ÎN AȘTEPTAREA PAȘTILOR (2013)

CUPRINS:

- Paștele în familie și în comunitate, în urmă cu 50 de ani, de Doina Dobreanu

- Expoziția de icoane pe sticlă la Liceul din Subcetate. Note de reporter, de Valentin Marica

Ouă roșii împistrite

(Colecția  DD-Casa cu amintiri)

Paștele în familie și în comunitate, în urmă cu 50 de ani

Cea mai frumoasă și fermecătoare perioadă din viața fiecărui om este, desigur, copilăria deoarece tot ceea ce se întâmplă atunci în jurul nostru ni se pare fascinant, miraculos. Important este ca după aceea - momente asemănătoare, aceleași sărbători și activități, în repetarea lor ciclică, calendaristică – să le întâmpinăm, dacă nu cu aceeași curiozitate, măcar cu aceeași bucurie și cu același entuziasm, cu puritatea sufletului de copil.

Fiecare om are povestea lui de viață, o poveste unică, irepetabilă, fiindcă suntem unici, cu o structură emoțională, intelectuală și de caracter proprie, chiar dacă, având în vedere mediul și timpul cărora le aparținem, împărtășim experiențe colective similare.

Paștele este o sărbătoare a lumii creștine grefată pe o ancestrală sărbătoare păgână a Primăverii, a bucuriei plenare incitate de trezirea la viață a întregii naturi. Prin fiecare sărbătoare de Paște ne înscriem într-o veche tradiție, preluând ritualuri și obiceiuri specifice sărbătorii, îmbogățind-o, înnoind-o an de an.

Paștele este o sărbătoare a așteptării, a curățeniei, a purității, a unui nou început, a renașterii precum a bobului de grâu aruncat în pământ. Înnoirea de Paște începe cu aceea din afară – a locuinței, a grădinii, a hainelor, după obiceiurile și tradițiile locului. Urmează înnoirea dinnăuntru, curățenia sufletului prin mărturisirea păcatelor, pentru a întâmpina această sărbătoare cu inima și gândul senine, dar nu înainte de a te împăca cu lumea în care trăiești și cu tine însuți. Sărbătoarea aceasta nu poate străluci dacă oamenii se dușmănesc sau se urăsc, sau se vorbesc de rău. Lumina Învierii înseamnă și solidaritate cu cei cei de lângă tine. Fiecare dintre noi ar trebui să urmeze exemplul lui Hristos care s-a dăruit pe sine pentru mântuirea celor mulți; fiecare dintre noi ar trebui să învețe să dăruiască o clipă, o oră, o zi din viața lui unui om care are nevoie de o  alinare, printr-un zâmbet, o mângâiere, un chip luminos, fiindcă cu cât te vei dărui mai mult, cu atât vei trăi mai mult, prin cei ce te vor pomeni. Sărbătoarea aceasta a Paștelui are, așadar, mai multe trepte, pe care doar urcându-le pe toate ne putem bucura deplin de ea.

Privind astăzi în jur, prea puțin regăsesc din atmosfera sărbătorii de Paște din copilăria mea. Nu mă refer doar la cele trei zile de Paște, ci la perioada premergătoare aceastei magnifice sărbători a Învierii, a Lumini, perioada de post, responsabilă cu crearea stării de spirit, de așteptare, de pregătire, de curățenie și purificare sufletească.

Mi-am petrecut copilăria în comuna Subcetate, o localitate care, la fel ca și celelalte din jur, păstra încă în anii 1950-60 atributele satului tradițional patriarhal, cu reguli împământenite din vremuri străvechi, cu o moralitate solidă, întemeiată pe omenie, bun simț și pe respectarea celor zece porunci biblice, dar într-o lume zguduită de tendințele noi ale comunismului care își făceau simțită prezența tot mai acut de la un an la altul. Într-o astfel de lume plină de contradicții, trăiam duplicitar, ceea ce însemna ca pentru un copil sau un tânăr nu era foarte simplu, căci o anume educație primeam la școală - o educație materialist-dialectică al cărei scop era formarea omului nou de tip comunist - și o altă educație, creștină, primeam acasă, bucurându-ne, în intimitatea familiei, de magia sărbătorilor precum Crăciunul și Paștele.

Mi-amintesc cum în clasa a V-a, în anul 1962, mama m-a trimis în Vinerea Mare să aduc de la Biserică anafura pentru Paște. În ziua următoare am fost chemată la direcțiunea școlii, unde mi s-a cerut să mărturisesc în scris fapta mea care nu făcea cinste unui pionier, președinte de detașament. Mi s-a dat timp de gândire. Am rămas speriată o vreme cu ochii țintiți pe coala albă de hârtie, fără să scot o vorbă. Oricât mi-am autoanalizat comportamentul din ziua precedentă la școală, clipă de clipă, față de colegii și profesorii mei, nu am găsit nimic necuviincios. În cele din urmă, la insistențele profesorului care mă ancheta, am răspuns sincer și hotărât că nu mă simt vinovată pentru nimic. Amintindu-mi-se „fapta”, am recunoscut-o, după care mi s-a cerut să promit „solemn” că nu voi mai „săvârși” o astfel de abatere de la disciplina școlară. Pas cu pas, prin diferite forme de intimidare, tinerii din generația mea, am fost obligați să ne îndepărtăm de biserică și să ne reprimăm din bucuriile acestei sărbători sau să le trăim cu reticență, cu frică, în intimitate. Tot ceea ce deprinsesem în familie, nu mai cadra cu cerințele școlii. Copii fiind, așteptam Paștele și pentru că atunci eram răsfățați toți cu hăinuțe și cu încălțări noi, cu condiția să le purtăm prima oară în ziua de Paște la biserică. Ne-au fost luate atâtea din bucuriile oferite de această sărbătoare, între care aceea de a participa la „Înviere”, pentru a primi și dărui, ca într-un lanț fără sfârșit, Lumina sfântă a Învierii, dar și bucuria de a ciocni ouă roșii după liturghie, în fața bisericii și de a ne saluta creștinește cu „Hristos a înviat!, ca și aceea de a ne buvura de hainele noi în ziua de Paște la biserică…

Cu toate restricțiile acestea impuse copiilor și tinerilor din genetația mea, acelora care aveau să reprezinte baza viitoarei societăți comuniste, atmosfera sărbătorii se simțea, plutea în aer, învăluia satul; era creată și întreținută de cei mari, cărora nu li se putea impune ca în intimitatea familiei să nu trăiască în spiritul unei tradiții. La „apucarea postului” se organiza ultima „petrecere” din „câșlegi”, cu cântec și joc, deoarece cele șase săptămâni de post însemnau cumpătare și reculegere, austeritate. Feciorii nu mergeau în șezătoare, nici nu mai organizau jocuri. Ar fi fost un păcat de neiertat. Bărbații lucrau în gospodăria proprie sau prin fabrici, femeile țeseau firele toarse în timpul iernii, fetele coseau în taină cămăși noi pentru Paște. Dacă vecinele mergeau seara  „cu lucrul” (tors, cusut, tricotat) unele la altele, serveau mâncăruri simple de post: floricele de porumb, grâu fiert, cartofi copți, mere și pere. Cumpătarea în fapte și vorbe din această perioadă era garanția, condiția sine qua non pentru trăirea bucuriei Învierii în plenitudinea ei. Trăind în atmosfera sărbătorii care se pregătea în familie, uitam de toate sfaturile cu care eram îndoctrinați la școală, mai puțin de interdicția de a merge la biserică, care a durat zeci de ani. Am descoperit bucuria participării la rugăciunile din Săptămâna Mare și la Înviere doar în ultimii 20 de ani…

Curățirea locuinței prin văruire și spălare, a grădinii și a anexelor din  gospodărie, aerisirea covoarelor și hainelor din dulapuri, pregătirea hainelor noi pentru Paște, cele specifice portului popular – cămăși, poale, prigitori, cioareci și ițari - fiind confecționate în casă, mersul la moară, pregătirea uneltelor pentru lucrările de primăvară și a semințelor, curățatul pomilor, specifice primăverii, coincideau cu perioada premergătoare sărbătorii Paștelui.

Bucatele de Paște tradiționale erau foarte gustoase: preparatele din miel – ciorba, friptura și drobul -, pasca, cozonacul și ouăle roșii, toate pregătite acasă, din produsele obținute în gospodăria proprie. Nimic nu se cumpăra din magazin, doar zahărul, uleiul, sarea. Era chiar rușine pentru niște buni gospodari să cumpere cele necesare din magazin. Ouăle se vopseau în Joia Mare, de obicei cu plante, în special cu coji de ceapă. Se vopseau cu substanțe chimice doar când se împistreau cu ceară caldă.

Ouă vopsite cu plante - 2000

2005

Tot în Joia mare, în zorii zilei, aprindea mama un foc în curte, așeza alături un scăunel și o măsuță; pe masă punea o cană cu apă și o farfurie cu mâncare. Se spunea că în acea zi spiritele morților se întorc acasă și trebuie așteptate ca pe niște oaspeți dragi, cu căldură, hrană și apă.

Vinerea Mare era zi de post. Doar sâmbăta se pregăteau pâinea, cozonacii și pasca și se tăia mielul.

Ziua de Paște se petrecea în familie. Mi-amintesc cum ne spălam fața cu apă, în lighean fiind puse un ou roșu și un bănuț de argint – unde o fi dispărut bănuțul acela?; luam anafura înainte de a mânca în prezența celorlați membri ai familiei. Pe rând, începând cu tata și cu mama, fiecare spunea de trei ori „Hristos a înviat!”, făcându-și cruce, întors cu fața spre Răsărit și cu un picior pe topor. Toți ceilalți răspundeau deodată „Adevărat că a înviat!” Masa începea cu ciocnirea ouălor roșii, pe care le și mâncam. Se servea la masa de dimineață drob de miel, pască, cafea cu lapte și cozonac.

Doar a doua zi de Paște era o zi de bucurie colectivă. Dimineața se mergea la biserică, după masa se organizau petreceri câmpenești în mai multe puncte din localitate, pentru care erau amenajate în prealabil scrâncioburi și huțuri; se inițiau diferite jocuri și întreceri, precum țurca, fuga cu adăul, fotbal, alergări. Seara, era „bal”, cu muzică și joc, uneori și cu spectacol artistic pregătit de tinerii din sat.

Bărbați ciocnind ouă roșii la Paște, în 1941

Cu nostalgie îmi amintesc de bucuria sărbătorii de Paște din vremea copilăriei și tinereții mele! Bucuria sărbătorii poate fi astăzi împrospătată întorcându-ne la tradiție, la experiența moștenită din vremuri ancestrale, prin post, primenire lăuntrică, împăcare cu sine și cu cei din jur, mărturisire și cuminecare, căci bucuriile adevărate se nasc în interiorul ființei noastre, din gândurile curate, iertare, bunătate și îngăduință.

Copii cu ouă roșii la Paște, în 1935

💓💛💙

NOTE DE REPORTER

Valentin Marica, senior-editor, 

Societatea Română de Radiodifuziune Radio România 

Târgu-Mureş

la vernisajul primei expoziţii de icoane pictate  pe sticlă

ale elevilor Liceului „Miron Cristea” din Subcetate, judeţul Harghita

Se întreba un scriitor dacă mai avem îngeri în România...

„I-am văzut la Subcetate, în icoanele pictate de ei, simţindu-le  candoarea şi bucuria la întâlnirea cu chipul blând al Maicii Domnului, cu aura înălţătoare a  Sfinţilor şi năvala iubirii supreme din ochii Mântuitorului.  Pentru artiştii- iconari de la Liceul „Miron Cristea” din Subcetate, icoanele sunt descoperiri gingaşe ale neîntreruptul dumnezeiesc,  dăruiri ale purităţii sufleteşti, spre cer şi spre lume, definiri curate ale înţelesurilor vieţii. Pentru ei, icoanele sunt murmurul cromatic al sfintelor rugăciuni. Nu întâmplător, după ce au fost vernisate în incinta Liceului, au fost sfinţite în Biserica Satului, sub privirile îngăduitoare şi iubitoare ale părinţilor.

După ce s-au iniţiat în taina pictării icoanelor pe sticlă la Miercurea Ciuc, la Centrul Cultural „Miron Cristea” al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei,  prin  purtarea-de-grijă părintească a Maicii – prof.dr. Nicoleta Ploşnea, elevii din Subcetate, cu entuziasmul vârstei, şi-au dovedit talentul în atelierul de pictură religioasă deschis în Cabinetul de religie al Liceului, sub veghea prof. Dragoş Cojocar, pregătind prima lor expoziţie. O premieră absolută pentru instituţia şcolară şi pentru localitatea Subcetate; un alt cântec al obârşiei, din seria iniţiată cu rară sensibilitate  umană şi răspundere intelectuală de prof. Doina Dobreanu şi prof. Vasile Dobrean.  Încă un cântec al obârşiei, întâmpinat cu dragoste de părintele protopop Dumitru Apostol,  preotul paroh Marius Ciubucă, profesorul de religie Dragoş Cojocar,  directorul  liceului, prof. Vasile Dobrean,  prof. Ion Rizea, primarul localităţii Subcetate, prof. Doina Dobreanu, prezenţi la vernisaj. Un început care, credem, anunţă, la Subcetate, o cale lungă. Să vorbim de începutul unei şcoli de pictură religioasă la Subcetate?

Se spune că Dumnezeu se află acolo unde este lăsat să intre. La Liceul „Miron Cristea” din Subcetate a fost lăsat să intre Dumnezeu cu marele dar al Sfintelor Paşti, speranţa, cu o dragoste mai mare ca viaţă (v. scrierile părintelui Arsenie Boca), Învierea. Elevii sunt, prin această expoziţie, fii ai Învierii şi ai Luminii, cu părticica lor de cer, ştiind că Ziua Învierii vesteşte Zilele Învierii şi ale Luminii. În gândul lor prinde contur următoarea expoziţie. Avem, ca oameni, atâta lumină pentru câtă ne pregătim. Aşadar,  luminează-te şi vei fi!

Am scris în caietul de impresii al expoziţiei, în casa albă, clădirea Liceului din Subcetate, cuvintele:

Casa aceea,

albă,

în rugul literelor albe

îşi aşază pâinea şi sarea;

în iarba înaltă a surâsului.

Casa aceea

stă

la o cină de taină.

Degete

şi pleoape

i-au presărat,

 bob de aur,

chipul Fecioarei,

revărsat din maramele cerului.

Chipul

născut din mirare

are rotundul verdelui de aprilie.

Mijiri albe

leagă casa aceea,

albă,

în linişti calde.

Aprilie,

alb,

 e Mirele.

De unde va porni

spre rotundul potirului?...

Casa aceea,

albă,

din subsuoara satului,

îi iese în cale

cu murmur de îngeri,

desfăcându-i faldul cămăşii

cu  toate frunţile polenului pur.

Casa aceea,

albă,

stă,

acum,

la o cină de taină.” 

FOTO: Arhiva Doina Dobreanu