Inginer PETRU-ȘTEFAN DOBREANU (1925-1998) - In memoriam

 

    Este vorba de fratele tatălui meu, Petru-Ştefan, pe care părinţii au hotărât să-l facă domn… Pentru mine era unchiul de la Bucureşti. Mi-amintesc ce sărbătoare era în familia noastră când venea el acasă! Chipurile se luminau, sufletele se deschideau şi poveştile curgeau ore în şir. Copil fiind, trăgeam şi eu cu urechea, dar cunoştinţele mele erau atât de mărginite încât nu prea pricepeam ce se vorbea. Îmi plăcea să-l ascult pentru că pronunţa cuvintele şi intona frazele mai altfel decât noi, deşi ne înţelegeam. Evitam să răspund la întrebările pe care mi le punea fiindu-mi jenă că nu pot vorbi atât de frumos ca şi dumnealui. Era în vremea când universul meu de viaţă şi de cunoaştere se mărginea la casa părintească, lipsită de curentul electric şi de aparatul de radio, şi la vecinătatea acesteia. 

    Unchiul a lucrat până la pensionare, foarte mulţi ani, în institutul bucureştean de proiectări chimice, IPROCHIM. Activitatea sa în faţa planşetei de desen era completată cu munca pe diverse şantiere din ţară şi străinătate unde proiectele echipei de ingineri prindeau contur material: la Târnăveni, Copşa Mică, Baia-Mare, Târgu-Mureş, Turnu-Măgurele… (Ce au construit unii, alții au vândut la fier vechi...😔)

    Cutreierase lumea ca inginer diplomat. Îmi plăcea să-l ascult povestind despre ţări ca URSS, Germania, Franţa, Polonia, Turcia, Iran, China... În Turcia și Iran a participat pe șantier, la construirea unor obiective industriale, în calitate de inginer) Era foarte ocupat cu munca sa, pe care o făcea cu mare plăcere şi pasiune, şi de aceea întoarcerile sale în familia din care plecase erau în vremea aceea rare şi de scurtă durată. Oare realiza cât îi duceau dorul bunica şi bunicul?

PĂRINȚII: ANA și VASILE

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2015/05/in-amintirea-bunicilor.html

    Plecase de copil de acasă şi se obişnuise printre străini. Bunicul povestea adesea momentul acela copleşitor, care nu se poate uita, din 1940, când şi-a însoţit copilul în vârstă de 14 ani până la graniţă, îmbrăcat cu haine noi făcute din stofă de casă, ţesută din lână toarsă de bunica, cu nişte bani pitiţi în tocurile bocancilor şi l-a încredinţat lui Dumnezeu. Îl trimitea să înveţe carte în România…

    Ceea ce mi se pare curios este că revenirile acasă, la rădăcini, s-au înteţit după moartea părinţilor săi, pe măsură ce înainta spre senectute. Se pare că cel mai bun, cel mai sincer, cel mai fidel, cel mai drag prieten, dintre câţi avusese de-a lungul unei vieţi, i-a fost cel din copilărie şi care i-a rămas până la bătrâneţe: fratele său mai mare, tatăl meu AUREL. Când se întâlneau parcă nimeni nu mai conta pentru ei şi întrau într-un univers al lor, inaccesibil. Unchiul simţea satul natal şi compania fratelui său un adevărat izvor de sănătate.

FRAȚII: AUREL și VICTOR

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2021/09/omagiu-tatalui-meu-aurel-dobrean-1924.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/01/victor-dobrean-1938-2020-in-memoriam.html

    Unchiul Petrică a rămas neschimbat în ciuda anilor care s-au adunat, din păcate nu foarte mulţi: înalt, frumos, drept, cu chipul senin, cu vorba blândă şi înţeleaptă, îngrijit şi pedant, cumpătat în toate cele. 

Reuniune de familie lărgită

    Dumnezeu să-l odihnească în pace!

DOINA DOBREANU

Text publicat in cartea SURÂSUL AMINTIRILOR, 2011

Mici amintiri aduse de unchiul din China 

    Stiloul cu dragonul chinezesc gravat, primit de la unchiul, a fost un obiect care m-a însoțit mulți ani, zi de zi, folosindu-l și la scrierea notelor și absențelor în catalogul școlar... L-am considerat un obiect de bun augur! În mitologia chineză, în general, Dragonul chinez este întruchiparea conceptului de yang, spiritul fertil și creativ, masculin. A fost mult timp un simbol de bun augur în folclorul chinezesc. 

    În cultura populară chineză actuală, balaurul este un stil decorativ foarte recurent.

😶

  PS. Despre DORURI…

 Doamne, ce dooor mi-este de oamenii alături de care m-am trezit într-o poveste, mi-am deschis ochii spre viață, am învățat să-mi creez și să-mi trăiesc propria-mi poveste… împreună cu care am învățat să ascult și să povestesc, să-mi creez propriile-mi imagini și trăiri prin cuvânt!
 Parcă, pe zi ce trece, folosim „cuvântul”, rostirea ca formă de comunicare, tot mai puțin.  Fluxul de imagini cu care ne agresăm mintea, întreaga ființă, grație tehnologiilor moderne, ne înstrăinează de noi și de ceilalți, ne spală creierul, memoria, ne afectează gândirea, ne sărăcește vorbirea, ne fură timpul în care am putea zăbovi în poveste spre a ne bucura de ea, de povestea fiecăruia.
 Îmi amintesc cu cât drag îl așteptam acasă pe unchiul Petru-Ștefan, fratele tatei , plecat în lume aproape un copil. Aducea cu el toată lumea pe care o cutreiera. Primele imagini pe care mi le-am format despre Franța, Germania, Rusia, China, Turcia, Iran…își au sorgintea în cele povestite de el: întâmplări, experiențe proprii. Cu imaginile pe care mi le cream din relatările lui, umpleam toate hărțile respectivelor țări desenate în manualul de geografie, mă entuziasmam și îmi cream vise.
  Memoria se fixează în suflet…