„Dintre toate anotimpurile toamna
mi-a rămas în amintire plină de culori şi miresme, de frumuseţi şi nostalgia ce
învăluia natura deodată cu venirea fiorilor reci ai brumei, după care urmau
zile ca de vară, cu cer albastru de nespus şi câmpurile pustiite de
galben-auriu. Poate mi-e dragă atât de mult toamna şi pentru că fiinţa mea a
intrat în armonie cu lumea şi locul într-o zi de 9 septembrie a anului
1949....” (Emilia Marica)
Trăiri prinse în sfinţenia cuvântului. Lansarea volumului de versuri „Laguna umbrei”, cu Valentin Marica oferind autografe
şi cel mai fidel cititor, Emilia Marica.
Interviu publicat
în volumul I al seriei de carte
LA OBÂRȘIE , LA
IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 2013,
Editura Cezara Codruța
Marica, pp. 107-128,
autori: Doina și
Vasile Dobreanu
Doina Dobreanu: Pentru că ne aflăm la Subcetate, să începem
povestea noastră de aici…, de unde am văzut lumina zilei prima oară. Subcetate
este locul obârşiei noastre, al copilăriei, al tinereţii; este locul cu atâtea
amintiri ale vârstei nevinovate. Care vă sunt cele mai dragi amintiri, doamna
profesoară Emilia Marica, reprezentând firele care menţin legătura
dumneavoastră statornică cu satul natal?
Emilia Marica: Dragă Doina, cu
sufletul tău profund, purificat prin încercările destinului, ne inviţi în „casa
amintirii”; să ne abstragem din prezent, să ne întoarcem la începuturi, să
retrăim vârsta „cea veselă şi nevinovată”, în viziunea lui Ion Creangă, vârsta
de aur, cum o numeau cei din Antichitate. Toposul acestei întâlniri pe care
ne-o propui este locul ivirii noastre în lume, în care, prin familie şi şcoală,
am descifrat primele taine ale vieţii.
Mircea Eliade
afirma că locul naşterii este un loc mitic; naşterea este un eveniment
irepetabil, ca şi fiinţele cele mai dragi din viaţa noastră, părinţii, bunicii,
şi nimic din ceea ce trăim sau întâlnim în viaţă nu este întâmplător.
Mă întrebi de cele
mai dragi amintiri... E atât de greu să ridici din noianul timpului şi să
alegi... Mi-au trecut prin faţa ochilor atâtea! Toate mi-au rămas dragi.
Îi argumentam unei
bune cunoştinţe care-mi spunea că a fi profesor e o muncă frumoasă şi uşoară,
că un profesor intră în clasă, petrece cu elevii nici măcar o oră, că... are
vacanţe, că nu stă la serviciu de la ora 7 la 15... Am zâmbit şi i-am răspuns
că după 4 sau 5 ore în care schimbi tot de atâtea ori grupul de copii, simt că
ies plutind de oboseală din şcoală, deoarece în timp ce mintea urmăreşte firul
logic al demersului pedagogic, ochii îi cuprind deodată pe cei 20, 30 sau 35 de
elevi, simţindu-mi întreaga fiinţă legată cu fire invizibile de fiecare dintre
ei. Adeseori sesizam şi cea mai mică alunecare a privirii unuia sau altuia, o
umbră ce le trecea peste faţă când aveau nedumeriri sau lumina chipului când
înţelegeau. Tot aşa, aş putea spune, mă simt legată cu mii de fire de
Subcetate, de fiecare casă, de casa părintească din Poiană, de izvorul din
curte al cărui susur îl ascultam în tăcerea nopţii ca pe cântecul veşnic al
apelor, de toţi vecinii şi oamenii pe care i-am cunoscut, cu care am vorbit mai
mult sau mai puţin, de şcoala mea dragă, a cărei deschidere o aşteptam cu
freamăt după fiecare vacanţă, nerăbdătoare să-i văd pe dascălii care mi-au
insuflat dragostea de a şti, de biserica din sat, „ax al lumii”, unind pământul
cu cerul, de cimitir unde îşi dorm somnul cei de dinaintea noastră, de drumuri
şi cărări pe Hodoşa, Deal, Faţă, Coasta Higii sau Peste Mureş, de toate
pâraiele şi mai ales de unda milenară a Mureşului, de ierburile şi florile
Poienii; pe toţi şi pe toate aş vrea să le ridic în lumină, deoarece de la toţi
şi de la toate am învăţat pentru viaţă: cum să fiu sau cum să nu fiu...; toţi
şi toate au aşezat în fiinţa mea acel ceva,
alcătuind, apoi, un tot.
De fiecare dată
m-am întors cu bucurie în Subcetate... ACUM,
ACOLO se aşază în mine o profundă durere... ACUM, ACOLO este
pentru mine o rană în spaţiu: EI, Toader şi Maria, nu mai sunt... Dintre atâţia
vecini dragi din Poiană, mulţi s-au mutat în veşnicie şi mângâierile nu mai sunt decât la puţinii care au rămas.
Dintr-o străduţă cu mulţi copii, cu oameni în putere, harnici şi gospodari, au
rămas o mână ce se luptă şi ei cu valul timpului. Cu ei, toţi, Poiana şi
Subcetatea trăiesc în mine prin rotirea anotimpurilor, fiecare avându-şi
farmecul lui.
Iarna, mă încântau
întinderile nesfârşite de zăpadă. Rămâneam uimită de iscusinţa cu care
anotimpul înflorea pe geamuri arabescuri de gheaţă. Pârtia de pe Mureş mă
fascina, mă atrăgea, dar trăiam în suflet şi spaime născute din poveştile cu
alunecări sub gheaţă. Şi cum în cele din urmă simţeam că iarna devine mereu
prea lungă, aşteptam primăvara cu primii ei muguri. Primăverile au însemnat
pentru mine puhoiul de ape ce umpleau Poiana şi plăcerea cu care după
retragerea lor ne jucam cu picioarele goale în bălţile cu apă caldă şi
peştişori prinşi în iarbă, pentru a căror viaţă plângeam şi încercam să-i duc
în pumni în Mureş. Mă uimeau pomii înfloriţi, cu aromele lor dulci amare, prin
care ne surâdea Dumnezeu. Nu întâmplător, aceleaşi arome le-am purtat în faţa
altarului bisericii din Subcetate, ca buchet, în momentul unic al cununiei. Un
struţ de petale, un noian de ochi...
Primăvara mai
însemna o „călătorie” aproape ritualică peste Mureş, unde treceam podul de fier
de la Bevăgaş ca să coborâm în Poiană, să culegem lalele pestriţe, fritillaria meleagris, fără să ştim că
erau o specie ocrotită, la rang de monument al naturii.
Primăvara mai
însemna momentul ieşirii la arat, pe care îl percep acum, la fel, ca pe un
ritual: sculatul de dimineaţă, pe când în faţa casei aştepta carul pregătit
încă de cu seară cu plugul, grapa, sacii cu seminţe, iar după o masă scurtă,
toţi ai casei spuneam rugăciunea de început al lucrului la câmp, trăind
puternic acest moment: doar eram pogănici!
Simţeam cum mă cuprind brazdele pământului reavăn în braţele lor, în timp
ce îmi desfătam auzul cu cântecul dumnezeiesc al ciocârliei, care părea a ne
supraveghea de sus truda zilei.
Dar cea mai
puternică amintire a primăverii o am din momentul în care am descoperit că pot
citi singură o carte. După învăţarea scrisului şi cititului literelor din
abecedar, la sfârşitul celui de al doilea trimestru şcolar, draga noastră
învăţătoare, Maria Cotfas - Doamna Miți -, cu sensibilitatea ei deosebită, ne-a
cuprins călduros în priviri pe toţi, spunându-ne: „De astăzi, puteţi merge la
bibliotecă să împrumutaţi cărţi şi să citiţi, bucurându-vă de vacanţa de
primăvară!” În drum spre casă, i-am urmat îndemnul, intrând la Biblioteca din
Căminul Cultural, unde m-a întâmpinat prieteneşte o fată sprintenă,
întrebându-mă ce carte doresc. Nedumerită, i-am spus că vreau să citesc.
Atunci, s-a îndreptat spre un raft, a luat două cărţi, una cu poveşti, alta de
poezii, punându-mă să aleg. Cum poveşti auzisem în serile de deşfăcat la păpuşoi, m-a atras, ca
noutate, cartea de versuri. Erau Pastelurile
lui Vasile Alecsandri. De atunci, în fiecare primăvară mi se ridică în suflet
lumina aceea a unei amiezi când, mergând un pas-doi şi apoi oprindu-mă, aproape
am terminat cartea, ajungând acasă după vreo două ore, cât am făcut din Crucea
Drumului până în Poiană. Drumul acela îl simt şi astăzi ca pe un culoar în care
intrasem şi în care năvăleau culori şi triluri, spendori nemaiîntâlnite, fără
să-mi dau seama dacă în jur mai era ceva sau cineva. Simţeam că-mi cântă
sufletul! Atunci s-a născut pasiunea mea pentru lectură: în cele două ore
faste.
Şi ca să nu cădem
în urâcioasa întristare, voi evoca
vara printr-un moment ce poate părea hazliu, dar semnificativ.
Fiecare dintre noi,
cei din Subcetate, ştie că pe vremea aceea,
şcoala era şcoală şi munca era muncă, oricât de mici sau mari eram. Vara, noi,
copiii, munceam în gospodărie alături de cei mari, încă din zori. Fiecare îşi
avea rostul: tata la coasă, mama pregătea mâncarea, iar eu cu fratele meu
îngrijeam animale, făceam muncile mai mărunte, dar la fel de importante şi necesare.
Într-o zi, tata
plecase cu cosaşii pe Hodoşa. Eu, după ce mâncarea era gata, trebuia s-o duc la
câmp şi să rămân la polog. Numai că vroiam să împac pasiunea lecturii ce mă
stapânea cu timpul care nu-mi ajungea niciodată. Îmi plăcea să muncesc la câmp,
mai ales că zburam cu imaginaţia în lumea cărţilor pe care le citeam. Ca să
împac lucrurile, mă învăţasem să citesc mergând pe drum. Printr-o atenţie
distributivă – pe care o descoperisem involuntar – reuşeam să citesc, urmărind
cu coada ochiului şi drumul sau cărarea pe unde călcam, încât adeseori ştiam cu
precizie să ridic piciorul când treceam peste un bolovan sau să ocolesc o
groapă. Îmi puneam traista în spate, iar bondiţa,
nelipsită pentru a-mi ocroti spatele dacă ploua, în baiera de la traistă, unde
aşezam şi cartea deschisă. Cu mâna stângă eram pe carte, iar în mâna dreaptă
aveam nelipsitul cander cu mâncarea. Mergeam aşa, citind. Dacă reuşeam să
parcurg o parte din drum mai repede, poposeam câteva clipe, citind liniştită.
În ziua aceea m-am oprit la capătul Coastei Higii, ieşind pe răzorul mare de la
Lelea Ileana Bgicăjanca. Am căutat loc pentru cander, l-am aşezat jos, dar ce
să vezi! Din iarbă mă ademeneau, cu obraji roşii, ciorchini de căpşuni. În timp
ce din cartea deschisă mă privea Prinţul Mîşckin, eu mă alintam cu căpşunile.
Deodată, am auzit un zgomot surd şi am văzut canderul alunecând prin iarbă, la
vale. Am lăsat căpşunile şi cartea, începând să adun cu grijă varza călită şi
cârnaţii, continuându-mi îngrijorată drumul. Când am ajuns la cosaşi, am pus pe
faţa de masă mâncarea cu inima ticăind, urmărindu-le discret reacţiile când au
început să mănânce. L-am văzut pe tata cum roşeşte...
Dintre toate
anotimpurile toamna mi-a rămas în amintire plină de culori şi miresme, de
frumuseţi şi nostalgia ce învăluia natura deodată cu venirea fiorilor reci ai
brumei, după care urmau zile ca de vară, cu cer albastru de nespus şi câmpurile
pustiite de galben-auriu. Poate mi-e dragă atât de mult toamna şi pentru că
fiinţa mea a intrat în armonie cu lumea şi locul într-o zi de 9 septembrie a
anului 1949, când tânăra soţie Măriţa Căntorelului, în loc să coacă un cuptor
de pâine şi să ajungă cu amiaza la secerătoare, a născut pe primul ei prunc, o
fetiţă, numind-o Emilia şi alintând-o Miluţa. Poate de aceea, dintre toate
muncile câmpului, mi-a plăcut cel mai mult seceratul; mirosul holdei, snopii,
carele încărcate, stogurile pregătite pentru treierat, serile cu jocurile de-a ascunsa printre stoguri, duduitul
batozei cu toată forfota de pe arie.
Toate au rămas o lume care, păcat, nu se
mai întoarce, şi totuşi trăieşte aievea. Această lume care se îngemăna cu
imaginarul lecturilor mi-a deschis dorinţa de a pleca la studii, lărgind
orizontul dealurilor, între care stă ocrotită tainic Subcetatea, aşternându-se
domoală şi urcând spre Bătrâna, înveşnicindu-se cu Mureşul. Poate de aceea,
cred, că locul meu de naştere, împreună cu oamenii lui, dincolo de o dată
certificată de documente, este al fără-de-sfârşitului, respirând lumina
vechimii râului pe care dacii l-au numit Maris şi a Muntelui Bătrâna,
pierzându-se în vârste imemoriale.
DD: Primii „dascăli” v-au fost părinţii, oameni
între oameni: blânzi, cu sufletul curat, harnici… Aţi moştenit de la fiecare
câte ceva din ceea ce ei au avut mai bun: de la nenea Toader – „Cantorul”,
cântăreţ la biserică – aţi luat „glasul”, de la mama, Maria, darul şi plăcerea
de a povesti, manifestate prin volubilitate, exuberanţă, vioiciune,
expresivitate. Este adevărat?
EM: Da, aşa este!
Purtăm toată viaţa pecetea pe care ne-au imprimat-o în copilărie părinţii şi
bunicii, oamenii din jur, care rămân vii în minte şi suflet.
Tatăl meu, Teodor
Dobrean, mi-a rămas în suflet în primul rând prin spiritul de dreptate şi de
demnitate; cinstea, hărnicia, munca zilnică, alături de familie, îl făceau să
fie respectat. Dar, dincolo de acestea, Toader a Petrii lui Toderaş a Gorii
avea un respect deosebit pentru carte, pentru omul învăţat. Simţindu-mi
aplecarea spre lectură, spre învăţătură, niciodată nu mi-a refuzat timpul pe
care trebuia să-l dedic şcolii şi nici dorinţa unei cărţi, dimpotrivă.
Trimiţându-mă după cumpărături, îmi dădea bani mai mulţi şi nu se supăra dacă
îmi luam o carte. Când în clasa a V-a, dragul nostru diriginte, profesor de
limba română şi istorie, Dan Cremenciuc, ne-a vorbit de Iliada şi Odiseea,
cărţile lui Homer, tata mi le-a cumpărat de la Tg.Mureş, unde era internat
pentru operaţie, şi, tot aşa, mi-a cumpărat Dicţionarul
limbii române sau alte cărţi. Niciodată nu mi-a pretins învăţătura ca pe o
obligaţie. Acum îmi dau seama că o vedea ca pe un act esenţial în construcţia
mea ca om. Era curios şi, mergând cu căruţa la fân, împreună, mă provoca să-i
povestesc despre ce învăţasem la şcoală. Privind înapoi îmi dau seama că era
fascinat, chiar, de vreme ce mă punea să-i relatez din cărţile de şcoală. I-am
povestit Ion de Liviu Rebreanu, Baltagul lui Mihail Sadoveanu sau nuvelele lui Ioan Slavici. În
înţelepciunea de om simplu, din acelaşi respect profund pentru carte, le aducea
nepoţilor, Emilian Cosmin şi Cezara Codruţa, alături de dulciuri sau jucării,
şi caiete, creioane şi cărţi.
Alături de
momentele în care eram la munca câmpului împreună, o amintire dragă mie, legată
de imaginea satului, este legată de plecarea în noaptea Învierii la Biserica
din satul Hodoşa, unde tata era cantor. Păstrez în minte drumul în noapte,
ducându-mă de mână, urcuşul pe cărarea care şerpuia spre vârful dealului unde
ne aştepta biserica înconjurată de o mare de oameni. Încet-încet intram în
atmosfera înălţătoare a Paştilor, atmosferă care îmi taie respiraţia şi astăzi.
Ritualul sacru al înconjurării bisericii îmi prinde paşii în candele de
miere... Eram puiul de om care ocrotea în căuşul palmei flacăra lumânării,
impresionat de vocea molcomă a preotului şi cea pătrunzătoare a tatălui meu,
reverberându-se sub bolţi în dialogul ce anunţa Intrarea Împăratului Măririi.
De la el am
învăţat, de asemenea, sentimentul puternic al demnităţii ca persoană, dar şi ca
român. Împreună cu alţi colegi au evadat din subsolul Primăriei unde fuseseră
închişi de Administraţia Maghiară în timpul cedării Ardealului şi s-au refugiat
în România, trecând graniţa prin Corbu. Li s-a cerut să meargă la şcoală
îmbrăcaţi în haine ungureşti, nu în
cămaşă românească şi cioareci. „Cum să
schimbe portul strămoşilor?” –
spunea el. De aceea, când honvezii i-au tăiat cu briceagul cămaşa românească,
ciorecii şi tricolorul de la brâu, i-au tăiat părţi din suflet.
Era talentat. Cânta
deosebit de frumos, având un timbru grav, rezonant. L-am ascultat, cântând
alături de preot, la liturghii, botezuri, cununii sau înmormântări şi fără să
fiu nedreaptă cu nimeni, niciun alt cantor nu mi s-a părut a cânta mai frumos
decât tata şi multă vreme, în lipsa lui, slujbele mi se păreau sărace. Îi
plăcea să cânte seara pe-nserat, întorcându-se de la câmp, cum se obişnuia pe
vremea aceea. Îmi amintesc o coborâre
din Făgiţel. Eram mică şi mi se părea că toate dealurile din jur cântau doine,
venind cu noi la vale. Povestea cu strălucire în ochi, cu mândrie, cum, în anii
refugiului, a fost chemat să rămână în Ansamblul Armatei, unde a cântat cu
Maria Tănase, cea care i-a apreciat vocea, îndemnându-l spre o carieră
muzicală. Numai că el s-a întors acasă, de dorul părinţilor, al mamei mai ales,
pentru că plecase în refugiu fără să-şi ia rămas bun de la ei.
Bun gospodar, se
pricepea la toate. Avea tot felul de unelte cu care îşi făcea car, sanie, roţi,
chiar mobilier. Îi plăcea să fie racordat la mersul lumii. A fost primul, în
Poiană, care şi-a cumpărat aparat de Radio, ascultând, pasionat, Europa Liberă,
Vocea Americii sau Deuche Velle.
Imaginea mamei,
Măriţa lui Dănilă şi a Ilenei lui Simion Moglan de pe Părăuţ din satul
Platoneşti, comuna Sărmaş, prinde în amintire chipul blândeţii, al pâinii
aburinde, al femeii de la ţară pe umerii căreia stau toate treburile casei şi
ale gospodăriei, munca câmpului, dar şi chipul unei fiinţe vesele, cu umor
nativ, spontan. Inteligentă, regreta că nu a urmat şcoala după terminarea celor
4 clase, deoarece ar fi fost nevoie de o pereche de boi ca să plătească taxele
anuale. Bunicii aveau prea mult pământ pentru a-şi face, cum spuneau, copiii
„domni”. Era obligatoriu ca tradiţia familiei să fie dusă mai departe acolo, în
sat, după legile locului. Era interesată şi curioasă, iar în serile de iarnă,
când torcea sau ţesea, mă punea să citesc cu voce tare să audă ce învăţ.
Deodată cu mine a învăţat Luceafărul,
Sara pe deal şi alte poezii
eminesciene, la fel versuri de Coşbuc şi Alecsandri. Avea o memorie deosebită,
un simţ estetic şi o perspicacitate care o făceau să poată intra în conversaţii
agreabile cu oricine. Nu uita nimic din ceea ce a învăţat la şcoală, mai ales
date de istorie şi geografie sau probleme de matematică. Tot îndemnată de ea,
le-am citit vecinelor, în șezătorile de tors, Baltagul sau teatrul lui
Moliere. Nu-i plăceau lucrurile facile, clevetirile, având apetit pentru
cele cu adânci semnificaţii de viaţă. Era o fiinţă apropiată, deschisă şi
înţelegătoare. Povesteam cu ea de toate în zilele de muncă la câmp, în care de
multe ori cânta sau mă ruga să cântăm împreună. De la ea am învăţat multe
pentru viaţă: să muncesc de toate, să fiu liniştită şi mai ales răbdătoare.
Dacă tata avea încredere în forţa mea de a învăţa – şi, Doamne, ce mândru era
când veneam cu Premiul I de la olimpiadele la care participam! – mama a rămas
ca o efigie vie pentru toată viaţa în ceea ce priveşte comportamentul moral şi
dăruirea pentru copii. Ca orice mamă ar fi vrut să rămân în sat alături de ea
toată viaţa, de aceea „a plâns să moară” (cum zicea ea) când am intrat la
facultate. S-a împăcat, mai apoi, cu gândul, amintindu-şi cât de mult ar fi
dorit să meargă şi ea mai departe la şcoală. Când am plecat în primul an de
studenţie la Cluj, geamantanele erau pregătite în faţa uşii să ies din casă. Am
întins mâna spre clanţă când ea mi-a acoperit-o cu mâna ei, m-a fixat cu ochii
plini de dragoste şi lacrimi, spunându-mi: „Ai dorit să pleci... Vei fi singură
printre străini. Când ţi-a fi greu, gândeşte-te că-s alături şi că am atâta
încredere în tine că niciodată n-o să ne faci de ruşine.” Cuvintele acestea mi-au
condus întreaga viaţă. Era un bun dascăl.
Emilia, absolventă de Litere....
Mama era şi o
fiinţă optimistă, iubitoare să iasă în lume. Frumoasă în tinereţe, povestea, cu
mândrie reţinută, cum fusese aleasă regina
balului. După ce a îmbătrânit şi pe chip i-au apărut semnele trecerii, îmi
zicea cu năduf: „Nu mă mai uit în oglindă că-mi vine s-o sparg!”
Ataşată valorilor
familiale, era mereu preocupată de cum ne descurcăm cu ale vieţii, de nepoţi,
încercând mereu să ne ajute, în felul ei. O duceam la câte un spectacol de
teatru sau la concert. Aşa a stat în loja actorilor de la Teatrul Naţional din
Tg.Mureş la premiera spectacolului Ion
după dramatizarea lui Mihai Sorbul, în regia artistică a regretatului Dan
Alecsandrescu, cu actorii Ion Riţiu, Monica Ristea, Marinela Popescu şi alţii,
pe care nu i-a mai uitat. Când am întrebat-o cum i s-a părut spectacolul, mi-a
răspuns: „ Hm! Seamănă şi nu seamănă cu ce mi-ai citit din carte...!”
Inteligenţa ei nativă şi memoria vie au făcut diferenţa dintre ceea ce îţi
oferă lectura unei opere literare şi transpunerea ei în limbaj scenic.
Altădată, la un
concert simfonic, la Palatul Culturii din Tg.Mureş, mi-a spus, cu umorul
specific, că am pus-o la grea încercare: „ Şi totuşi, câţi erau în orchestră?
De câte ori i-am numărat, îmi ieşea alt număr...”
Avea gust artistic,
numai că timpul nu-i permitea prea mult să-l cultive. Îmi amintesc cu câtă
bucurie i-am purtat, în momente speciale, cămaşa ei de fată din granadir cu şire negre şi roz pal, la
fel sfeterul tricotat din păr
răsucit, vopsit natural în maro şi bej. De aceste părţi de cer de la Platoneşti
s-au apropiat multe mâini, atingându-le în semn de apreciere.
Mai presus de orice
şi-a iubit nepoţii, cu o grijă şi afectivitate ieşite din comun. Ştia să-i
aşeze în lumi de vis, să-i facă să râdă, să fie fericiţi. Îi ducea în vacanţe
la Subcetate, cu trenul, spre deliciul lor, făcându-i părtaşi la ce era de
făcut în gospodărie, legându-i de natura aceea pură din Poiană, de zvâcnetul
pământului şi mângâierea soarelui, integrându-i în evenimente ale satului.
Nu pot închide
amintirea casei părinteşti fără să închin un gând celui căruia îi spuneam
Moşul, bunul dinspre tata, Petrea lui Toderaş a Gorii. Fiinţa lui prinde contur
prin casa mare şi veche care astăzi nu mai e... Era casa şi grajdul cu şură ale
unui tânăr gospodar care se pregătea pentru viaţă, construite după întoarcerea
din primul război mondial. Îl văd bătrân, trebăluind prin curte şi având grijă
de mine şi de fratele meu de care era foarte mândru că-i va duce în viitor
numele de familie, spunându-i duios: „Măi, flăcăule mic!” A plecat la cele
veşnice când eram în clasa a VII-a şi regret nespus că la anii aceia n-am ştiut
să-i consemnez povestea vieţii marcată de zbuciumul războiului şi suferinţa
prizoneratului în Rusia. Păstrez în amintire doar câteva frânturi din ceea ce
povestea.
Bunicii paterni, Ana şi Petru, trăinicind orizonturi de viaţă
Ca mulţi alţi bărbaţi din Subcetate, Moşul luptase pe front, de
nenumărate ori amintindu-şi că la Mărăşeşti, după ultimul atac al românilor, un
singur călăreţ neamţ a reuşit să iasă din câmpul luptei, fugind peste deal cu calul
său, restul, oameni şi cai fiind seceraţi, încât nopţi la rând i-au răsunat în
urechi, urmărindu-l, gemetele lor. Spre sfârşitul răzbiului a fost luat
prizonier de ruşi şi a stat în lagăr 4 ani. S-a întors „fecior bătrân”, venind
spre casă pe jos dinspre Siberia. Ştiu de la el poveşti din lagăr, pe care
mărturisesc că mă jenez să le redau. Şi totuşi, voi relata frânturi din ele,
demne de reţinut de generaţiile de azi, ferite de asemenea cruzimi. Moşul
povestea că prizonieratul a însemnat o închisoare. Uneori răbdau de foame şi de
frig sub cerul liber, îndurând umilinţe nemaiînchipuite. Dincolo de sârma
ghimpată a lagărului, fuseseră cultivaţi cartofi. În timpul iernii, noaptea,
prizonierii săpau ca nişte cârtiţe (cum spunea el) tuneluri
subterane, în speranţa că vor găsi cartofi rămaşi în pământ, îngheţaţi, pe care
să îi mănânce. Erau atât de înfometaţi, încât plângeau de foame, ajungând în
pragul unor stări de dezumanizare incredibile, mâncându-şi excrementele.
DD: Aţi crescut într-un loc cu un specific
aparte în sat. Mă gândesc la cadrul natural – Poiana Mureşului, străjuită de
Coasta Rusului cu atâtea legende, izvorul din curtea casei părinteşti, un
permanent loc de întâlnire -, dar mai ales mă refer la oamenii cumsecade din
jur, vecini minunaţi, comunicativi, prietenoşi, deschişi, cu iubire de Dumnezeu
şi de oameni, cu respect pentru natură. Apă la fel de bună ca cea de la izvorul
din Poiană aţi mai găsit undeva?
EM: Izvorul acela e
ocrotit de Dumnezeu şi de iubirea celor care-i beau răcoarea. De câte ori beau,
oriunde aş fi, apa, gândul mă reîntoarce la izvorul din curtea părintească pe
care l-am auzit mereu şoptind în taină, îmbrăcându-ne în puritate, potolindu-ne
truda. Murmurul acelei ape m-a însoţit de-a lungul vieţii, făcându-mă să intru,
neîntrerupt, în armonie cu veşnicia naturii. O apă bună, se spune, nu trebuie
să aibă culoare, gust etc. Pentru mine, Izvorul din Poiană are culoarea
sufletului celor care au zămislit aici viaţă şi omenie şi are gust de cer.
Izvorul acela e casa, e dimineaţa şi amiaza, e blândeţea lunii şi, poate,
simbol al mântuirii.
DD: Locul
obârşiei dumneavoastră, doamna profesoară, a devenit un loc iubit de ceilalţi
membri ai familiei: soţul şi copiii…
Nimeni nu a realizat cu atâta
sensibilitate, căldură, candoare, naturaleţe şi talent o compunere mai izbutită
ca cea a Cezarei-Codruţa, „Vacanţa”, despre întâlnirea cu bunicii şi cu
„Poiana” Mureşului la Subcetate. Sunt pagini literare demne de orice antologie
dedicate vârstei ingenue a copilăriei. Cu îngăduinţa dumneavoastră, aş vrea să
o recitesc. Am recurs la acest text de multe ori la orele de compunere,
oferindu-l ca model elevilor mei:
„Se aud râsete.
Chipurile sunt numai zâmbet şi soare. A venit vacanţa! Soarele parcă participă
şi el la bucuria noastră. Îmi venea să cânt, să râd, să sar într-un picior. În
ziua următoare trebuia să iau trenul spre satul bunicilor. Cum să nu fiu
fericită?!...
Trenul alerga,
înghiţând şinele. Afară, totul era încântare şi bucurie. Cu fiecare secundă, mă
apropiam tot mai mult de satul bunicilor. …Lunca Bradului, Stânceni, Topliţa,
Gălăuţaş, Sărmaş şi… Subcetate!!! Am coborât din tren. Sorbeam aerul curat şi
înmiresmat, în timp ce simţeam cum cerul albastru şi pur îmi absoarbe privirea,
încălzindu-mi-o. Un glas blajin, dar hotărât, îmi izbi auzul: „Ho! Ho!” O
căruţă cu cai se opri în loc. Tresării.
- Bunicule!
Bunicule!
- O… gura tatii! Ce
mare şi frumoasă te-ai mai făcut!
Dintr-o săritură am
fost în căruţă. Trosnea căruţa bunicului din toate încheieturile. Aveai
impresia că acuş-acuş are să se desfacă în bucăţi. Ajunserăm în „Capul uliţei.”
Priveam drept înainte. Poarta! În poartă, bunica! Sării din car:
- Bunicooo!!!
Braţele se
întinseră. Ochii zâmbeau. Nu era nevoie de cuvinte. Am intrat în casă cu toţii.
Era atât de cald şi de ireal totul, de parcă trăiam un basm minunat. Era ora
amiezii…
Ca pe vremuri, mă
furişai în grădină. Uite gardul! Unu-doi-trei-patru-cinci … aici! Am dat la o
parte scândura putredă şi am ieşit în Poiană. Parcă m-am întors înapoi cu vreo
patru-cinci ani, când fugeam de-acasă şi mă duceam pe malul apei. Acolo era
împărăţia mea!
Mă aşezai pe iarbă,
lângă apă, cu mâna sub cap. Soarele mă mângâia pe obraji. Bătea un vânt blând
şi călduţ ce mi se juca, răsfăţăndu-se, prin păr. Mureşul curgea jucăuş, ca un
copil zburdalnic şi sprinţar. Strălucirea apei în care se ascundea soarele cel
poznaş, aprinzând scântei şi steluţe ce se vedeau, pentru o clipă, dispărând,
apoi lăsând locul altora, îmi fură privirea. Jocul acesta era minunat. Cântecul
apei mă liniştea şi mă mângâia. Avea ceva din cântecul fusului şi glasul
bunicii.
Deodată, ochii mi
se închiseră. Toată fiinţa mea mi se lăsă purtată pe aripile somnului şi
visului, spre tărâmuri pe unde mi se părea că am mai colindat cândva, demult,
acum câteva sute de ani…
Când mă trezii,
soarele se ascundea după geana unui deal. Îmi îndreptai privirea spre apă.
Căzuse totul într-o dulce toropeală. Mă auzii strigată. Am pornit-o spre casă.
La gard, mă aştepta o basma albă-înflorată. Bunica.
- Iar ai adormit pe
mal? Odată, ai să răceşti rău de tot…!
Glasul blând şi
dojenitor îmi aprinse pe faţă lumina unui zâmbet. Am intrat în casă. Bunica îmi
puse pe masă o cană cu lapte spumos şi cald. L-am sorbit cu o plăcere
nesfârşită şi apoi o rugai pe bunica să îmi mai spună o dată legenda Mureşului
şi Oltului. Glasul ei mă legăna asemenea cântecului apei. Pleoapele mi se
împreunară şi adormii.
Zilele vacanţei
zburară, aşa, pe nesimţite, precum o clipă de fericire. O clipă ca un veac,
veacuri de-o clipă… totul devine, apoi, o amintire.
Amintiri… amintiri…
amintiri… ce este mai de preţ decât voi?”
Emilia, Valentin şi Cosmin, într-un surâs al vieţii.
Surâs de viaţă: Cosmin şi Cezara. Visul ce lega Târgu-Mureşul de Subcetate
EM: Pentru Codruţa,
Subcetatea a fost împărăţia copilăriei. În împărăţia aceea o căutăm... o
căutăm, ieşindu-ne în cale atâtea amintiri care ne mai şterg din sudoarea
durerii de pe frunte...
Valentin Marica:
Între nădejdile toate, amvon,
Unde nu mai
e loc de mirare,
Duci potir cu miere la îngeri,
Amforă cu apă pentru fiare.
Bob de grâu pentru pasărea
Ce te ţine sub aripi, cuvânt,
Să porţi în alergare
celestă
Vina că ai fost pe pământ.
Te joci, înşirând veşnicii,
Cu toate
zăpezile,...iar...
Laşi printre degete să-ţi scape
Văzduhul făcut
chihlimbar.
Dacă semn îmi vei face, încet,
Când mă voi împietri între ape,
Voi şti că povestea n-are sfârşit...
Doar sfârşitul meu e aproape.
Pe prispa
albă voi întinde mărul
Ce-a scânteiat prelung, să nu mă pierd...
În vaietul
de umbre din culcuşuri,
Până la rană vie te dezmierd.
DD: După anii de şcoală la Subcetate, v-aţi
desăvârşit studiile la Universitatea din Cluj-Napoca. Curiozitatea ne îndeamnă
să aflăm cui datoraţi orientarea spre Facultatea de Filologie. Vreau să vă
mărturisesc acum că reuşita dumneavoastră la examenul de admitere la facultate
a fost pentru mine un îndemn, o încurajare, convingerea că nimic nu este imposibil
cu muncă, cu multă muncă.
Cine v-a fost model, cine v-a încurajat,
dincolo, desigur, de aplecarea dumneavoastră lăuntrică spre studiul limbii şi
al literaturii?
EM: Cred că pasiunea
pentru literatură s-a născut în ziua aceea de primavară când am citit prima
carte, Pastelurile lui Alecsandri.
Lectura a fost mereu poarta deschisă spre o altă lume în care mă refugiam şi
visam. Dar, această pasiune a fost potenţată de adevăraţii dascăli pe care i-am
avut de-a lungul anilor de studiu, începând cu doamna învăţătoare Maria Cotfas,
continuând cu profesorul de literatura romţnăa si istorie Dan Cremenciuc si cu
cea care mi-a devenit o adevarată călăuză în lumea cărţilor, doamna profesoară
Maria Aitoneanu Urzică, dar şi cu profesorul Valer Vodă. Aş putea spune că toţi
cei care mi-au fost profesori, nu doar de literatura română, au aşezat în
formarea mea ca om şi specialist urme adânci, de neşters. Mă gândesc la ei cu
respect, cu admiraţie şi dragoste. Toţi, la un loc, întruchipează o icoană a
marelui dascal.
DD: În
timpul studiilor universitare aţi avut norocul să fiţi colegi, Emilia Dobrean
şi Valentin Marica, să vă cunoaşteţi bine, astfel încât, amândoi fiind
repatizaţi la Târgu-Mureş, să decideţi a continua drumul vieţii împreună.
Domnul Valentin Marica s-a ataşat de familia dumneavoastră, de satul nostru.
Mi-amintesc de nunta dumneavoastră la Subcetate, în luna lui Florar a anului
1976. Ca mireasă, păreaţi crăiasa primăverii care a împodobit natura cu florile
dalbe ale pomilor.
Cununia de la Subcetate, cu flori de măr din Poiană pe veşmintele mirilor, într-un iunie unic
Ceea ce mă impresionează este faptul că
după atâţia ani jurământul făcut în faţa lui Dumnezeu îl păstraţi cu credinţă;
la fel de mult mă impresionează şi mărturisirea pe care aţi făcut-o, domnule
Valentin Marica, în jurnalul de reporter în Ţara Sfântă:
„Ruga,
însingurarea, întristarea, stropii de sânge ai suferinţei s-au întipărit pe
vecie în statura măslinilor, în coroanele lor prinse într-o ceaţă a durerii,
dar şi în solemnitate, în plinătatea dumnezeirii şi putere vorbitoare. Măslinii
vorbesc. Se fac iconostas. Trunchiurile lor doar par încremenite. Le simt
fluiditatea trupului; corzile. De la un loc sfânt la altul armoniile se
amplifică. Îi strâng soţiei mâna. Albul cununiei noastre la altarul Bisericii
din Subcetate de Mureş ne apasă frunţile.
Am
venit din nou la tine, Doamne,
Cu mine şi cu ai mei,
Cu din şapte, şase numai,
Cu din patru, numai trei…”
Care este locul lui Dumnezeu, al Sfintei
Treimi în inimile şi viaţa dumneavoastră?
Cununia care îşi repeta jurământul, în Apa Iordanului
EM: Este cel al
buneicuviinţe, al discreţiei, al focului interior. Mă gândesc la ceea ce spunea
Părintele Arsenie Boca într-o predică la Bixadul Oltului, în anul în care m-am
nascut eu, 1949: Fără Dumnezeu nu există demnitate omenească. Pe cei fără
Dumnezeu ii asteaptă cea mai mare
deziluzie...
VM: Umblam, vedeam şi
nu mă închegam... Umblam, vedeam, dar nu mă întemeiam. Am parafrazat din reflecţiile
blagiene; căci, umblam, vedeam şi nu mă închegam, nu mă întemeiam, până când
m-am îmbrăcat în cămaşa albă a Preabunului Dumnezeu, înţelegând că altfel eşti
fiinţă rămasă-pe-dinafară, că fără
Dumnezeu omul trăieşte, după cum bate
vântul, într-o lume schimonosită, în destrămare. Omul, trecător pe „coaja
pământului”, scria Eminescu, cu cât câştigă convingerea despre nimicnicia lui
şi despre mărimea lui Dumnezeu scade
din deşertăciunea lumii. Îngenuncheat în destin, cu Cezara în ceruri şi cu
Emilian Cosmin în apăsarea neputinţelor, caut, caut mărimea lui Dumnezeu, să scad, măcar o picătură, din deşertăciunea
lumii, să pot spune, în curată bucurie, precum Claudel: Dumnezeu există! Eu l-am întâlnit!
Noi l-am întâlnit.
Comunitatea „Sfânta Treime”, în cadrul
căreia s-a deschis, la Târgu-Mureş, Centrul de Zi „Cezara” pentru tineri
împovăraţi de preanemiloase boli, îl
lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească Fericiţi de cei ce nu trebuie iertaţi!
DD: „Înţelegem că ne pierdem când nu ne căutăm destul”. Cuvintele vă aparţin, domnule Valentin
Marica. Pentru a nu ne pierde, cum credeţi că ar trebui să ne căutăm fiecare
dintre noi?
VM: Fără de oprire. Prin ceea ce este esenţial. Simţindu-ne inima frumoasă
şi puternică prin bucăţile pe care le-am rupt din ea – chiar daca mai
sângerează – şi le-am dăruit celorlalti.
DD:
Citesc un alt fragment din cartea „În apa duhului. Jurnal de reporter în Ţara Sfântă”, din
mărturisirile doamnei Emilia, de astă dată: „A învins însă dorinţa cea mai vie
pe care o port în suflet încă din anii copilăriei: să merg, să văd, să simt, să
mă bucur, să sufăr, să mă închin şi să aud cuvintele Celui Venit în numele
iubirii, Acolo, la izvoare.
Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa… Aud şi acum
cuvintele bunicii Ileana din Platoneşti, spuse cu voce tare, cuvinte pe care le
ascultam vrăjită în dimineţile când peste creştetul pădurii se-nălţa soarele,
jucându-şi razele în curcubeie de mărgăritare… Privind în urmă, cred că am
trăit în casa bunicilor raiul pe pământ, vegheată de privirea, când blândă,
când aspră a lui Dumnezeu, care şedea pe un tron înalt în podul casei, iar pe
sub alunii de la poalele pădurii, îngeraşi şi zâne adormeau florile şi
iepuraşii în nopţile cu lună… Acolo, sufletul curat de copil a găsit pentru
prima dată, uitat de vreme în canapei,
manualul de religie al mamei, prin paginile căruia am dat chip şi nume Ţării
Sfinte. Bunica îmi spunea că Dumnezeu, Fiul Său şi Maica Sfântă le dau semn,
prin lumina sfântă, oamenilor, dacă i-au întristat sau înveselit prin faptele
lor. „Azi soarele e mai vesel, puiul mamii… Înseamnă că oamenii au fost mai
buni. Ieri…n-ai fost prea cuminte şi, uite, soarele s-a ascuns după nori…”.
În timpul zborului
spre Ierusalim, mi-am reactivat în memorie tot ceea ce prinsese contur în
sufletul şi imaginaţia copilului…, căci voiam să uit, să arunc în urmă balastul
cu tristeţi, bucurii deşarte, speranţe şi suferinţe, tot, tot, pregătindu-mă de
Marea Întâlnire…”
Apoi: „Mă întreb
dacă eu, Acum, sunt vrednică de acest Dar: să ajung la izvoarele credinţei şi,
ridicându-mă deasupra zilei de azi, să intru cu imaginaţia în tunelul timpului,
să cobor cu sufletul în extaz dedesubtul zidurilor, caselor, bisericilor,
pentru a afla lumina sacră a pământului călcat de Sfântul Sava, a micului sat
Bethleem ca, împreună cu păstorii dimprejur şi magii din Răsărit, călăuzită de
Steaua naşterii, să mă închin Pruncului-Domn al atâtor suflete de atunci şi
până în veac… Să plec pe urmele Sale în mirifica Galilee şi să-mi închipui,
plutind pe Marea Tiberiadei, că sunt şi eu în corabia pescailor, că-L văd
venind pe valuri, spunându-mi: De ce te
temi… Nu te teme!... (Am eu, oare atâta credinţă cât un grăunte de
muştar?...)
Doamne al
Înaltului, îţi mulţumesc pentru Darul de a atinge şi mângâia cu înfrigurare
trupul încărunţit, chircit în noduri de timp, al măslinilor din Ghetsimani,
pentru Darul, nesperat, vreodată, să mă contopesc prin împărtăşanie cu Trupul
şi Sângele Tău la Biserica Sfântului Mormânt, după ce am trecut Golgota, cu
greutatea Crucii Lui şi a crucii mele pe umeri….
Şi în tot acest
timp, Lumina de Sus, albastru topit
în aur, îmi făcea sufletul o picătură din Marele Izvor, plutind între cer şi
pământ, renăscut prin Botezul în Iordan, pentru a trăi fascinaţia luminii de pe
Tabor…, între Alpha şi Omega”.
Emilia şi Valentin la Marea Tiberiadei
Cuvintele vă aparţin, doamnă Emilia! Am
descoperit în paginile acestei minunate cărţi o scurtă confesiune a
dumneavoastră, care exprimă, cu totală sinceritate şi linişte sufletească,
starea de spirit pe care aţi trăit-o în vremea călătoriei făcute în Ţara
Sfântă, o stare comparabilă cu fericirea pe care o putem trăi doar în anii
ingenui ai copilăriei…
Aţi evocat-o pe bunica din Platoneşti prin
relaţia pe care această femeie de la munte o avea cu Dumnezeu, v-aţi amintit
colţul de rai care era casa şi grădina bunicii situate la margine de codru…
Acel loc, unde odinioară era casa
bunicilor, deşi pare pustiu, prin freamătul naturii mai altfel decât oriunde,
vă picură în suflet multă linişte. Cum regăsiţi astăzi acea „gură de rai” a
cărei chemare o purtaţi pretutindeni în minte, inimă şi suflet?
Taina ierbii de la Platoneşti, prevestind taine ale vieţii.
Emilia, bunica maternă Ileana şi bătaia inimii puiului de căprioară.
EM: Platoneştiul, locul
naşterii mamei mele, gura de rai care
mi-a aureolat copilaria şi prima tinereţe, devenit o vreme rana în spaţiu prin
dispariţia bunicilor, redevine pentru mine, pentru noi, acelaşi tărâm vrăjit
care ne aşază între pământ şi cer, făcându-ne fraţi cu nesfârşitul. Atât de
puternică a fost chemarea lui, încât Dumnezeu ne-a ajutat să reînsufleţim
pragul casei şi Duhul locului. Căci: Coboară-n
lut părinţii rând pe rând, în timp ce-n noi mai cresc grădinile...
Aici va fi
Aşezământul Cultural „Cezara”. Locul e vegheat de o masivă cruce sculptată în
stejar de meşterii care au ridicat Mănăstirea Bârsana, pe motivul cununii de
spini din Golgota Mântuitorului. Aici va fi ridicat Monumentul Candorii, unicat în lume, întru pomenirea tuturor celor
care au plecat în veşnicie la vârsta copilăriei sau în floarea tinereţii. Este
un proiect amplu, cu multe detalii, cu încurajări morale din partea celor care
i-au înţeles în nota adevarului rosturile. Când un gând are frumuseţe, nobleţe şi sinceritate, nu se va opri,
dimpotrivă, îşi va înmulţi ramurile de trăinicie şi surâs.
La Sărmaş - Platoneşti, se înalţă Monumentul Candorii,
cu muncă, iubire, lacrimi şi sacrificii
DD: Sunteţi
amândoi recunoscuţi profesionişti: doamna Emilia Marica – profesor de limba şi
literatura română; Domnul Valentin Marica – profesor, doctor în filologie,
Senior Editor la Radio România Târgu-Mureş. Sunteţi amândoi făclii care se
mistuie pe altarul culturii româneşti, răspândind în jur, prin magia
cuvântului, lumină, bucurie, frumuseţe şi încredere. Emisiunile „Vitralii” şi
„Cina eternă” realizate de dumneavoastră, domnule Valentin Marica, la Radio
Târgu Mureş, rămân inegalabile şi le-am dori nemuritoare.
Aţi realizat atâtea lucruri minunate
împreună! A acţiona „împreună” presupune a avea aceleaşi idealuri, acelaşi
crez. Vorbiţi-ne despre realizările familiei Marica, dar şi despre profesiunea
dumneavoastră de credinţă.
Valentin, reporter la Coloanele Bernini, la Vatican
EM: Muncă, credinţă,
fidelitate, dragoste, perseverenţă, visare – cuvinte pe care le-aş traduce
poetic, din nou, prin versurile lui Lucian Blaga: În spinii de-aci arată-te, Doamne, să ştiu ce aştepţi de la mine, deoarece numai Din muguri amari înfloresc potire grele de nectar.
VM: Când Dumnezeu i s-a
arătat lui Solomon şi l-a întrebat ce doreşte, Solomon nu a cerut slavă, bogăţii, moarte vrăşmaşilor sau o viaţă
lungă, ci înţelepciune şi pricepere. Într-un timp şovăitor şi lânced, al ruginirii cuvintelor şi sufletelor, aş
vrea ca slava şi bogăţia mea, a noastră, a familiei, să fie puţină înţelepciune
şi puţină picepere; pentru ca Fundaţia Culturală Cezara, Editura Cezara,
Centrul de Studii Literare Grigore Vieru, Cenaclul Cezara, Festivalul de Poezie Religioasă Credo, Concursurile Nationale de Creativitate Artistică, Jocul de-a ziua cea bună şi Vreme trece, vreme
vine, Maratonul Poeziei, Concursul Interjudeţean de Literatură Amândoi, în aburul pâinii, Concursul Naţional
de Interpretare Critică a Textelor Eminesciene, Festivalul Fanteziei, Centrul
de Zi Cezara, proiectele Mâini care vorbesc, Aripi de Ingeri, Senior al Targu-Mureşului, Tărâm
de iubire, Cuvântul, seriile de carte Prima
verba, Via lucis, Perpetuum, Exemplarium,
Diplomele Cezara pentru înalte valori
umane şi profesionale să-şi ducă mesajul spre zilele ce vin, pentru a nu fi
atât de mare întunericul în spirit.
