duminică, 23 noiembrie 2014

IOAN GRĂMADĂ - „PE MEANDRELE VIEȚII”, 2014



Ioan Grămadă, Pe meandrele vieții. Autorul la 70 de ani,

Ediție îngrijită și Cuvânt înainte, de Doina Dobreanu, Editura PIM, Iași, 2014, 228 p.

CUVÂNT ÎNAINTE, de Doina Dobreanu

Cartea „Pe meandrele vieții” este a cincea carte de autor a domnului Ioan Grămadă, după „trilogia întâmplărilor sale și ale semenilor săi[1], cum o numește el însuși, urmată de volumele „Poezii și poeme din Bucovina” (2011) și „Cu drag și dor de Bucovina” (2014).
Domnul Ioan Grămadă este o personalitate contemporană plurivalentă, care are în zestrea sa genetică calități dăruite cu generozitate de Bunul Dumnezeu unei pleiade de oameni de seamă ai culturii române născuți pe plaiuri bucovinene. Domnul Ioan Grămadă este și va rămâne un simbol al Câmpulungului Moldovenesc, atât prin muzeul etnografic pe care l-a ctitorit împreună cu soția sa Didina, „sfetnicul de taină”, cum o numește, înger păzitor, colaborator și prieten devotat, cât și prin întâmplările din viața sa povestite în cărțile scrise, întâmplări spuse cu măiestrie și har, ca și prin evocarea unor personalități remarcabile ale culturii și istoriei românilor sau ale unor buni prieteni în sufletul cărora sălășuiește iubirea și dorul de Bucovina.
Cartea „Pe meandrele vieții” dovedește încă o dată, așa cum afirma domnul Liviu Apetroaie, că Ioan Grămadă este „o personalitate complexă, plină de noi resurse spirituale care pot deveni text literar”, că ni se prezintă „cu sinceritate și nedisimulată deschidere sufletească”, că este „un generos, atât în scris, dar și în viața de dincolo de pagina de hârtie”, că este „un model de individ care s-a situat cu multă claritate în lumea care i-a fost dată, un îndrăgostit etern de locul ființării”.[2]
În opera literară a domnului Ioan Grămadă, scrisă la vârsta pensionării, întâlnim, adunate de-a lungul vieții, în mintea și sufletul său, amintiri - momente din viața sa, a familiei și a prietenilor săi -, întâmplări hazlii și peripeții. Evocările şi descrierile sunt realizate cu o trăire sufletească efervescentă, cu multă iubire și cu bucuria spunerii. Toate sunt izvorâte din același crez exprimat de Ioan Grămadă la începutul primului volum: „Poate că cel mai important lucru nu este în cât timp ai scris o carte, ci cât timp ai purtat-o în sufletul și inima ta…”
Cartea „Pe meandrele vieții” cuprinde mai multe capitole. În primul capitol, intitulat „Mesaje pentru Ioan Grămadă, la 70 de ani”, sunt exprimate gânduri și impresii ale unor prieteni și colaboratori care l-au cunoscut în diverse împrejurări pe acest colecționar - muzeograf și scriitor.
Capitolele II, III, IV și V – „Cu dor și drag de Bucovina”, „Povestiri la gura sobei”, „Pe meandrele vieții”, „Personalități, vizitatori și impresiile lor” - prezintă noi mărturii, evocări, povestiri și poezii ale autorului, iar, în final, vom găsi „Meditații și reflecții despre viață” ale autorului, notele autobiografice și lista bibliografică.
Citind cărțile domnului Ioan Grămadă, rămânem cu convingerea că multe din crâmpeiele existențiale evocate au fost păstrate în cartea de amintiri a sufletul său cu drag și cu impulsul lăuntic de a le împărtăși într-o bună zi. Cărțile, scrise una după altă la intervale scurte de timp, au luat naștere, sunt convinsă, din plăcerea și bucuria de a povesti, găsind în cititori niște posibili ascultători. La sfârşitul primului volum se adresează direct cititorului – ascultător: „Iubite cititor, iarăși te încredințez că am pus în aceste rânduri gândurile mele curate și sincere, considerând că ele trebuie neaparat scrise, și cred, totuși, că încă nu am spus totul.” (p.252)
Apoi, la sfârșitul celui de-al doilea volum, se adresează din nou interlocuitorilor săi, cititorii, cu promisiunea de a mai scrie o carte, „care să însemne finalizarea unei trilogii”: „Deci, dragi cititori, vă ofer această carte și cea care va urma [3], cărți pe care le dedic acelor oameni minunați care își duc dulcea povară a doinelor și dorurilor și care poartă măreția naturii în ei înșiși.”(p.289) Domnul Ioan Grămadă, prin cărțile sale și prin numeroasele exponate adunate în muzeul său etnografic din Câmpulung Moldovenesc, este și va rămâne un liant între ceea ce a fost și ceea ce va fi, o verigă a continuității nostre, „un colecţionar şi risipitor de comori… culturale” (Ion N. Oprea), un „mare om, care prin gândire şi faptă, în tumultul vieţii şi al multitudinii preocupărilor sale majore, nu a uitat nicio clipă că suntem datori a face educaţia copiilor şi nepoţilor noştri pentru prezent şi pentru viitor” (Marian Malciu), un îndemn pentru neuitare.
Ioan Grămadă scrie lucruri care pleacă de la inimă; sunt stampe din sufletul poporului român, scrise cu dăruire, cu pasiune (…) Ioan Grămadă ne propune o lecție de viață, ne spune că pe pământ omul are foarte puține lucruri de făcut și, dacă nu le face cu temeinicie, se cheamă că a trăit mult și bine, dar degeaba. El este unul dintre cei mai autentici țărani. Oameni ca el ne fac să existăm cu tot ce este fundamental românesc într-o Europă unită”.[4] Astfel îl prezenta poetul Emilian Marcu pe bucovineanul Ioan Grămadă ieșenilor, cu ocazia evenimentului cultural organizat de Asociația „Universul Prieteniei” din Iași, în mai 2012.
Recunoaştem în domnul Ioan Grămadă unul din urmașii demni ai apărătorilor de țară, care, cu aceeași dârzenie, hărnicie și iubire de neam și țară, stă de strajă la hotarele culturii tradiționale, un Om a cărei chintesență, cine o caută, o poate găsi în Muzeul Etnografic „Ioan Grămadă” din Câmpulung Moldovenesc – „sălaș al amintirilor” (Ana Pascu).
La Capu’ Satului câmpulungean, pe strada Vornic Sabie, nr. 19, și-a găsit adăpost veșnicia. Sute de personalități de pe toate meridianele lumii au venit aici să viziteze veșnicia artei populare bucovinene.” [5]
Nici un paradis nu este mai frumos ca acela pe care-l construiește omul în sufletul său”, spunea Liviu Rebreanu. Domnul Ioan Grămadă a reușit să creeze în sufletul său un paradis frumos, în universul căruia ne invită să pătrundem prin cărțile sale și prin lumea tradițională a muzeului său etnografic. Acceptându-i invitația, realizăm că aici ne putem simți îmbogățiți spiritual: mai buni, mai prietenoși, mai îngăduitori, mai deschiși, mai sinceri, mai omenoși, mai încrezători și mai optimiști. „Asemenea oameni ne fac nouă, tuturor celorlalţi, lumea mai frumoasă!”, conchide doamna Carmen Mihalache în mesajul adresat domnului Ioan Grămadă în acest moment aniversar.
Omul-muzeu”, cum îl numește poetul Horia Zilieru, Ioan Grămadă „a adunat într-un muzeu numele neamului bucovinean din care se trage. Într-o vreme în care sunt înfricoșat că satul românesc dispare, îmi dau seama încă o dată că Bucovina este o conștiință. Bucovina are un om, pe Ioan Grămadă, care se opune uitării, care reîntemeiază ce este mai frumos.” Acesta este profilul pasionatului colecționar Ioan Grămadă conturat de poetul Horia Zilieru. [6]
Ioan și Didina Grămadă fac parte din acei oameni conștienți că nu piere ceea ce este clădit pe credință, pe valoare și pe tradiție; că lumea de mâine, așa cum spunea Regele Mihai, nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.
Mulțumesc domnului Ioan Grămadă pentru onoarea acordată de a prefața cartea jubiliară a domniei sale, carte ce marchează și încununează 70 de ani de viață ai săi.
Mulțumim tuturor celor care au contribuit la redactarea prezentei lucrări și celor care, prin mărturisirile lor (Carmen Mihalache, Ana Pascu, Ion N. Oprea, Marian Malciu, Doina Dobreanu, Ileana Tarcău, Ionela și Adrian-Teodor Păstrăv), au conturat împreună portretul spiritual al Omului Ioan Grămadă.
La mulți ani, prieten drag! Vă dorim sănătate și bucurii alături de întreaga familie, să aveți multă putere de muncă, inspirație și susținerea necesară pentru a putea înfăptui proiectele pe care le aveți în atenție, multă fericire din care să ne împărtășim și noi.


[1] Ioan Grămadă, Întâmplări din viața unui colecționar, 2007; Întâmplări ce nu puteau fi uitate, 2008 și Pelerin prin zestrea străbunilor câmpulungeni, 2010
[2] Liviu Apetroaie, „Un îndrăgostit de locul ființării”, postfața cărții lui Ioan Grămadă, „Poezii și poeme din Bucovina”, Editura PIM, Iași, 2012, p.161-163
[3]Pelerin prin zestrea străbunilor câmpulungeni”, 2010
[4] Otilia Bălinișteanu, „Un bucovinean la Iași”: Ioan Grămadă, în „Ziarul Lumina”, Ediția de Moldova, anul IV, nr. 108 (987), p. 8A
[5] Valerian Maricari, „Cuvânt înainte” la Ioan Grămadă, „Întâmplări din viața unui colecționar”, 2007, p. 5
[6] Otilia Bălinișteanu, „Un bucovinean la Iași”: Ioan Grămadă, în „Ziarul Lumina”, Ediția de Moldova, anul IV, nr. 108 (987), p. 8A

I. MESAJE PENTRU IOAN GRĂMADĂ, 

LA 70 DE ANI

 CARMEN MIHALACHE, MNȚR, București,

Omagiu domnului Ioan Grămadă

L-am cunoscut pe domnul Ioan Grămadă din Câmpulung în lumina de vară a Dumbrăvii Sibiului, când, laolaltă cu mai mulţi împătimiţi de lucrul ţărănesc vechi, încărcat de frumuseţe, de semnificaţii şi de amintiri, încercam să punem pe picioare o asociaţie profesională care să readucă în atenţia acestui neam rătăcit printre modernisme un trecut material şi spiritual valoros şi pe nedrept uitat, cu valoare de reper.
La fel ca toţi ceilalţi colecţionari pe care i-am cunoscut, Ioan Grămadă avea în ochi acea sclipire care trădează focul lăuntric al unei pasiuni mistuitoare, dar şi umbra neliniştită a unei tristeţi fără leac. Şi amândouă, şi pasiunea, şi tristeţea sunt tainic legate de obiectul etnografic.
Fiu de paracliser, meşter tâmplar, cu vocaţie de învăţător, dar ajuns în vârtejul vremurilor, primar în mai multe sate moldoveneşti, Ioan Grămadă este un om harnic şi mai ales generos cu semenii, un povestitor înnăscut şi, poate mai presus de toate, un autodidact în ale culturii şi civilizaţiei ţărăneşti. Căci a învăţat etnografia din cărţi şi de la Emilia Pavel, pasionata etnografă ieşeană, ca să-şi poată susţine pasiunea şi cu ştiinţă, ca un bun meseriaş.
Având noroc de o soţie iubitoare şi înţelegătoare, a pus pe picioare un muzeu cu peste 9000 de piese, expuse în paisprezece încăperi şi şapte mici expoziţii în aer liber, care dau seamă despre ce însemna odinioară o gospodărie bucovineană, recuperând astfel pe cât a fost cu putinţă viaţa tradiţională a câmpulungenilor sub toate aspectele.
Acestei munci de o viaţă nu i se poate pune preţ. Doar bucuria celor care-i trec pragul, admirându-i efortul cu onestitate, poate fi o bună şi curată plată. Căci asemenea oameni ne fac nouă, tuturor celorlalţi, lumea mai frumoasă!


ION N. OPREA,

Comoara vieții

Care o fi comoara vieţii lui Ioan Grămadă, prietenul meu de la Câmpulung Moldovenesc, m-am întrebat adesea, fără să-mi găsesc răspunsul care să mă mulţumească, fie şi acum la aniversarea vârstei de aur a bucovineanului care de fiecare dată mă pune şi mă lasă într-o încurcătură plăcută, totuşi.
Comoara vieţii lui mi se pare a fi doamna Dina, soţia sa, fata pe care a căutat-o departe-departe şi a adus-o în casa părinţilor lui, unde, adaptându-se la viaţa şi înţelepciunea lui Ion Creangă, au făcut împreună să li se ducă vestea nu doar de buni gospodari, astăzi, dar mai ales de păstrători şi oameni care promovează ceea ce Creangă ne-a îndemnat să facem : „Iubite cetitorule, multe prostii îi fi citit de când eşti. Citeşte, rogu-te, şi acestea, şi unde-i vedea că nu-ţi vine la socoteală, ia pana şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut.
Ia pana şi pune mâna la treabă!, a îndemnat humuleşteanul. Şi cei doi, Ioan şi Didina Grămadă, fac de ani de zile ceea ce nu mulţi dintre noi reuşesc. În primul rând, pe amândoi, eu îi văd ca buni păstrători ai limbii române; cele câteva mii de citate din autorii români şi ai literaturii universale, alături de zicătorile, proverbele şi ghicitorile satelor, cu anecdote bine plasate la orice pas, în ceea ce scrie şi spune verbal Ioan Grămadă, ne captează, înveselesc şi liniştesc în căutările noastre. Toate sunt scrise sau rostite civilizat, măsurat, fără un cuvânt care să murdărească graiul nostru strămoşesc.
Fie că e vorba de proza, poeziile din volumele publicate, ori de întâlnirile cu Ioan Grămadă, totul la el şi familie este o mare sărbătoare a tradiţionalului, o valorificare permanentă a zestrei străbune. Nici nu s-ar putea să fie altfel cel pe care îl cunoaştem şi respectăm zi de zi. Ei împreună, familia Grămadă, sunt realizatorii importantului Muzeu Etnografic de la Capul-satului care, în 16 camere, ştiinţific şi cu dichis aranjate, etalează lucruri care fac cinste bogăţiei folclorice a Bucovinei, a Moldovei şi a României din cele mai îndepărtate timpuri.
Poate că a fost o întâmplare fericită când, în primăvara anului 1974, îl urmăream la televizor pe cunoscutul folclorist Mihai Florea, prezentând pe harta României zone care, deşi recunoscute prin bogăţia tradiţiilor folclorice, la acea dată nu aveau nici un muzeu, colecţii sau expoziţii etnografice, adevărate pete albe pe harta ţării, după cum aprecia dânsul.
Deşi Câmpulungul Moldovenesc nu se numără printre localităţile citate, dispunând şi atunci de renumitul muzeu „Arta lemnului”, de colecţia de linguri din lemn a profesorului Ioan Ţugui, unică în Europa, ne-am gândit, spune Ioan Grămadă, eu şi soţia mea Dina, să înfiinţăm  o colecţie etnografică proprie.
Aflăm astfel că ei aveau în gospodăria personală un număr mare de obiecte etnografice, dar au început a aduna şi altele. De la bunici, de la rudele apropiate, prieteni şi vecini, realizând mai întâi o expoziţie de artă populară bucovineană care, încet-încet, de la cele vreo 300 exponate câte erau iniţial, au ajuns la peste 9000. Pe care le-au grupat, după tipul de folosire, în zece săli şi opt spaţii cu expunere în aer liber. Se realiza păstrarea şi conservarea unei adevărate zestre a artei populare a înaintaşilor, - o comoară a artei şi îndeletnicirii locurilor – care, vizitată, îndeplinea un rol nu doar educativ, ci patriotic, civic şi estetic.
Era reprezentată pe viu însăşi înfățișarea unei gospodării tipic bucovinene, dar cu etalarea a ceea ce era local, un motiv de mândrie şi orgoliu pentru gospodarii iniţiatori care deţineau de-acum, în propria casă, întreg inventarul necesar muncii lor, fără a mai fi nevoie a împrumuta de la vecini sau prieteni un lucru ori altul, cum se procedează de obicei.
Anul 1999, susţin proprietarii, a constituit momentul inaugurării oficiale a colecţiei etnografice, intrate în circuitul turistic, dată de la care s-au pregătit pentru organizarea a ceea ce ei visau – Muzeul Satului, la care au intrat personalităţile lumii: ambasadorii Indiei, Indoneziei şi Malayesiei, guvernatorii Băncilor Naţionale din Etiopia şi Singapore, comandantul Garnizoanei Militare din Berlin-Germania, adjunctul Ministrului Muncii şi Solidarităţii Sociale din Marea Britanie, miniştri sau foşti miniştri români, prefecţii, subprefecţii, conducătorii instituţiilor şi inspectoratelor guvernamentale judeţene, senatori şi deputaţi din Parlamentul României, primari şi viceprimari, locuitori din toate judeţele ţării, elevi şi studenţi, cadre didactice, chiar de peste hotarele ţării.
Sunt vizitate şi admirate vitrine cu exponate de patrimoniu – Molitfelnic, scris în alfabet chirilic de la 1834, Liturghier, scris cu aceleaşi litere la 1836, Cazanie din 1879, Cruce din lemn de tisă, 1740, Plachetă cu Stema Moldovei la 1508, Ştampila comunei Kympulung Moldow la 1780, Primul dicţionar enciclopedic ilustrat al limbii române, 1926, - Stâna tradiţională ca simbol al celei mai vechi îndeletniciri a ţăranului român- păstoritul, Bucătăria tradiţională a bucovineanului, Ateliere de prelucrare a inului şi cânepii, cu deprinderea meşteşugurilor şi în şcolile locale de artă şi meserii, Aspecte de la culesul din natură şi prelucrarea fructelor, Colecţii de icoane vechi şi mobilier rustic, Punctul de informare turistică, Camera memorială a tatălui lor, Nicolae Grămadă, Standul cu suveniruri, obiecte de artizanat puse la dispoziţia turiştilor vizitatori, Expoziţia documentar-istorică Câmpulungul de altă dată, Biroul şi Cartea de onoare a Muzeului…
Suficient ca vizitatorii sau oamenii locului să reţină: „Privit de pe culmi, oraşul Câmpulung Moldovenesc pare o cupă uriaşă verde, cu marginile lipite de albastrul zării, prin care şerpuieşte suveica de argint a Moldovei”…(Dragoş Vicol): „Muzeul etnografic „Ioan Grămadă” vă poate oferi, la cerere, odată cu vizitarea sa, servicii speciale precum: spectacole folclorice, mese tradiţionale cu servirea unor preparate având specific bucovinean”… (Din Pliantul Casei); „Prin toate caracterele sale, Bucovina se integrează marii arii etnografice româneşti, regiune prestigioasă de străveche cultură populară, bine angrenată  proceselor civilizatorii europene, cu rol important în fenomenul cultural al întregii umanităţi”…(Tancred  Bănăţeanu); „Muzeul înseamnă o pătrundere cu chei potrivite în sanctuarul în care memoria timpului şi-a depozitat gânduri şi existenţe, gesturi şi aspiraţii, ale celor care şi-au marcat trecerea, punctând în piatră, în literă sau penel, în suveică sau nicovală, inestimabilul cod de comunicare cu viitorul”… (Claudia C. Stoicescu).
Muzeul Ioan Grămadă înseamnă Troiţă la poarta lui, sală de clasă şi biserică, loc de închinăciune, în interior, înseamnă lucruri care sunt prietenia cu oamenii, plecăciune Dumnezeirii noastre.
De aici şi firea de români autentici ai gazdei. I-am şi l-am cunoscut în împrejurări diverse. La lansarea de carte, la Iaşi, în incita Anticariatului Grumăzescu, pe Lăpuşneanu, soţ şi soţie, în tovărăşia însoţitorilor lor din Bucovina Hurmuzeştilor, sosiţi să ne spună poeziile lui Ioan Grămadă şi să ne cânte ceea ce a compus Ciprian Porumbescu, toţi îmbrăcaţi în costumele naţionale tradiţionale, servindu-ne ei cu afinată şi plăcinte de casă pregătite de Doamna Dina. Plăcinte pe care mi le trimite acasă ori de câte ori soseşte în vizită prietenească şi de creaţie prietenul meu Ioan Grămadă.
Şi încă un lucru, de subliniat care înseamnă cultul prieteniei: des, foarte des, prietenii mei de la Muzeul Etnografic din Câmpulung îmi expediază fie scrisori de informare şi dor, fie câte o carte sau album editat la ei sau prin părţile locului, chiar şi obiecte artizanale, de ei confecţionate, pe care eu, cu bucurie le fac cunoscute cititorilor, prezentându-le în revistele noastre, în „Luceafărul” de la Botoşani mai ales. Ori le pun în vitrina casei, spre permanentă aducere aminte. Dar ce nu primesc eu de la prietenul meu Ioan Grămadă şi doamna Dina?
El şi prin el au ajuns în biblioteca mea cărţile semnate de oameni de calitate precum doamna profesoară Doina Dobreanu de la Subcetate, jud. Harghita, bucovinenii George Timu, fraţii Mihai, Petru şi Luca Bejinariu, prof. Traian Nistriuc-Ivanciu, dar şi brăilenii Ion Grigoroiu, Păun Malacu, Ionuţ Boboc sau omul Marian Malciu de la Slatina, jud. Olt care din orice fac, întreţin şi răspândesc poezia şi proza, cartea în general.
Membru activ al cenaclului „Floare de colţ” şi al unei mulţimi de asociaţii sau fundaţii cu caracter cultural, posesor a tot felul de diplome şi distincţii culturale care de care mai onorifice, Ioan Grămadă este omul care nu are clipe de răgaz, este permanent într-o stare benefică de culturalizare, emiţând şi absorbind vibraţii care înseamnă creaţie. Nu a fost deloc dificil să-l am alături de noi, ieşenii, când am declarat constituit cenaclul nostru cu participanţi de dialog şi creaţie de la distanţă. Devenit membru şi al cercului nostru de amici îndată a devenit un mobilizator şi a altor condeie. Cărţile noastre, antologii cu participarea unor nume din toată ţara, sunt probe ale înfăptuirilor noaste colective, şi-i mulţumesc: „Românii aşa cum sunt”, 2011, „Cu prieteni, despre prietenie”, 2012, „Singurătate”, 2013, şi „Darul vieții: dragostea”, 2014, toate tipărite la Editura PIM, Iaşi, cu lucrări în aşteptare pentru viitorul titlu – “Dor de-acasă!”
Nu-i săptămână care să treacă fără să-mi telefoneze, să mă întrebe de sănătate. Să mă informeze la ce manifestări culturale a mai participat şi ce s-a mai întâmplat în zonă. Aşa a procedat şi cu mai vârstnicii noştri profesorii Alexandru Mânăstireanu de la Bârlad şi Constantin Manoliu de la Câmpina, membri valoroşi ai cenaclului cu cititori şi creatori la distanţă. El s-a numărat printre ultimii apropiaţi ai lor cu care a discutat înainte de a ne despărţi definitiv. Acum, întreţine o frumoasă corespondenţă cu mai vârstnica noastră prietenă Adriana, internată de foarte mulţi ani la Căminul de asistaţi social Schitul Darvari, Bucureşti.
Dacă la aceşti frumoşi ani este mereu în mişcare, - ba la câmp, după muncă, ba acasă, la muzeu, ori în deplasările culturale unde este invitat şi nu lipseşte, mi-l închipui cât de energic şi util se manifesta cu ani în urmă când lucra ca îndrumător al tineretului în judeţ sau ca primar în unele din comunele judeţului Suceava. Sunt sigur că mulţi din cetăţenii localităţilor îl regretă şi astăzi!
Când află că lucrezi la o carte şi te poate ajuta, este primul care sare să îţi procure bibliografia necesară. Aşa mi s-a întâmplat când, solicitat să scriu despre eroul Ion Grămadă de la Cireşoaia, mi-a expediat şi lăsat cărţile trebuitoare, pentru care iarăşi îi mulţumesc.
De la Ioan Grămadă am aflat şi despre cazul de total eroism al aviatorului pilot de cursă lungă şi grea, comandorul Paul Mitu care a salvat de la moarte sigură aproape 200 de oameni, victime ale unui naufragiu, cu preţul de a-şi pierde locul de muncă şi parte din pensie, despre care avocatul Dragoş Cojocaru a scris cartea „Mitu lu’ Mitu”, Editura Ştef-Iaşi, 2011, prim recenzent al ei fiind prof. D. Păsat, iar eu al scenariului cinematografic – fără scenarist – „Nu da omului… cât poate duce” (Editura PIM, Iaşi, 2011.
Nu v-am spus eu că Ioan Grămadă este un colecţionar şi risipitor de comori? Culturale!


ANA PASCU - MNȚR, București

Sălașul amintirilor: Muzeul Etnografic „Ioan Grămadă”


Ca să vorbesc despre domnul Ioan Grămadă, trebuie să vorbesc despre înfiinţarea, în 2011, a Reţelei Colecţiilor şi Muzeelor Etnografice Săteşti Particulare din România, în care a intrat şi domnul Ioan Grămadă, alături de alţi 22 de colecţionari de obiecte etnografice din toată ţara.
Colecţionarii şi noi, reprezentanţii Muzeului Naţional al Ţăranului Român, ne-am întâlnit pentru această ocazie la Complexul Naţional Muzeal ASTRA de la Sibiu. Nu a fost un moment în care să ne putem cunoaşte prea bine şi domnul Ioan Grămadă, modest, nu a ţinut să iasă în evidenţă. Eram mulţi, iar eu, prea emoţionată. Muzeul Naţional al Ţăranului Român încheia, odată cu înfiinţarea acestei asociaţii, o etapă importantă din programul cultural Colecţii săteşti din România, dedicat colecţiilor etnografice particulare, program care continuă şi astăzi, însă pe alte coordonate.
Dar chiar dacă atunci nu am reuşit să apreciez meritele domnului Ioan Grămadă, am făcut-o în anul următor, când l-am vizitat în Câmpulung Moldovenesc. Ca să afli cine sunt cu adevărat, pe oameni trebuie să-i vezi în mediul lor de viaţă sau, în cazuri fericite, ca acesta, lângă opera lor.
Sunt frumoşi munţii Moldovei, Obcinele Bucovinei, Rarăul şi Stânişoara care străjuiesc depresiunea îngustă a Câmpulungului! Dar mai frumoşi sunt oamenii locului, dacă ajungi să îi cunoşti pe ei şi cultura pe care au creat-o, care nu poate fi înţeleasă decât acolo, între munţi! Mărturisesc că am fost fascinată de Muzeul domnului Grămadă, deşi vizita a fost cam scurtă şi, pentru mine, insuficientă. Poţi vizita Muzeul o săptămână întreagă şi tot nu apuci să vezi toate obiectele!
Cine vizitează Muzeul domnului Ioan Grămadă descoperă o lume întreagă, o lume complexă, cu vechi îndeletniciri, cu o istorie bogată în jertfe pentru apărarea libertăţii, cu tradiţii la care câmpulungenii ţin încă cu străşnicie, dar şi cu destule înnoiri şi influenţe. În Muzeul său, domnul Ioan Grămadă a pus în valoare informaţii detaliate, majoritatea neştiute, căci nu sunt scrise în niciun manual de istorie, scuturând colbul, vorba marelui Eminescu, de pe câteva sute de ani de istorie şi de cultură locală.
Fiind dispus pe principalul traseu care leagă Moldova şi Transilvania, prin pasul Mestecăniş şi Tihuţa, Moldova şi Maramureşul, prin pasul Prislop, în vechime Câmpulungul a fost cetate de drum, jucând un rol important în apărarea hotarelor, ceea ce a însemnat, pentru locuitori, avantajul de a fi scutiţi de anumite biruri. Şi sub dominaţie austro-ungară, oraşul s-a dezvoltat mult. Evreii, românii şi germanii stabiliţi aici au contribuit, prin culturile lor, la aspectul actual al oraşului, în care întâleşti sinagogi evreieşti şi din secolul al XIX-lea. Dar în Muzeul său, domnul Ioan Grămadă a dorit să prezinte o gospodărie straşnică de români bucovineni şi a reuşit.
Contactul cu obiectele este primul lucru pe care îl caută orice vizitator într-un Muzeu. Simţim nevoia concretului, fără el parcă nu putem înfiripa o legătură cu trecutul şi prezentul locului. Obiectele vorbesc în mii de feluri, dar la fel de grăitor este şi felul în care lucrurile sunt aşezate. Aceasta este o lecţie pe care am învăţat-o la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. La Muzeul Etnografic al domnului Ioan Grămadă, lecţia mi s-a confirmat. După ce te uimeşte mărimea Muzeului, e imposibil să nu remarci spiritul de organizare al colecţionarului, care şi-a inventariat absolut toate miile de obiecte, toate pliantele pe care le deţine, totul! Iar modul de expunere a obiectelor vorbeşte atât despre lumea câmpulungeanului, cât şi despre autorul Muzeului însuşi, despre pasiunea sa de o viaţă, despre spiritul de dăruire şi de sacrificiu, dar şi despre cunoştinţele sale vaste. Fiecare sală a fost concepută, construită şi amenajată cu jertfe nenumărate, dar cu generozitate. De aceea, Muzeul este un loc prietenos, un adevărat dar pentru vizitatori. Dăruieşte informaţii, dăruieşte dragoste şi prietenie, dăruieşte cultură şi ospitalitate. Aceasta este, cred, cheia succesului său pe toate meridianele, căci din toată lumea îi sosesc vizitatori.
Totodată, o mare parte din farmecul unei vizite la Muzeu este dată de personalitatea fermecătoare a proprietarului său. De o cultură vastă, informat în legătură cu orice detaliu al vieţii tradiţionale şi cu istoria locului natal, Ioan Grămadă îşi însoţeşte vizitatorii prezentându-le istoria unor obiecte, obiceiuri, pagini din istoria locală, amintiri, punând în evidenţă ca nimeni altul cultura tradiţională a locului.
Muzeul a fost inaugurat abia în 1999. De Florii, la inaugurare, avea amenajată doar casa părintească, o casă veche, de lemn, cu acoperiş de şindrilă, şi un atelier. Când l-am vizitat, în 2012, Muzeul avea 14 săli şi şapte expoziţii în aer liber. Cine ştie câte mai sunt acum, căci domnul Ioan Grămadă face tot ce poate pentru extinderea colecţiei sale! Şi, cum câmpulungenii se mândreau cu spiritul gospodăresc şi aveau tot ce le trebuia, şi Ioan Grămadă se străduieşte să nu lase niciun aspect al vieţii tradiţionale locale nereprezentat.
Sala Portului Popular expune costume originare din Câmpulung, cu boandă cu blană de miel sau de dihor şi chimire cu mărgele. Cea mai veche cămaşă, de peste 250 de ani, o are de la o străbunică. În bucătărie, găseşti blidare, ceramică, piuliţe pentru mirodenii, mângălău de 250 de ani, zolitor, leagăn, oale de sarmale, sărăriţă din coajă de mesteacăn, untare, maşină de îngheţată din 1925, reprezentând „meseriile” femeii.
Tinda adăposteşte o mică expoziţie dedicată tatălui său, Nicolae Grămadă, care a fost paracliser: cu cărţi vechi, icoane, Vechiul Testament de la 1780, Biblia, Psaltirea. Şi e frumos să citeşti istoria locului prin istoria familiei proprietarului; pur şi simplu, îi simţi vechimea, îi simţi rădăcinile vechi şi adânc înfipte în pământ.
În camera bună, într-o vitrină, alături de piese de numismatică, se găseşte prima ştampilă a comunei Câmpulung (1863), un sigiliu cu stema Moldovei (1808), o cruce de tisă de la Muntele Athos şi nenumărate alte obiecte, care îţi fură privirile. În cămăruţa din spate, o expoziţie de documentare istorică despre Câmpulung, cu date istorice, portrete şi informaţii precise despre obiceiurile locale, cum este jocul bumbierilor.
În curte, proprietarul a amenajat o casă cu interior bătrânesc şi secret de deschidere a uşii. Sala Meşteşugului Tradiţional prezintă dogăritul, tâmplăria, prelucrarea cânepei şi a inului. În Sala Agriculturii, găseşti căruţa standard, comândul, tarniţa, sania. Iar pentru cea mai veche ocupaţie, păstoritul, a construit o stână. Treci printre obiecte şi parcurgi spaţial încăperile şi cu imaginaţia frânturi din trecut. Ce îţi poţi dori mai instructiv şi mai interesant?
Cu siguranţă, Ioan Grămadă nu se va opri aici. Însoţit discret de întreaga familie, mai ales de Didina, soţia sa harnică, ospitalieră şi puternică, cu adevărat o luptătoare, va continua să construiască, cu migală de albină, un muzeu al sufletului lor, un muzeu al Bucovinei, o adevărată mărturie a istoriei şi culturii unor oameni puternici. Nu putem decât să-i urăm succes!

MARIAN MALCIU, Slatina

Un prieten adevărat


Îţi este dat într-o viaţă de om să te intersectezi la un moment dat cu cineva, într-un moment anume, cu un om despre care, până la momentul respectiv, să nu cunoşti nimic, dar care, ulterior, să-ți devină, printr-un concurs de împrejurări, prieten statornic. Aşa mi s-a întâmplat mie într-o frumoasă zi de vară a anului 2011.
L-am cunoscut pe Ioan Grămadă în a doua zi a lunii august…
Mă aflam la Câmpulung Moldovenesc, în incinta Pensiunii „Dor de Bucovina”, unde se stabilise Tabăra de creaţie şi recreaţie „Dor de Bucovina”, organizată de Asociaţia „Universul Prieteniei”, al cărei membru eram.
În acea zi, 2 august 2011, potrivit planului de activităţi, aveam programată întâlnirea cu scriitori câmpulungeni. Invitaţii noştri, noi fiind gazdă, erau următorii: Ion Filipciuc, George Bodea, Ioan Grămadă, Mihai Burduja, Vasile Sfarghiu (Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în lumea Sa cea veşnică!) şi Lucreţia Moraru, din partea Cenaclului literar „Mioriţa”. Nu cunoşteam pe niciunul dintre cei enumeraţi. De altfel, mare parte a prietenilor şi tovarăşilor de tabără erau necunoscuţi mie până la întâlnirea de aici. Doar pe Marioara Vişan, de la Iaşi, o ştiam încă din anul 2008, când participasem la o altă tabără de creaţie, „Esenţe şi nuferi”, organizată magistral de doamna Georgeta Resteman la Felix, judeţul Bihor…
Îmi amintesc şi acum, de parcă s-ar fi întâmplat doar ieri, momentul în care l-am văzut pentru prima oară pe domnul Ioan Grămadă. Venise ceva mai devreme faţă de ora anunţată şi era firesc să se întâmple aşa, pentru că, după cum am observat la faţa locului, domnia sa cunoştea foarte bine o parte dintre persoanele prezente acolo. În afară de permanent zâmbitoarea şi binevoitoarea noastră gazdă, doamna Gabriela Maxim, s-a manifestat foarte apropiat de doamna Rodica Rodean, de poeţii Horia Zilieru şi Emilian Marcu şi de alţi membri ai „Universului Prieteniei” veniţi de la Iaşi.
În schimb, din programul nostru de tabără aflasem că urma să lanseze şi domnia sa un volum de versuri, în ziua în care eu lansam romanul „Urme de dragoste”. Drept urmare, îl analizam discret, dorind să descopăr autorul, omul creator de versuri şi eram bucuros să constat că acest om este deosebit de modest, că tratează egal pe toţi cei care-l abordau într-un fel sau altul, fără niciun fel de discriminări, că nu este înfumurat şi că zâmbeşte prietenos în permanenţă. Am văzut în manifestarea sa omul care nu are nimic de ascuns, care te priveşte în ochi atunci când îţi vorbeşte şi care este atent la ceea ce îi transmiţi prin cuvânt, gest şi atitudine.
Îmi amintesc cât de natural era în sala de lectură, în timp ce vorbea despre primele sale preocupări în ale literaturii. Spunea că, mai întâi, l-au atras poeziile de dragoste, pe vremea în care era licean, dar mai târziu, după cum s-a exprimat acolo, „Cupidon trecea când la una când la alta, aşa că… prima mea iubire a fost proza”. Nu s-a sfiit să mărturisească faptul că nu se împăca bine cu versurile albe pe care le-a încercat şi că reuşea să exprime mai bine în proză gânduri şi sentimente, apreciind cât de mult l-a ajutat în acest sens obligaţia de a oferi explicaţii turiştilor despre exponatele adunate, adăpostite şi etalate în muzeul său de etnografie.
A doua zi, la Casa de Cultură a Sindicatelor din localitate, am avut alt prilej să-l observ şi să-l înţeleg pe domnul Ioan Grămadă. În volumul său de versuri – „Poezii şi poeme din Bucovina” – domnia sa reuşise un fel de cronică, o dare de seamă despre ţinutul bucovinean, despre „oraşul de suflet”, Câmpulung Moldovenesc şi despre oamenii locului. Autorul a vorbit publicului, marcat de o puternică emoţie. A evocat momente de istorie, de viaţă concretă, dar şi sentimente, împliniri şi dezamăgiri. Din tot ce a exprimat, privindu-l cu atenţie şi ascultându-i cuvintele, am înţeles că domnul Grămadă este o persoană sensibilă, deosebit de sensibilă, care preţuieşte şi iubeşte oamenii, dar, mai înainte de toate, îl iubeşte pe Dumnezeu şi întreaga sa creaţie. Am convingerea că tot ce a scris, fie proză sau poezie, a izvorât din sufletul său generos, din iubirea de neam şi din credinţă. Fac această afirmaţie fără teama că am greşit atunci ori că greşesc acum în aprecierea mea.
De altfel, aşa cum scriam în volumul „Dor de Bucovina”, publicat un an mai târziu şi lansat la Avrig şi Câmpulung Moldovenesc, Ioan Grămadă a fost, în bună parte, favorizat de soartă. Născut, crescut şi educat într-o familie bună, cu părinţi cinstiţi, ştiutori de carte şi foarte buni gospodari, a avut ce învăţa de la toţi, a avut ce vedea şi ce auzi, pentru că şi aceştia au avut bună învăţătură de viaţă de la părinţii şi bunicii lor. În asemenea circumstanţe favorizante, i s-au deschis mai multe drumuri şi a putut alege tot ce a fost mai bun. În plus, pe lângă alegerea profesiunii de viaţă, a avut timp şi spaţiu în care să-şi lase micile pasiuni ori plăceri ale vieţii sale să se manifeste. Poate că, fără să realizeze de ce, fiind doar o curiozitate manifestată la vârsta copilăriei, Ioan Grămadă scotocea cu plăcere prin vechiturile pe care membrii familiei le abandonau la un moment dat. Se urca prin podurile caselor bunicilor şi mătuşilor, adeseori pe ascuns, sustrăgându-se uneori de la treburile gospodăreşti, pentru a căuta cu nesaţ printre obiectele depozitate cu bună ştiinţă ori uitate pe acolo, rătăcite şi pierdute prin toate cotloanele. Nu ştia ce anume caută, dar cu timpul se oprea cu privirea numai asupra unor lucruri ce s-au dovedit a fi, mult mai târziu, deosebite, preţioase, unice. Aşa s-a născut şi s-a dezvoltat gustul, apoi pasiunea pentru tot ce aparţinea artei, în general, respectiv artei populare în special, pasiune pe care şi-a educat-o în timp, atent, cu deosebită grijă.
Destinul i-a deschis calea înspre perfecţionarea acestei laturi a personalităţii sale manifestate, între altele, prin pasiunea ce-i intrase în suflet. Elev fiind, a vizitat de mai multe ori Muzeul Lemnului din oraşul natal şi a avut ocazia de a merge la Rădăuţi, Suceava, Fălticeni şi la Vatra Dornei pentru a vizita muzeele etnografice din aceste aşezări bucovinene. Autodidact, nu s-a mulţumit doar cu atât. Simţea nevoia să cunoască mai mult. Gândurile ce-l îmboldeau şi ideile ce-l înflăcărau l-au determinat să studieze domeniul în care pasiunea sa prindea viaţă tot mai mult. A vizitat şi alte muzee, nu numai din ţară, ci şi din străinătate. Aşa a căpătat suficiente învăţăminte cu privire la organizarea spaţiului, la etalarea exponatelor după modul de folosinţă, după trebuinţele şi îndeletnicirile tradiţionale ale gospodarului. În plus, am convingerea intimă că, în timpul vizitelor amintite, a fost foarte atent la explicaţiile ghizilor, la modalităţile de prezentare a exponatelor, la datele ce trebuie comunicate turiştilor despre muzeu ca întreg, despre un spaţiu sau o sală anume ori despre o colecţie de obiecte dintr-un anumit domeniu, organizare socială sau perioadă istorică. Altfel nu se pot explica lejeritatea, naturaleţea şi precizia pe care muzeograful Ioan Grămadă le manifestă în prezentarea ctitoriei sale muzeistice.
Am fost acasă la domnul Ioan Grămadă. I-am cunoscut soţia, copiii şi nepoţii, i-am vizitat locuinţa şi muzeul de etnografie în care s-a exprimat şi s-a arătat lumii mai mult decât în cărţile publicate, aşa cum este domnia sa, cu toate calităţile şi eventualele defecte omeneşti.       În acele împrejurări, am observat cu mare satisfacţie că acest mare om prin gândire şi faptă, în tumultul vieţii şi al multitudinii preocupărilor sale majore, nu a uitat nicio clipă că suntem datori a face educaţia copiilor şi nepoţilor noştri pentru prezent şi pentru viitor. În acest sens, pentru copiii şi familiile care vin în vizită cu odraslele lor, a găsit loc în grădina sa pentru a amenaja un mic parc pentru odihnă şi destindere. Din piatră de râu a confecţionat şi a amplasat aici o fântână arteziană cu jocuri de apă, care atrage vizitatorul de orice vârstă, odihneşte şi bucură ochiul şi sufletul omului. A amplasat mai apoi o fântână cu cumpănă, a plantat multe flori şi a expus câteva ciudăţenii din natură, adică rădăcini şi crengi de copac ce aveau o mare asemănare cu păsări ori cu animale reale ce vieţuiesc pe meleagurile bucovinene. Este, poate, o a doua ori nu se ştie a câta pasiune a acestui om. Caută prin pădure, caută pe dealuri, caută pe cursul râului Moldova. Locurile îl cunosc şi-l ajută. Îi pun la dispoziţie, când nu se aşteaptă, materiale uimitor de frumoase în asemănarea lor cu tot felul de vietăţi, fie ele chiar şi crocodili. Este bucuria lui, dar ea capătă amploare nebănuită şi o veţi descoperi în ochii fericiţi ai copiilor şi nu numai.
Nimic nu este întâmplător în viaţa omului. Am afirmat aceasta de mai multe ori şi o susţin cu tărie. Întâlnirea cu domnul Ioan Grămadă nu a însemnat pentru mine doar cunoaşterea unui autor ce-şi lansează volumul de poezie. Acea întâlnire mi-a dăruit un prieten adevărat, un prieten dezinteresat, care mă apreciază şi mă suportă aşa cum sunt, aşa cum mă manifest, fără să încerce vreodată să intervină înspre modificarea felului meu de a fi, de a mă exprima, de a gândi, ori de a crea. A fost alături de mine şi m-a încurajat să scriu, să vizitez locuri şi zone noi, să cunosc lumea şi tradiţiile noastre româneşti în toate locurile în care destinul vieţii mă plimbă. Mi-a expediat acasă, la Slatina, cărţi şi materiale bibliografice, de îndată ce a aflat că am început să lucrez la volumul „Dor de Bucovina”. Mi-a trimis pliante, mi-a relatat alte amintiri pe care nu le cunoscusem, mi-a vorbit despre oamenii locurilor.
M-a primit din nou, la Pensiunea „Dor de Bucovina”, după mai bine de un an de când ne cunoscusem, pentru a-şi arăta bucuria revederii şi a nu se sătura, ca de fiecare dată la telefon, de vorbă cu mine. Am mers împreună la Biblioteca ”I. G. Sbiera”, Suceava, pentru a participa la o lansare de carte (Carmen Marcean, „Picături de suflet”, poezie) şi la prezentarea volumului meu „Dor de Bucovina”. Mi-a descris cu lux de amănunte întregul traseu. Priveam pe fereastra microbuzului şi ascultam atent istoria locurilor pe care le traversam. Cunoştea localităţi, populaţie, obiceiuri locale, clădiri, floră şi faună şi despre toate avea o bogăţie de date să-mi povestească. Doar timpul i-a lipsit! La Suceava, înainte de a merge la bibliotecă, m-a condus la Târgul de Turism Bucovina. Mi-a prezentat prieteni de ai săi, m-a prezentat pe mine peste tot, la standurile cu atât de frumoase şi originale materiale expuse şi se citea fericirea pe faţa domniei sale, că este cu un prieten sosit special tocmai din Oltenia, de la Slatina!
Revenind la Câmpulung Moldovenesc, a doua zi, 13 octombrie 2012, împreună cu prieteni din „Universul Prieteniei”, m-a însoţit la aceeaşi Casă de cultură a localităţii, unde Ioan Grămadă invitase mulţi prieteni scriitori, poeţi, artişti plastici şi alţi iubitori de literatură, membri ai familiei sale. Toţi aceştia au umplut sala, alături de alţi prieteni ai mei veniţi de la Iaşi, Ruginoasa, Suceava, Panciu, Brăila… Dumnealui se ocupase de organizare sub acest aspect, sprijinind-o pe Rodica Rodean, preşedinta Asociaţiei „Universul Prieteniei”, în tot ce a însemnat lansarea cărţii mele, „Dor de Bucovina”. A luat cuvântul, printre mulţi alţii, domnul Ioan Grămadă. Emoţionat ca la propria sa lansare de carte, a evocat momente şi întâmplări raportate la prietenia noastră, la scrisorile, telefoanele şi schimbul de cărţi dintre noi. Pur şi simplu, era fericit că este împreună cu prietenii săi din localitate şi de pe alte meleaguri…
Acesta este Ioan Grămadă din Câmpulung Moldovenesc! Un om cinstit, un om cu suflet bun, un om adânc gânditor şi muncitor, un om devotat locurilor natale, familiei, prietenilor şi, bineînţeles, Domnului. Este un om primitor şi ospitalier, un om cu mult bun simţ şi deosebit de sensibil la frumos. Din punctul meu de vedere, este un model de om, pentru care am toată lauda şi cinstirea.
La aniversarea a 70 de ani, cu doar câteva luni mai devreme decât mine, aş dori să-i fiu alături. Nu ştiu ce va fi până atunci şi mă tem să promit. Distanţa este mare între localităţile noastre, vârsta îşi spune cuvântul, dar când doreşti cu adevărat şi crezi din toată fiinţa ta în bunul Dumnezeu, poţi muta şi munţii din loc. Dacă eu, păcătos cum sunt, nu am să pot, îi doresc să se bucure cu tot sufletul în această mare zi, alături de familie şi prieteni! Îi doresc viaţă lungă, cu zile senine în familia domniei sale, cu dragoste, inspiraţie, putere de creaţie şi împliniri, cu pace şi lumină!
La mulți ani, prieten drag!

DOINA DOBREANU, 

Ioan și Didina Grămadă, de veghe la hotarele civilizației românești tradiționale

Mă bucur să mă alătur, prin gând și cuvânt, prietenilor dumneavoastră de pretutindeni acum, la ceas aniversar, spre a vă ura împreună un sincer „La mulți ani, cu sănătate și bucurii nenumărate!”
Unde și când l-am cunoscut pe domnul Ioan Grămadă?
Am avut bucuria să-l întâlnesc în toamna anului 2011, într-o împrejurare specială: reuniunea colecționarilor particulari de artă populară din România, organizată la Muzeul Civilizației Tradiționale din Dumbrava Sibiului, sub directa patronare a Muzeului Țăranului Român din București. Unii ne cunoșteam din anul 2008 sau 2010, ca parteneri în programul cultural „Colecții sătești din România”, dedicat colecțiilor etnografice particulare, program inițiat și derulat sub egida Muzeului Național al Țăranului Român.
La Sibiu, am avut surpriza să constat că suntem o mare familie ai cărei membri, adunați într-o asociație[1], pot contribui la apărarea identității naționale, prin conservarea patrimoniului artei tradiționale rurale.
Domnul Grămadă, necunoscut mie până atunci, mi-a trezit toată atenția prin cărțile personale prezentate, prin verva și bucuria comunicării, a dialogului, prin curiozitatea și dorința de a lega și statornici noi prietenii, prin bogăția colecției sale. Oferindu-i una din cărțile mele, „Cântecul obârșiei”, mi-a dăruit una din cărțile domniei sale și mi-a propus să colaborăm, să facem schimb de cărți și de obiecte de colecție. Ne-am respectat promisiunea și colaborarea noastră s-a intensificat o dată cu trecerea timpului. Ceea ce regret este că încă nu am reușit să răspund invitației prietenilor Ioan și Didina Grămadă de a vizita muzeul etnografic pe care l-au ctitorit la Câmpulung Moldovenesc. Ne scriem, vorbim la telefon ca niște vechi prieteni, ne simțim aproape, deși Călimanii, care ne despart, par a fi greu de trecut. Se spune că în vremurile străvechi muntenii din preajma Călimanilor se întâlneau la nedeile organizate pe unul din vârfurile acestui masiv muntos din Carpații Răsăriteni. E lesne de observat că portul și jocurile străvechi ale muntenilor din acest areal au un substart comun, fie că este vorba de zona bucovineană a Dornelor, din nord-estul Călimanilor, fie că este vorba de zona transilvăneană, a Topliței, din sud-vestul Călimanilor.
Câte cărți, câte albume și pliante mi-au trimis Ioan și Didina Grămadă! Răsfoindu-le, citindu-le, nu am trăit doar bucurii, ci am reușit să cunosc și să îndrăgesc mai profund Bucovina, să doresc tot mai mult a o vizita din nou, de a descoperi locuri noi. Da, dacă ar fi să mă mai nasc o dată, aș vrea să se întâmple în Bucovina. Poate este vorba și de chemarea străbunilor. Se spune că strămoșul familiei noastre, al Dobrenilor din Subcetate, de acolo ar fi venit, din Mălinii lui Labiș, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea – o așezare străveche, ctitorie a dacilor liberi, deveniți mai târziu răzeși ai lui Ștefan cel Mare și Sfânt.
Familia Ioan și Didina Grămadă, prin felul lor de a fi, prin darurile trimise (cărți, albume, ii bucovinene) din zestrea muzeului lor etnografic, mi-au trezit dorul de Bucovina. Una din cărțile trimise mie de domnul Ioan Grămadă, pe care am citit-o cu o imensă bucurie, poartă chiar titlul „Dor de Bucovina” și este scrisă de prietenul său, domnul Marian Malciu.
Aveam să aflu din această carte că locuitorii ținutului unde se află în prezent municipiul Câmpulung Moldovenesc erau în vechime „păzitori ai hotarelor țării”, „straja țării”, oameni harnici, dârzi, hotărâți și neînfricați. Recunosc în domnul Ioan Grămadă unul din urmașii demni ai acelor apărători de țară, care, cu aceeași dârzenie, hărnicie și iubire de neam și țară, stă de strajă la hotarele culturii tradiționale, un Om a cărei chintesență, cine o caută, o poate găsi în Muzeul Etnografic „Ioan Grămadă” din Câmpulung Moldovenesc.
Sincere felicitări pentru realizările familiei Grămadă, multă sănătate, noi împliniri, recunoștința cuvenită și urmași demni care să aprecieze strădania acestor Oameni inimoși, continuându-le cu aceeași râvnă, dăruire și iubire munca lor sisifică!
Epilog: 8 iunie 2014:
 Dorința de a vizita Muzeul familiei Grămadă s-a materializat! Am răspuns invitației repetate a acestei distinse familii de a ne îndulci dorul de Bucovina. Ne-a copleșit în primul rând tradiționala primire cu pâine și sare, dar și cu afinată, primire făcută de domnul Ioan și doamna Didina îmbrăcați în costume strămoșești specifice zonei.
Aici găsești un colț de rai românesc, în care simți comprimată curgerea timpului, în care îți poți permite o întoarcere în timp cu 200-300 de ani, în istoria familiei, a localității, a Bucovinei.
Te învăluie aici atâtea sentimente, atâtea trăiri pozitive venite din energiile acumulate în obiectele din muzeu, însuflețite cândva de cei care le-au creat sau folosit, însufleție din nou astăzi prin evocările domnului Ioan Grămadă.
M-au fascinat nu doar numărul mare și felurit al obiectelor aduse în muzeu, ci și casa, curtea, locul unde odinioară era gospodăria părintească, cu vite, cai, oi, păsări, ca și împrejurimile – lunca râului Moldova - unde muzeograful de astăzi se juca cândva cu copiii sau păstorea mieii, unde tinerii se adunau în zilele de sărbătoare să se dea în scrânciov sau să joace horele bucovinene.
Talentatul povestitor Ioan Grămadă îi conduce pe vizitatori într-o lume apusă, de poveste am zice, dar mesajul pe care ni-l transmite, prin pledoaria sa și prin emoțiile întâlnirii cu trecutul, este să ne menținem în matricea spiritualității românești, să ne păstrăm identitatea națională.
Mulțumiri și tot respectul nostru pentru acești Oameni deveniți adevărate repere, nu doar pentru Bucovina, ci pentru o lume întreagă.
La mulți ani fericiți, cu sănătate! 

ILEANA TRCĂU,

Portretul unui necunoscut


Am avut bucuria și plăcerea să citesc toate cărțile domnului Ioan Grămadă, cărți de memorialistică și poezie, în care ni se dezvăluie într-o tripla ipostază: narator, personaj și poet. Nu-l cunosc personal pe autor, dar portretul complet al domniei sale, fizic și moral, e lesne de realizat având la îndemână fotografiile din cărți și atâtea momente din viața sa povestite cu nedisimulată sinceritate. Din tot ce-a scris, se desprind virtuțile unui om deosebit, de o înaltă ținută morală, un om care vibrează la orice, care trăiește intens fiecare clipă dăruită de Bunul Dumnezeu. Mi-am dat seama nu doar din cărțile scrise, ci și din câteva gesturi și convorbiri telefonice, că domnul Ioan Grămadă și soția sa Didina sunt oameni de încredere și, ca urmare, chiar din prima scrisoare trimisă i-am considerat „dragi prieteni”.
Duioșia străbate ca un fir roșu cărțile domniei sale, concretizându-se, îndeosebi, în evocarea părinților și a celor dragi. Emoționante cuvinte pentru tot ce-i omenesc găsește întotdeauna povestitorul! Cu câtă căldură este închegat portretul mamei! Țărancă vânjoasă, cu mare credință în Dumnezeu, și-a educat copiii în spiritul credinței, al respectării tradițiilor și datinilor străbune, având și darul deosebit de a povesti, har moștenit de fiul iubit.
Cu adevărat magice cuvinte a rostit tatăl când i s-a născut copilul: „Pace noului venit!” Cuvântul „pace” parcă l-a definit toată viața pe domnul Grămadă, dovadă fiind faptul că s-a străduit mereu să creeze pace în jurul dumnealui. Cred că a fost chiar predestinat să aducă liniște în sufletele oamenilor, să-i determine și pe alții să fie buni, prietenoși, de ajutor în orice moment. Semnificațiile profunde ale cuvântului rostit de tată, la nașterea băiatului, se adeveresc în cazul domnului Grămadă, și din numărul mare al prietenilor săi, și din numărul mare al vizitatorilor care trec pragul muzeului său. .
Credincios, are respect pentru Puterea ce ne orânduiește viața. Mare noroc a avut copilul care a trăit în „prejma bisericii”, după cum mărturisește domnul Grămadă. Cât de emoționante și de generoase sunt relatările despre preoți deosebiți! Multe din amintirile și întâmplările povestite în cărți se petrec fie în preajma, fie în timpul uneia dintre cele două mari și sfinte sărbători, Paștele și Crăciunul.
Sensibilitatea, gingășie sau slăbiciune, devine virtute în cazul domnului Ioan Grămadă, un om sensibil din fire, care trăia intens încă din copilărie marile emoții și suporta cu greu șicanele răutăcioșilor.
Domnul Grămadă, ce suflet nobil! N-a răspuns niciodată aidoma răutăților și invidiei celor din jur, ci, dimpotrivă, la nevoie, a sărit în ajutorul pizmuitorilor, înmuindu-le sufletul cu bunătatea și generozitatea lui. Este lesne de înțeles că bunătatea și inteligența, așa cum spunea Ileana Vulpescu, nu pot fi disimulate. Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui.
Vădit înclinat spre umorul sănătos, la fel ca și Ion Creangă, naratorul ne surprinde deseori. Mi-a atras atenția cum a trăit domnul Grămadă momentul schimbărilor din țară de la sfârșitul anului 1989, fiind în funcția de primar al comunei Pojorâta. Dumnealui n-a trebuit să iasă „pe ușa din dos”, ca alți demnitari ai vechiului regim. La cererea oamenilor, domnul Grămadă a rămas tot primar. L-au salvat virtuțile sale alese: bunătatea, corectitudinea și omenia, învestind încredere și atașament față de oameni. Rămâne memorabil momentul despărțirii de sătenii din Iacobeni, când primarul Ioan Grămadă a fost mutat în comuna Moldovița: în semn de respect, a fost condus de oameni până la hotarul comunei.
Domnul Grămadă se dvedește a fi un neobosit călător, fie cutreierând țara, în lung și lat, și o bună parte din Europa, fie prin lectură: „din cele peste 2000 de cărți din biblioteca personală, aproape jumătate sunt din domeniul călătoriilor”, mărturisește dumnealui. Descrie locurile vizitate cu mulțumirea de a se fi putut bucura de minunățiile dăruite de Dumnezeu pe pământ, alteori cu durere, făcând cunoștință cu „închisorile iadului” de la Auschwitz, cu care prilej a scris, la Memorialul Martirilor, poezia „Să nu uităm – Auschwitz!” Îl impresionează povestea celor patru români care, încălțați în opinci, au cutreierat mapamonul, străbătând, pe jos, 100 000 km.
Este de admirat meticulozitatea cu care acest om a adunat cugetări și maxime celebre, pe care le folosește la locul potrivit, întărind cele relatate. Referindu-se la copilărie, pleacă de la mărturisirea lui Constantin Brâncuși: „Mi-am făcut din copilărie o rezervă de bucurie pentru întreaga viață”. Doamne, cu câtă plăcere își amintește domnul Grămadă despre întâmplări simple, dar importante la vârsta inocenței! Ne amintește de spontaneitatea lui Creangă în prezentarea întâmplărilor sale din copilărie, pe care le povestește firesc, natural, cu umor, cu bucuria spunerii, fără ca timpul să fi estompat trăirea adevărată. Cu aceleași emoții și cu nostalgie, cu ochii, credem, umeziți, a evocat și anii de școală. Nume, portrete de dascăli, întâmplări hazlii sunt vii în memoria omului aflat la vârsta când privește cu duioșie spre trecutu-i trăit cu toată puterea sufletului.
Un om valorează atât cât iubește. Soț, părinte și bunic iubitor, îi este recunoscător doamnei Didina, pentru dragostea și răbdarea de a-i suporta pasiunile, aceea de colecționar și scrisul, care-i răpesc în ultima vreme aproape tot timpul. Dacă domnul Grămadă este astăzi o personalitate a orașului Câmpulung, se datorează, în bună parte, și acestui devotament al soției, care-i este sprijin permanent, cu bucuria de a-i fi alături. La fel ca mama, fiica Cristina, soțul ei, Ioan Păstrăv, și nepoții îi susțin inițiativele și se bucură împreună de succese. Bunicul este mândru de mlădițele tinere ale familiei sale și are pentru nepoței un loc aparte în sufletul său.
Rar întâlnești cărți cu atâtea nume, cu atâtea persoane devenite personaje, ca în scrierile domnului Grămadă! Fără a-l cunoaște altfel decât prin intermediul cărților sale, îl numesc ambasadorul prieteniei. Ne face cunoștință cu prietenii săi din rândul personalităților culturale ale țării, scriitori, oameni de radio și televiziune, colecționari, pasionați de etnografie și folclor. Aprecierile celor care le-au vizitat muzeul, notate în Cartea de onoare, sunt elocvente, impresionante.
Pot să adaug și alte virtuți ale acestui om cu un caracter atât de complex: înfruntarea cu tenacitate a celui mai de temut dușman al omului - timpul, dorința acerbă de a lăsa în urmă lucruri care să dăinuie, dragostea și respectul pentru carte, prețuirea oamenilor valoroși, cunoștințele temeinice din foarte multe domenii, neodihna, memoria integră. Ne impresionează nu doar ceea ce domnul Grămadă povestește în trilogia sa, ci și felul cum povestește, fie cu umor, fie cu seriozitate, dar mereu cu o sinceritate debordantă. Nostim este cum povestitorul încheie într-o notă optimistă relatarea unor întâmplări care, pe moment, i-au întristat sufletul: „Să cânte vioara ce știe mai bine,/ Că, poate, dușmanii uita-vor de mine!”
Poeziile și poemele din Bucovina” vin să întregească complexitatea trăirilor poetului, accentuând laturile sufletești care transpar din scrierile în proză. Ceea ce asigură unitate scrierilor sale este mândria de bucovinean încântat de locul în care trăiește, de Câmpulungul natal. Zona, încărcată de istorie, de tradiții și obiceiuri, îl face fericit și mândru că s-a născut aici și nu în altă parte.
Pot conchide cu toată convingerea că domnul Grămadă are o viață plină cu de toate, pe care o parcurge demn și cu folos, fiind un model de iubire, demnitate, dăruire, implicare, hărnicie, trăind întru Bine și Frumos.
La mulți ani, prietenul nostru drag, și multă sănătate!
Mă bucur! Mă bucur din toată ființa mea că, în sfârșit, necunoscutul devine cunoscut în toată măreția bucovineană.
În urmă cu ceva timp, citind cărțile domnului Ioan Grămadă, mi-a venit ideea de a scrie „Portretul unui necunoscut”, impresionată fiind de multiplele preocupări și de sinceritatea cu care autorul și-a dezvăluit viața, cu cele mai ascunse unghere ale sufletului. Mă gândesc la impresiile atât de puternice cu care am rămas citind cărțile, deoarece scrierile acestea erau oarecum diferite de altele de acest gen. În ultimul timp, tot mai mulți semeni de-ai noștri își pun inima în palmă, își adună degetele pe unealta de scris sau pe tastatura calculatorului și vorbesc despre ei, își deapănă memoriile. Greu lucru este de a scrie despre tine, știind că judecata oamenilor este aspră.
În acești ultimi ani, am intenționat să plecăm în Bucovina, dar n-a fost să fie. Mă îmboldea și întregirea portretului cu impresii despre munca familiei la realizatrea muzeului. La inițiativa familiei Grămadă, împreună cu prietena noastră comună, Doina Dobreanu, și cu soțul meu, sâmbătă, 7 iunie 2014, ne-am învrednicit să ne împlinim visul, plecând spre frumoasa Bucovină, urmând ca în zilele de opt și nouă iunie să trăim sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt – Rusaliile alături de familia Grămadă.
Mi s-au confirmat așteptările! Inima mare, sufletul cald, deschiderea totală spre oameni, bunătatea imensă li se citeau în priviri soților Grămadă, în mâinile care țineau simbolurile ospitalității, pâinea și sarea, în gesturi de tandrețe, în cuvintele emoționante de „Bun venit!”
S-ar putea spune că aceste trăiri sunt firești, dar, nu știu de ce, sunt foarte rar de întâlnit. Am avut noroc de a le vedea, de a le simți la familia Grămadă, când, cu mâinile tremurânde de emoție, cei doi soți ne-au deschis poarta să intrăm în curtea dumnealor. Îi vedeam pe prietenii noștri pentru prima dată, dar ei ne erau cunoscuți, erau cei din carte, doar că acum îi aveam în fața ochilor și le simțeam sufletul vibrând de emoție. Îmbrăcați în frumoase costume bucovinene, pentru noi special, ne-am simțit tare mândri că avem așa prieteni care ne-au emoționat profund. Cred că nu ne-a fost dat niciodată ca cineva să ne întâmpine așa cum au făcut-o dumnealor.
Imediat, după ce-am intrat în curte, am vizitat muzeul, domnul Grămadă fiind ghid neobosit care trăiește aceleași emoții când prezintă exponatele, chiar de-ar fi pentru a zecea oară pe zi.
În lipsa dumnealui, doamna Didina îl înlocuiește admirabil, fiind la fel de convingătoare în explicații, dovedind aceeași pasiune pentru exponatele care sunt pentru cei dou soți ca niște copii care cer multă dragoste și permanentă îngrijire.
Doamna Didina ni s-a arătat în toată splendoarea dumneaei de gospodină pricepută și primitoare, de soție iubitoare, de mamă exemplară pentru fiica dumnealor, Cristina, și de bunică adorată de cei doi nepoți, Ionela și Teodor.
Vizitând cele 16 secții și 5 expoziții în aer liber, cu peste 10000 de exponate ale muzeului, am rămas cu impresia că cei doi soți poartă în inimă toată Bucovina, că nu le pare greu să le facă pe toate ca la carte, chiar dacă anii le apasă pe umeri. O pasiune de aproape 40 de ani, materializată cu minuțiozitate de bijutier, fără răgaz, fără lamentări, cu aceeași ardoare, uimește de-a dreptul pe oricine.
Marea dragoste pentru străbuni, bunici și părinți se oglindește prin grija îndârjită a nepotului care nu vrea, cu orice preț, ca munca acestora, casa părintească cu toate acareturile, să se transformeîn ruină, prin scurgerea anilor. El le va păstra vie amintirea, prin menținerea obiectelor, nelăsând ca timpul să-și facă de cap în marea lui trecere.
Muzeul este o oglindă a satului tradițional bucovinean, fiecare exponat fiind un simbol al muncii, al vieții autentice. Pui mâna pe o bârnă din bordeiul de peste 300 de ani și-l vezi pe țăranul bucovinean cioplind măiestrit lemnul ca să-și înjghebeze o locuință, în care să crească pui de om, lăsându-și numele să dăinuie. În leagănul din bordei, am văzut însăși perpetuarea vieții și am exclamat: Ce simplă și cât de pură era viața altădată! Văzând opincile, mi l-am închipuit pe țăranul bucovinean prins în horă, etalându-și măiestria și la dans, nu numai la muncă. Costumele populare oglindesc simțul artistic, măiestria și inventivitatea femeii bucovinene, care a știut să se împodobească frumos pe sine și pe cei dragi, cât și casa, dăruind dragoste și echilibru în familie.
Dorința familiei Grămadă de a realiza și mai mult am sesizat-o văzând piatra pregătită pentru fundație și bârnele stivuite pentru bisericuța ce urmează a fi înălțată în propria grădină. Oamenii aceștia atât de pasionați și de credincioși își depășesc limitele, stârnind multă admirație.
Câtă simplitate, atâta măreție!

IONELA PĂSTRĂV,

La mulți ani, dragul meu bunic!


Încă de mică, am avut o strânsă legătură cu bunicii mei. Din acele vremuri îmi amintesc cu plăcere poveştile bunicului, însă cu trecerea timpului am realizat că el însuși este o poveste.
Pasiunea lui pentru obiectele vechi, cât și pentru istorie, m-au fermecat. Eu, ca adolescentă, sunt fascinată de tot ce e nou, însă, cu ajutorul bunicului meu, am reușit să cunosc lucrurile și vechile obiceiuri.
Bunicul meu este o persoană minunată, un om cu care poţi discuta absolut orice, o persoană caldă, cu bun simţ și comunicativă. Într-un cuvânt, am o familie minunată pe care o iubesc și mi-o doresc mereu alături.
Îi doresc dragului meu bunic să se bucure de fiecare clipă, să zâmbească, să fie fericit, să nu uite un singur lucru: că fiecare zi este una specială și că trebuie trăită la maxim.
La mulţi ani, dragul meu bunic!


ADRIAN TEODOR PĂSTRĂV,

Bunicul meu, adevărată enciclopedie


Afirm, cu mândrie și totodată cu o nespusă bucurie și apreciere că bunicul meu nu este asemenea celorlalți bunici. El este un om deosebit, iar acest simțământ îl are întreaga familie. Mereu am fost plăcut surprins de faptul că este o persoană cu care te poți antrena în orice fel de conversație. El are de fiecare dată ceva de împărtășit în orice domeniu și de multe ori am rămas uluit de cât de multe cunoștințe poate să acumuleze cineva pe parcursul unei vieți, asemuindu-l cu o enciclopedie. Totodată, poveștile sale mi-au dat dovadă de nespusa sensibilitate pe care o are. Nu doar tonul, ci însuși stilul lui de a interpreta și expune basmele pe care niciodată nu aveam răbdare să le mai citesc, făceau ca ele să prindă viață și să fie mai incitante. Pot spune cu modestie că și eu am moștenit câteva fărâme din acest talent, într-o oarecare măsură, iar acest merit îl are însuși bunicul. Un alt lucru, foarte important, este acela că de la el am învățat că atunci când iubești un lucru cu adevărat și îi dedici o parte din tine și din timpul tău, iese ceva magnific. Dovadă stă și cea mai mare pasiune a sa, muzeul etnografic, o muncă migăloasă și de durată, o cercetare adâncă a trecutului bucovinean. De multe ori m-am văzut pe mine în această ipostază și îmi doresc să ajung un muzeograf la fel de bun, căci și în sufletul meu nutrește același sentiment de iubire de frumos și de origini.
Așa am ajuns la vorba că „acei fără trecut nu au nici viitor", iar noi, generația tânără și de perspectivă a secolului al XXI-lea, să fim conștienți de aceste valori, de truda străbunilor noștri, căci ele ne reprezintă și ne confirmă existența ca popor.
În loc de epilog, aș dori să îi urez bunicului meu multă sănătate, cu ocazia aniversării a frumoasei sale vârste și doresc să își continue munca cu aceeași conștiinciozitate ca și până acum.


CUPRINS




 





[1] RECOMESPAR, respectiv „Rețeaua colecțiilor și muzeellor etnografice sătești particulare din România” – http://www.recomespar.ro
 


[1] RECOMESPAR, respectiv „Rețeaua colecțiilor și muzeellor etnografice sătești particulare din România” – http://www.recomespar.ro

4 comentarii:

  1. Prof. ILIE ȘANDRU: Felicitări sincere şi prieteneşti pentru tot ce faceţi! Îmi pare sincer rău că nu-l cunosc pe Ioan Grămadă şi nici nu mi-a căzut în mână vreo carte a Domniei Sale. Dar, cine, ştie, niciodată nu e prea târziu! Cu prietenie, Ilie Şandru

    RăspundețiȘtergere
  2. Va multumesc foarte mult pentru semnal!
    Vreau sa va marturisesc ca-mi oferiti o bucurie imensa prin aceasta relatie atat de speciala cu familia Gramada pe care o mentineti vie, ca si prin toate stradaniile dvs. atat de firesti, de umane si de normale in sensul de a promova fiecare crampei de frumusete, de adevar, de bunatate la care aveti acces. Sunt adepta vorbei vechi ca "dar din dar se face Rai", pe care am avut prilejul s-o verific des. Adesea, si prin dvs.!
    Numai bine, draga doamna Dobrean! (nu e o simpla urare, pentru mine e un crez....)
    Carmen Mihalache

    RăspundețiȘtergere
  3. Felicitări pentru carte!
    Mi-as dori sa intru si eu in posesia unui volum
    Va imbratisez
    Marius Matei

    RăspundețiȘtergere
  4. Felicitari! Ce frumos!
    Sa va ajute Dumnezeu sa faceti tot lucruri frumoase, cum sunt toate pe care le faceti! Transmiteti-i felicitarile mele domnului Gramada!
    Noi aici sintem atit de ocupati cu tot felul de proiecte, de actiuni, ca ne neglijam tocmai prietenii dragi ...Sa nu va suparati pe noi! Ma mai uit pe pozele de la Criseni! Tare mi-a placut ca am fost impreuna!
    Sanatate si bucurie, sanatate familiei, sa va creasca nepotii cuminti, un post usor si sarbatori minunate! Cu drag, Ana Pascu

    RăspundețiȘtergere