Despre carte, prietenie, speranță, identitate, permanență...

Motto: „Nu trebuie să arzi cărţi ca să distrugi o cultură.

Ajunge să faci ca lumea să nu le mai citească.”(Ray Bradbury)

       O dată cu ultima carte a domnului Ion N. Oprea, „Album Cultural. Carte cu carte…”, 2019, primesc și invitația de a-mi exprima un punct de vedere despre ideea de a da mai departe o carte deja citită altor iubitori de lectură. 

      Mesajul-îndemn de a proceda întocmai l-am primit adesea, alături de dedicațiile scrise pe multele cărți realizate și trimise mie de Domnia Sa. Adevărul e că aproape de orice carte mă despart, definitiv, greu, după ce mi-o apropii. Sunt unele de care mi-e imposibil să mă despart, devenindu-mi adevărate cărți de căpătâi, indispensabile. Să le împrumut, da, sunt de acord, dar nu o dată s-a întâmplat să-mi pierd și cartea și prietenul. Meditând la ideea cărturarului INO, încerc să caut și să găsesc explicația atașamentului meu față de cărți.

       Am fost primul copil al părinților mei, descendenți ai unor familii de țărani, private de cărți și de știința temeinică a cărții. Averea părinților mei, cu care au pornit împreună în viață, a fost alcătuită din niște pământ primit drept zestre pentru a-l exploata cu curaj și îndârjire, darurile native, abilitatea și disponibilitatea pentru munca fizică, vitalitatea, credința, entuziasmul, dorința și hotărârea de a-și întemeia o familie și o gospodărie în spiritul celor tradiționale, posibil de realizat prin statornicie în iubire, încredere, respect, devotament, dăruire, sinceritate, altruism.

       Casa părintească, de aceeași vârstă cu mine, a crescut și s-a împlinit odată cu mine, prin eforturile jertfelnice constante ale lor. Casa, gospodăria și copiii au fost realizările esențiale ale părinților mei, prin care s-au simțit împliniți ca oameni.

       Între puținele obiecte din singura încăpere locuibilă a casei în primii vreo zece ani, puține dar importante, era și o lădiță cu „documentele” familiei: certificate, chitanțe, scrisori, adeverințe și câteva cărticele de rugăciuni, reviste, un almanah și câteva cărți, toate vechi. Între cărți erau: un manualul școlar: „Istoria românilor” (Ediția XVII, Clasa IV Secundară și Normală, Editura Cartea Românească, 244 p.), un volum în colecția „Biblioteca pentru toți”, apărut la Editura Librăriei „Universale” din București, volum care cuprindea trei opere fundamentale: „Istoria literaturii române” de Gh. Adamescu, 545 p.[1], „Din istoria României” de Dimitrie Onciul, 240 p.[2], și „Poezii”- Ediție aleasă -, de Mihai Eminescu, și volumul de schițe „Doi vulpoi” de Gh. Brăescu, 1923.[3] Acelea erau „cărțile de povești” pentru mine, din care îmi citea mama spre a-mi stârni curiozitatea cunoașterii și dorința de a învăța cititul și scrisul, dar și pentru a-mi forma câteva repere identitare. Apărute în perioada interbelică, erau cărți care au contribuit la formarea unor tineri din sat care au avut șansa de a urma școli superioare, cărți îngrijite cu sfințenie de familie și transmise de la o generație la alta, rezistând anilor de război și ocupației străine, pitite cine știe pe unde, fiindcă erau singurele mijloace de culturalizare și păstrare a conștiinței naționale.

Erau anii 50, ai „obsedantului deceniu” (M. Preda), anii copilăriei mele, fără curent electric, radio și televizor, fără cărți fundamentale, altele decât cele amintite. Erau ani schimbători când unele cărți, precum cea de istorie cu chipurile familiei regale, erau păstrate cu teamă și nu la vedere. Anii de război, când intelectualitatea satului fu obligată a lua calea pribegiei, și anii care au urmat, cu libertatea îngrădită, nu arătau îngăduință pentru circulația oricăror cărți, nici dragoste, nici interes. Cei care aveau unele cărți vechi le păstrau cu curaj și nu fără asumarea unui risc.

Cândva, după 1952, când s-a construit Căminul Cultural din localitate, s-a înființat și o bibliotecă sătească, dotată cu carte sovietică și de propagandă. Eram în clasa a V-a, în 1961-62, când la Subcetate s-a reînființat liceul. Unul dintre profesorii de limba româna, Victor Tatu, director al liceului, făcea și pe librarul: aducea cărți pentru elevi spre vânzare. De la el am cumpărat primele cărți. Cred că tot în acei ani, până în 1965, s-a înființat și biblioteca școlară, de care se ocupa profesorul de română Traian Ciociu. La început erau doar câteva zeci de cărți așezate pe niște rafturi. Erau cărți pentru lectura suplimentară cerută de programa școlară. Nu lipseau „Mitrea Cocor” (1949) și „Păuna-Mică” (1948) de Mihail Sadoveanu, poezii de Mihai Beniuc, Marcel Breslașu, Maria Banuș, Otilia Cazimir…

Maria și Andrei Cotfas

Am copilărit în vecinătatea unei familii de dascăli: profesorul Andrei Cotfas și învățătoarea Maria – Floarea Cotfas. Mi-amintesc cu plăcere de serile de lectură pe care distinșii dascăli le inițiau în vremea când în localitate nu apăruse televizorul și radiourile erau puține. Aș spune că participam la un fel de șezătoare culturală: femeile torceau, coseau sau tricotau, în timp ce doamna Maria, cu blândețe, sensibilitate și dar de povestitor, ne vorbea despre cărțile citite sau ne citea noutăți și curiozități din diferite reviste. Cărțile pe care ni le-a oferit pentru lectură le-am citit pe nerăsuflate și pe întrecute, eu și mama. Mi-amintesc de romanul „Cânta la Stupca o vioară”, de Constantin Ghiban (1958) și de cartea „Inima fiului meu", semnată de Cecilia Sămărghițan, despre primul transplant de inimă din lume făcut de dr. Christian Barnard în Africa de Sud.

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2019/12/profesorul-andrei-laczko-cotfas-1908.html

Am avut norocul că anii mei de liceu, 1965-1969, au corespuns perioadei de „redescoperire” a marilor clasici, pe care i-am studiat în școală după manuale noi, cu profesori tineri, bine pregătiți, entuziaști și dornici a ne apropia de marile valori ale culturii noastre.

 Profesorii Dan Cremenciuc și Valer Vodă

 Profesorul nostru de literatura română, domnul Valer Vodă, venea la oră cu câte o carte proprie, care cuprindea opera scriitorului studiat. Ne învăța, astfel, să nu ne limităm doar la lectura fragmentelor din manual și să percepem opera scriitorului ca pe un tot, să ne familiarizăm cu cartea. La sfârșitul orei, lăsa cartea pe catedră, cu invitația să continuăm lectura acasă. O împrumuta elevilor, o dădea mai departe… Reușeam câțiva să o citim, uneori doar fragmentar fiindcă timpul ni-l limitam pentru ca să aibă acces la cartea respectivă cât mai mulți colegi. Apreciam gestul profesorului de a împărtăși cu noi bucuria lecturii și, ca atare, cel care o lua în primire învelea coperta cărții  în hârtie; o țineam în mână ca pe un obiect prețios și fragil, spre a o putea înapoia intactă. În acest fel, cred, profesorul a încercat să ne trezească curiozitatea și interesul pentru lectură, iar noi am învățat să apreciem și să iubim cartea, să o citim și să o păstrăm cu grijă și venerație.
Colega mea, profesoara Georgeta Dobrean, îmi mărturisește o amintire asemănătoare despre profesorul său diriginte Dan Cremenciuc, profesorul nostru de istorie și limba română:
„Au rămas fotografiile şi amintirea frumoasă a profesorului ce venea la ore aducându-ne cărţi pentru lectura suplimentară, cărţi care se găseau prea puţine în acea vreme. Eu păstrez cartea „Legendele şi miturile Greciei antice”, frumos legată, pe care mi-a oferit-o domnul profesor mai întâi s-o citesc, apoi s-o păstrez, după ce s-a convins că am citit-o, punându-mi fel de fel de întrebări.” 

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2019/12/dan-cremenciuc-profesor-si-director-al.html

 Misiunea profesorilor noștri nu era doar de a ne transmite cunoștințe, ci și de a ne dezvolta plăcerea de a citi, de a ne emoționa și a trăi valorile estetice transmise prin arta cuvântului.

Profesorul VALER VODĂ și elevii săi, în 1966, 

la sărbătorirea Centenarului GEORGE COȘBUC

Mi-amintesc că în anii de liceu se oprea periodic în satul nostru, cu liceu, nu doar caravana cinematografică, ci și librăria ambulantă, de unde, elevi și profesori, cumpărau cărți, cu posibilitatea de a le plăti și în rate. Accesul în mașina cu cărți îl aveam în grupuri mici, fiind însoțiți de profesorul nostru de limba rămână și diriginte, domnul Valer Vodă. Își alegea cărți pentru el și ne sugera cărțile de care aveam nevoie în viitorul apropiat. Atunci mi-am cumpărat câteva cărți, cu eforturi pentru familie, între care: „Dicționarul limbii române moderne”, dicționare român-francez, francez-român, latin-român, rus-român…

Încetul cu încetul, s-a format un adevărat cult pentru carte în satul nostru cu liceu, unde se deschisese și o librărie în care se găseau cărți bune și mult râvnite; devenise o modă să ai în casă o bibliotecă personală. O adevărată bucurie era să fii onorat cu primirea unui dar constând din cărți.

Din nefericire, pentru generația actuală, a tehnologiei digitale, a informației ușor de accesat grație internetului, moștenirea unei biblioteci nu este întotdeauna o bucurie, deoarece cartea tipărită nu mai este apreciată la adevărata ei valoare decât de cei care venerează cartea.

Sunt cazuri fericite în care îndemnul domnului Ion N. Oprea – „Ai citit cartea, dă-o mai departe! – poate fi pus în practică. Se citește, la noi, în general, prea puțin. O demonstrează și testele PISA...

Nu trebuie să arzi cărţi ca să distrugi o cultură…

La televizor,  s-a prezentat un reportaj despre amenajarea  unei biblioteci într-un fost depozit, cu cărțile pe care gunoierii și măturătorii străzilor le-au găsit aruncate în tomberoane, cărți pe care nu și-au putut permite niciodată a le cumpăra și citi. Se întâmplă în Turcia...

Prof. D-A Dobrean

[1] Gheorghe Adamescu (1869– 1942) a fost un istoric literar, membru corespondent al Academiei Române din 1921, bibliograf, profesor de limba română și limba latină și autorul unor manuale de literatură din perioada interbelică, inspector școlar, secretar general în Ministerul Instrucțiunii Publice (1901-1904), secretar al Asociației Corpului Didactic și subdirector la Institutul de Literatură și Bibliografie .

A absolvit Liceul „Sfântul Sava” din București, după care a urmat Facultatea de litere și Filozofie din cadrul Universității din București. A făcut specializări la Geneva și la Paris (École des Hautes Études, École de Chartres).

Opera: Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească“. Partea II, 1931, Dicționarul geografic și istoric universal, București: Editura „Cartea Românească“, Noțiuni de istoria limbii și literaturii românești, București, 1894, Istoria literaturii române pentru școalele normale de învățători și învățătoare, București, 1910, Contribuțiune la bibliografia românească, I-III, București, 1921-1928.

[2] Dimitrie Onciul  (1856-1923) a fost un istoric român, membru titular al Academiei Române.

A studiat la Universitățile din Cernăuți și  Viena. A fost profesor la Universitatea din București și director al Arhivelor Statului, a fost primul președinte al Comisiei consultative heraldice. A întemeiat școala critică în istoriografia românească. S-a ocupat de problema originii românilor, demonstrând argumentat formarea poporului român pe o arie întinsă de ambele părți ale Dunării și respingând teoria migrațiunii medievale a românilor din Peninsula Balcanică emisă de unii istorici austrieci ca  Sulzer,  Rösler sau  Engel. A demonstrat, pe bază de documente, că formarea statelor feudale românești a fost o urmare firească a dezvoltării vechilor formațiuni politice locale, combătând teoria neștiințifică a „descălecatului”.

Opera: Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinții românilor în Dacia Traiană (1885), Radu Negru și originile Principatului Țării Românești (1890-1892), Originile Principatelor Române (1899), Ideea latinității și a unității naționale (1919), Tradiția istorică în chestiunea originilor române (1906-1907), Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București, Editura Științifică, 1968

[3] Gheorghe Brăescu (1871-1949) a fost un prozator și un comediograf român. Militar în Legiunea franceză, timp de doi ani, a urmat Academia militară. A luat parte în timpul Primului Război Mondial la campania din Transilvania, în 1916, este rănit și i se amputează brațul drept. Este arestat și închis în lagărele germane de ofițeri. Eliberat, revine în țară unde este trecut în rezervă cu gradul de general, în 1918. Volumele sale de schițe, între care și „Doi vulpoi”, sunt apreciate elogios de

Eugen Lovinescu