I. Convorbire cu profesoara LIVIA PANCIUC, DESPRE MĂRĂRIT,
publicată în Doina Dobreanu, CÂNTECUL OBÂRȘIEI,
2011, pp. 131-138
II. Convorbire cu NICOLAE HURUBĂ și LIVIA PANCIUC,
publicată în volumul Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu,
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,
Editura Cezara-Codruța Marica, vol. 2, 2014, pp. 129-143
(Nicolae Hurubă - mecanic de locomotivă pensionar, născut la Subcetate, în 1934; domiciliul în Târgu Mureș.
Livia Panciuc - profesor pensionar, născută Hurubă, la Subcetate,în 1950; domiciliul în Toplița)
I. Despre
morărit
Ne-am aşezat lângă
iazul morii. Lângă fostul iaz al morii, un loc atât de familiar pentru Livia!
Locul acesta, acoperit acum de iarbă, ne trimite cu gândul în urmă cu 50-60 de
ani… Nu avem amintiri comune despre el, dar curiozitatea mea o incită pe Livia
să caute printre amintiri… Ce altceva decât amintirile acestui loc, copilăria
petrecută aici, în casa părintească, cu moară alături, ar chema-o pe Livia şi
pe fraţii ei să se întoarcă mereu şi mereu? Fiecare revenire la casa
părintească din Subcetate, în locul acesta drag şi prietenos, înseamnă şi o
reîntâlnire, în amintire, cu cei plecaţi, prilej de „pomenire”, un gest de
iubire, de rememorare, de neuitare.
Moara moştenită de
la o generaţie la alta de la străbunicii Liviei nu mai există. Din cele 14 mori
tradiţionale acţionate de forţa apei, care funcţionau în perioada interbelică
pe pârâul Călnaci, afluent al Mureşului ce traversează comuna Subcetate de la
vest la est, au rămas în stare de funcţionare până în anul 1957 doar cinci
mori, apoi două, iar în prezent niciuna, fiind preferate, la nevoie, morile
electrice.
Doina Dobreanu: Moara, care
exista până mai dăunăzi în grădina voastră, Livia, este menţionată ca „moară
dezafectată” de etnograful Dorel Marc în lucrarea sa recent publicată, „Structuri ocupaţionale în zona Topliţei Mureşului
Superior”. Istoria morii ar fi început la anul 1837, după cum se menţionează
în această lucrare. Ai putea argumenta această dată precisă?
Livia Panciuc: Da, anul 1837
era inscripţionat pe o grindă din interiorul morii Această dată ne-a rămas bine
întipărită în minte şi în suflet tuturor urmaşilor, deoarece o vedeam de
fiecare dată când intram în moară. Având în vedere că bunicul patern, Nicolae
Hurubă s-a născut în 1879, anul 1837 mă duce cu gândul la străbunicul, Toader
Hurubă, şi chiar la stră-străbunicul… Moara datând din 1837 a fost moştenită de la
o generaţie la alta în familia Cioricău,
ceea ce face ca ocupaţia de morar să fie practicată de înaintaşii mei vreme de
aproximativ 150 de ani.
DD: Pentru că tot
ai adus aminte de această poreclă a familiei voastre, poţi să-mi explici de
unde provine ea?
LP: Spiritul
întreprinzător nu le-a lipsit oamenilor din Subcetate, care de-a lungul
timpului au dezvoltat „mici afaceri”, pe lângă ocupaţiile de bază: creşterea
animalelor şi cultivarea pământului. Activităţile micilor întreprinzători
derivau, de altfel, tot din ocupaţiile de bază ale locuitorilor comunei şi
aveau menirea să asigure traiul zilnic al oamenilor şi animalelor, ca
morăritul, construirea de locuinţe şi anexe gospodăreşti – dulgheria şi zidăria
-, confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte – croitoria şi cojocăria. Acestora
li se adăugau, desigur, îndeletniciri casnice, practicate mai ales de femei,
precum torsul, ţesutul şi cusutul. Ascendenţii familiei mele au îmbrăţişat şi
ei asemenea activităţi. Astfel, tatăl meu, Vasile Hurubă (1908-1984) a fost
dulgher, bunicul Nicolae Hurubă (1879-1918) a fost tâmpar, iar bunica Maria
Hurubă (1883-1933) avea maşină de cusut şi confecţiona mai ales cioareci, de
unde porecla de cioricău.
DD: Supranumele
acesta a intrat şi în folclorul local: „La moară la Cioricău / A căzut Ţupu-n
părău”, iar moara de la
Cioricău a devenit un loc de referinţă în comună. Fiind o
proprietate de familie, ai putea povesti cum era organizată activitatea la
moară?
LP: Ca orice bun,
moara s-a moştenit din tată în fiu. De la străbunicul Toader Hurubă a moştenit-o
bunicul Nicolae, iar de la acesta cei trei feciori ai săi: unchiul Petru, tatăl
meu, Vasile, şi unchiul Nuţu. Toţi trei şi-au construit case şi şi-au întemeiat
familii în aceeaşi curte, în prajma morii. Măcinau pe rând, câte o săptămână
fiecare, pentru ei şi pentru consăteni, şi îşi împărţeau frăţeşte beneficiile,
cât şi obligaţiile ce le reveneau: taxe, impozite, cote. În anul 1947, urmaşii
unchiului Petru, mort în timpul celui de-al doilea Război Mondial, mătuşa Maria
şi verişorul Ionel, şi-au vândut grădina şi dreptul de morărit tatălui meu şi
unchiului Nuţu. Ei au folosit împreună moara, după acelaşi procedeu, până în
anul 1963, când au fost nevoiţi să renunţe la această ocupaţie din cauza
taxelor şi impozitelor devenite tot mai mari. După câtva timp, unchiul Nuţu a
repus în funcţiune moara, mutată în alt loc, dar foarte aproape de cea veche şi
a folosit-o singur timp de câţiva ani.
Acesta este, pe
scurt, istoricul morii noastre, care a cunoscut, asemenea oamenilor,
transformările prin care a trecut societatea românească de-a lungul timpului. A
avut perioade de înflorire, aşa cum a fost cea interbelică, a fost influenţată
de rigorile „obsedantului deceniu”, anii 1950-1960, şi a devenit mai puţin
rentabilă în anii de „glorie ai socialismului”, când oamenii din sat cultivau
tot mai puţin pământul, orientându-se spre alte ocupaţii. Unii ţărani au
devenit muncitori la fabricile din apropiere, iar dintre tineri cei mai mulţi
au plecat la oraş. Toate aceste lucruri eu le ştiu din poveştile auzite în casă
de la părinţii mei, de la alţi bătrâni ai satului, din documentele îngălbenite
de vreme, dar păstrate cu sfinţenie în fuiocul (sertarul) lăzii de zestre din casa părintească, sau din propriile noastre amintiri, ale
mele şi ale fraţilor şi surorilor mele.
DD: Copilăria ta
s-a petrecut în preajma morii, aşa că atmosfera de la moară din vremea aceea
rămâne de neuitat. Îmi imaginez moara ca un fel de Poiana lui Iocan din romanul
Moromeţii al lui Marin Preda…
Cârciuma, fierăria, moara erau într-o comunitate sătească locuri care ofereau
un cadru favorabil şi pentru poveste.
LP: Amintirile mele
despre moară se leagă de copilărie, vârsta cea „veselă şi nevinovată”, cum
spunea marele povestitor Ion Creangă. Ca orice copil, mă bucuram de grija şi
atenţia părinţilor care se străduiau şi reuşeau să asigure un trai decent
familiei noastre, deşi eram o familie numeroasă cu opt copii. Acest lucru a
fost posibil şi datorită morii. Dar cel mai mare beneficiu pe care l-am resimţit
de pe urma morii a fost acela că am cunoscut mulţi oameni, am asistat la discuţiile
lor, am aflat ce probleme îi preocupă, ce necazuri au…
În timpul
copilăriei mele, în comuna Subcetate existau trei mori de apă din cele 14
existente în perioada interbelică, toate alimentate de apa pârâului Călnaci.
Prin urmare, la moara noastră veneau destul de mulţi oameni, începând cu
vecinii de La Părău ,
cei de la Şchiopeni, din satul Duda, o parte din filpeni şi marea majoritate a
celor din centrul comunei – de Pe faţă, de Pe Dos, de pe Podirei. La noi în
casă era „ca la moară”, un du-te vino continuu. Unii aduceau pe umăr câte un
sac, de obicei cu câte o mierţă de boabe, alţii veneau să-şi ia măcinişul,
conform planificării făcute de morar, tata sau mama.
Întâlnirea lor era
un bun prilej de relaţionare. Fiecare venea cu câte o veste, povestea o
întâmplare, comenta un eveniment, depăna o amintire, cerea sau oferea un sfat.
Se realiza astfel o comunicare sinceră, o atmosferă de armonie şi înţelegere
între oameni, chiar dacă aceştia aveau, fiecare în parte, problemele lor, căci
viaţa ţăranului nu a fost niciodată uşoară, dar el a ştiut să înfrunte cu
demnitate şi cu destulă înţelepciune toate vicisitudinile şi, în acelaşi timp,
să se bucure de viaţă. Această atmosferă de bună înţelegere şi de întrajutorare
creată în jurul morii s-a păstrat până astăzi în vecinătatea noastră, a celor
de La Părău.
DD: Şi acest lucru
îl poare remarca oricine. Este vorba de o relaţie de bună vecinătate care s-a
consolidat timp de 150 de ani, care s-a transmis de la o generaţie la alta, o
relaţie bazată pe respect şi stimă, pe toleranţă şi întrajutorare, fără invidii
şi răutăţi, o relaţie de familie. Când oamenii sunt buni, înţelegători,
mărinimoşi, afectuoşi, umani, viaţa, în ciuda încercărilor de tot felul, poate
fi trăită frumos, ca o sărbătoare…
LP: Fără a fi
lipsită de modestie, pot spune – din mărturisirile celor care i-au cunoscut –
că părinţii mei erau preferaţi de către sătenii care aveau de măcinat. Îmi
explic acest lucru prin aceea că tatăl meu era un om foarte corect şi îşi
respecta promisiunea făcută, nu purta oamenii pe drum, amânându-i de pe o zi pe
alta. În plus, ajuta oamenii la nevoie, în sensul că dacă în viaţa lor
intervenea un eveniment deosebit – botez, nuntă, deces – le măcina grâul în
regim de urgenţă, sărind rândul celor planificaţi, care erau şi ei înţelegători.
Nu pot să nu o
amintesc în acest sens şi pe mama mea, Ileana, o femeie înţeleaptă şi foarte
bună la suflet, care a ajutat mulţi oameni aflaţi la nevoie cu câte o cupă de
făină de mălai sau de grâu.
DD: Moara voastră
nu mi-o amintesc, deşi ştiam de existenţa ei… În schimb, la Morăriţa , Moara
Câmpenilor, am fost în urmă cu câţiva ani. Era iarnă şi moara nu funcţiona:
roata morii, înţepenită în ghiaţă, oferea un peisaj fantastic.
LP: Roata morii era
fascinantă, într-adevăr. Vara făceam acolo duş, iar iarna era plină de ţurţuri
de gheaţă asemănători stalagmitelor din peşteri. În plus, apa morii era căutată
şi pentru descântece…
DD: Livia, îţi mai
aminteşti elementele componente ale morii? Au trecut nişte zeci de ani, totuşi,
de când moara a fost dezafectată…
LP: Acum, că nu mai
este, ne lipseşte… Făcea parte din atmosfera casei părinteşti… S-a prăbuşit
într-o iarnă, în urmă cu şase-şapte ani, sub greutatea stratului de zăpadă aşezat
pe acoperiş. Am asistat neputincioase la acest moment eu şi sora mea, Ioana. Am
încercat atunci un sentiment de durere, ca la despărţirea de o fiinţă dragă, de
un mod de viaţă arhaic, care făcea parte din noi.
Vorbim adesea, când
ne adunăm vara acasă, despre vremurile de odinioară, de vremurile când eram
copii, lipsiţi de grijile omului matur şi ocrotiţi cu dragoste de părinţii noştri.
Mi-amintesc că mă trimitea mama să văd dacă s-au terminat boabele din coş şi că
în iazul morii spălam iarna torturile… Fraţii mei, în special Mitrucu care avea
vădite aptitudini practice, erau mult mai interesaţi de mădularele morii şi de
felul în care funcţionau ele. Principalele părţi constitutive ale morii de apă
sunt: roata cu cupe sau roata hidraulică, grindeiul, roata cu măsele, crângul,
cele două pietre, veşca, coşul, teca şi lada de făină. Existau şi alte
dispozitive, având roluri diferite: de a fixa distanţa între pietre, pentru a
măcina făina mai măruntă sau mai mare, de a ridica coşul şi piatra superioară
în vederea „tăierii” pietrelor, pentru a regla scurgerea mai rapidă sau mai
înceată a boabelor din coş.
DD: Cred că în ceea
ce priveşte modul de funcţionare al morii de apă ar trebui să mă adresez mai
degrabă fraţilor tăi mai mari: Nicolae, Dumitru şi Gavriluţ… Încă de mici, băieţii
se dovedesc preocupaţi de tehnică, de mecanisme şi motoare.
LP: Mitrucu a fost
de mic pasionat de tehnică. Mama ne povestea cum îi lua sculele tatălui nostru,
când nu era acasă, şi meşterea tot felul de obiecte din lemn. Moştenise înclinaţii
de la tata, care era şi dulgher, şi de la bunicul, care fusese tâmplar.
Vara ne adunăm la
casa părintească şi atunci avem răgazul să depănăm amintiri. Aşa am aflat de la
fraţii mei multe lucruri pe care le spun acum.
DD: Suntem pe locul
unde era cândva iazul morii… Avem la îndemână şi planul detaliat al morii
întocmit de un inginer în anul 1941, plan cu ajutorul căruia putem să ne
imaginăm cum funcţiona moara.
LP: Ca orice
afacere, moara funcţiona pe baza unei autorizaţii ce prevedea dreptul de
folosinţă a apei, lucrările hidraulice aprobate şi obligaţiile de a executa
anumite lucrări conform unor parametri bine stabiliţi. Autorizaţia era însoţită
de un proiect, de o schiţă de plan cu detalii…
Aici era,
într-adevăr, iazul morii, realizat
prin devierea cursului pârâului Călnaci. La gura iazului de alimentare se afla leasa, un stăvilar din lemn, care menţinea
constantă cantitatea de apă ce intra din pârâu în iaz. Din iaz, apa era condusă spre roata cu cupe
printr-un jgheab numit scoc. Roata
aceasta, cu diametrul de aproximativ 2 m , era din lemn şi avea montate la distanţe
egale nişte cupe. Prin căderea apei, roata
cu cupe era pusă în mişcare. Energia cinetică a roţii cu cupe era
transmisă, prin intermediul grindeiului,
spre roata cu măsele. Grindeiul era un ax făcut din lemn de esenţă tare, cu
lungimea de 4-5 m
care leagă cele două roţi. Roata cu
măsele avea diametrul de aproximativ 1,20 m, era făcută din lemn de stejar şi avea
pe partea exterioară, de jur împrejur, măselele, adică nişte bucăţi de lemn
asemănătoare penelor de crăpat piatra sau lemnul. Măselele antrenau crângul, un dispozitiv cilindric, tot
din lemn, prevăzut cu nişte şanţuri în care intrau măselele, spre a-l roti.
Crângul era străbătut de un ax fixat în partea de jos într-un lagăr numit sopon. Axul acesta făcea legătura cu pietrele morii. Cele două pietre
rotunde, cu diametrul de aproximativ 1m, aşezate orizontal erau fixate pe un
postament solid. Piatra de jos era stabilă, iar cea de sus era mobilă, fiind
pusă în mişcare de către crâng, bine fixat în orificiul central al pietrei,
consolidat printr-o piesă metalică.
Piatra superioară se putea ridica cu ajutorul unui dispozitiv, atunci
când pietrele trebuiau tăiate. Prin
operaţiunea de tăiere, care se făcea cu ajutorul unui ciocan special, se reda
pietrelor suprafaţa rugoasă, dispărută prin frecare.
DD: Mi-ai descris
atât de bine toate componentele morii încât, având în faţa ochilor şi planul
ingineresc detaliat, am în minte o imagine clară a morii de apă. Descrie-mi, te
rog, acum drumul pe care îl parcurgeau boabele pentru a fi transformate în
făină.
LP: Pentru a ajunge
între pietrele morii, boabele de cereale se turnau în coş. Acesta era făcut din scândură şi avea forma unui trunchi de
prismă pătratică, cu baza mare deasupra. Din coş boabele curgeau într-o tecă, un fel de pâlnie din lemn sau din
material textil, care avea rolul de a regla cantitatea de boabe care cădea
între pietrele morii, prin orificiul pietrii de sus. În jurul pietrelor se afla
veşca, un stăvilar din lemn care
aduna făina şi o orienta spre ladă.
Toate componentele
morii noastre, exceptând roata cu cupe, erau adăpostite de o încăpere
construită din lemn. Aici se afla şi un cântar mare cu care se măsurau boabele,
la primire, şi făina sau uruiala, la predare. Roata cu cupe era şi ea
protejată, fiind încadrată într-o aşa-zisă căsoaie
sub formă de prismă pătrată, construită din scânduri groase.
DD: Astăzi, moara
nu mai există…
LP: E adevărat că
moara Cioricăilor nu mai există, dar noi, urmaşii, o păstrăm vie în amintirile
noastre şi avem mare grijă de obiectele rămase: documente, cântar, pietre,
ciocan de tăiat pietrele…
DD: Ar fi trebuit
recuperată şi grinda pe care era inscripţionat anul 1837…
II.
Doina
Dobreanu: Mă bucur, domnule
Nicolae Hurubă, să vă găsesc la casa părintească din Subcetate, și nu singur, ci împreună cu
sora Livia. Mă gândesc că amintiri dragi, ca și dorul de locul obârșiei vă
cheamă mereu ACASĂ…
Nicolae
Hurubă: Așa
este. Îmi vin în minte versuri dintr-un cântec interpretat de Ion Dolănescu
care mi se potrivesc și mie:
„M-am născut lângă Carpați,
La poale de munte,
Într-o
casă cu mulți frați
Și cu doruri multe…”
Sunt versuri care exprimă întrutotul
spațiul geografic și spiritual în care m-am născut și am copilărit și pe care
îl port mereu în minte și în suflet, oriunde aș fi.
DD: Am pus la cale această întâlnire cu
dumneavoastră împreună cu Livia, cu scopul de a vă incita la poveste, deoarece,
fiind primul născut, în urmă cu 80 de ani, ați adunat cele mai multe amintiri
despre familia în care v-ați născut. Încep, așadar, prin a vă ura „La mulți ani
cu sănătate!”
NH: Vă
mulțumesc frumos. La rândul meu, vă felicit din tot sufletul pentru cărțile în
care ați prezentat cu multă pasiune și dăruire geografia și istoria ținutului
nostru natal, viața oamenilor, ocupațiile lor, graiul, tradițiile și
obiceiurile, portul popular. Mă bucur că ați scos la lumină aceste aspecte,
făcându-le cunoscute în timp, celor de astăzi și generațiilor viitoare, dar și
în spațiu, în lume. Aceasta cu atât mai mult, cu cât pentru fiecare dintre noi
este foarte important să ne cunoaștem rădăcinile, să ne cunoaștem identitatea,
contribuind astfel la menținerea ființei noastre naționale.
DD: Mă bucur
că ziua de astăzi este favorabilă și că sunteți dispus să facem împreună, prin
amintirile Dvs., o întoarcere în timp, în casa și în satul copilăriei.
NH: Amintirile
ne însoțesc pretutindeni… Mă bucur că astăzi călătoria în timpul trecut nu o
fac singur. Să nu vă așteptați la mărturisiri spectaculoase, dar trecerea mea
prin viață, legătura cu satul natal și cu familia, casa părintească, copilăria,
activitatea mea au în substratul lor fapte care mi-au marcat viața și mi-au conturat
personalitatea.
DD: Să începem cu părinții dumneavoastră…
NH: Sunt primul
născut din cei opt copii ai părinților mei: Vasile Hurubă (1908-1984) și Ileana
(1909-1985).
Născut în data de 6 decembrie 1934, în ziua de Sfântul Nicolae,
părinții m-au botezat, firește, Nicolae, nume pe care îl purtase și bunicul
patern, mort în Primul Război Mondial.
Livia
Panciuc: Cu
sinceritate, pot spune că fratele meu a moștenit, o dată cu numele, și una din
calitățile prin care Sfântul Nicolae s-a făcut remarcat în timpul vieții:
bunătatea…
NH: Mulțumesc,
Livia... Au urmat ceilalți frați:
Traian (1936-1977) și Dumitru (1939)
Ioana (1944) și Vasile (1946-1973)
Gavril (1948-2011) și Livia (1950)
Paulina-Maria (1952)
Mi-am petrecut
copilăria în casa părintească de „La Părău”, respirând aerul curat de munte și
admirând frumusețea peisajului, ascultând povești de la părinții mei…
DD: Povești cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene,
din folclorul românesc!?
NH: O, nu!
Povești de viață, adevărate pagini de istorie, o istorie trăită și văzută prin
ochiul omului simplu.
Mama povestea cum,
în timpul Primului Război Mondial, a fost refugiată în Moldova, împreună cu
toată familia ei din Sărmaș. Ei au fost găzduiți de către boierul Cârstache din
comuna Tupilați, județul Neamț, în gospodăria căruia au muncit pentru a-și
asigura existența. Deși la vremea aceea mama era o copiliță, a păstrat vie în
amintire unele momente, cum ar fi, de exemplu, imaginea reginei Maria, care
împărțea pește refugiaților din Ardeal.
Cât despre tata, el
ne povestea adesea despre mama lui cu multă dragoste, recunoștință și
admirație, sentimente pe care ni le-a indus și nouă pentru bunica pe care nu am
cunoscut-o. Murise în 1933. Văduvă de război, dar dârză și hotărâtă, a trudit
din greu să-și crească și să-și educe singură cei trei copii, pe Vasile, Ioan
și Petru.
LP: Era o
femeie vrednică, cum spunea tata…
NH: Tata ne
povestea adesea despre perioada de armată (1929-1932), făcută la grăniceri: că
nu l-au deranjat rigoarea și disciplina din armată, că a depus jurământul față
de doi regi – Mihai, în timpul regenței, și Carol al II-lea - , că și atunci se
practica contrabanda...
Ne mai spunea că
solda militarilor era destul de consistentă, astfel încât a reușit să adune o
sumă frumușică de bani, cu care, la întoarcere acasă, a cumpărat o bucată de
pământ pe Hodoșa.
DD: A fost și tata un om vrednic, precum mama
lui…
NH: Părinții mei
au fost țărani mijlocași, dar viața lor nu a fost deloc ușoară. Se știe că în
zona noastră solul nu este foarte roditor, că țăranul trebuie să muncească mult
pentru a obține puțin. Acest neajuns a fost suplinit de hărnicia oamenilor, de
spiritul lor întreprinzător.
În cazul familiei
mele, situația a fost mai grea deoarece eram o familie numeroasă. Cel mai mult
a fost resimțită lipsa banilor. Cu toate acestea, părinții s-au străduit și au
reușit să ne asigure un trai decent, deoarece, pe lângă munca în agricultură,
părinții mei au avut în exploatare o moară de apă, moștenită de tata de la
bunici. În plus, tata s-a ocupat cu dulgheria, iar în cadrul restrâns, al
familiei, practica și tâmplăria. Păstrăm și acum în casă obiecte de mobilier
lucrate de tata: blidar, bufet de bucătărie, masă, scaune, spălător, cufăr…
DD: Și, prin aceste obiecte create de tata, el
râmâne mereu prezent… Care era atmosfera casei părintești?
NH: Domnea în
casa noastră o atmosferă de liniște și pace deoarece relația dintre părinții
noștri era de armonie și înțelegere.
Mama era o femeie
înțeleaptă, blândă, credincioasă, înțelegătoare față de nevoile fiecărui copil
și încerca să le satisfacă în măsura posibilităților. Mama era îndrăgită de
toți care o cunoșteau: rude, vecini, prieteni.
Tata era autoritar,
dar nu dur, meticulos, nu-i plăcea lucrul făcut de mântuială.
Casa noastră era
deschisă tuturor, celor care veneau la moară, în vizită sau pur și simplu „în
povești”, fie că veneau seara „cu lucrul”, la șezătoare, fie la o partidă de
cărți, așteptând să curgă măcinișul din coșul morii. Ba mai mult, în casa
noastră își găseau sălaș și unii negustori ambulanți sosiți din Moldova, să-și
vândă produsele: petrol, păcură („dohot”), nuci, spete…
DD: V-am cunoscut bine părinții… Mama era o
femeie deschisă, foarte comunicativă, o femeie deosebită, vrednică și ea, o
femeie care a știut să asigure echilibrul și armonia unei familii numeroase.
Faptul că ați rămas buni frați, și apropiați, după dispariția părinților, îl
datorați mamei, în primul rând, educației primite întru iubire și respect, în
cultul familiei și al iubirii de țară.
NH: Într-adevăr,
mama era o ființă deosebită și foarte comunicativă. Nu doar ne vorbea și ne
povestea foarte mult, ne și cânta, mai ales la șezători și la petreceri. Avea o
voce frumoasă, blândă și caldă, știa multe cântece, deși noi nu aveam radio în
vremea aceea. Își exprima regretul că nu a avut șansa să devină cântăreață ca
Maria Tănase și Rodica Bujor.
De la mama am auzit
și învățat noi, copiii, multe cântece patriotice: „Deșteaptă-te, române!”,
„Hora Unirii”, „Hora Ardealului”, „Tricolorul”, „Pui de lei”, „Steagul nostru”,
„Un vultur veni din munte”, cântece pe care ea le învățase în cei patru ani de
școală primară făcuți în perioada interbelică la Sărmaș, avându-l ca învățător
pe Ioan Batințeanu.
DD: „Un vultur veni din munte”… Nu cunosc acest
cântec, deși am auzit-o pe mama recitându-i versurile.
LP: Vreau să vi
le recit, ca omagiu adus mamei mele care ne-a învățat atâtea lucruri esențiale,
valabile:
A venit din munți un vultur
Și ne-a zis: —
„Români Eroi,
Știu un prinț viteaz și tânăr
Ce-ar veni cu drag la voi.
Dacă-l
vreți vi-l dau ca Vodă”.
Noi cu toții: — „Să ni-l dai”.
Și ne-a dat pe Vodă
CAROL
Într-o zi de 10 Mai.
Și-a venit vulturul iară,
Și ne-a zis: —
„Popor Român,
Ești viteaz, de ce mai suferi
Jugul unui neam păgân?
Fă-te
liber, dezrobește-ți
Mândra țară care-o ai”.
Și noi liberi ne făcurăm
Într-o
zi de 10 Mai.
Vulturul venit-a iarăși
Și ne-a spus:
„Popor Român,
Ați luptat cumplit la Plevna
Duși în foc de-al vostru Domn.
Vrednic
e să-l faceți Rege,
Într-o țară ca un rai”.
Și noi rege îl făcurăm
Tot în zi
de 10 Mai.
Zece Mai ne-a fi de-a pururi
Sfântă zi,
căci ea ne-a dat
Domn puternic țării noastre
Libertate și Regat.
Ridicați cu
toții glasul
De prin șesuri, de prin plai,
Să trăiască România
Ura! pentru
10 Mai! [1]
DD: Și melodia?
LP: Și melodia,
dacă vreți, ascultați… doar că nu am moștenit talentul mamei. Dintre frați,
doar Traian cânta foarte frumos…
Mama, asemenea
Smarandei Creangă, „știa a face multe și mari minunății”, să-mi fie iertată
îndrăzneala pentru această comparație, dar acesta este adevărul. Astfel, ea
știa să descânte de deochi, de uimă, de bubă dulce…, recomandând anumite
ceaiuri și alimente pregătite cu „apă neîncepută” de la roata morii. Nu vreau
să se înțeleagă că mama practica vrăjitoria sau urmărea să obțină foloase;
credea pur și simplu că putea să-și ajute semenii, când era solicitată, sfâtuindu-i,
totodată, să se adreseze și medicului.
La vreme de ploaie
sau furtună, mama înfigea toporul în pământ în fața casei, pentru a abate
grindina în altă parte. Avea grijă atunci ca nimeni din casă să nu țină în mână
un obiect de metal (ac, cuțit) și să nu stea în dreptul geamurilor
DD: Ați trăit în copilărie experiența celui
de-al II-lea Război Mondial. Ce amintiri aveți de atunci?
LP: Pentru
frații mei cei mari, Nicolae și Traian, „vârsta cea veselă și nevinovată”, cum
considera Ion Creangă copilăria, a coincis în bună parte cu anii de război și
cu perioada dificilă care a urmat acestui odios flagel.
NH: Destul de
devreme am început să înțeleg că viața la țară are, pe lângă aspectul ei
idilic, și componenta ei dură…
În anul 1940 am
început cursurile școlii Primare din satul natal, Subcetate, cursuri pe care
le-am absolvit în anul 1947. Am învățat, așadar, patru ani „la unguri”, cum se
zice pe la noi când e vorba de anii Dictatului de la Viena, și trei ani „la români”,
bucurându-mă de îndrumarea unor dascăli care au făcut cinste școlii din
Subcetate: Laura Urzică, Gavril Urzică, Aurelia Muscă, Andrei și Maria Cotfas.
În acești ani, pe
lângă obligațiile ce-mi reveneau ca școlar, aveam de îndeplinit și unele
sarcini în gospodărie: ajutam, după puterile mele, la munci din gospodărie sau
la creșterea fraților mai mici.
Da, am cunoscut și
ororile războiului: am văzut oameni plecând pe front, petrecuți cu multă jale,
am împărtășit emoțional veștile triste sosite de pe front, care crispau fețele
și înnegurau ochii, am auzit gloanțe vâjâind în aer și explozii, am văzut
incendii.
Gospodăria noastră,
fiind situată într-o poziție geografică strategică – lângă drum, lângă apă,
protejată de Coastă și Bâtcă – a permis pentru o vreme amplasarea aici a unor
trupe, atât germane, cât și rusești. În șura noastră era depozit de alimente,
iar în casa de peste drum, la Hurubă Maria, era instalată o stație de emisie –
recepție prin care se ținea legătura cu frontul. Am și acum imaginea acelei
stații: două obiecte metalice ascuțite, pe care eu le vedeam ca niște cuțite,
legate între ele cu o sârmă conectată la aparatul de emisie – recepție.
În toamna anului
1944, familia noastră s-a refugiat, de altfel ca toate din centrul comunei,
într-un cătun situat în apropiere de pădurea din Făgițel, unde credeam că aveam
mai multă siguranță. Părinții mei au pus în căruță câteva lucruri strict
necesare, ne-au luat pe noi, cei trei copii, și animalele din gospodărie și am
plecat împreună cu fratele tatei, unchiul Nuțu, și cu soția lui. Am fost
găzduiți la Mihăiluc, o rudă cu mătușa Măricuța. Acolo, copiii, cei refugiați
și cei din cătun, aveam sarcina să mergem cu vitele la păscut în fiecare zi,
fie împreună, fie în două grupuri. Într-o zi, când am coborât cu vitele să le
adăpăm, o bubuitură puternică ne-a înspăimântat pe toți. Explodase o grenadă la
o distanță de 200-300 m de grupul în care eram eu, dar în imediata apropiere a altor
copii. A căzut victimă tocmai băiatul gazdei noastre. Această întâmplare tragică
a rămas pentru mine cea mai tristă amintire din anii de război.
Tot cu vitele la
păscut eram și atunci când a fost incendiată Fabrica de cherestea din satul
Hodoșa și a fost distrus podul de peste Mureș pe care trecea calea ferată. Ne
aflam în apropiere, pe Deluț. Mi-amintesc cum vântul aducea foi de hârtie arse,
iar noi copiii fugeam să le prindem ca pe niște fluturi în zborul lor.
Războiul s-a
terminat, dar urmele lăsate au fost adânci și dureroase, văduve și orfani de
război, multă sărăcie și jale. Mulți bărbați n-au mai ajuns acasă niciodată,
iar alții s-au întors răniți, infirmi sau bolnavi. Între cei pe care îi
cunoscusem și eu și au murit pe front au fost unchiul Petru, fratele cel mare
al tatălui meu, și vecinul Petru Mureșan.
Anii care au urmat
au fost tulburi și agitați. Lumea era îngrijorată și tristă din cauza
pierderilor suferite. Mi-amintesc de momentul foarte emoționant pe care l-am
trăit toți participanții la serbarea organizată de școala noastră pe un platou
în satul Filpea, cu ocazia Zilei de 10 Mai. La acea serbare, vecina mea,
Măricuța Mureșan, mezina celor patru frați orfani ai lui Petru Mureșan de la
Părău, a recitat o poezie care a emoționat toată suflarea, copii și adulți
deopotrivă. Poezia exprima tocmai situația ei de copil orfan și durerea mamei
care ascundea copiilor realitatea pentru a-și proteja copilul. Mi-au rămas în
minte câteva versuri din acea poezie:
„Tăticule dragă,
dus așa departe,
Îți trimit această mititică carte
Și te-ntreb pe tine,
tăticule dragă,
De ce plânge mama ziulica-ntreagă?”
DD: Vreți să continui această poezie? O
învățasem în copilărie de la mama mea. Luase și ea parte la acea serbare
școlară:
„Ea nu vrea să-mi spună, stă pe gânduri
mută,
Mă ia în braţe, mă mângâie și mă sărută.
Tăticule dragă, nu mai e
război,
Au venit acasă mulţi de pe la noi.
Numai tu, văd bine, vrei să
întârzii…
Tăticule dragă, când o să revii?”
NH: La fel de
emoționant a fost și momentul întoarcerii acasă a vecinului nostru, Dumitru
Hurubă, după șapte ani petrecuți pe front și în lagăr. Era atât de schimbat –
rănit la o mână, slab, obosit, flămând – încât nu l-a recunoscut nici propria
lui mamă. Spre a o convinge că este el, fiul ei, i-a cerut să-i aducă vioara,
precizând locul unde o lăsase. A cântat cântecele cunoscute de ei și de vecinii
care se adunaseră ca la o adevărată minune.
DD: Ce drum ați ales după cele șapte clase
elementare absolvite în comună?
NH: Am rămas
acasă câțiva ani, muncind alături de părinți în gospodărie. În anul 1950, la
numai 16 ani, m-am angajat la fabrica din Hodoșa, ca fochist. Ceva îmi spunea
că trebuie să fac mai mult, să învăț o meserie. Eram atras de trenuri… Le
însoțeam cu privirea când eram cu părinții la munca câmpului sus, pe Hodoșa, și
mă gândeam că ele trebuie să ducă oamenii într-o lume mai bună… Așa mi-a
încolțit în minte ideea de a deveni mecanic de locomotivă. Am apelat la
impiegatul gării noastre, Ciurea, și el m-a sfătuit să trimit o cerere către
Depoul C.F.R. din Târgu Mureș. Am primit în scurt timp răspunsul favorabil.
Cu zestrea spirituală
acumulată în familie și în școala din sat, cu experiența de viață dobândită
până atunci și cu câteva lucruri adunate într-o valiză, în vara anului 1952
m-am îndreptat încrezător spre Târgu Mureș, unde am fost angajat la Depoul C.F.R.
Am lucrat mai întâi
ca lăcătuș, calificându-mă la locul de muncă, apoi, după scut timp, am urmat un
curs de calificare în meseria de fochist pe locomotiva cu abur.
Însă visul meu era
să ajung mecanic de locomotivă, dar pentru aceasta trebuia să parcurg și etapa
de mecanic ajutător. Au apărut între timp locomotivele electrice Diesel. Pentru
a ajunge mecanic pe o astfel de locomotivă, era necesar să urmez cursurile
Școlii Profesionale C.F.R. din Brașov, ceea ce am făcut. Am lucrat ca mecanic
de locomotivă până în anul 1990, când m-am pensionat. Menționez că în toți
acești ani de activitate nu am avut nici un accident de circulație care să-mi
umbrească cariera sau să-mi încarce conștiința.
Munca în cadrul C.F.R.
nu a fost ușoară. Ea impune o anumită rigoare și disciplină – se spune că
CFR-ul este o a doua armată -,dar mie nu mi-a fost greu să o practic, fiind
deprins de mic cu ordinea și corectitudinea.
În plus, această
muncă era destul de bine retribuită, mi-a asigurat un trai decent și mi-a
permis să-mi ajut părinții și frații mai mici. Mă gândesc în primul rând la
ajutorul dat părinților în încercările lor disperate de a găsi un remediu
pentru boala necruțătoare care l-a lovit pe fratele nostru Vasile, o boală care
s-a dovedit a fi incurabilă. Nici icoanele făcătoare de minuni de la
mănăstirile Durău și Vladimirești, nici ceaiurile recomandate de bioterapeutul
din Sălciua și nici știința medicilor din Târgu Mureș, Cluj, București nu au
reușit să-i vindece paralizia. Suferința lui Sirică, cum îi ziceam noi, ne-a
marcat pe toți, pentru toată viața.
DD: L-am cunoscut și eu pe Sirică… A vorbi
despre scurta lui trecere prin lume este un omagiu care i se cuvine.
LP: Fratele nostru Vasile a fost diagnosticat cu
miopatie la Spitalul Colentina din București. Această
boală cronică cu caracter progresiv a sistemului muscular s-a manifestat, în
cazul lui, prin atrofie musculară la nivelul membrelor inferioare, afecțiune
care l-a ținut imobilizat la pat timp de 17 ani din viața lui. Din spusele
părinților și ale fraților mai mari am înțeles că Sirică a mers în picioare
până la vârsta de zece ani, dar că mergea mai greoi decât alți copii și de
aceea părinții nu l-au dat la școală. Au vrut să-l ferească de eventuale
agresiuni și ironii ale copiilor. Eu mi-amintesc doar cum părinții și frații îl
purtau pe spate.
Când am cresut și
am început să înțeleg, mi-am dat seama că Sirică era un băiat inteligent și că
era dotat cu multe calități. A fost un autodidact, învățând singur să scrie, să
socotească și să citească, chiar și în limbile rusă și franceză studiate la
școală de noi, frații lui; rezolva probleme de matematică la nivel de gimnaziu,
încât putea să-i ajute la teme pe copiii vecinilor. Era foarte talentat la
desen și priceput la tot ceea ce însemna lucru de mână: cusut, tricotat,
croșetat. Tot ce ieșea din mâna lui era făcut cu multă migală și ingeniozitate,
aș putea spune chiar cu măiestrie artistică. Dacă picioarele nu-l ajutau să se
depalaseze, în schimb mâinile le avea „de aur”.
DD: Îmi amintesc de mărțișoarele deosebite pe
care tu și Paulina le purtați la început de martie, cu totul aparte, de o
finețe și delicatețe remarcabile, realizate din fire subțiri de mătase albă și
roșie, care erau înfășurate alternativ pe cartonașe minuscule în formă de
steluțe sau pătrățele. O minunăție cum nu am mai văzut de atunci! Cine poate
avea atâta răbdare și dexteritate?!
LP: Așa este.
Îmi amintesc, de asemenea, cum confecționa ornamente pentru steaua cu care
fratele Gavriluț mergea la colindat în ajunul Crăciunului, împreună cu
verișorii Vasile și Aurel.
Sirică era implicat
în viața familiei prin tot ceea ce putea face cu mâinile și cu mintea. Voia să
fie util, să nu fie o povară pentru familie. Astfel, îi cosea mamei cămăși cu
pene[2]
concepute de el, ne ajuta, pe mama și pe surori, la țesutul covoarelor alese,
descifra modele de neveditură pentru ștergare și fețe de masă și ne explica cum
să trecem firele prin ițe și prin spată, cum să schimbăm călcătorii.
Îndeletnicirea care
i-a ocupat cel mai mult timp a fost croșetatul. Eu și Paulina de la el am învățat
să tricotăm și să croșetăm. A croșetat pentru toți frații fețe de masă,
mileuri, dantele pentru cearșafuri și pentru fețele de masă din pânză. Gândea,
probabil, că aceste obiecte, care vor dăinui mai mult în timp, ne vor aminti
mereu de el.
Sirică trăia cu
intensitate maximă evenimentele importante din viața familiei noastre. Îmi
amintesc cu plăcere de scrisorile pe care mi le trimitea când eram studentă la
Cluj. Citeam printre rânduri emoția și bucuria lui când mă anunță de nașterea
primului nostru nepot, Lică, băiatul fratelui Traian, sau de decizia lui
Gavriluț de a se căsători.
În discuțiile care
aveau loc în familie în legătură cu diferite probleme, Sirică avea întotdeauna
un punct de vedere, se implica în rezolvarea situațiilor. El știa unde se afla
fiecare obiect din casă sau din gospodărie, unde mergeam fiecare, în ce scop.
Aceasta, pentru că fiecare îi spuneam totul.
DD: Era
liantul familiei… Acum îmi explic că el și felul în care voi ați relaționat cu
acest frate, datorat grijii și iubirii nepărtinitoare a părinților, au
contribuit la cultivarea unei armonii durabile în familia voastră, exemplară.
LP: Sirică
și-a purtat suferința cu multă demnitate. Niciodată nu s-a plâns de nimic. Este
adevărat că părinții și noi, frații, i-am oferit toată afecțiunea și îngrijirea
de care avea atâta nevoie. Sirică a fost și a rămas în sufletul nostru o
prezență permanentă.
DD: Ați plecat de-acasă, domnule Nicolae, la
numai 18 ani, când Gavril avea patru ani, Livia, doar doi ani, iar Pauliana,
mezina, venea pe lume. Nu ați copilărit împreună și, totuși, ce apropiați ați
fost și ați rămas! Au avut grijă părinții să vă cultive tuturor sentimentul de iubire
și de apartenență la familie.
NH: Este
adevărat. N-am uitat sfatul primit de
la tata când am plecat la Târgu Mureș: să am în buzunar mereu banii necesari
pentru călătoria cu trenul până acasă, în caz de nevoie.
DD: Ceea ce însemna că acasă, în sânul
familiei, veți fi așteptat și primit oricând, indiferent de situație. Erau ca o
declarație de iubire vorbele tatei; vă dădeau sentimentul de siguranță,
sentimentul că nu sunteți singur printre străini…
Cum ați cultivat sentimentul și legătura de
frăție? Ce amintiri vă leagă?
LP: Prima mea amintire despre fratele
Nicolae o am de la vârsta de șase ani, când el a venit în concediu din armată.
Cred că amintirea mi s-a fixat și datorită faptului că ne-a adus niște machete
de avioane, confecționate din aluminiu, adevărate bibelouri, pe care le-am
păstrat mult timp în casă.
Apoi, îmi amintesc
că fiecare venire a lui acasă era așteptată de toată familia cu emoțiile și
bucuria unei sărbători. Noi, frații
mai mici, ne bucuram de cadourile aduse de el, iar părinții se bucurau să afle
că o duce bine. Venirea lui acasă era un eveniment și pentru vecini, care, de
multe ori, se adunau la noi, dornici de vești de pe la oraș. Mai țin minte că
am participat la nunta lui, alături de toată familia, mai puțin Sirică, care
era bolnav, și Mitrucu, care era în armată.
Când lucra pe
traseul Războieni-Brașov, iar noi eram la muncile câmpului pe dealul Hodoșa,
făceam semne cu mâna la toate trenurile care treceau, în speranța că, dacă el
este în locomotivă, ne vede și se bucură.
În timpul unei
vacanțe, când eram în clasa a VIII-a, m-a luat pentru două săptămâni la Târgu
Mureș. A fost un prilej de a lua contact cu viața de la oraș și de a-l cunoaște
mai bine pe fratele meu. Mi-am dat seama că Nicolae era pedant și elegant,
dulapul său fiind plin de fel de fel de costume frumos aranjate pe umerașe. La
întoarcere, am făcut prima mea călătorie cu trenul singură. Și multe ar mai fi
de povestit!
DD: Nu ați vorbit despre stagiul militar, pe
care fiecare tânăr apt era obligat să-l urmeze în acea vreme.
NH: Cei trei
ani de armată (1954-1957) au fost pentru mine o experiență importantă de viață
și prilej de a-mi îmbogăți cunoștințele. După perioada de instrucție de la
Ianca, județul Galați, am fost repartizat la o unitate militară de aviație din
București. Aici am urmat Școala de specialiști inferiori de aviație, iar după
un an am fost trimis la Timișoara, unde, timp de doi ani, am fost maistru
mecanic de avion și motor cu reacție. Activitatea și comporatmentul meu au fost
apreciate de superiori…
LP: Modestia
fratelui meu nu-i permite să vorbească mai mult despre meritele sale, dar eu
vreau să citesc un articol concis publicat de căpitanul O. Șchiopu în revista
„Aripile patriei”, în 1957: „Cine nu-l cunoaște la noi, în unitate, pe
sergentul Hurubă Nicolae, maistru mecanic de avioane? Sunt doar câteva zeci de
luni de când a montat primul avion, aproape tot atâtea luni de când a schimbat
primul motor de avion reactiv!
Astăzi, sergentul
Hurubă Nicolae execută cu echipa lucrări deosebit de complicate. El reușește în
timp foarte scurt să demonteze și să scoată singur partea din spate a
fuselajului de la avionul reactiv, iar împreună cu echipa sa schimbă în
condiții optime motorul avionului. Niciodată sergentul Hurubă nu s-a lăudat cu
succesele sale, deși de multe ori ar fi avut motive.
În schimb, pentru
modul exemplar în cum execută lucrările, sergentul Hurubă Nicolae a fost de
nenumărate ori recompensat de către comandant. Recent, pentru contribuția adusă
la montarea unei aparaturi pe avioane, a fost din nou recompensat de șeful său.
Sârguința,
corectitudinea, elanul și metodele lui de muncă au fost aduse la cunoștință și
celorlalți militari din unitate.”
DD: Trei ani în armată… Trebuie să aveți multe
amintiri!
NH: O amintire plăcută și emoționantă de
atunci este întâlnirea cu consăteanul nostru, pilotul Dumitru Blaga, a cărui
familie locuia nu departe de părinții mei, în satul Călnaci. Era cu câțiva ani
mai mare decât mine, plecase de foarte tânăr din sat pentru a-și face un rost,
auzisem că a devenit aviator, dar nu-l văzusem de mult timp.
Era într-o zi când,
după ce terminasem verificarea unui avion înainte de decolare, s-a apropiat un
pilot care avea să facă zborul de control. Am presupus că era tocmai
consăteanul meu și i-am spus-o indirect, exprimându-mi dorința de a zbura cu
avionul până pe Călnaci. Pilotul s-a uitat lung la mine și a zâmbit. Ne-am
recunoscut reciproc și ne-am îmbrățișat. Mi-a spus că nu mă poate duce pe
Călnaci, dar că în zborul de verificare mă poate lua cu el. Așa am avut ocazia
să zbor cu avionul pe deasupra Timișoarei.
Pilotul Blaga
venise de la București la Timișoara, făcând parte dintr-o delegație de ofițeri
care inspectau unitatea militară unde eu satisfăceam stagiul militar și eram
maistru mecanic de avion.
DD: În cei trei ani de armată ați devenit un
adevărat profesionist în aviație. Cred că ați fi putut face și în acest domeniu
o carieră frumoasă…
NH: La
încheierea serviciului militar am primit o adeverință care mi-ar fi putut fi de
folos dacă aș fi dorit să mă angajez în aviație… dar m-am întors la locomotivele mele. M-am
întors la Târgu Mureș, unde mi-am continuat activitatea în cadrul Depoului
C.F.R.
DD: Și v-ați întemeiat la Târgu Mureș o
familie…
NH: Da, m-am
căsătorit în anul 1961 cu Aurelia Bordea, o fată tot din Subcetate. În felul acesta,
legătura mea cu satul natal a devenit și mai puternică. Având amândoi familiile
și rudele în Subcetate, am participat la evenimentele majore din viața
oamenilor din sat (botezuri, munți, înmormântări) și am petrecut multe
sărbători alături de familiile noastre din Subcetate. Acest fapt mi-a permis să
cunosc bine toate schimbările intervenite în viața comunei de-a lungul
timpului.
DD: Copii?
NH: După mulți ani de căsnicie, văzând
că Dumnezeu nu ne-a binecuvântat cu urmași, am decis, împreună cu soția, să
înfiem un copil. Astfel, în familia noastră a apărut Angela, pe care am
înfiat-o și am crescut-o de la vârsta de șase ani.
În urmă cu patru
ani, Angela și soțul Călin ne-au dăruit o nepoată, Carla, care ne înseninează
și ne bucură bătrânețea.
DD: Felicitări sincere și multă sănătate!
Veniți des la Subcetate, totuși ați rămas
legat de Târgu Mureș…
NH: La Târgu
Mureș am locuit mereu la casă cu curte, deși la început am fost chiriaș (1952-1973).
Aș fi putut obține o locuință la bloc, dar nu am solicitat niciodată. Am dorit
să am propria mea casă cu curte, unde să mă simt ca acasă, mai aproape de natură,
să pot călca pe iarbă, să pot cultiva flori, legume, pomi.
DD: Ați rămas mare iubitor de natură și de
tradiții…
NH: Nu am
uitat de unde am plecat… Legătura mea cu satul natal și cu familia a fost și
este permanentă. Păstrez în ființa mea valorile morale și culturale ale
satului; nu am uitat tradițiile și obiceiurile satului natal, pe care le-am
respectat întotdeauna.
Dar, mai ales, nu
am uitat frumosul nostru port strămoșesc, pe care îl îmbrac și acum duminica și
în zilele de sărbătoare, când merg la biserică.
DD: Sunteți și acum foarte activ, plin de viață,
optimist.
HN: M-am
implicat în tot felul de activități după pensionare: am activat în cadrul
Sindicatului pensionarilor din oraș, ca vicepreședinte, și la Asociația A.A.D.
– CAR „Expresul C.F.R.”
În prezent sunt
consilier – casier la Catedrala „Bunavestire” din Târgu Mureș.
DD: Și, în plus, nu vă vine greu niciodată să
luați trenul pentru o călătorie la Subcetate.
NH: La cei 80 de ani, mă simt încă atras
de casa părintească, unde mă întâlnesc adesea cu frații mei, mai ales vara.
Depănăm amintiri din viața noastră, dar și din viața celor care ne-au părăsit:
părinți, frați, rude, vecini, cunoscuți. Dorul ne cheamă din când în când la
casa părintească din Subcetate.
LP: Cred că pomenirea
celor plecați în „țara fără dor” ne face să fim uniți și să nu ne uităm
niciodată rădăcinile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu