De Crăciun, despre familia tradițională

http://ardealtv.ro/folclorul-esenta-romanului-obiceiuri-de-ierisi-de-azi-prof-doinita-dobrean/

„Satul românesc a păstrat, uneori pâna în vremea noastră, un caracter stravechi. Chipul în care gândește, simte, acționează țăranul român este legat de o filozofie populară și de o seamă de forme de viață tradițională. Mentalitatea generală a satului, sub semnul tradiției, este închegată și organică.” Ernest Bernea

1. Familia tradițională

Fiecare societate are un anumit sistem familial, cu un anume cod de reglementare a relațiilor dintre barbați și femei. Diferențele sunt date de modul exercitării autorității în cadrul familiei, de mărimea acesteia, de modul de stabilire a rezidenței, de forma de transmitere a moștenirii. Familia s-a dezvoltat o dată cu societatea şi se modifică o dată cu aceasta. Ea îndeplineşte anumite funcţii sociale cum ar fi procrearea, creşterea şi socializarea copiilor. De-a lungul timpului, femeia a ocupat poziții diferite în cadrul acestor sisteme familiale.

1925 – Văd. Ana Muscă și familia

În familia tradițională, bărbații și femeile aveau roluri diferite: soțul asigura întreținerea familiei, iar soția se ocupa prioritar de întreținerea casei, de creșterea și educarea copiilor. Familia tradițională își asuma și responsabilitatea de îngrijire a bătrânilor familiei, o cutumă moștenită din antichitate.

Prin atributele ei de soție, mamă și gospodină, cu simț de protecție dezvoltat în creșterea și educarea copiilor, în îngrijirea părinților bătrâni, femeia era liantul familiei. În familia tradiţională conflictele dintre generaţii erau mult mai puţine, netolerate și sancționate de comunitate. Ierarhia în familie era foarte clară, fiecare ştia ce are de făcut şi de cine trebuie să asculte. Copiii suportau autoritatea tatălui şi pe cea a mamei - mai blândă şi mai sensibilă -,când tatăl lipsea.

În climatul tradiţional al familiei extinse, se statornicește o relaţie afectivă puternică între bunici şi nepoţi, bunicii având un rol educativ important. Mai mult decât atât, într-o familie tradițională, reunind trei generații, bătrânii se bucurau de un prestigiu binerecunoscut de cei tineri. Rolul important în formarea unei noi familii îl aveau părinții și bătrânii din casă, căci de cele mai multe ori tinerii căsătoriți trăiau sub același acoperiș cu părinții și bunicii.

În familia traditională româneasca, femeia punea mai presus bunăstarea soțului și a copiilor săi decât nevoile personale. Femeia, considerată uneori inferioară băratului, trebuia să fie îndurătoare, blândă, dependentă, supusă barbatului, capul gospodariei.

Cu toate acestea, în mentalitatea țărănească s-a perpetuat un adevărat cult al femeii mame, fiindcă era o mare cinste să aduci pe lume prunci, prin care se asigura perpetuarea familiei, a neamului. La nașterea unui copil, apropiații – mama, nașa, mătuși, vere, vecine - aduceau daruri, în primul rând bucate alese mamei, în perioada lehuziei, apoi copilului, la botez.

Rolul mamei era foarte important pentru că personalitatea ei construia punctul de plecare în conturarea personalității copilului. În familia tradiţională, mama se implica mult mai mult în creşterea şi educarea copiilor decât în familia modernă, fiindcă ea nu avea o carieră profesională. Locul ei de muncă era în casă și în gospodărie, ocupându-se de familia sa, dar participa, alături de soțul său și de copiii mai mari, și la muncile câmpului: pregătirea fânului, prășitul, seceratul, adunarea recoltelor.

Exemplificăm cele afirmate în această expunere prin mărturisiri ale unor nativi în comuna Subcetate, beneficiari ai unei educații tradiționale, mărturisiri făcute cu ocazia convorbirilor la Subcetate.[1]

„Mama noastră cea scumpă şi dragă s-a născut în anul 1905, fiind unicul copil al unei familii sărace din Şchiopeni. Bunicul a dispărut foarte devreme şi mama a rămas numai cu mama ei. În 1917, luna august, armata austro-ungară a primit ordin să-i adune pe toţi românii din Subcetate pentru a fi deportaţi spre vest. Fiecare familie şi-a adunat cele necesare în căruţă şi a plecat cu convoiul spre Reghin. Deplasarea a durat două luni. Convoiul înainta greu din cauză că apăreau probleme de boală, decese de oameni şi animale, diverse nevoi. Ajunşi la destinaţie, bunica şi mama, împreună cu alte cinci persoane au fost repartizate la o familie, foarte săracă şi aceea. Acolo au participat zilnic la toate muncile câmpului şi cele gospodăreşti. S-au întors acasă după un an, pe jos, oprindu-se din loc în loc pentru a se odihni şi a cere hrană.

Viaţa mamei nu a fost uşoară nici după ce s-a măritat. Familia devenise numeroasă, pământul era puţin şi sărăcăcios, dar cu tenacitate, cu încredere în forţele proprii şi în Dumnezeu, am răzbit. Noi, copiii, eram sănătoşi şi, pe măsură ce creşteam, ajutam la diferite munci, după puterile noastre.

1962 Ioan și Ioana Urzică cu copiii

Biata mama! Ea ducea tot greul în casă. Parcă o văd şi acum cum mergea la spălat cu hainele pe spate, la moară, tot cu sacul pe spate, la lucrul câmpului cu câte unul din fraţi în braţe. Era o bună gospodină şi un bun pedagog, nelipsindu-i de pe blidar „nănaşa”, nuiaua cu care mai potolea la nevoie spiritele încinse. Trebuia numai să ne-o arate şi se făcea pe loc pace.” (Aviator Petru Urzică) [2]

În familia tradițională, mama era cea care transmitea urmașilor săi codicele țărănesc de conduită ce cuprindea normele de viață stabilite de comunitate, principii care presupun ordine, logică şi scop, sentimentul apartenenței la un neam.

Zestrea valorilor umane fundamentale, însușite de tânăr în familie, sub directa supraveghere a mamei, era ceea ce era mai important din ce putea lua cu sine când pleca pe calea căutării propriului său rost, asemenea lui Făt-Frumos din basmele populare.

Pentru odrasla familiei tradiționale, rostul însemna să-și întemeieze o familie și să intre în rând cu lumea. Familiile mai înstărite din oricare comunitate sătească, încă în secolul al XIX-lea, se străduiau să trimită la învățătură măcar unul din copii, de obicei fiul ce mai mare. Acesta pleca din casa părintească cu virtuțile dobândite în familie, cu cunoștințele dobândite în clasele primare la școala din sat și cu povețele mamei. Cu emoție plenară este surprins momentul acesta, al desprinderii copilului de familie, de poetul Ocatavian Goga în versurile următoare: „Răsare mama- colțul șurii,/ Așază-ncet merindea-n glugă…/ Înduioșată, mă sărută/ Pe părul meu bălan, pe gură:/ „Zi Tatăl Nostru seara, dragă,/ Și să te porți la învățătură!” (Casa noastră)

1939 – Familia Nicolae și Ioana Cotfas

2. Rolul mamei, al familiei în creșterea și educarea copiilor

2.1. Educația în spiritul unor valori fundamentale: iubirea, respectul, credința, responsabilitatea ș.a.

Toate acestea valori se învață în familie, în primul rând prin puterea exemplului de conduită al celor mari, prin respectarea cuvântului dat, susținut de fapte.

Odraslele erau educate în spirit de ascultare și supunere față de părinți și bătrânii familiei, cu precădere fetele, care uramau să fie supuse și bărbatului, după căsătorie. În lumea tradițională, copilul bun nu avea voie să iasă din vorba părinților, fiindcă, conform codului de conduită tradițional, așa se cade.

Respectul în sânul familiei era fundamental. Femeia - mamă se adresa în mod respectuos nu doar părinților și celor vârstnici, ci și bărbatului, folosind pronumele de politețe dumneata.

„Nu i-am auzit pe părinţii mei certându-se sau contrazicându-se niciodată, iar mama îi zicea tatei dumneata”. (Petru Urzică)

La fel se adresau și frații cei mici fraților mai mari, într-o familie numeroasă, cu 8-10 copii, când diferențele devârstă între cei mici și cei mari puteau fi în jur de 20 de ani.

„A vorbi despre familia mea reprezintă întotdeauna un motiv de mândrie, prilej de mulțumire, respect, apreciere şi profundă recunoștință. Toate acestea, cu atât mai mult cu cât la originea mea se află o familie în adevăratul sens al cuvântului, o familie de oameni simpli, onești şi cu credință în Dumnezeu. Datorez totul părinţilor mei şi, înainte de toate, viața. Ținând cont de condițiile familiale în care am crescut, m-aş rezuma doar la o enumerare, nu neapărat exhaustivă, a câtorva dintre trăsăturile de caracter dobândite încă din copilărie, atât din perioada celor „7 ani de-acasă”, cât şi ulterior, în timpul anilor de școală: bunătate, cinstire, respect, conștiinciozitate, compasiune, credință, cumpătare, creativitate, curaj, determinare, discernământ, disponibilitate, flexibilitate, fermitate, generozitate, iertare, hărnicie, inițiativă, înțelepciune, loialitate, justiție, mulțumire, onestitate… toate aceste adevărate virtuți dovedindu-se, ulterior, a-mi fi de mare ajutor atât în evoluția mea ca om, înainte de toate, dar şi în cariera profesională.” (Nicolae-Florin Ghenci, comisar de poliție) [3]

Pe lângă exemplul oferit de cei mari, o modalitate benefică de educare în spiritul valorilor fundamentale era și povestea. În societatea tradițională, oamenii își rezervau momente de bucurie stând în povești, în familie sau cu vecinii, la gura sobei, iarna, sau la umbra unui pom din grădină, vara, în zile de sărbătoare, dar și în timp ce participau la munci gospodărești colective precum depănușatul porumbului, toamna. Bucuria poveștilor era trăită plenar iarna, în vremea șezătorilor, în perioada de tors (in, cânepă și lână).

Toți suntem purtători de povești, fiindcă tot ce ne înconjoară este o poveste, viața fiecăruia este o poveste, cu pilde și învățături pentru cei care ascultă.

„Cred în rolul bunicilor în formarea unui copil. Bunicii au acea pioşenie a copiilor, de care nepoţii au atâta nevoie! Bunica m-a învăţat să îmi fac cruce, să mă rog... De la bunica am învăţat să scriu şi să citesc. Dar... mai mult decât toate, ascultam poveştile pe care mi le citea din cărtile ei vechi - despre pruncul Iisus, despre Genoveva de Brabant ş.c.l.” (Conf. Univ. Dr. Doina Butiurcă) [4]

Bătrânii, purtători ai unor bogate povești de viață, aveau prilejul, bucurându-se de respectul și ascultarea celor tineri, de a-și împărtăși, povestind, întâmplări, evenimente, experiențe trăite în tinerețe de ei sau de cunoscuți, scoțându-i pe ascultărori din cotidian și purtându-i în alte vremuri, într-o altă lume, care, lor, li se părea „de poveste”. Astfel, prin participarea la bucuria poveștilor, ca narator sau ascultător, se consolida legătura între tineri și bătrâni, se consolida ideea de bine și frumos. Poveștile aveau, în fapt, prin puterea pilduitoare a exemplelor de viață aduse în atenție, o misiune formatoare, educativă.

Bucuria participării la astfel de momente, copiii o deprindeau din fragedă pruncie, când mama sau bunica îi adormea purtându-i pe aripi de poveste. Prin povești se transmiteau adevărate lecții de învățătură comportamentală, de interrelaționare, de comunicare prin limbaj, de îmbogățire a registrului lingvistic, a cunoștințelor legate de viață, de istorie, de obiceiurile și tradițiile comunității, ale neamului.

„Am crescut cu bunicii din partea mamei. Bunicul era Toader al lui Ioan al lui Simion, om harnic, bun gospodar, învățat cu munca câmpului. De la el am rămas cu dragostea pentru animale, mai ales pentru cai. Vara îmi plăcea foarte mult să călăresc, iar iarna să ieșim cu sania trasă de cai. Bunica Ana era o femeie liniștită, ocrotitoare, dispusă să facă orice pentru nepoții ei. Părinții lucrau la Toplita, erau navetiști și noi rămâneam în grija bunicii. (…)

Am învățat de mic multe lucruri valabile care mi-au conturat caracterul: respectul față de părinți, bunici, familie… față de oricine; respectul pentru muncă, învățând să fac lucruri mărunte, dar necesare, precum reparații în casă și în curte; curiozitatea de a afla și învăța lucruri noi care au devenit pasiuni și izvor permanent de bucurie; grija pentru lucrul bine făcut, de calitate.

Am învățat de mic ce înseamnă responsabilitatea. Când ne trezeam dimineața, părinții erau de mult plecați la muncă. Eu, fiind mai mare cu trei ani decât fratele meu Nicolae și cu șase decât sora mea Marcela, trebuia să am grijă să ne pregătim și să ajungem la timp la școală, iar la întoarcere să avem grijă de gospodarie. (Inginer Dan Cotfas) [5]

„Vreau să cred că am cei șapte ani de acasă, ceea ce înseamnă că părinții mei au reușit să construiască un postament solid pentru a-mi dezvolta propria persoană. Nu știu cum sunt alți părinți, dar eu, când mă gândesc la ai mei, nu cred că există alții ca ei. Prin tot ceea ce au făcut au încercat să ne modeleze pentru a deveni persoane care să reușească în viață, să meargă mai departe decât ei.

Părinții mei reprezintă un model în viață pentru mine. La fel ca și ei, încerc să-mi costruiesc viața pe puterile mele proprii, prin muncă cinstită, să mă mulțumesc cu ce am și să nu tânjesc după ceea ce nu este al meu. Am învățat de la ei că prin muncă asiduă și focusare poți să „răstorni munții”, adică să obții ceea ce vrei. Aș vrea să cred că am moștenit de la ei dârzenia și spiritul de sacrificiu pentru binele familiei, al copiilor.

Din această cauză doresc și pe această cale să le spun: vă mulțumesc că sunteți părinții mei. (Șef de lucrări unv. Petru-Adrian Cotas) [6]

2.2. Modelul în familie pentru viața de familie

Traiul de zi cu zi în familia în care creștea și se dezvolta tânărul constituia modelul lui de familie, matricea de la care pornea în crearea propriei familii. Pentru fete, mama era prototipul feminin, de soție, mamă și gospodină. Se spune că nu este corect să apreciezi copiii după părinți, dar în societatea tradițională vrednicia mamei era un atu pentru copiii ei la vremea căsătoriei.

„Mama, Viorica, născută în 1920, a fost cea mai mare dintre cele 5 surori şi un frate. Părinții ei au fost Ioan Dobreanu, cojocarul satului, și Ioana Rus. În casa lor, se adunau seara sătenii să li se citească gazeta și să facă politică. (…)

Ei bine, vorbind despre mama, aici nu pot să nu devin emoţionat. Nici nu poţi fi altfel când vorbești despre mama, despre mama pe care nu am văzut-o niciodată supărată, niciodată enervată, niciodată să îşi fi pierdut cumpătul. Îngrijorată, da. Dar în rest, zâmbetul ei discret şi enigmatic, ştiind şi înţelegând tot chiar înainte ca lucrurile să se întâmple, trecând peste greutăţi de parcă nu ar fi fost. O mână de femeie, mică de statură și subţirică, în stare să mişte munţii sau să strunească un bărbat aspru, mândru şi de neîndoit ca tata. De unde atâta putere într-o femeie aşa de fragilă, măritată la 16 ani, copil fiind încă, şi care a crescut 6 copii? Era ceva misterios în ființa ei, ceva supranatural, ceva divin, aş zice. Puterea ei nu putea să vină decât din dragoste şi din credinţă. Dragoste pentru familie, pentru copii, pentru meserie - ţărancă, ţesătoare de covoare, florăreasă -, pentru viaţă. Şi credinţa, o credinţă nețărmurită, intrinsecă fiinţei, intimă, simţită, nu spusă, trăită prin toată fiinţa ei, nu doar practicată (…) Credinţa mamei era modul ei de viaţă, era viaţa ei înseşi. Ca şi a lui tata. Şi-au crescut copiii în credinţă, dar i-au lăsat în același timp, le-au permis și i-au ajutat să își construiască propria lor libertate de conştiință.” (Dan-Lazăr Trifan, matematician/ consultant internaţional senior în sisteme informatice) [7]

„Purtăm toată viaţa pecetea pe care ne-au imprimat-o în copilărie părinţii şi bunicii, oamenii din jur, care rămân vii în minte şi suflet. (...) Imaginea mamei, Măriţa lui Dănilă şi a Ilenei lui Simion Moglan de pe Părăuţ din satul Platoneşti, comuna Sărmaş, prinde în amintire chipul blândeţii, al pâinii aburinde, al femeii de la ţară pe umerii căreia stau toate treburile casei şi ale gospodăriei, munca câmpului, dar şi chipul unei fiinţe vesele, cu umor nativ, spontan. Inteligentă, regreta că nu a urmat şcoala după terminarea celor 4 clase, deoarece ar fi fost nevoie părinții de o pereche de boi ca să plătească taxele anuale. Bunicii aveau prea mult pământ pentru a-şi face, cum spuneau, copiii „domni”. Era obligatoriu ca tradiţia familiei să fie dusă mai departe acolo, în sat, după legile locului. Era interesată şi curioasă, iar în serile de iarnă, când torcea sau ţesea, mă punea să citesc cu voce tare să audă ce învăţ. Deodată cu mine a învăţat Luceafărul, Sara pe deal şi alte poezii eminesciene, la fel versuri de Coşbuc şi Alecsandri. Avea o memorie deosebită, un simţ estetic şi o perspicacitate care o făceau să poată intra în conversaţii agreabile cu oricine. Nu uita nimic din ceea ce a învăţat la şcoală, mai ales date de istorie şi geografie sau probleme de matematică. (…) Era o fiinţă apropiată, deschisă şi înţelegătoare. Povesteam cu ea de toate în zilele de muncă la câmp, în care de multe ori cânta sau mă ruga să cântăm împreună. De la ea am învăţat multe pentru viaţă: să muncesc de toate, să fiu liniştită şi mai ales răbdătoare. Dacă tata avea încredere în forţa mea de a învăţa – şi, Doamne, ce mândru era când veneam cu Premiul I de la olimpiadele la care participam! – mama a rămas ca o efigie vie pentru toată viaţa în ceea ce priveşte comportamentul moral şi dăruirea pentru copii. Ca orice mamă ar fi vrut să rămân în sat alături de ea toată viaţa, de aceea „a plâns să moară” (cum zicea ea) când am intrat la facultate. S-a împăcat, mai apoi, cu gândul, amintindu-şi cât de mult ar fi dorit să meargă şi ea mai departe la şcoală. Când am plecat în primul an de studenţie la Cluj, geamantanele erau pregătite în faţa uşii să ies din casă. Am întins mâna spre clanţă când ea mi-a acoperit-o cu mâna ei, m-a fixat cu ochii plini de dragoste şi lacrimi, spunându-mi: „Ai dorit să pleci... Vei fi singură printre străini. Când ţi-a fi greu, gândeşte-te că-s alături şi că am atâta încredere în tine că niciodată n-o să ne faci de ruşine.” Cuvintele acestea mi-au condus întreaga viaţă. Era un bun dascăl.

Mama era şi o fiinţă optimistă, iubitoare să iasă în lume. (…) Ataşată valorilor familiale, era mereu preocupată de cum ne descurcăm cu ale vieţii, de nepoţi, încercând mereu să ne ajute, în felul ei. (…) Mai presus de orice şi-a iubit nepoţii, cu o grijă şi afectivitate ieşite din comun. Ştia să-i aşeze în lumi de vis, să-i facă să râdă, să fie fericiţi. Îi ducea în vacanţe la Subcetate, cu trenul, spre deliciul lor, făcându-i părtaşi la ce era de făcut în gospodărie, legându-i de natura aceea pură din Poiană, de zvâcnetul pământului şi mângâierea soarelui, integrându-i în evenimente ale satului.” (Prof. Emila Dobreanu – Marica) [8]

Pe lângă educația propriu-zisă din familie, tinerii aveau diverse ocazii să deprindă seria de rituri de trecere spre căsătorie [9] precum șezătoarea sau păzitul vitelor.

Șezătoarea, unde munca se îmbina cu distracția, era una dintre cele mai importante instituții țărănești, prin intermediul căreia se realiza schimbul cultural de valori între generații, având și o funcție socială premaritală.

Păzitul vitelor era o adevărată „școală” a vieții pentru tinerii între 5 și 25 de ani. Cu aceste ocazii, tinerii se cunoșteau și se apropiau unii de alții, se inițiau în luptă, în dragoste, în celelalte forme ale culturii nescrise a satului.[10]

2.3. Educația în spiritul de comuniune, de conservare a relațiilor de rudenie și bună vecinătate

Rolul principal în relaționarea copilului/ tânărului cu comunitatea revenea tot mamei, mereu prezentă în mijlocul familiei, implicându-i pe copii în anumite activități ale comunității extrafamiliale, precum șezătoarea și claca. Păzitul vitelor la pășune, practicat în special de copii și tineri, sau mersul în povești, ca pretext de a face vizită unui vecin, prieten sau unei rude, momente la care copiii erau și ei prezenți, dar mai ales evenimentele importante din viața satului tradițional, precum nunta și înmormântarea, întrețineau relațiile de rudenie și mențineau, totodată, coeziunea socială.

În satul tradițional, comunitatea era alcătuită din familii de rudenie, după viță, mereu în competiție privind locul ocupat în diviziunea ierarhică. Păstrarea tradițiilor și respectarea normelor instituite de către comunitate ofereau o anume poziție socială, dar aceasta trebuia păstrată și dovedită individual. În alegerile matrimoniale, tinerii erau influențați de familiile lor să țină seama de rangul social, dar și de avere, pentru a se menține pe sacra ierarhică a comunității.

Conștiința de rudenie, cultivată în special de mamă, lega laolaltă toți membrii grupului. Rudenia, fie de sânge, fie spirituală (nășia și cumetria) îl determina și îl construia pe individ social pe parcursul întregii sale existențe. Rudenia spirituală, respectată în comunitățile tradiționale pe parcursul a mai multor generații, prin moștenire, a avut un rol deosebit în statornicirea relațiilor interumane.

Prin botezarea pruncilor, femeia – nașă era cea care iniția și întreținea o bună parte din relațiile de rudenie spirituală.

Un anume tip de relație de rudenie, arhaică, este și cea stabilită prin vânzarea/ cumpărarea de prunci. Un remediu de a scăpa copilul mic de amenințarea Răului, manifestată prin îmbolnăvirea lui, era să fie vândut pe fereastră, schimbându-i-se numele. Copilul rămânea în continuare în grija mamei bilogice, dar îi spunea și femeii salvatoare mamă, iar copiilor ei, frați.

Trăind într-o comunitate rurală restrânsă, cu o încrengătură de relații de vecinătate și de rudenie, în diversitatea lor, ce făcea ca întreg satul să alcătuiască o mare familie, părinții, în special mama, cultivau copiilor, prin educație, simțul de apartenență la această comunitate, învățându-i din fragedă pruncie să dea binețe fiecărui om întâlnit în cale.

„Oamenii pe care i-am cunoscut în Subcetate, când am început a conştientiza ce înseamnă familia, vecinii, lumea care reprezenta satul, o parte din lumea mare, erau minunaţi. Puţini au mai rămas dintre aceia. Cei mai mulţi au plecat, s-au mutat… Dincolo. Nu erau minunaţi doar pentru că îi vedeam cu ochii celei care eram la vârsta fericită a copilăriei. S-ar putea spune că trăiam departe de civilizaţie, în sensul că localitatea nu era electrificată, radiouri erau puţine, cărţile nu erau la îndemâna oricui şi, totuşi, oamenii aceştia moşteniseră o civilizaţie străbună, cu un cod de norme de viaţă şi de conduită, ale bunului simţ, transmise şi respectate cu sfinţenie, susţinute de un singur argument: aşa se cuvine, altfel râde lumea… Şi ca să nu intri în gura lumii, trebuia să te porţi ca lumea, respectând rânduielile impuse de tradiţie.”[11]

Prin respectarea cu sfințenie a acestor legi „nescrise”, se asigura bunul mers al lucrurilor în interiorul comunității. „Opinia publică” era cea care sancționa nerespectarea acestor reguli și obiceiuri ale pământului.

Văd. Maria Urzică și familia

2.4. Educația în spiritul credinței și moralei creștine

Mama și bunica erau cele care își încredințau familia, prin rugăciune, grijei divine. Rugăciunea era rostită în comuniune cu copiii, învățându-i din fragedă pruncie Îngerelul sau Tatăl Nostru. Și tot ele își luau copiii și nepoții de mână să-i ducă la biserică.

„În copilăria mea, îmi vedeam consătenii, surprinși în ipostaze diferite. Că erau oameni prietenoşi şi deschişi, iertători, blajini şi cucernici se putea vedea şi din bucuria cu care se întâlneau şi comunicau, comportându-se parcă ritualic, fie la cumetrie, la nuntă sau la înmormântare, fie în zilele de sărbătoare. În sărbătorile mari, în special la Crăciun şi la Paşte, se întâlneau la biserică pentru a trăi bucuria de a se ruga împreună şi pentru a-şi ierta unii altora greşelile, strângându-şi mâna în faţa bisericii, după liturghie. Înseși urările pe care și le făceau erau ca o rugăciune: Dumnezeu să primească sfintele rugăciuni!, Să deie Dumnezeu (numai) bine /noroc!, Doamne,-ajută!”[12]

„Mama a fost deosebită. Cânta minunat, iubea frumosul. Citea duminicile şi în sărbători, poezie. (…) Copii fiind, ne ducea duminica şi de sărbători la Biserica din Subcetate. Era aşa o sărbătoare a sufletului, duminica! Şi ca să vadă dacă am fost atenţi la Sfânta Liturghie, nu uita să ne întrebe (indiferent dacă eram la secerat, la adunatul fânului, la prăşit) ce Evanghelie s-a citit şi ce am învăţat noi, din cuvântul Domnului. (…) Singurătatea ne învaţă să ne apropiem de Dumnezeu. Scria mama (în caietul său de amintiri notate în singurătatea bătrăneții n.n.): „O, măreşte-n noi credinţa/ Dragostea şi pocăinţa,/ Dă-ne calea mântuirii/ Şi nădejdea fericirii” (Priceasnă); „Mărie, dulce fecioară,/ Gândul meu la tine zboară,/ Ruga mea la tine pleacă./ Să-mi fii Maică îndurată.”(„Priceasnă”); „Când am legătură vie/ Cu cereasca-mpărăţie/ Traiul meu este uşor/ Ca al păsării în zbor.” (Conf. Univ. Dr. Doina Butiurcă) [13]

„Mama a purtat și poartă greul familiei, având grijă de frățiorul nostru bolnav pe care-l îngrijeste cu multă dragoste și răbdare. A trecut prin momente foarte grele, mai ales la începuturi, când a primit vestea diagnosticului lui Ilie-Răzvan. Inima ei de mamă, sfâşiată de durere, a primit mângâiere prin evlavia pe care a avut-o şi o are la Maica Domnului. Ea a întărit-o şi a ajutat-o să poarte această cruce cu răbdare şi nădejdea mântuirii.

Mama noastră provine dintr-o familie numeroasă, tot cu cinci copii, a avut o copilărie grea, dar fericită, alături de bunica Viorica, Dumnezeu să o odihnească în pace! Mama ne vorbeşte mult despre bunica care a fost o femeie deosebită, înțeleaptă, puternică, şi care şi-a crescut singură cei 5 copii. Cu siguranţă, bunica i-a transmis mamei virtuţile unei adevărate mame creştine pe care mama le-a preluat şi urmat cu sfinţenie. Îmi aduc aminte cu mare drag cum ea ne ducea la biserică de mici, chiar în vremurile grele ale comunismului.

Pentru toate astea, noi, ceilalţi membri ai familiei, ne înclinăm în fața muceniciei ei și îi mulţumim pentru toată grija şi sacrificiul său.

Am făcut și facem tot posibilul ca ei, părinţii noştri, să fie mândri de noi. Sperăm, cu ajutorul lui Dumnzeu, să nu-i dezamăgim, să ţinem mereu drumul drept şi să nu ne pierdem valorile spirituale și morale.

Mamă, îţi mulţumesc că ne-ai dat viaţă şi că ne-ai sădit în inimă cel mai minunat simţămănt: credinţa şi iubirea în Dumnezeu! Îți mulţumim, mamă dragă, pentru tot ceea ce suntem. Dumnezeu să te întărească, să-ţi dăruiască sănătate, fericire şi mulţi ani alături de noi, cei dragi ai tăi! Doamne ajută! (Mihaela Maruseac, medic reumatolog) [14]

2.5. Educația în spiritul muncii

În familia şi în gospodăria ţărănească, viaţa şi munca erau orânduite cu grijă şi cu chibzuinţă, după obiceiuri statornicite de trecerea timpului, de experienţa de viaţă şi de tradiţie, după calendarul naturii şi după sărbătorile creştine din timpul anului. Totul decurgea ritualic parcă, pe îndelete.

Fiecare membru al familiei îşi asuma anumite obligaţii, în afara contribuţiei directe la toate aspectele muncii pământului. Bărbatul se îngrijea de rosturile gospodăriei, de asigurarea uneltelor pentru agricultură, de întreţinerea construcţiilor din gospodărie, de aprovizionarea cu lemne pentru foc, de morărit, de munca la pădure (plutărit, din care se câştigau banii), în timp ce femeia îndeplinea cu iscusinţă toate muncile implicate de confecţionarea îmbrăcămintei şi a obiectelor textile necesare în casă, pregătirea hranei, creşterea şi educarea copiilor. [15]

Copiii nu erau absenți de la aceste activități gospodărești, băieților încredințându-li-se sarcini care țineau de obligațiile bărbătești, în timp ce fetele erau antrenate în activitățile menajere, de industrie casnică (prelucrărea inului, cânepei şi a lânii), sau îngrijirea fraților mai mici. Ele erau puse de mici în rând cu mamele lor să toarcă, să melițe, să țeasă, să coase.

La treierat în Poiană, în 1955

„Noi, toți cei șase copii, am început viața mergând de-a bușilea pe lângă stativele mamei și când ne-am ridicat prima dată în picioare, ne-am ținut tot de stativele ei. Ne formam ca oameni și după locul și lucrurile printre care am crescut; nu ne vom putea desprinde de acestea niciodată!” (Ing. Gheorghe Trifan) [16]

„Ca orice copil de ţăran, născut într-o perioadă în care simţul proprietăţii, al moralităţii şi al apartenenţei la o comunitate erau pregnante, crescând în acea atmosferă, le port în firea mea. Mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa împreună cu părinţii, muncind cot la cot cu ei, fiind obişnuită de mică să execut cu responsabilitate toate muncile din gospodărie. Când mă întorceam de la şcoală, ajutam în gospodărie, mai ales toamna, la vremea culesului porumbului şi a cartofilor. Bucurie mare era când, seara, se adunau vecinii la clăci de depănuşat porumbul. (…) Am avut o copilărie grea, incomparabilă cu cea a copiilor de astăzi, dar am dobândit aptitudini, obiceiuri, deprinderi de muncă şi o moralitate bazată pe cinste, respect şi omenie, care au constituit un fundament solid pentru o viaţă sănătoasă.” (Ing. Ana Dobre) [17]

Mamei îi revenea rolul de a-și pregăti fiica pentru a fi destoinică să preia, după căsătorie, atribuțiile de soție, mamă și gospodină.

Hărnicia, ca și iscusința, priceperea, îndemânarea, gustul estetic al fetei de măritat, cultivate sub directa supraveghere a mamei, erau relevate prin cântece și colinde (1), prin strigături rostite de feciori la joc (2) și prin chiuiturile druștelor sau vorniceilor în momentul în care mireasa era dusă, împreună cu zestrea ei, la casa mirelui.(3)

(1) „Lesne-a fi lelea frumoasă!/ Că-i frumoasă, da-i frumoasă!/ Podu-i ţese, podu-i coasă, podu-i coasă/Podu-i face şi cămaşă./ C-aşa-i lelea fudulă ea!

Cămeşa din brâu în sus, din brâu în sus, din brâu în sus,/ Cămeşa din brâu în sus, din brâu în sus,/ Făcută-i pe cucuruz/ C-aşa-i lelea fudulă ea!

Poalele din brâu în jos, din brâu în jos, din brâu în jos,/ Poalele din brâu în jos, din brâu în jos,/ Făcute-s pe grâu frumos./ C-aşa-i lelea fudulă ea!/

Da’ fuiorul cum l-o tors, da’ cum l-o tors, cum l-o tors?!/ Da’ fuiorul cum l-o tors, cum l-o tors?/ Coborând pe scară-n jos./ C-aşa-i lelea fudulă ea!

C-un blid mare de fărină, de fărină, de fărină,/ C-un blid mare de fărină, de fărină/ Şi c-un dărab de slănină./ C-aşa-i lelea fudulă ea!/.”[18]

Într-o variantă de „Pluguşor”, culeasă în Subcetate, se ironizează lenea unor fete şi atitudinea lor dispreţuitoare față de tradiţie. Cu tot respectul faţă de valorile materiale, tânărul, care doreşte să-şi împlinească rostul prin căsătorie, preferă o fată harnică celei cu zestre:

„La crâşmuliţa din sat/ O venit şi m-o chemat/ Tata lor m-o îmbiat:/ - Hai, băiete, hai şi bea/ Că ţi-oi da pe fata mea,/ Ţi-oi da şase boi cu car(...)/- Să-mi dai şăsă, peste şăsă/ Fata ta nu ştie ţăsă”. [19]

(2) Mândra mea de mândră mare/ Poale la cămeşă n-are/ A avut, dar nu le-a pus/Că-s la maică-sa pe fus.

Astă lele se mărită/ Şi nu ştie face pită,/ C-asară o făcut opt/ Şi nici una nu s-a copt/ Şi le-a pus pe toate-n rând,/ Că niciun câne nu-i flămând.[20]

(3) Hu-iu-iu pe dealu’ gol/ Că miresa n-are ţol/ Şi i-o face mirele/ Când a tunde câinele

Ce mireasă avem noi,/ N-am da-o pe şapte boi,/ Nici pe şapte ș-încă patru,/ Nici pe jumătate satul,/ Fie cât de frumuşei/ Nici nu ne-om uita la ei./ Ştie ţese, ştie coase,/ Ştie purta haine frumoase;/ Meşteră la cusătură/ Şi la vorbele din gură;/ Ştie pâinea s-o frământe,/ Pe bărbat ca să-l încânte.21]

1960- La clacă de adunat fân pe Filpea

2.6. Educația în spiritul respectului pentru „rânduială”, a legilor tradiției

Fiecare familie își avea obiceiurile ei. Copiii învățau de mici rânduiala casei, iar dacă, prin căsătorie, intrau într-o altă familie, trebuiau să deprindă rânduiala din noua casă, familie. Îmi povestea cu mulți ani în urmă o femeie mai în vârstă din Subcetate despre perioada de acomodare în casa socrilor. De la început a fost avertizată de socrul său că „în casă veche nu e nevoie de obiceiuri noi”.

Era considerat om cumsecade cel care nu ieșea din rânduială, respectând și perpetuând obiceiurile și tradițiile.

Strămoşii noştri se încadrau în anumite tipare de viaţă făurite printr-o experienţă ancestrală, care, respectate cu rigurozitate, modelau personalitatea umană ale cărei trăsături definitorii erau cumpătarea, sobrietatea, modestia, respectul pentru sine şi pentru cei din jur, dragostea de viaţă şi dorinţa de a trăi cuviincios, dragostea pentru natura înconjurătoare şi pentru pământul care reprezenta sursa de existenţă, dragostea pentru muncă, pentru frumos (mărturie fiind portul, cântecele, jocurile populare, ţesăturile, cusăturile) şi dragostea pentru petrecere (relevată de frumoasele obiceiuri de nuntă, cumetrie, horă, clăci cu/fără joc, toate păstrate până odinioară).

Viaţa se derula după un anume tipic, după o anume rânduială, statornicită din veac. Zilele de lucru erau destinate pentru muncile de sezon; cele de sărbătoare erau prilej de întâlnire cu neamurile şi prietenii la sfânta biserică, dimineața, apoi la joc (la horă, n.n.), după - amiaza, până la asfinţitul soarelui, în câşlegi (perioada dintre posturi). [22]

1933 – La nunta de aur a lui Gavril și a Anei Hurubă

3. Familia românească, între tradițional și modern

În secolele XIX - XX, s-au petrecut mutații importante în organizarea familiei. În societăţile europene sau de cultură europeană s-au mai păstrat cutumele unei societăți patriarhale privind sistemul familiei nucleare în care soţul era principala sursă de venit şi avea cea mai mare autoritate, iar soţia depindea de soţ și se ocupa, în principiu, de gospodărie şi de creșterea copiilor.

În familia modernă, puterea şi autoritatea o au ambii părinţi, părinţii se sfătuiesc cu copiii lor în multe probleme legate de familie. Dacă în familia tradiţională părinții erau autoritari, iar copiii îi ascultau pe părinţi și nu aveau voie să facă ce vor fără aprobarea lor, în familia modernă copiii sunt mai libertini.

Factorii determinanți care provoacă în societatea actuală transformarea familiei şi a căsătoriei - prin scăderea intensităţii nupţialităţii şi răspândirea concubinajului -, cu precădere în perioada de tranziție de după 1989, sunt diverși: transformările economice, însoţite de criza economică de lungă durată, inflaţia, şomajul, scăderea veniturilor populaţiei, sărăcia, deteriorarea standardelor de viaţă, starea de deprimare a populaţiei, migraţia de muncă în masă şi de lungă durată etc., toate generând dificultăţi de adaptare la condiţiile economiei de piaţă, neîncrederea în ziua de mâine şi incertitudinea în ceea ce priveşte viitorul copiilor, permanenta reformă a sistemului de educaţie, înrăutăţirea serviciilor de educaţie extrafamilială a copiilor, pierderea garanţiilor pe piaţa forţei de muncă.

Continuă, uneori, sa fie inegalități între tratamentul bărbaților și femeilor în societate. În viața contemporană, aceste inegalități sunt mai puțin bazate pe doctrine oficiale și mai mult pe atitudinile neoficiale. Se recunosc emanciparea femeii, lipsa discriminarii femeii, egalitatea în drepturi între femeie și bărbat, dar realitatea nu le confirmă întotdeauna.

Ca o concluzie, în societatea modernă, multe femei trăiesc adevărate drame, născute din faptul că, pe lângă obligațiile care îi reveneau în familia tradițională - de soție, mamă, grija casei și îngrijirea părinților bolnavi -, își asumă și obligații profesionale, ajungând la un număr foarte solicitant de sarcini, complicate toate de micile griji și de problemele cotidiene. Responsabilitățile prea multe duc adesea la eșecuri. Dedicându-se prea mult unuia dintre sectoare, ajunge să neglijeze pe celelalte. De aici, frustrarea, epuizarea și uneori depresia.

Din nefericire, cei mai neglijați, se pare, sunt copiii, a căror educație, din fragedă pruncie, mamele o încredințează acum televizorului sau calculatorului, chiar și în mediul rural. Universul poveștilor întâlnit în lumea tradițională este înlocuit frecvent cu cel al desenelor animate.

„O mamă vrea întotdeauna ce-i mai bun pentru copilul ei. O mamă iubeşte necondiţionat, ascultă, dă sfaturi, se implică şi trece prin atâtea greutăţi... Când viaţa e nedreaptă, ea rămâne principalul şi singurul pilon de susţinere, ţine fruntea sus, merge înainte şi nu-şi arată tristeţea în faţa copilului. Luptă până simte că se prăbuşeşte, se odihneşte, apoi se ridică şi luptă iar, şi iar, şi iar.... E mamă şi tată în acelaşi timp. Are un singur scop: să-şi vadă copiii mari, sănătoşi şi realizaţi.

Vreau să fiu ca ea, ca Mama, să fiu atât de puternică, de frumoasă, de ambiţioasă, luptătoare, curajoasă, iar peste câţiva ani să fiu şi eu alături de copilul meu la Festivitatea de Absolvire. Cu mândrie, să zâmbesc... Mămica mea, îţi mulţumesc...(Jurnalist Teodora Mîndru) [23]

Moralitatea națiunii depinde de respectul față de femeie. Wilhelm Humboldt

Bibliografie

Prof. Doina Dobreanu

[1] Dobreanu, Doina și Dobreanu, Vasile, La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate, vol. 1 (2013), vol. 2(2014), vol. 3 (2015), vol. 4 (2016), Editura „Cezara Codruța Marica”, Târgu-Mureș

[2] DOBREANU – CONVORBIRI, I, p.191-193

[3] DOBREANU – CONVORBIRI, IV, p. 91

[4] DOBREANU – CONVORBIRI, I, p. 23

[5] DOBREANU – CONVORBIRI, II, p. 55-56

[6] DOBREANU – CONVORBIRI, II, p. 63-64

[7] DOBREANU – CONVORBIRI, II, p. 214-217

[8] DOBREANU – CONVORBIRI, I, p. 113-117

[9] ROGOZ, 2002, p. 54

[10] ROGOZ, 2002, p. 193

[11] DOBREANU – SUBCETATE (monografie), 1999, p. 54

[12] Id., p. 54

[13] Id., p. 20-22