„Sunt suflet din sufletul neamului
meu…”
Ultima carte publicată de
profesorul Augustin Mocanu, Amalgam.
Frânturi alese, în 2016, ne oferă posibilitatea de a-i cunoaște
personalitatea în complexitatea și în devenirea sa: om, prieten, profesor,
etnolog, scriitor.
Cartea reunește „frânturi alese”
din ciclul celor trei volume: Amalgam în
prag de seară (2010-2014), Amalgam în
pragul nopții (2014-2015) și Amalgam
în miețul nopții (2016), ca și un „Supliment literar”.
Sunt „însemnări de gândire, care
traduc o filozofie de înțelegere a
vieții”, născute din pornirea lăuntrică de a scrie: „Scrisul mă face OM, căci
Dumnezeu așa a vrut ca omul să-i semene, să fie creator.” Cu sinceritate,
autorul își mărturisește zbaterea lăuntrică: „Sunt eu oare ca Nastratin Hogea
al lui Ion Barbu, o creatură care se hrănește rupând din sine?”, se întrabă
retoric, apoi conchide: „e nevoie de o întoarcere în mine, în timp și spațiu pentru a mă încărca de energia necesară
scrierii unor piese cu oarecare valoare umană, căci altfel totul e uscăciune,
fiindcă lipsește mustul vieții și cu hoaspele, cu cojile ouălor fără pui nimic
nu e bun. Nu e nevoie doar să mă transpun în locul oamenilor despre care scriu,
ci să fiu acolo, una cu ei. Poate că așa, într-o zi sau într-o noapte, scânteia creatoare, mă va ferici din
nou.”
Autorul vorbește despre sine și
despre însemnările sale din Amalgam.
Frânturi alese, cu vădită autoironie: „Un caiet de însemnări al unui umil
etnolog aproape neștiut de nimeni și, în același timp, scriitoraș ieșit din
buruieni tocmai odată cu atingerea vârstei de octogenar…”
Portretul lui Augustin Mocanu se
conturază treptat, din mărturisirile proprii, ale prietenilor și din faptele
sale, căci și faptele vorbesc - faptele, creația omului, rodul muncii sale.
Ion Taloș îl elogiază astfel pe
„eminentul profesor și etnolog”:
„Când vezi cărțile lui Augustin
Mocanu îți vine să crezi că autorul lor a trăit și a muncit într-un institut de
cercetare sau într-o universitate. În realitate, el și-a petrecut patru decenii
într-o școală din Cehu Silvaniei. (…) A muncit la catedră cu aceeași pasiune cu
care și-a scris cărțile. A publicat excelente colecții și antologii de folclor
din Sălaj, din satul natal, Boju, jud. Cluj, și din zona Ialomiței. Oriunde a
trăit, a muncit și a creat. A scris valoroase studii, care-i așază numele la
loc de cinste în bibliografia celor mai importante teme de folclor (Miorița,
colindele, epica populară în versuri).”
Frânturi de memorie sunt în opinia lui Ion Cuceu „documente importante de
etnologie socială și culturală”, dar „și literatură și artă, întrucât sunt
pagini de eseistică antropologică admirabile, uneori apropiindu-se de paginile
de mare literatură ale lui Pavel Dan
sau ale Martei Petreu.” Aceeași operă este considerată de Dan Simionescu „o
restituire memorialistică în graiul neaoș ardelenesc.” Domnul Mocanu „nu numai
că a salvat la propriu memoria
satului din perioada interbelică, până după război, dar a creat o punte între
generații, fără de care cei de acum n-ar putea să-și înțeleagă, să-și descopere
rădăcinile ancestrale.”
Munca profesorului de limba și
literatura română și a directorului de școală Augustin Mocanu nu s-a încheiat o
dată cu pensionarea, ci a continuat și continuă sub o altă formă. Pe copertele
2 și 4 ale cărții Amalgam. Frânturi alese
ne întâmpină lista celor vreo 30 de cărți publicate în perioada 2001-2016,
mărturie a efortului său de poet, prozator și etnolog, uimindu-ne prin
„vitalitatea sa creatoare” (Dan Simionescu). Oprirea nu este posibilă, spune
autorul, ar însemna „a fi una cu moartea”, căci „o pauză lungă va aduce o
secetă sau un deșert fără de margini.” Motoul cărții exprimă într-o formă
sintetică mărturisirea sa de credință: datoria de a-și onora până la capăt
„rostul căii”, chiar dacă drumul nu mai urcă, ci coboară: „Bat un drum, bat o
cărare,/Urc un deal, cobor spre-o vale,/ Țin întruna firul văii/ Să nu-mi scape
rostul căii.”
Rostul căii se păstrează cu efort
și voință, prin strădanie permanentă, amintind aici și scrisul. Ideea de muncă asiduă
devine unul din laitmotivele cărții: „În limitele strâmte ale lumii noastre,
noi, asemenea Atotputernicului Creator, suntem făcători, căci pentru aceasta am
fost aruncați în lumină, să muncim, să creăm ca să trăim”, între „funcțiile
benefice ale muncii” fiind și cea care „determină starea psihologică a omului
în chiar profunzimea ei.”
Or, puterea creatoare este un har
pe care îl ai sau nu îl ai: „Pentru mine, mărturisește Augustin Mocanu, a scrie
ceva, în care să cred cu tărie și să merite a fi făcut public, nu ține numai de
pofta inimii mele, ci consider (mă tem) că există Cineva sau ceva în afara
și deasupra voinței mele de individ social și, numai când Acela mă invadează și-mi deschide toate ferestrele sufletului, pot
să scriu într-adevăr. Există, deci, undeva o forță tainică, mai puternică decât
voința mea; aceea decide ce, când și cum am să scriu.”
Portretul profesorului didactician
se completează cu cel al gânditorului preocupat de marile probleme
existențiale: omul în raport cu lumea și cu Dumnezeu, timpul, fericirea:
„Pentru fiecare individ normal, lumea este cum o percepe, căci fiecare e cu
lumea lui.” „C-așa-i în viață, cu lumină și cu ceață”. „Fericirea este o iluzie
și eu refuz a-mi clădi viața mea și a familiei mele pe fluturi albaștri.” Dar,
iarăși, a-ți ucide memoria și visele ar fi adevărată sinucidere. „Timpul nu e
cu noi, ci este cu el. El există fără început, fără împuținare, indiferent și
orb, față de viața care singură se zbate și vrea să știe ceeea ce nu e cu
putință.”
Etnologul fascinat de satul și
familia tradițională, preocupat de soarta românilor, nu poate fi decât trist:
„Istoria își bate joc de satul românesc. Timpul istoric al țăranului nostru,
așa cum l-am cunoscut noi în vremea copilăriei noastre, cea de dinainte de 1950,
a trecut. Satul cu toate bune și rele ale lui se află într-un rapid proces de
dispariție.” Familia tradițională, în care „generațiile trăiau împreună
sprijinindu-se una pe alta și căutând, tot timpul, să asigure perpetuarea
numelui și familiei din care face parte”, dispare, constată etnologul.
Tristețea lui este abominabilă văzând că „NOI ROMÂNII MURIM, ne stingem ca
popor, ca limbă și cultură. Urlu în mine. Turbat și îngrozitor urlu, dar numai
sufletul meu și conștiința sunt treze și cunosc tragedia pe care o trăiesc.” Și
durerea lui este cu atât mai mare cu cât își știe rădăcinile într-un sat cu o
vechime de peste 800 de ani, pomenită în documentele vremii: „Bojul a fost și a
rămas, până târziu pe la mijlocul secolului trecut, un model de adevărat sat
românesc din Câmpia Transilvaniei”, în care, „de-a lungul sutelor de ani,
locuitorii au dus o viață statornică. (…) Aici s-au născut, au trudit, au
făurit și și-au trăit viața; aici au lăsat urmași vrednici și în acest pământ
al lor și-au găsit odihna de veci, generație după generație, în vreme
îndelungată ce depășește o mie de ani. Oare cine se mai poate mândri cu o așa
zestre morală?”
Amalgam. Frânturi alese, respectiv Amalgam
în prag de seară, Amalgam în pragul
nopții și Amalgam în miețul nopții
exprimă tribulațiile gândurilor unui scriitor și etnolog octogenar, Augustin
Mocanu, cu problemele prezentului și popasurile printre amintiri, cu bucuriile
prieteniei și ale relațiilor de familie, cu neliniștile vârstei născute din
frica neputinței finale și conștientizarea inevitabilei treceri, cu eternele
probleme de viață, fericire, iubire și moarte.
Prof. Doina Dobreanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu