miel și apă proaspătă de la izvorul din Călnaci.
Urmăresc Vecernia la televizor, Cele 12 evanghelii, cu patimile lui Isus.
Caut Jurnalul de carantină al Danielei Zeca-Buzura, pe facebook. Azi scrie despre „Bătrânii pandemiei”, care, mai bine de o lună, „au intervalul lor umilitor, de pești lăsați într-un acvariu fără apă (…) Pandemia îi arată cu degetul, îi pune la zid (…), pentru mine sunt zeii cuminți (…)pensionarii ne încurcă de îndată ce nu mai sunt utili pentru nepoți (…)
Mă înclin profund în fața lor, a sfinților tăcuți, atâția câți mai sunt, și le doresc să ne însoțească încă! ”
Așa este! Fac parte din generația celor trecuți de 65 de ani, „a sfinților tăcuți”, „zei cuminți, puși la zid, ba de pandemie, ba de felul de a gândi al celor tineri. Pandemia este doar ocazia, fiindcă gustul amar al sentimentelor pe care le trăiesc acum îl cunosc de dinainte. Dar nimeni nu știe cât ești de puternic și că o poți lua de la capăt în fiecare zi.
  Cu încredere în Dumnezeu, mă străduiesc ca în fiecare dimineață, după ce mulțumesc Tatălui Atotputernic pentru darul unei noi zile, să o iau de la capăt și să văd partea plină a paharului, cu fiecare zi împuținată.
În Joia Mare, mama aprindea un foc în curte, punea un scaun în apropiere și o cană cu apă…
  Spiritele însetate ale celor plecați se întorc azi acasă…

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2013/03/in-asteptarea-pastelui.html

 
  2021, vineri, 16 aprilie
  „Să mai simți o bucurie înseamnă că sufletul e încă sănătos.”
 
  E de necrezut cum la mijlocul lunii aprilie mai ninge. Dar, răbdare! Cei de la prognoză anunță încălzirea vremii în week-end.  Simt și eu ameliorarea durerilor artrozice pe măsură ce se luminează cerul Dacă nu ar fi vânt, aș ieși la o scurtă plimbare.
  Găsesc în căsuța poștală de e-mail mesaje care îmi atrag atenția despre istoria românilor înscrisă în aurul dacic, despre limba română, despre previziuni privind epoca postcovit…
  BARBARA DEPPERT LIPPITZ, arheolog, reputat expert european în aurul antic afirmă:
  „Voi sunteți cu siguranță urmașii dacilor (…) Aveți peste 6000 de ani de istorie a aurului. Sunteți singura țară din Europa care are istoria scrisă în propriul ei aur… aurul vostru a contribuit la construirea unei civilizații demne de marile civilizații ale lumii.
  Voi, poporul român, puteți să vă mândriți cu originea voastră și să vă considerați cel puțin egalii celorlalte popoare care au rădăcini în bătrâna Europă.”
 

Imagine de pe net

  2022, sâmbătă, 16 aprilie, Ajunul Floriilor
 
  „Există o criză a culturii (…) Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală (…) Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citește (…)
  Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia aproape echivalează cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.
  Lectura își lasă popasurile necesare pentru reflecții, pentru meditație. Pierderea obișnuinței lecturii este pericolul cel mai mare care amenință planeta, pentru că slăbește intelectul, puterea de gândire și te face să uiți limba.” ZOE DUMITRESCU-BUȘULENGA
Cu lecturi plăcute, te simți împlinit!

 
  2023, 16 aprilie, Duminica Sfintelor Paști

 Cristos a înviat!
   Adevărat că a înviat!

  Mă îmbrac de sărbătoare și aranjez masa de Paști cu bucate tradiționale. Toate sunt delicioase, dar ingredientul principal este dragostea pentru cei pe care am onoarea să-i am oaspeți: pe fratele și nepotul meu.
  Două ore ale serii le petrec ascultând podcastul realizat de Mihai Morar și rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, psihologul DANIEL DAVID.
  E nevoie să ne creăm propria poveste care să dea sens și semnificație, ne îndeamnă psihologul. Fiecare trebuie să ne orientăm spre valorile după care să ne modelăm viața, rămânând congruenți cu aceste valori. Pentru universitar, valorile fundamentale sunt tradiția, excelența, onoarea.
  Ce zi minunată! Plin de recunoștință să ne fie sufletul!

  2024, marți, 16 aprilie

  Soare, vânt, secetă cumplită… Așteptăm ploaia! Au înflorit cireșii, perii, s-au scuturat corcodușii de podoaba lor sărbătorească, se pregătesc merii să-și etaleze frumusețea. Au înflorit arbuștii ornamentali: gutuiul japonez, cocozarul auriu (ribes aureus), forsithya...
  Seara particip, prin transmisiunea televizată, la Conferințele Operei Naționale Române din Bucuresti; se sărbătoresc 30 de ani de existență a Colegiului Noua Europă, invitați fiind filosoful și eseistul ANDREI PLEȘU (fondator) și muzicologul VALENTINA SANDU-DEDIU (rector).
  Noaptea ne aduce și ploaia mult dorită.

BUNICA MEA, ANA POP (1885-1957), In memoriam

  Ana Nitului a devenit, prin căsătorie, Ana lui Pop Gavril a Petrii și bunica mea maternă. 

  Câteva informații despre viața bunicii am aflat de la mama și au fost consemnate în interviul publicat în unul din volumele ciclului LA OBÂRȘIE LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE (2015):

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/01/ioana-dobrean-1925-2016-taran-si.html

  Mi-au rămas doar câteva imagini cu bunica, păstrate printre cele dintâi amintiri ale mele. A plecat în marea călătorie a veşniciei când aveam doar şapte ani, dar atmosfera patriarhală din gospodăria acestor bunici n-o pot uita.

  Nu locuia departe de casa noastră, dar nu mergeam niciodată la aceşti bunici decât însoţită de mama deoarece se ajungea la ei străbătând uliţa cea mare a satului. Rămâneam uneori şi în grija bunicii… Şi ca să nu observ plecarea pe furiş a mamei, bunica mă ademenea în grădina ei. Îmi plăcea în mod deosebit să fac alături de ea o vizita în grădina care mi se părea atunci foarte mare şi în care de fiecare dată îmi oferea ceva deosebit: căpşuni, zmeură, prune, strugurei, agrişe care strepezeau dinţii şi îngurzeau gura, pere aromate, mere, corcoduşe… Şi acum îmi închipui Grădina Raiului la fel ca grădina bunicii.

  Mă revăd în preajma ei prin grădină sau la cuptorul de pâine. Era acolo un univers inedit, unic în felul său, poate de aceea mi-a rămas printre imaginile familiare. Acolo se pregătea şi se cocea pâinea o dată pe săptămână, în fiecare sâmbătă. Bunica făcea pentru mine, de fiecare dată, o păsărică în formă de cruce, cu coada şi cu aripile crestate cu coada lingurii şi cu doi ochi bulbucaţi din două grăunţe de porumb. Aşteptam cu nerăbdare să se rumenească păsărica pe care bunica o punea la copt chiar în gura cuptorului, înconjurată de câţiva pupi, nişte pâinişoare rotunde. Era întotdeauna aşa de frumoasă pasărea bunicii, pasăre măiastră! De aceea, poate, nu îndrăzneam să rup din ea nici o fărâmă; s-ar fi destrămat toată vraja bucuriei… Simt şi acum mireasma de pâine coaptă care învăluia ograda. Pofta de pâine proaspătă o potoleam imediat ce bunica scotea, o dată cu păsărica, şi pupii, pe care îi frângea în patru, cu ajutorul ştergarului alb şi curat cu care se încingea când se apuca de acest proces de pregătire a pâinii. Pupii sau plăcintele cu brânză erau un deliciu împreună cu laptele dulce şi rece de prin oalele de lut înşirate pe poliţa cămării.

  Bunica, ca orice gospodină pricepută a acelui timp, cunoştea bine rânduiala coptului pâinii. Când considera că este bine încălzit cuptorul, scotea jarul cu cociorba, curăţa vatra cu măturoiul bine udat, arunca o mână de făină de popuşoi să verifice temperatura vetrei şi cu lopata de lemn orânduia pe vatră cele opt-nouă pâini, sogite  în prealabil pe o planşetă. Iarna, când cuptorul se răceşte repede, dacă i se părea că pâinea întârzie să prindă coajă, împingea din nou jarul în gura cuptorului şi aprindea o zăcneată,  un foc din surcele…

  Îmi amintesc lădoiul cu hainele de sărbătoare ale bunicii! Păstra aici hainele pe care le îmbrăcase în tinereţe: cămăşi împodobite cu mărgele multicolore, prigitori ţesute din păr şi din horoampă. La şaizeci-şaptezeci de ani, ţinuta bunicii devenise sobră. Se îmbrăca în fiecare zi de sărbătoare cu o fustă neagră din stofă sau din catifea, cu una din cămăşile ei discret împodobite cu şire cusute cu bumbac negru pe piept şi pe mâneci, deasupra de cot, şi cu taior negru.

  Unde o fi scrinul bunicii? Dar mai ales mă întreb cum au dispărut mărgelele bunicii din acest scrin, mărgelele pe care le râvneam aşa de mult, frumoase cum nu am întâlnit altele de atunci? Erau din porţelan fin, încondeiate cu linii curbe şi cu motive florale discret colorate pe un fond alb-albastru. Mă găteam pe furiş cu ele în faţa oglinzii, apoi le puneam la locul lor, mângâindu-le. Bunica m-a asigurat că vor fi ale mele când mă voi face mare şi când voi şti să am grijă de ele… Când am crescut, bunica nu mai era, iar mărgelele dispăruseră ca prin farmec…

Mărgele de la 1900 (aprox.), din colecția Casa cu amintiri

Mi-amintesc de prima mea cusătură… Bunica îmi cumpărase de la târg o bucată de pânză pe care era imprimat un desen reprezentând un cuc. Aşa am învăţat, la numai cinci ani, să marchez prin cusătură în urma acului liniile desenului imprimat pe pânză. Am învățat mai întâi să cos, apoi să citesc...

  Mi-amintesc şi de păpuşa pe care mi-o confecţionase bunica, un „moroi”, cum îi zicea ironic tata. Părul şi trăsăturile chipului erau doar desenate pe suprafaţa netedă a capului sferic din lemn, capul, recuperat probabil de la o păpuşă mai veche, contrastând cu trupul măhălos şi diform, confecţionat din cârpe. După cum arăta, numele de moroi îmi sugera ceva urât şi dizgraţios. Deşi nu-mi plăcea această păpuşă, mă jucam cu ea pentru că era singura mea jucărie, singura păpuşă pe care am avut-o în copilăria mea. Părinţii şi bunicii se bucurau de prezenţa mea şi, oferindu-mi dragostea lor cu mărinimie, mă făceau să mă simt ca într-o lume de poveste. Aşa percepeam eu copilăria, o lume de poveste, inconştientă de ororile obsedantului deceniu al şaselea.

  Mi-amintesc de feluritele stări pe care le-am trăit ascunsă în tufele de ribizli din dosul casei bunicii. Mă pitisem acolo supărată că mama mă lăsase în grija bunicii. Alarmase bunica vecinii, mă căutaseră pretutindeni, inclusiv pe la Mureş. Bunica era disperată. Nimeni nu mă văzuse. Dispărusem fără urmă. Am ieşit din ascunzătoarea mea doar târziu, îngrozită de umbrele din grădina de pomi în lumina clar-obscură a lunii, umbre care începuseră să se mişte prin grădină în foşnetul vântului, şi ruşinată totodată pentru supărarea pe care am pricinuit-o…

Mi-amintesc cu drag cum, printr-o scurtă rugăciune, bunica îmi binecuvânta  perna pe care mă culcam, pentru a adormi mai repede, şi, totodată, somnul: „Cruce-n masă, cruce-n casă, cruce-n patru colţuri de casă, sfântă cruce-ajută-mă şi de rău fereşte-mă!” Cu degetele împreunate ale mânuţei mele, cuprinsă şi dirijată de mâna bunicii, desenam pe pernă, unde aveam să-mi aşez capul, semnul crucii, apoi simţeam cum somnul mă ademeneşte şi mă ridică încetişor pe aripele sale fermecate în lumea viselor.

  Mă văd cu bunica, una din amintirile mele cele mai vechi, în biserica din sat. Stăteam în strană alături de ea. Eram mândre una de cealaltă. Biserica era plină de lume. Era o zi de mare sărbătoare, probabil Rusaliile, o sărbătoare a verii, fiindcă tot ceea ce am putut face în timpul liturghiei a fost să admir mânecile frumos ornamentate ale cămășilor cu care erau îmbrăcate femeile. Biserica, prin prezența lor, părea un câmp cu flori multicolore.

  Despărţirea mea de bunica s-a petrecut la spital, unde era internată... în tăcere... Chipul ei, încadrat de fereastra spitalului, împietrit sub un zâmbet sfâşietor de trist, cu ochii umezi, mi-a transmis un fior rece. În 1957, aveam șapte ani, eram prea mică să înţeleg că bunica, presimţind eterna tăcere ce avea să se aştearnă în curând între noi, îşi lua adio de la mine şi de la mama, mângâindu-ne duios cu privirea…

  Bunica nu a plecat... s-a mutat doar în amintirile noastre, mereu reînnoite de mama și de toți cei care am iubit-o, mai ales în momentele în care ne confruntam cu tot felul de încercări legate de sănătatea noastră, precum: răceli, guturai, răni ușoare, obrinteli, înghețarea unor extremități ale corpului (nas, urechi, degete), dureri de dinți și articulare, lovituri cu echimoze și umflături, luxații, opăreală (opăritură - iritarea pielii la încheieturi, între coapse, între degetele de la picioare), rosături de pantofi... În vremea aceea nu beneficiam de servicii medicale de urgență, nici de farmacie. Se apela la cunoștințele dobândite prin experiența directă, la remedii transmise de la o generație la alta. Leacurile erau căutate în ce sătenii aveau la îndemână: apă, sare, petrol, untură de porc sau gâscă, miere, lapte, cartofi, ceapă,usturoi, semințe de in, plante de tot felul...

  Bunica era recunoscută pentru remediile pe care le știa, pentru un sfat bun sau pentru primul ajutor pe care îl acorda. Mama regreta că nu acordase mai multă atenție celor știute de bunica, mai ales când, lipsită de sfatul ei sigur, înțelept și convingător, se confrunta cu probleme de felul acesta. Copil fiind, răceam uneori. Eram oblojită după medicina populară. Febra o domoleam cu comprese cu apă și oțet sau cu lapte acru; mama îmi ungea tălpile cu petrol și le încălzeam la focul din sobă, apoi puneam șosete și stăteam în pat.  Pentru tuse îmi punea pe piept o foaie de caiet unsă cu untură de porc și încălzită bine, peste care punea un fular de lână. Indicat era și un săculeț cu sare încălzită. Băile calde la picioare și inhalațiile cu stroh sau flori de fân, gargara cu apă sărată erau nelipsite. În caz de arsuri, puneam cataplasme cu felii de cartofi cruzi, iar unguentul de prim ajutor era albușul de ou. Pentru durerile în gât, erau recomandate cataplasme cu cartofi fierți calzi sau cu mămăligă caldă. Opăreala se remedia cu făină de porumb, rosătura de pantofi sau iînțepătura de albine, cu frunze de patlagină sau călăpăr. (În toate grădinuțele vedeam în copilăria mea călăpăr, o plantă plăcut mirositoare, care era folosită desigur, ca plantă de leac. Azi nu mai văd nicăieri... Fugim repede la farmacie...) Frunzele de brusture apărau capul de insolație sau calmau durerile articulare, folosite sub formă de cataplasme.

  Leacurile astea le țin minte fiindcă au fost experimentate pe mine. Erau benefice fiindcă eram și eu puternică și dovedeam astfel de încercări ale bolilor. Eram călită, fiindcă vara eram permanent conectată la energiile pământului, umblând desculță, ca toți copiii, și ne scădam în apa limpede a părăului Călnaci, care cobora din munte, după ce îi răstoceam cursul, bălăcindu-ne printre peștișori și raci.  

  Bunica știa tot felul de reţete de leacuri tămăduitoare, era de toată isprava: ştia să pună oasele la loc în caz de luxaţii, ştia să moşească viţeii şi purceii, să castreze porcii… Eram în grija bunicii când cineva a fost adus cu căruța la bunica, având o mână luxată din umăr și dureri îngrozitoare. Bunica l-a primit, a așternut un țol (cergă, pătură) pe dusumea și l-a așezat acolo pe pacient. Pe mine m-a invitat afară din casă, dar am rămas în apropiere, curioasă fiind; am fost un fel de martor auditiv. Gemetele bietului om nu le-am uitat multă vreme. Manevrele bunicii reușiseră si omul a plecat multumit acasă. Luxațiile le rezolva cu iscusință, răbdare și curaj, prin masaj făcut cu apă călduță și săpun, urmărind articulația cu simțul tactil și ochii minții.

  Bunica își îngrijea tenul spălându-l din când în când cu săpun de ras și tărâțe de grău (peeling natural!), apoi îl catifela cu spumă de pe laptele de vacă proaspăt muls. Mâinile le curăța cu apă, săpun si făină de porumb. 

  Bunica  ucenicise la o mănăstire de maici, apoi, în timpul Primului Război Mondial, când a fost obligată să ia calea pribegiei, împreună cu bunicul și cei doi fii, la fel ca mai toți locuitorii comunei, a slujit la o mănăstire din Moldova. Doar în vremea aceea de bejenie bieții oameni s-au confruntat cu diverse boli și neputințe, obligați fiind să încerce tot felul de soluții de a se tămădui, cu ce aveau la îndemână, așa cum se spune: alimentele sunt și medicamente pentru trup. Demnă, determinată, dotată cu spirit de observație, curaj și voință de a înfrunta orice obstacole, a dobândit priceperi și dexteritate. Multe femei erau vrednice, la fel ca bunica, dezvoltându-și anumite abilități și purtându-și cu mândrie supranumele, precum Moașa din Coastă, Ioana care scoate măsele... 

  Bunica fusese o femeie puternică, semeaţă, hotărâtă, sobră, impunătoare. Era omenoasă, prietenoasă şi săritoare când era nevoia de ea și, ca urmare, era respectată şi apreciată de multă lume din sat. Mulţi din cei care o cunoscuseră şi pe care îi ajutase, într-un fel sau altul, au pomenit-o şi au regretat-o sincer mulţi ani după moartea ei. Cred că şi de aceea i-am simţit prezenţa mulţi ani şi nu am uitat-o niciodată...  

  În convorbirea cu unchiul Dumitru Pop, înserată în voulmul III al cărții LA OBÂRȘIE... LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE (2015), acesta vorbește foarte emoționant despre bunicii mei materni: 

  „Mi-amintesc cu plăcere de mătușa Ana și unchiul Gavril, fratele tatei. Erau bunicii tăi, Doina. Vecinii noștri cei mai apropiați. Fiind orfan, mătușa a fost bună și grijulie cu mine, și cu frații mei, ca o mamă. Unchiul era un om vrednic, demn, sobru, un adevărat stâlp al familiei, nedezmințindu-și numele de Pop. Pentru mine, casa părintească înseamnă și casa bunicilor tăi! Am găsit acolo multă ocrotire, mângâiere, iubire, bunătate.

  Mi-amintesc de animația din zilele de sărbătoare din curtea bunicilor tăi, din anii de acalmie de după război. Eram și eu prezent, mai ridicam popicele jucătorilor și eram răsplătit cu câțiva bănuți. Pavilionul de dans al unchiului era ca o adevărată instituție culturală.

  Mi-amintesc ce mult eram atașat de Ioana, verișoara mea și mama ta. Era ca și sora noastră. Căsătorindu-se și mutându-se la socri (1949), i-am simțit lipsa. Zilnic o vizitam… mai ales că primeam de fiecare dată și două mere…”

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/12/dumitru-pop-vorbind-despre-trecute.html

 

Nunta fiului Ioan Pop

Bunicii - socrii mari -, în stânga mirelui

Fiul Petru cu soția Maria și fiica Ioana, rândul de jos

Bunica (rândul de jos, centru)

Bunica, fiul Petru, fiica Ioana și nepoata Aurica

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2024/03/la-29-martie-cu-mama-printre-amintiri.html

Ioana, sora bunicii

Bunicul Gavril

  Odihnă veșnică bunicilor mei Ana și Gavril Pop, în pacea și Lumina Lui Dumnezeu!

 

 Cămașa purtată de bunica la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1938, când s-au sărbătorit 20 de ani de la Marea Unire

*******************************

  Text publicat parțial în cartea

SURÂSUL AMINTIRILOR, 2011,

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2012/02/fascinantul-fenomen-al-dainuirii.html

  

 

 

La 29 martie, cu MAMA, printre amintiri dragi

Pagini de jurnal

 

2019
  E soare cu vânt rece. Primăvara este capricioasă, o dulce amăgire… cu temperaturi sub nivelul de îngheț. Ghioceii mei sunt îngenunchiați și suferă din cauza frigului. Focul arde aproape permanent în sobă.
La școală, am întâlnit ieri pe muzeografii de la Muzeul Carpaților Răsătiteni, filiala Miercurea-Ciuc, conduși de doamna dr. Ana Dobreanu, veniți să organizeze ateliere de lucru cu elevi ai claselor primare, învățându-i să modeleze vase dacice din lut.
  Activitatea se desfășura în sala în care, prin anii 1980-90, era amenajat un cabinet fonic, singurul de acest fel între Toplița și Miercurea-Ciuc/ Odorheiu Secuiesc…. Atâtea amintiri și trăiri s-au îngrămădit în mintea mea ! Ținuserăm acolo lecții demonstrative de  învățare a limbilor străine (franceză și rusă) pentru profesorii din zonele Toplița și Gheorgheni. Emoții mari, și pentru profesori, și pentru elevi !

  Azi mama ar fi împlinit 94 de ani… A plecat în urmă cu trei ani, dar ne-a lăsat amintiri frumoase și-i mulțumim ! Dumnezeu să o odihnească în pace !
 
  2020
„Am îmbătrânit, mamă !
Simt cum pe zi ce trece
mă apropii și eu
cu pași repezi de tine.
Hai, îndrăznește,
ține-mă de mână !
Un fir de nimic
e AZI
tot ce ne desparte” (Mihaelea Aionesei)

  Dumnezeu să te odihnească în pace, mama!
  Îmi amintesc ce ne povestea despre cei patru ani de război (1940-1944), când comuna noastră, parte a Ardealului de Nord, a fost sub ocupație hortistă. Urmase doi ani la școala de gospodărie rurală din Miercurea Ciuc… În 1940, instituția și-a continuat activitatea în Oltenia. Părinții nu i-au permis să plece și ei, fiindcă cei doi frați mai mari plecaseră în România, ea fiind mezina, de doar 15 ani. Toate visele ei de tinerețe s-au spulberat atunci și viața a luat pentru ea, și nu numai pentru ea, o întorsătură neașteptată.
  Prin localitate a trecut, pe rând, când armata germană, când cea rusească. S-au dat lupte grele pe Valea Mureșului, la Sălard. Bunicul a fost luat de armată la muncă timp de o lună, apoi încă o lună, pentru bunica, purtând aceleași haine.
  Suntem în carantină din cauza epidemiei de coronavirus. Citesc zilnic pe FB „Jurnalul de carntină” ale scriitorilor Daniela Zeca Buzura, Lucian Avramescu, Vasile Lechințan. Citesc, cu discernământ, în momentele de liniște, informații despre ceea ce ni se întâmplă, informații adesea contradictorii. Adevărul? Îl vom ști, poate, când vom vedea și consecințele. Cert este că totul va fi altfel. Va fi ca după un cutremur sau o revărsare de ape, care iau vieți, lasă suferință și amintiri triste. Important este să ne păstrăm SPERANȚA, CREDINȚA și IUBIREA !
  Îmi amintesc povestea mamei, fiindcă în timpul în care armata rusă s-a cantonat în localitate, mama și verișoarele ei au stat ascunse în podul unei case… tot un fel de carantină, căutate fiind de „oaspeți”.
  Cei patru ani de război au fost grei. Munca era singura șansă de supraviețuire. Hrana era limitată la ceea ce producea pământul acesta sărăcăcois din zona de munte.

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/01/ioana-dobrean-1925-2016-taran-si.html
 
  2021
  În urmă cu șase ani o sărbătoream pe mama la 90 de ani, cu fratele meu și nepoții… Câte s-au schimbat de atunci ! Dumnezeu să te odihnească în pace, Mamă ! Ai rămas pentru noi o prezență luminoasă, curajoasă, optimistă, dedicată familiei, jerfelnică !
  E ora 7,30, ora de vară, când natura prinde viață sub mângâierea primelor raze de soare. Toto vrea afară. Pisica tigrată, în trecere prin preajmă, caută un loc ferit și însorit. Porumbeii, vreo 30-40,  s-au înșirat pe sărmele electrice, așteptând tainul de dimineață al găinilor, în speranța de a reuși să ciugulească vreun bob. Sunt câteva semne firave pe care le observ de la fereastra mea, dovadă, în ciuda liniștii din jur, că satul este încă viu.
  Abia au trecut trei săptămâni de la a doua operație de artroplastie de șold și sunt în program intens de recuperare, la domiciliu. Aștept, în singurătate și uitare, să se facă miezul zilei și să ies la plimbare pe uliță, sprijinită în cele două cârje, cu speranța să întâlnesc pe cineva, cui să dau binețe. O plimbare până la capătul uliței este benefică, o fac parcă mai ușor decât în zilele trecute. Iar prezența fratelui meu îmi încununează ziua cu bucurie.

 2022
  Câte doruri mă copleșesc când mă gândesc la mama!. Ziua de 29 martie a devenit pentru mine ziua amintirilor.
  Mi-e dor de mama, de tot ce a fost și nu mai este, de copilărie, de atmosfera casei părintești, de vocile părinților mei… Mi-e dor de mine din toți anii care au trecut.
  „Noi suntem ca un cântec, nu credeți? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârșit spre început. Trebuie să-l cânți întotdeauna îndreptându-te spre sfârșit.” (Octavian Paler)
 
  2023
  „Trăiesc pentru acei pe care îi iubesc și fără de care viața mea nu ar avea nici un rost.”
  După lupte încrâncenate între soarele primăvăratic și nebuloasele cerului coborâte de pe vârfuri de Călimani, însoțite de vânturi îndârjite și năprasnice, iată se arată biruitor soarele! Să ne bucurăm, prieteni, de această încântătoare zi de primăvară! De la înălțimea unde stă cocoțată casa mea, pot urmări spectacolul naturii în fiecare zi, de la răsărit la apus, să mă bucur și să mă entuziasmez de el. Și acest favor îl am doar de când sunt pensionară...
  De ziua mamei, reactualizez pe FB interviul cu mama, făcut cu puțin timp înainte de plecarea ei, în ianuarie 2016.
  Cuvintele lui Valentin Marica sunt un adevărat omagiu:
  „A fost cu adevărat OMUL FRUMOS și la vorbă și la port. Îi este vie amintirea în cei cărora le-a dăruit din lumina ființei sale.”
  Primesc prin poștă cartea domnului Valentin Marica, STUDII DE ISTORIE ȘI CRITICĂ LITERARĂ, Editura Limes, 2023, cu dedicația:
  „ Doamnei profesoare Doina Dobreanu, aceste călătorii ce ne cheamă  să ne întoarcem sufletul doar spre acolo unde ostenește LUMINA. Cu afecțiune, Valentin Marica, în călătoriile sale în „lumină”.
  Aleg să fac prima călătorie în operele lui Octavian Codru Tăslăuanu („Spovedanii”) și Lucian Blaga („Hronicul și cântecul vârstelor”) pentru a descoperi, cu sufletul, „satul idee”.
  Mulțumesc, Valentin și Emilia Marica!

 2024

    MAMA este ființa alături de care simțim dintru început, din primele clipe de viață, și alături de care  apoi învățăm ce însemnă iubirea, să o primim și să o dăruim.

  Mama este primul cuvânt rostit prin repetarea silabei „ma”, ca strigăt de ajutor, chemare, invocație.

  Alături de mama descoperim zi de zi miracolul existențial, universul familial și al casei părintești, lumea în care ne mișcăm, cu vietățile și obiectele din jur, cu trăirile personale și fenomenele naturii, cărora învățăm să le dăm nume, însușindu-ne, astfel, codul de comunicare al limbii materne, același cu al neamului din care facem parte.

  Prin mama, prin părinții, frații și bunicii noștri învățăm ce înseamnă ACASĂ. învățăm valorile care ne vor fi călăuză pe drumul vieții, codul de conduită morală în societate: respectul, bunul simț, comsecădenia, bunătatea, demnitatea, credința, onestitatea, devotamentul, dăruirea, OMENIA.

 Mama a fost binecuvântată cu multe haruri cerești: a iubit necondiționat, a știut să dăruiască fără a aștepta recompensă, a știut să ierte. Toți care au cunoscut-o în familie, în comunitate, la locul de muncă îi apreciază blândețea, răbdarea, cumințenia, pioșenia, smerenia, modestia, sârguința. hărnicia.

  De azi, între amintirile dragi cu mama și familia mea de departe se vor așeza și cele cu Eugenia Lăbonț, care mi-a oferit sălaș - cu generozitate, omenie, prietenie și iubire - în casa lor din Capu Corbului, în primul an de învățământ , unde am ajuns prin repartiție guvernamentală, în 1973.
  Dumnezeu să vă odihnească în Lumină, ființe dragi, care mi-ați dăruit din preaplinul sufletului vostru!
  Fie-vă veșnică amintirea!

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2019/03/doina-dobreanu-amintiri-si-evocari-cu.html

 

 

 

 

ZILE DE MĂRȚIȘOR. File de jurnal

2020

 „Salutare ție, sfântă dimineață,

Ce frumoasă-i lumea la venirea ta!

Fumegă pământul la cereasca-ți față,

Soare-ți oferă vesel fața sa.” (Nicole Iorga, Dimineții)

  E o zi miraculos de frumoasă! Soare, aer răcoros, cu iz de zăpadă.
Mă bucur azi, de 1 Martie, de mulțimea mesajelor scrise, sonore, florale, trimise via internet de prieteni, între care mulți foști elevi.
  De la d-na Carmen M. primesc o inedită urare: „O primăvară însorită, luminoasă, minunată și nesfârșită să fiți pentru cei din jur și dvs. însevă mărțișor, adică purtătoare de bine și frumos!”
  Vă mulțumesc tuturor!

Creator: Vasile (Sirică ) HURUBĂ, anii 1960

 
2021
  E prima zi de Mărțișor! Trimit și primesc mărțișoare virtuale… Fugare imagini legate de această zi îmi trec prin gând. Mi-amintesc cum pregăteam mărțișoare cu mama, din fire răsucite de mătase albă și roșie, cu cănăcei la capete, pentru  profesoare și pentru prietenele mele. Erau simple, fără amuletă. Șnurul delicat, lung de vreo 50 cm, era înfășurat de mama pe degetele mele arătătoare, așezate la 8-10 cm distanță; devenea petale de floare, după ce cu capetele lega la mijloc cele câteva bucle bicolore. Era prin anii 60...
  Primul mărțișor cu amuletă l-am primit de la d-na învățătoare Viorica Stoicescu, din Constanța. Era o albinuță - simbol,  care îmi aducea și un mesaj: de a fi harnică și vrednică ca ea. Am păstrat-o mult timp ca pe un dar prețios. 

  Am cunoscut-o pe această dăscăliță minunată participând la un joc de corespondență, cu copii de vârsta mea de pretutindeni, joc prin care făceam schimb de vederi, cu scopul de a lega prietenii și a ne cunoaște țara. A prins drag de mine doamna Viorica, cu care am corespondat neîntrerupt până acum. E vorba de o adevărată prietenie de 60 de ani, la distanță, timp în care ne-am întâlnit doar de trei ori, cunoscându-i și fiica, pe Camelia. Mi-a fost model și sfetnic,  dascăl și prieten. Sper să-i aud și azi, de 1 Martie, vocea la telefon.

  „Un simbol al Primăverii, unei Primăveri! A fost cea mai emoționantă și dragă dedicație  primită, împreună cu un mărțișor, în primăvara vieții.

  2022
  Cred că este cea mai tristă zi de 1 Martie din câte am trăit. Este tristă, la fel ca precedentele, din cauza războiului crâncen început în țara vecină, Ucraina. Avioane brăzdează permanent cerul, Kievul, încercuit de armata rusă și bombardat fără milă, rezistă. Mor oameni nevinovați. Războaiele le duc cei mari, bolnavi de putere, cu sacrificiul celor umili. Refugiații, în special mame și copii, se îndreaptă spre țările vecine. Numai în România au intrat peste 70. 000. Trăim cu spectrul morții de o vreme: după doi ani în care ne-am confruntat cu virusul ucigaș, tragedia se amplifică prin războiul care pare fără sfârșit rezonabil.
  Ghioceii din grădină, primele semne ale primăverii mult dorite, sunt îngenuncheați din cauza frigului și a pământului înghețat. Om și natură împărtășesc același destin și se unesc, parcă, în rugăciune: Fecioară Maria, regina Păcii, roagă-te pentru noi, pentru pace, pentru încetarea războiului!

  Ca să răzbim la lumină, ca să ne învingem temerile de orice fel, ca să fim puternici în fața provocărilor de orice fel, Papa Francisc ne îndeamnă: să ne pierdem timp cu copiii și cu bătrânii, să avem raporturi de comunicare cu familia, cu toți, să tindem spre simfonia dialogului. Când viața noastră este atât de vulnerabilă, doar alianța dintre generații întărește familia, iubirea.

  Și dacă Dumnezeu ne-a dat ziua de azi, să ne bucurăm de ea, de tot ceea ce ne va aduce! Să știm să prețuim timpul și viața care ne-au fost dăruite!
  O zi binecuvântată să avem, cu bine, cu frumos și sănătate!

      2023

  „Mă uit la timp și nu-l văd,

Mă uit îndelung și nu-l văd,

Văd doar arborii cum se clatină

Și frunzele cum aleargă prin iarbă.

 

Mă uit la timp și nu-l văd,

Mă uit îndelung și nu-l văd –

Văd doar copiii cum cresc

Și oamenii cum încărunțesc și se-apleacă.”

           A.E. Baconsky, Vântul

  A.E. Bakonsky este fratele profesorului meu de literatură română, LEON BACONSKY (1928-2019), din anul IV, la Facultatea de Filologie a UBB din Cluj (1972-1973). Ne preda cursul de literatură română contemporană (publicistica, poezia și proza). Au trecut 50 de ani de atunci, dar mi-l amintesc bine: era blând, tăcut, sobru, cumpătat la vorbă și gestică, distant.

  Găsesc pe net necrologul scris de profesorul ION VLAD, „Leon Baconsky la 90 de ani”:
  „Leon Baconsky a fost urmărit de o gravă și neiertătoare suferință, timpul a accentuat boala, obligându-l la izolare și la torturantă recluziune. (…)
  Istoricul și criticul literar urmează modele prestigioase, așa cum ne-o confirmă discursul critic al studiilor, prefețelor și postfețelor unor cărți dintr-o activitate demnă de prețuit.
  La cei 90 de ani, universitarul exemplar ca disciplină, prietenul și colegul de mai multe decenii într-un cabinet cunoscut, trăind în umbră și discretă suferință, refuzând disperarea, având-o pe Rodica Baconsky, soție și „coleg” ( remarcabilă cunoscătoare a literaturii franceze), rămâne intelectualul demn de respect.”
  „Oamenii care se aseamănă cu Dumnezeu sunt pace și lumină”, spune preotul Constantin Necula. Un asemenea Om era și profesorul Leon Baconsky! În prejma lui și a distinsului colectiv profesoral de la Filologia clujeană s-au format atâtea promoții iubitoare de logos, știind să dăruiască cu răbdare, cu blândețe și cu smerenie nu doar cunoștințe, ci  să-și lărgească inimile! Fie-le amintirea veșnică!

   2024

   „Dacă poți să-ți începi ziua fără o ceașcă de cafea, să te bucuri de viață și să nu iei în seamă durerile și oboseala, să te abții de la văicăreli și să nu-i obosești pe cei din jur cu problemele tale, să-l înțelegi pe omul drag, chiar și atunci când el nu  re timp pentru tine,  să nu iei în seamă învinuirile omului așa când lucrurile nu merg așa cum ai fi vrut, să-ți păstrezi calmul atunci când ești criticat, să te porți la fel cu un prieten bogat și cu unul sărac,  să te descurci fără minciună sau înșelătorie,  să-ți controlezi stresul fără doctorii, să te relaxezi fără băutură, să adormi fără pastile… asta înseamnă că ai atins nivelul de inteligență al câinelui tău.” (preluat de pe net)

💕

DAR DIN DAR

Câteva mărțișoare cu amulete lucrate manual

Ana Maria B.

Ana și Dan

Dana B.