De curând, a apărut ediția a doua a cărții profesorului
Augustin Mocanu, „Între sat și oraș”.
Am avut nespusa bucurie de a citi cartea, prima ediție, la recomandarea
prietenului nostru comun, profesorul dr. Viorel Rogoz, care a avut amabilitatea
să mi-o și trimită, împreună cu prezentarea elogioasă a cărții profesorului de
limba română și directorului Augustin Mocanu din vremea studiilor sale la
Liceul din Cehul Silvaniei.
Prins în
mrejele textului, de aseară până în zori am citit bildungsromanul „Între sat și
oraș” Am trăit fascinat povestea, alături de Tinu lui Todor din Boju. Mi l-am
făcut văr. Pe drum am împărtășit umanul și divinul ca între „om și om” („Eu și
Tu” – o vorbă a lui Buber!) I-am urmărit destinul. De la primul pas în gara
Clujului, la târgul Cehu, din Țara Silvaniei, și până la retragerea din linia I
a luptei, undeva în inima Bărăganului. Acolo, sub flăcările cerului și printre
ninsorile vijelioase și gerul care intră la os, a redactat studii de etnologie.
La pensie n-a ieșit niciodată. Și, pentru că finalul încoronează opera, ne-a
oferit astăzi acest volum de proză. Cine nu și-ar fi dorit să lase în urmă o
asemenea carte? Câți sunt aceia care, între scriitorii de marcă, reușesc să
ducă sinceritatea până dincolo de cuvânt. Spunem - și convingerea a rămas
nealterată - că „Între sat și oraș” este cea mai valoroasă scriere pe care
Augustin Mocanu a dăruit-o posterității. (Coperta 4, ediția a doua)
„Între sat și
oraș”. Altfel spus, călător între două lumi. O sugerează și motoul cărții:
„Cât în car, cât în căruță,/ Cât la
popa-n teleguță.” Dar și numele autorului: Mocanu – nume neaoș ardelenesc,
cu trimitere la modul de existență rurală, patriarhală și Augustin – nume
latinesc, predestinat, parcă, a exprima înălțare prin luminare, dar și putere,
demnitate măreție.
Autorul recurge la pretextul unei scrisori adresate
pe un ton familiar, prietenos și jovial „vărului
său de scoarță”, Nelu, pentru a-și argumenta pornirea lăuntrică de a nota
într-un caiet despre dorul adunat în amintirile de o viață, despre „trecutele vremi trăite aici în satul nostru,
Boj, în orașul nostru, Cluj și aiurea”, pe unde i-a purtat Destinul. „Iubite Nelule” este, așadar „cuvântul înainte”, în care facem
cunoștință cu cei doi piloni ai narațiunii: povestitorul, semnatarul scrisorii,
Tinu lui Todor din Părău (Boju), și adresantul, posibilul cititor.
Este o carte scrisă la senectute, când omul poate aprecia Binele, Frumosul și Adevărul, când poate
aprecia că „memoria este unica zestre absolută
a fiecărui individ trecător”, că „viața
se încheagă și crește mai adesea pe evenimente mărunte și comune, purtând însă
în ele adevăruri foarte însemnate”.
Scrisul vine dintr-un impuls lăuntric, mărturisește
scriitorul: „Scriu numai când un preaplin
interior, imposibil de ținut în frâu, mă presează irezistibil, făcând ca rodul
gândirii și simțirii mele să țâșnească, întrupându-se în cuvinte”.
Profesorul Augustin Mocanu, omul de la catedră, rămâne la fel de riguros și ordonat și
atunci când își așază gândurile, ideile și amintirile pe hârtie, într-o
înșiruire logică remarcabilă, cu respectarea normelor discursului. Nu
întâmplător, cele două părți ale cărții se intitulează: Partea I. Discursul și Partea
a doua. Supliment la discurs.
Augustin Mocanu este un scriitor în adevăratul sens
al cuvântului, deși în prefață, cu prea multă modestie, mărturisește că „cel ce scrie trebuie să fie înzestrat cu
puterea și voința cunoașterii vieții și mânuirii limbii, ceea ce nu e cazul
meu, deoarece eu nu sunt scriitor și nu scriu literatură, ci pur și simplu
redau cum pot cu ajutorul cuvintelor câte ceva din ceea ce biata mea memorie
mai păstrează din trecutele vremi trăite…”
De bun augur a fost prima zi de școală în satul
natal. De atunci, „din miracolul primei
zile de școală din clasa I” vine „izvorul
dorinței de a învăța mereu”. „Era în septembrie 1940, când lumea se afla în
fierberea determinată de cedarea Ardealului de nord-est și trasarea graniței
urma să treacă și prin hotarul satului nostru. (…) Vorbele clare ale
învățătoarei sunau blând, mi se băteau în tâmple și pătrundeau în intimitatea
conștiinței mele, transformându-se în icoane de care nu văzusem și nici nu
auzisem vreodată. Miracolul cuvântului scris s-a legat de mine și m-a dominat
toată viața, determinându-mă ca, acum, când sunt octogenar, să evoc clipele
acelui început încărcat de vrajă…”
„Forța magică
a limbajului” ne învăluie de la o pagină la alta, căci, la fel ca și la
marele povestior Ion Creangă, ne impresionează nu doar ceea ce ne spune
autorul, ci și cum spune, cu bucurie, cu emoția întoarcerii prin amintire în
satul natal și prin locurile pe unde Destinul l-a purtat, într-un stil nuanțat
și plăcut, antrenant și vioi, care te face, ca cititor, să fii curios și să te
implici. Sunt evidente caracteristicile stilului oral, povestitorul simțind
mereu prezența ascultătorului/cititorului, căruia i se adresează direct, prin
pronume și verbe la persoana a doua sau prin vocative. Prezența interjecțiilor,
a interogațiilor retorice, a expresiilor și legendelor populare, ca și a
regionalismelor (ardelenisme) fonetice și lexicale întăresc nota de oralitate a
stilului. Iată câteva exemple: „de-a
nimic au mers”, „nu se vede zăranie
de om”, „facem pe n-aude, nu vede,/
unde-l pui acolo șede” sau „Ne-am fi
strecurat noi batăr v’o doi printre
pelin pâș-pâș până la strugurei, subt care, dacă stai pe spate, ești bine ascuns și nu te vede , nici nu te simte
popa care trebăluiește la albine
acoperit pe obraz c-un strecurător de drod subțire, poate chiar ala cu
care doamna preoteasă strecură razalăii
(…)”
Narațiunea este impregnată pe alocuri de umor de
sorginte populară: „ne uitam pe râpă cum se uită rațele la cer” sau „ne apropiem de Răstignire, ne zgâim la un
Cristos de pleu ruginit, cu picioare bătute în cuie și cu fruntea împodobită cu
tătăiși uscate, legate acolo împreună cu un mănunchi de spice de grâu, poate de
pe la Rusale, când satul a ieșit la Țarină la sfințirea apei și a holdelor”.
Totul este aici reprezentat, privind universul satului
transilvănean, într-un stil dens, dar foarte atractiv: istorie, spiritualitate,
tradiții, etnografie, folclor, limbă, mentalitate.
„…pe o
padină, ceva mai în sus, către Porodoaie, dormeau încremenite câteva gruiețe,
morminte urieșești de la începutul istoriei, care adăposteau, se povestește,
moaștele unui rege și ale căpitanilor oștirii sale”.
Dacă vrem să facem o apreciere a întregii opere a
domnului Augustin Mocanu, nu putem să nu ținem seama de aprecierile
profesorului universitar doctor Ion Taloș, exprimate ăn scrisoarea adresată autorului:
„Dragă Tinule,
Cred că
ți-am spus și la telefon – de când ai început să publici ai făcut mai mult
decât alți folcloriști în toată cariera lor. Cred că Sălajul trebuie să fie
mândru că l-ai slujit ca dascăl și ca cel mai reprezentativ etnolog. Sunt sigur
că mulți sălăjeni se uită cu invidie la realizările tale excepționale. Ai
merita un titlu de onoare.
Impresionant
e și faptul că elevii tăi ți-au rămas atât de de atașați, dovadă a muncii tale
cinstite și serioase în școală și ca inspector. Te îmbrățișez frățește, al tău,
Ion
Închei cu o mărturisire a lui Augustin Mocanu,
făcută, în același registru al modestiei, fostului său discipol, profesorul
univ. dr. Viorel Rogoz: „În viața cea de
toate zile - familie, societate, comunitate etc - am făcut ce se face și am rămas
cum am fost, un țăran lucrător cu puțină știință de carte.
În
folclor, nu sunt mai nimic, adică, poate, un mușuroi, nicidecum deal sau munte.
Și, totuși, nu sunt o gaură, ci o ridicătură, fie ea cât de neînsemnată ar fi.
De voi mai putea, voi mai scrie, să-i fac vârf "mușuroiului" meu.”
Putem lua cuvintele profesorului drept un crez de
viață, un îndemn: chiar dacă nu vom reuși să ajungem „un deal sau un munte”, să fim măcar „un mușuroi”, și nu o „o gaură”;
să tindem mereu să ne ridicăm, să ne înălțăm, să construim și să ne construim,
nu să distrugem, să ne distrugem și să ne risipim.
Mă alătur prietenului Viorel Rogoz pentru a înnoi,
în preajma Sărbătorilor Crăciunului și Anului Nou 2015, urările noastre de
sănătate:
"Să ne trăiți, Domnule Profesor, ani mulți și
fericiți!"
Prof. Doina Dobreanu
Scriitorului Augustin Mocanu
- Madrigal -
Plecat din satul din Ardeal
Doar cartea ţi-a fost ideal.
O viaţă de educator
Te-a modelat ca scriitor.
Urarea de sărbători:
,,Să ne dai alte comori!"
(cu referire la
vol."Între sat şi oraş"
Victor
Becheanu
P.S. Felicitări autorului şi
prefaţatorului!
18
decembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu