Cătunul ȘEȘTINA, din SUBCETATE Convorbiri, povești și amintiri nostalgice despre satul obârșiei

Au colaborat:

Dumitru Hurubă

Iulia Mureșan

Alexandru Manole Rusu

Daniela-Ana Cotfas

Doina Dobreanu

 

    DUMITRU HURUBĂ (scriitor, n. 1944) [1]

„Doina Dobreanu: Domnule Dumitru Hurubă, aş vrea să începem discuţia noastră cu câteva chestiuni autobiografice...

Dumitru Hurubă: –Autobiografie ?!? Vai de mine, da’ e total depăşit termenul! În zilele noastre, dacă nu ai asupra ta „curriculum vitae” („sivi-ul”) chiar şi în cele mai intime locuri, rişti să rămâi fără identitate…

Aşadar: am venit pe lume într-o dimineaţă de toamnă, probabil mohorâtă, probabil neprimitoare pentru un nou locuitor al unui sătuc de munte – Călnaci, cătunul Şăştina, din comuna Subcetate-Mureş, judeţul Harghita... Era în dimineaţa zilei de 26 octombrie 1944, ningea, ploua, bătea vântul – aşa mi s-a spus, dar nu cu reproş –, iar apariţia, imediat după războiul aducător de ruşi, a unei guri în plus pe lângă celelalte 8 existente nu era nicio fericire... Timpul urât, pus la cale de spiritus-ul rector al Universului cu ocazia venirii mele pe lume, a fost un avertisment serios împotriva... Viaţa, mai apoi, a demonstrat că împotrivirea a avut o anumită logică... Noroc că mama m-a iubit cu mult mai mult decât meritam. Am reuşit să-i întorc dragostea şi binele doar într-un procent aproape minuscul, dar întreb: avem noi cum să ne răsplătim părinţii pentru tot ce au făcut ei pentru noi? Răspund tot eu: NU. Vreau să spun că, fără această imensă dăruire şi dragoste din partea mamei mele, Ana, existenţa mea ar fi avut parte de multe evenimente, datorită cărora viaţa însăşi ar fi fost o înşiruire de neîmpliniri, în frunte cu cea literară. Deci, Dumnezeu s-o odihnească în pace, făcându-i loc în loja de onoare a sufletelor luminate de bunătate!

Din fericire, din punct de vedere al ambientului natural, pot spune că am avut parte de o copilărie extraordinară, contrabalansând faptul că, altfel, am fost „victima” celei mai obişnuite copilării: exasperant de plicticoasă din moment ce am declanşat până la urmă războiul dintre mine şi orătăniile vecinilor în care aruncam cu pietre, fiind un ochitor foarte bun, după cum mi se reproşa cu ameninţări de ruperea urechilor... Din nefericire, cu trecerea anilor, mi-am pierdut această utilă dexteritate, mai ales când a fost vorba despre femei (dar şi în general): totdeauna le-am ochit pe cele faine, este adevărat, abia mai târziu dându-mi seama că luneta mi-o dereglase destinul şi nimeream de fiecare dată unde nu trebuia – cu o precizie uimitoare... Vreau să mai spun doar că „războiul cu pietre” a ajustat bine de tot înviorarea atmosferei şi în casă şi între ai mei şi vecinii scandalizaţi. Mă rog...

DD: Întrucât rădăcinile noastre, ale unor străvechi neamuri din Subcetate, se împletesc aici, pe cursul superior al Mureşului, în satul de Sub Cetate, ne adună mereu şi mereu, în ciuda distanţelor spaţiale, într-o comuniune de gânduri, idei, fapte, amintiri, nostalgii, de acolo, de departe, unde trăiţi, mă încurajaţi şi, nu în ultimul rând, apreciaţi abnegaţia cu care eu, care am ales să trăiesc în satul natal, mă străduiesc să fac cunoscută frumuseţea acestuia, exprimată în vorbă, credinţă, manifestare comportamentală sau artistică – cântec, joc, poezie, cusătură, ţesătură… Ce sentimente vă animă atunci când vă amintiţi de satul copilăriei, de casa părintească, de mama, de primul învăţător, de prietenii din copilărie? Cine sau ce vă mai cheamă din când în când la Subcetate?

DH: Întrebarea „Ce vă mai cheamă?” e bună. Pentru că, în urmă cu nişte ani, puteam răspunde şi la întrebarea „Cine mă cheamă…?”. Asta înseamnă – Doamne! – că acel cineva nu mai există sau nu mai contează decât în vreo nostalgică aducere-aminte. Poate că şi din acest motiv, doar din când în când mai merg la Subcetate şi, din păcate, foarte rar la Călnaci. De Şăştină, ce să mai zic?! Dar motivele sunt, măcar de-o vreme-ncoace, independente de mine, între altele şi fiindcă, vorba Poetului, „Trecut-au anii…” Cu puţină vreme în urmă, la o vizită acolo, chiar la Călnaci, am trăit un sentiment ciudat, aproape material, al trecerii timpului. Multor vecini, cunoscuţi, prieteni chiar, le luaseră locul consăteni din alte generaţii, pentru care eram un străin, aşa cum sunt şi ei pentru mine. Însăşi Şcoala din Călnaci şi curtea ei năpădită de iarbă – de altfel grasă şi sănătoasă – mi-a creat acel sentiment ciudat al plecării, al dezrădăcinării şi chiar al trădării, dar amestecat şi cu acuta trăire a zicerii „l'éternel retour”, mit în care Eliade a… implicat/ conştientizat lumea. Pentru că, recunoaştem sau nu, spiritual sau virtual, revenim la Obârşii, nu, Doamna Doina? – apropo şi de frumoasa Dvs. carte „Cântecul obârşiei” –, retrăim, regretăm simţind invadându-ne acel plâns interior, mut, izvodit dintr-o nişă a sufletului unde stă ascuns, şi în care loc de taină ne întoarcem uneori pentru a ne regăsi, pentru a „verifica” dacă mai suntem, dacă mai ştim să fim noi înşine. Pentru aceste trăiri, însă, trebuie să dispunem de acea calitate specială care ne-ajută să fim oameni, respectând astfel pascaliana zicere: „Omul este o trestie, cea mai fragilă din întreaga natură, dar este o trestie gânditoare”. Iar dacă e aşa, nu e firesc să aibă această „trestie” şi sentimente, care să o ducă la Subcetate, la Călnaci…? Şi nu e rău, fiindcă aceste vremuri pe care le trăim, ale globalizării, nu sunt, oare, şi ale distrugerii noastre, ca oameni? A, scuze, nu! „Trestia” nu va fi distrusă, sau ÎNCĂ nu, dar cibernetizată şi robotizată, da! Iar CNP-izarea este unul dintre primii paşi. Cât să treacă până când o voce metalică vă va întreba: cum te numeşti? Iar răspunsul, conştiincios, va fi: profesoara Doina Dobreanu. Nu!, veţi fi corectată de vocea dur-metalică, eşti CNP x. Mă rog, chestiunea e complicat-complexă…

V-am plictisit?

DD: Nici vorbă, dar aţi evitat frumos să vorbiţi despre locul de baştină, locul copilăriei, casa părintească… Odată atmosfera de poveste creată, putem continua…

DH: Sunt fiu de ţărani harghiteni români, născut într-un sat de munte slab roditor, cu oameni harnici şi mari truditori pentru a-şi agonisi pâinea cea de toate zilele. Călnaci – aşa se numeşte satul şi, din păcate pentru mine, nu cunosc obârşia acestui nume, tot aşa cum nu cunosc nici originea numelui Şăştina, cătunul unde m-am născut. DEX-ul defineşte doar varianta şéştină, şeştini, ca fiind un s.f. (reg.) coliba strungii în care se mulg oile. Având în vedere geografia locului, relieful şi una dintre ocupaţiile principale de-a lungul anilor ale locuitorilor – ciobănitul, oieritul – se pare că, de fapt, numele cătunului are o semnificaţie corectă, doar uşor paronimică. Aşadar, acolo mi-am petrecut o parte din viaţă, începând cu copilăria, ducând vitele la păscut pe Dealul Andricanilor sau pe Şăştină – cătunul cu câteva case aparţinând de satul Călnaci, al cărui locuitor am fost până la vârsta de 24 ani.

Şi tot în acel ţinut, pe care îl consider acum edenic, am trăit primele frământări specifice adolescenţei: îndrăgostirea de cine nu trebuia, dar convins că e marea şi unica iubire. Ne-am înşelat amândoi: şi ea şi, mai ales, eu, după cum s-a dovedit mai târziu când acea fătuţă, cu ochi de-un albastru care te înfiora, s-a căsătorit cu un consătean mai bogat, mai puţin visător şi, în orice caz, mai cu picioarele pe pământ decât mine care începusem să mâzgălesc primele poezioare, convins fiind că sunt… geniale. I le dedicam acelei fătuţe care, biata, deloc impresionată, se pare, şi-a văzut de o viaţă practică. Şi bine a făcut! Poate că din acest motiv, poate că şi din altul, tot sentimental (!), dar… cu ochi căprui, după ce această altă „unică iubire” a plecat la Cluj, cu proxima ocazie, am evadat şi eu spre mirifica şi ucigătoarea de puritate lume a oraşului. Astfel am devenit, pentru o vreme, locuitor al municipiului Constanţa, ceva mai târziu stabilindu-mă la Deva, oraş pe care, cred, l-am iubit sincer ani de zile şi în care am trăit bucuria primelor reuşite literare. Aceasta nu înseamnă că…  „mariajul” dintre mine şi Deva a fost întotdeauna ideal – dar aceasta este o altă poveste fără a se pune problema unor eventuale resentimente, nici de-o parte, nici de alta, aşa îmi convine să cred...

DH: M-aţi dus cu povestea departe de sat… şi nu mi-aţi vorbit de primii ani de şcoală…

DH: Îmi mai pot aminti de învăţătoarele din clasele primare: Ileana Perghelt, Alexandrina Suciu, frumoasa Dina care, venind de pe Duda, de la Troci, trecea două dealuri ca să ajungă la Şcoala din Călnaci. Şi primăvara, şi toamna, dar şi iarna, şi ce ierni erau pe-atunci în Subcetate! De acea perioadă, eu fiind în clasa a III-a, mă leagă o amintire cu totul specială, care mi-a schimbat viaţa, dar nu e locul potrivit aici pentru asemenea confesiune… (…)

DD: Vedeaţi viaţa cu ochii copilului lipsit de griji, ocrotit şi alintat de toţi cei din jur, fiind cel mai mic…

DH: Abia acum încep să realizez ce efort uriaş făceau şăştinenii-călnăcenii, ca de altfel toţii locuitorii acestei zone, pentru a trăi decent, începând cu aratul primăvara pe dealuri abrupte, pe pământuri pietroase şi sterpe, pe locuri secătuite de vlagă fertilă când, cu disperare, duceam vitele de ştreang pe brazdă. Cu disperare, fiindcă îmi simţeam îngrădit cel mai de preţ dat al omului, chiar dacă eram un copil: libertatea. E de râs acum, dar atunci sufeream sincer şi cumplit când bunicul Todirică al Butnarului venea dimineaţa la patul meu şi-mi zicea: „Hai, scoală, că-i sus soarele, şi tre’ să merem la arat!” Mă minţea aproape de fiecare dată: soarele abia-abia îşi anunţa venirea luminând orizontul cam prin zona Figheşului – oare nu greşesc numele acelei creste de munte? Dar ce dimineţi, ce senin de cer! De regulă, bunicul fluiera ceva în drum spre locul de arat, în timp ce eu mă împleticeam somnoros, mirându-mă că mulţimii de păsărele îi venea să cânte aşa de dimineaţă, ba încă având şi un prim-solist: cucul.

Apoi, grâul acela cu spicul mic şi porumbul cu boabe aproape minuscule! Da, greu, tare greu!

Dar câtă frumuseţe şi câtă luminozitate în aceste amintiri pe care, voit sau nu, le port cu mine, fie că mă aflu în faţa unei coli albe, însemnând începutul unui nou efort de a scrie o carte, fie bucurându-mă că am terminat-o, că pot da o raită pe la ale mele dragi locuri natale, sau de obârşie, parcă aşa sună chiar mai bine…”

2. IULIA MUREȘAN (asistent medial, n. 1954)[2]

„Doina Dobreanu: Dragă Iulia, iată-ne pe prispa casei tale părinteşti din satul Călnaci! Ce amintiri fugare retrăieşti privind în jur?

Iulia Mureşan: Când privesc peste Dosul lui Leucă, altădată acoperit de o falnică pădure, acum defrişată în totalitate, văd culmea teşită a dealului, în toată splendoarea ei, cu ierburi întinse, presărate pe ici-acolo cu pâlcuri de pomi fructiferi. Doar pomii au mai rămas din cătunul de altădată, cu gospodării resfirate pe acest platou de pe vârful dealului, numit Şeştină. Acolo, pe Şeştină, mi-am petrecut primii ani ai copilăriei mele! De aceea, când privesc dealul, atât de plin de viaţă altădată, acum pleşuv şi pustiu, retrăiesc nostalgia unui vis frumos.

DD: Eu cred că nu eşti doar nostalgică, ci chiar simţi uneori impulsul întoarcerii în acel loc…

IM: Da, în luna mai, când am venit acasă, am urcat dealul… Ciripitul păsărilor, mirosul câmpului presărat cu flori de primăvară, zumzetul insectelor de tot felul, mângâierea vântului şi a razelor de soare erau neschimbate. Şi ce panorame monumentale încântă privirea în cele patru zări!

Pe câmpul întins, acoperit de ierburi sălbatice, încerc să desenez din amintire gospodăriile de altădată, legate între ele prin cărări sau drumuri de pământ bătute ce comunicau cu celelalte părţi ale comunei. Acolo, pe colină, soarele răsare mai devreme decât jos, în vale… Vara, la răsăritul soarelui, cosaşii erau de mult în brazdă. Parcă aud scrâşnetul gresiei pe coasă şi fâşâitul ierbii căzând sub ascuţişul lamei, şoapte aduse de vânt, crâmpeie din cântecele ciobanilor cântate la fluier, lătratul câinilor, ca şi tălăngile de la stânile resfirate pe dealurile din vecinătate.

DD: Dintre fiinţele apropiate în acea primă perioadă din viaţa ta, trăită pe Şeştină, pe care o ai acum în ochii minţii?

IM: Amintindu-mi de acea armonie a omului cu natura pe care am perceput-o încă în primii ani de viaţă pe Şeştină, parcă-mi aud numele strigat cu atâta iubire de glasul blând al bunicii… În grija ei rămâneam când părinţii plecau la muncile câmpului. Bunica din partea tatălui era o femeie înaltă, o ţărancă frumoasă şi mereu îngrijit îmbrăcată în portul tradiţional din zona noastră, mereu cu cămaşa imaculată. Avea şi sufletul la fel de curat şi, în plus, se spunea că era înzestrată cu o inteligenţă uimitoare. I se spunea Todorica lui George a lui Purdi.

DD: Dacă tot ai amintit de porecla unei familii din Subcetate, cred că şi bunicul tău, George al lui Purdi, descindea din familia lui Grigore Mureşan (zis al lui Purdi), care trăia pe Şeştină, în urmă cu aproape două sute de ani. Om vrednic a fost acel Grigore Mureşan! Ştiu de la bunicul meu. Spun asta pentru că în acea vreme nu era simplu pentru o familie de ţărani trăitori pe un vârf de deal, pe Şeştină, să susţină pe unul din fii la şcolile Blajului. Nicolae Mureşan (1849-1920), fiul lui Grigore Mureşan, a funcţionat mai întâi ca învăţător la Bilbor, apoi a fost hirotonit şi numit preot la Turia.

Un nepot al lui Grigore Mureşan de pe Şeştină, Dumitru I. Mureşan, născut în 1875, a fost şi el hirotonit preot la Blaj, în 1899, şi a funcţionat în localitatea Chechiş. Din cele două familii de preoţi, cu rădăcinile pe Şeştină, la Subcetate, familia lui Nicolae şi cea a lui Dumitru Mureşan, s-a format o pleiadă de intelectuali ardeleni remarcabili.

IM: Adevărat. Este vorba de profesori, doctori, învăţători, judecători, preoţi, funcţionari, apreciaţi în ţară şi în străinătate. Am avut fericirea să-i cunosc pe unii dintre ei, am petrecut împreună momente de bucurie spirituală.

DD: Ai amintit de frumoasele costume ţărăneşti de sărbătoare pe care le îmbrăca bunica ta…

IM: Şi nu numai bunica mea. Mi-amintesc cum în fiecare zi de sărbătoare, chiar de dimineaţă, locuitorii din Saştiu, frumos îmbrăcaţi în portul tradiţional, se îndreptau spre biserica din centrul comunei. Era ca la o paradă a costumelor populare.

DD: Am găsit nu de mult o superbă descriere a portului popular din zona noastră, făcută în urmă cu o sută de ani de A. Lupeanu în revista „Cosinzeana”, ce apărea la Orăştie: „Într-adevăr, acest port (de Corbu, Bilbor şi Tulgheş) este mai frumos ca cel de la Sălişte, face corpul mai svelt, mai mlădios. E de-o gingăşie şi poetică sălbăticie. Ceea ce croitorii Parisului s-au nizuit să ajungă cu toaletele strânse şi strâmte ale damelor de astăzi, femeia română de la poalele Ceahlăului a avut de sute de ani, cu mai multă delicateţă şi cu mai discretă şi mai cuviincioasă cochetărie.

Vedem minunate cămăşi „cu lăcrit”, cari ar putea să împodobească trupuri de împărătese în clipele lor de încoronare.  Şi brâneţe şi fote, cari pot face mândria oricărui muzeu de artă din apus. Comori adevărate.” [3]

IM: Regret că toate piesele de port popular rămase de la bunica, de o frumuseţe aparte, piese pe care le-am păstrat cu atâta drag foarte mulţi ani, nu mai sunt…

DD: … în afară de cămaşa dăruită pentru colecţia mea, „Casa cu amintiri”, şi pentru care îţi mulţumesc.

Dintre vecinii voştri de pe Şeştină, care îţi revin acum în minte?

IM: Aici locuia Mitru Lungului, unul dintre cei mai înstăriţi ţărani din comună. Era mai şugubăţ de felul lui, însă era foarte corect şi muncitor, cum de altfel erau şi ceilalţi locuitori ai cătunului. Pe vremea aceea, cred, nici o casă nu se încuia de teama hoţilor.

DD: Era suficient să pui mătura în faţa uşei când plecai de acasă, aşa se spune…

IM: Îmi amintesc şi de cea mai numeroasă familie din cătun, cea a lui Dumitru Baciu. Băieţii lui erau foarte dibaci în a pregăti scânciobul, la care ne adunam toţi copiii de pe Şeştină şi din apropiere. Scrânciobul era distracţia îndelung aşteptată pentru zilele de Paşte. În restul timpului, ne jucam de-a v-aţi ascunselea şi cu mingea…

DD: Mi-ai vorbit despre cum începeau zilele de sărbătoare, când toate drumurile sătenilor duceau la biserică. Cum îşi petreceau timpul aceştia după liturghie?

IM: În vremurile de câşlegi, între posturi, mai zăboveau prin sat, la „joc”. Era un bun prilej de distracţie pentru cei tineri, dar şi pentru cei mai în vârstă care stăteau pe margine, ocazie de a se sfătui. Doar spre seară se întorceau toţi pe la casele lor, reluând treburile din gospodărie şi pregătindu-se pentru o nouă zi de muncă la câmp.

Pe Şeştină era mare forfotă în fiecare seară când animalele mari erau duse la apă, fie, prin pădure, la Pârâul Călnaci, fie la Fântâna Ţapului, cu cumpănă şi cu jgheaburi. În liniştea serii, tălăngile vitelor se auzeau până departe. Apoi o linişte adâncă se aşternea peste cătun, şi, pe rând, lămpile cu gaz din fiecare casă se stingeau, până ce întunericul punea stăpânire pretutindeni.

Nimic din ce era cândva pe Şeştină nu mai este. Locul este acum pustiu. Unii au părăsit acest loc din cauza lipsei de apă potabilă. Cei tineri s-au statornicit în alte părţi ale comunei sau mult mai departe. Cei vârstnici au plecat la cele veşnice. Numai natura a rămas aceeaşi. Şi nostalgia celor care cândva au locuit în acest minunat colţ de rai.”

3. RUSU ALEXANDRU MANOLE (Tehnician mechanic, n. în 1955)[4]

„Doina Dobreanu: Dacă ați acceptat să stăm puțin de vorbă la Subcetate, să ne îndreptăm pentru început cu gândul pe Șeștină, cătunul care corespunde cu universul copilăriei dumneavoastră, concretizat mai întâi prin casa și gospodăria bunicilor materni.

Șeștina, culmea întinsă a unui deal, cu aspect de șes, ocrotită de pădure, dar și cu priveliști largi în susul și în josul pârâului Călnaci, mângîiată de întâiele raze ale răsăritului, devenise din vemuri vechi un loc prielnic pentru temeiuri gospodărești. A rămas pustiu locul acela, dar fiecare pom, fiecare fir de iarbă, fiecare piatră, fiecare adiere de vânt șoptesc frânturi din câte-o poveste. Cine a trăit acolo odată le aude, le înțelege. Cu câtă nostalgie, cu cât dor povestesc cei care au cunoscut pulsul vieții în cătunul care exista pe Șeștină în urmă cu 50 de ani! Dumitru Hurubă, Iulia Mureșan… (vezi vol. I al „Convorbirilor la Subcetate”)

Cine au fost bunicii dvs. de pe Șeștină? În ce ipostaze îi vedeți în amintirile dvs.?

Alexandru Manole Rusu: Bine v-am regăsit la Subcetate! Cu cât drag mă întorc de fiecare dată acasă, printre atâtea amintiri dragi!

Bunicul meu a fost Petru Hurubă, țăran din familia Hurubenilor, un țăran dârz și harnic. I se mai spunea Petruca lui Grigoraș al lui Ionuț al Diaconului, diaconul fiind Ioanu Hurubă, despre care se spune ca a construit poarta veche din lemn de la biserica din Subcetate.

Ioanu Hurubă a avut doi baieți: pe Ionuț și pe Vasile. Pe Ionuț l-a trimis să-și întemeieze gospodărie pe Șeștină, unde avea pământ, iar pe Vasile l-a stabilit în Subcetate, aici unde acum locuiește familia Țifrea. Din nefericire, Vasile nu a avut urmași...

DD: Sunteți, așadar, stră-strănepotul acelui Ionuț Hurubă care și-a durat gospodărie pe Șeștină…

Poate tocmai fiindcă au avut încredere în vrednicia lui, părinții au decis ca Ionuț să se așeze pe Șeștină, convinși că va răzbi și în condiții mai vitrege.

AMR: Om credincios, bunicul își găsea liniștea sufletească citind în cărțile religioase, când timpul îi permitea.

Bunica, Ioana Hurubă, fusese fiica Anei Platon din satul Platonești, comuna Sărmaș, rămasă văduvă de război cu patru copii. Femeie fără carte, datorită situației familiale din timpul și de după Primul Război Mondial, s-a căsătorit cu bunicul la „șasprece" ani, după cum ne spunea nouă, nepoților, pe care ne-a ocrotit cu dragoste și căldură sufletească. Din căsătoria bunicilor mei au rezultat patru copii: Ion (Nuțu), Ana, Vasilică și Lucreția, baieții murind din fragedă pruncie.

 Străbunicii, bunicii Petru și Ioana Hurubă, cu copiii Nuțu și Ana

 Bunicii Petru și Ioana Hurubă, cu fiica Ana, mama mea

Ioan Mureșan și Ana Hurubă de pe Șăștină

DD: Sunteți primul între cei patru copii cu care a fost binecuvântată de Dumnezeu familia Constantin și Ana Rusu, o familie născută într-o vreme nesigură și amenințătoare dintr-o enigmatică și tulburătoare „idilă”, o familie întemeiată pe iubire, respect, demnitate, încredere, curaj și onestitate, apoi consolidată prin muncă, statornicie, credință, perseverență și aceeași nelipsită iubire. Ați putea să ne vorbiți despre toate acestea?

AMR: Viscolul, ninsoarea și nămeții au fost scutecele mele, pentru că m-am născut în luna februarie în sania bunicului matern, în drum spre felcera satului. „Întoarce-te, Petre! Gata! Anuța a născut...” Acestea au fost cuvintele bunicii Ioana adresate bunicului ce strunea boii, pentru a ține drumul Andricanilor și pentru a coborî apoi prin Pietrar, cu gândul de-a ajunge la casa Bilboranului, unde, în chirie, locuia o asistentă medicală care ar fi putut da ajutor la naștere. Primele scâncete au fost de nota zece, în timp ce bunica mă înfășura într-o năframă mare cu dantelă. Așa îmi povestea mama după ce am crescut măricel. (…)

DD: Cum trăiați anotimpurile pe Șeștină?

AMR: Anotimpurile erau bine individualizate și trăite cu maximă intensitate, de la cei mici la cei vârstnici care cunoșteau bine rolul și importanța lor astrologică. Când noaptea înceta să mai fie lungă, iar ziua soarele strălucea pe cer, țurțurii care ornamentau marginile de jos ale acoperișelor începeau să se topească, semn că iarna era pe sfârșite. Topirea zăpezii crea ușoare șuvoaie de apă ce găseau calea spre ieruga ce le culegea pentru a le trimite spre Șchiopeni.

Venirea primaverii aducea cu ea trezirea la viață a tuturor viețuitoarelor, de la cotcodacitul găinilor, zburdălnicia mieilor oacheși în jurul mamelor lor, zumzetul albinelor care culegeau polenul florilor de măr, cântatul păsărelelor ce-și marcau teritoriul în vederea construirii cuibului și mai ales culorile minunate ale florilor ce împânzeau grădinile. Pe Șestină, aratul ogorului, pentru a pune sub brazde semințele dătătoare de recoltă, începea atunci când terenul era destul de zvântat spre a putea fi mărunțit de grapa purtată de vite în lung și lat, înglobând uniform boabele. Plăcerea noastră era să ascultăm trilurile ciocârliilor care se ridicau spre soare în zboruri circulare, ca apoi să planeze spre locul de cuibărire. Dinspre pădure, cucul cu cântecul lui onomatopeic ne bucura pentru că-l auzeam din față, semn ca tot anul ne va merge bine. Sărbătorile de primăvară, Floriile și Sfintele Paște, erau cele care aduceau liniștea sufletească și puțină odihnă, după parcurgerea ritualului credincios din biserică și întoarcerea acasă cu mâțișori (flori de salcie) sfințiți la Florii și anafura din Noaptea Învierii. Consider că această trezire la viață este cel mai frumos anotimp.

Vara cu zilele lungi și toride îmi amintește de poezia „Moartea căprioarei” a lui Nicolae Labiș: „Seceta a ucis orice boare de vânt/ Soarele s-a topit și a curs pe pământ/ A rămas cerul fierbinte și gol/ Ciuturile scot din fântână nămol.” Secarea puținelor fântâni cu apa adunată din topirea zăpezii și din ploile de primăvară începea odată cu venirea verii, a vremii caniculare. Ultima fântână care seca era aceea de la ierugă, de la răchita Lungului, de unde, pe cărărușa bătătorită, aduceam cu gălețile apa pentru animale. În acest timp, începea cositul iurbii, mai întâi în grădini, unde era mare, cu spicul în floare și unde, până toamna târziu, creștea otava, iarba pentru cea de a doua coasă. Revărsarea razelor soarelui la asfințit după muntele Bătrâna și adierea brizei de seară erau indicii meteorologici după care părinții se ghidau pentru a ști dacă a doua zi era vreme călduroasă sau furtună.

Odată fânul pus în podul grajdului și al șurii, sau în clăi, spre sfârșitul lunii iulie plecam cu unul din părinți la cules de zmeură pe muntele Bătrâna. Drumul era destul de lung, cu multe văi și urcușuri, așa că trebuia să plecăm la ora două după amiază și abia la ora șapte-opt seara ajungeam acolo. Noaptea dormeam într-o cabană vânătorească, pe priciul (pat din lemn fără saltea) cu cetină proaspătă de brad, pentru ca a doua zi, la ivirea zorilor, să plecăm în zmeuriș. Urcarea muntelui era dificilă, dar coborârea era și mai grea pentru că aduceam coșurile pline cu zmeură și aveam mare grijă să nu o strivim. Merita acel drum pentru că iarna aveam în cămară cea mai aromată dulceață, de zmeură.

Toamna începea cu seceratul orzului, grâului și ovăzului, iar mai târziu culegeam cartofii. Aplecați toată ziua cu secera în mână, părinții puneau mănunchi peste mănunchi peste legătorile pe care le făceam noi, copiii, pentru a forma câte un snop. Tot noi, copiii, adunam snopii urmând ca aceștia să fie așezați în formă de cruce, în clăițe .Urma apoi transportul lor în preajma șurii unde se clădeau în stoguri ce așteptau batoza la treierat.

În această perioadă începea școala, bucuria noastră de-a îmbrăca hăinuțele noi. Cu ghiozdanul pe spate, mergeam în prima zi de școală să ne întâlnim cu colegii. Găseam cărțile mirosind a cerneală proaspătă de tipar, așezate frumos pe bănci.

Iarna mi se părea cel mai cumplit anotimp, fiindcă ninsorile abundente închideau orice cale de acces spre casa copilăriei mele. Totuși, gândul nostru se însenina amintindu-ne de Sărbătoarea Crăciunului, al cărei post ne făcea să așteptăm cu nerăbdare cârnații și caltaboșii, dar mai ales cozonacii cu mac și cornulețele ce umpleau văzduhul cu mirosul lor. Mergeam cu colindul la toți vecinii noștri, de unde ne întorceam cu buzunarele pline de dulciuri și cu picioarele înghețate în ghetuțe.

DD: Ce alte amintiri din primii ani de viața vă leagă de Șeștină?

AMR: Șestina a fost, într-adevăr, un loc minunat, unde puținele familii de acolo trăiau în deplină înțelegere și întrajutorare.

Cred că factorul esențial pentru care locuitorii au părăsit ținutul a fost lipsa apei. Primăvara se aduna apa în câteva fântâni nu prea adânci, din topirea zăpezii și din precipitații, dar apa nu era potabilă și era folosită doar pentru adăpatul animalelor. Apa de băut o căram, traversând pădurea, din Călnaci, de la un izvor a cărui apă țâșnea de sub un bolovan mare. Când eram copil mic, îmi aduc aminte cum bunicul punea două butoaie din lemn pe o teleguță și mergea Între Pâraie, unde le umplea cu apă, apoi le depozita în șură, acoperite cu fân, pentru a menține apa rece.

O rudă din partea bunicului, ce avea o situație bună, a încercat să se asocieze cu câțiva șeștineni pentru a săpa un puț. Asocierea nu s-a produs, el săpând, totuși, fântâna pe cont propriu, spunându-le celorlalți: „O să săp singur, dar nu o să beți apă de la mine!" Când fântâna avea 40 de metri adâncime, săpată cu mari eforturi pentru că se penetra o rocă dură, la un prânz, când muncitorii mâncau, fântâna s-a dărâmat. Nimeni nu a mai avut puterea și curajul de-a reîncepe săpăturile. Craterul acelei fântâni se vede și acum.

Mama, femeie ordonată și curată, pe timpul iernii topea zăpadă pe soba cu lemne pentru a ne face baie în cada din lemn. Când eram răciți, în apa de baie punea un săculeț cu plante medicinale sau flori de fân, care ne înzdrăveneau prin mirosul și puterea lor vindecătoare. Ne înfășura în cearșafuri de in, apoi în pătură de lână până ce transpiram și eliminam toxinele din organism. Un fel de SPA al zilelor noastre.

Curentul electric a lipsit din acel cătun, lecțiile le făceam la lumina lămpii cu petrol. Aveam mare grijă de petrol, îl cumpăram de la prăvălia de la Podul Nitului de peste Mureș, de unde mai luam: zahăr, sare, șerbet, bomboane și cremă de ghete.

Alimentele le păstram tradițional. Carnea o maturam prin sărare, afumare și conservare în untură. Cârnații stăteau afumați la rece în pod până pe vremea aratului de primăvară. Tot în pod depozitam și cerealele, în vase mari scobite în trunchi de brazi numite poloboace și în lăzi de lemn îmbinate doar în pene, fără cuie. Ouăle le puneam în puține, în făină de mălai. Când doream unt, ne punea mama în mână câte o sticlă cu gura largă, din acelea pentru lapte, cu smântână și o băteam (o agitam) până ce grăunciorii galbeni de unt ieșeau la suprafață.

Pâinea se făcea în cuptorul cu vatră, din aluatul ce era împărțit după frământare și pus în coșulețe conice, învelite în prosoape de in, unde își continua dospirea până la introducerea în cuptor. Pâinea pregătită pentru o săptămână se păstra în cămară, învelită în prosoape.

Din inul cultivat în gospodărie se obținea fuiorul care, tors și țesut, se transforma în cerșafuri, ștergare și minunatele cămăși. Sămânța de in se folosea pentru obținerea uleiului. Se zdrobea între valțuri, apoi se cocea în cuptor și, în final, se învelea în postav și se presa într-un teasc cu pene de lemn de tisă. Acest ulei era menit gătitului mâncării de post, în special din fasole și mazăre uscată, neștiind atunci că, peste timp, cercetările vor scoate la iveală în acest ulei de in un mare conținut de Omega 3, acidul gras esențial nesaturat cu rol în reglarea metabolismului grăsimilor.

Toate acestea se făceau cu mare efort, cu multă muncă din zori și până noaptea târziu, fiind și noi, copiii, antrenați să ne ajutăm părinții. Primăvara, cu biciul în mână, eram pogonici înaintea vitelor ce trăgeau din greu plugul la arat. Brazda neagră, aburindă, abia răsturnată, dezvăluia larve grase pe care le ciuguleau cu nesaț codobaturile, însoțitoarele noastre la arat.

Clima verilor din acea perioadă era ceva mai blândă, porumbul de 90 de zile se cocea până toamna la căderea brumelor, eliberând mălăiștea unde pășteau apoi oile care se întorceau de la stâna din munte. Depănușatul porumbului avea ritualul său și se făcea în șură. Dădeau o mână de ajutor și vecinii, care erau serviți cu plăcinte cu brânză făcute în cuptor. Se spuneau povești și amintiri hazlii, mai ales după ciocnirea câtorva păhărele de rachiu cu chimen, totul terminându-se cu o horă, încât praful stârnit se ridica până la căpriori.

În timpul verii, când nu eram pe claia de fân, fugeam cu canderul să aduc de la un izvor apă de băut celor ce trăgeau coasa pe o căldură sufocantă.

DD: Ați urmat primele clase la școala din satul Călnaci?

AMR: La vârsta de șapte ani și jumătate, cu un ghiozdan din carton în care se auzea zdrăngănind penarul din lemn cu despărțituri pentru creion, toc, radieră și ascuțitoare, de mână cu tatăl meu, coboram prin pădurea Șeștinei pentru a ajunge la Școala cu clasele I-IV din satul Călnaci, unde am fost înscris în clasa întâi. Școala era doar cu două săli de clasă, în una eram repartizați elevii din clasele întâi și a treia, în cealaltă elevii din clasele a doua și a patra. Creionul mi l-a pus în mână doamna învățătoare Lucreția Stan, care se trăgea din familia Hurubenilor de pe Șeștină.

Școlarii învățătoarei Lucreția Stan  - Călnaci, 1962

Noi, boboceii, am deprins repede disciplina școlară de la cei mari. Nici unul dintre noi nu trecuse prin grădiniță, așa că eram destul de zburdalnici și fără pic de experiență în a scrie liniuțe și puncte pe caietul imaculat ce mirosea a cerneală de tipar. Tocul din lemn, cu penița pe care o înmuiam în cerneala „Pelican”, l-am folosit mult mai târziu, în scrierea pe caietul de caligrafie. Mereu trebuia să tamponăm cu sugativă pentru a nu mâzgăli pagina.

Iarna, drumul prin pădurea Șeștinei era anevoios, animalele, pe care părinții le duceau la pârâul Călnaciului pentru a bea apa, erau cele care făceau poteca pe unde apoi pășeam și noi.

Deși încă nu se lumina bine dimineața, când plecam la școală, nu-mi era teamă; eram crescut în acel loc vitreg, iar animalele sălbatice de atunci nu erau așa agresive, habitatul lor nu era perturbat de om. Sora mea Lucica, fiind micuță și firavă, era ajutată iarna să răzbească zăpada spre școală de un vecin, Petru Baciu, pe care tatăl meu îl angajase în acest scop.

DD: Care erau momentele de răgaz pentru copilul Manole?

AMR: Curtea plină de copii, deși era mare, părea neîncăpătoare atunci când alți copii ai familiei Baciu veneau la o joaca cu mingea, cât era ziua de mare.

Uneori, cu încuviințarea părinților, plecam peste deal la Platonești, la bunica, pe malul Mureșului, unde făceam vara câteva săptămâni de vacanță.

Femeie fără carte, dar iubitoare, bunica ne primea cu dragoste spunând: „Vedeți voi cocoșelul acela care cântă? Mâine o să-l tăiem să-l facem cu smântână, cu morcovi - care nu erau mai groși decât creionul la acea vreme - și cu mămăliguță caldă.”

Acolo, pe malul Mureșului, ne plăcea nespus. Stăteam în apă până se încrețea pielea pe noi, apoi ieșeam la drumul mare pe care treceau mașinile. Ne alegeam fiecare o anumită marcă de mașină și făceam concurs, care vede trecând mai multe din marca aleasă.”

Chemarea obârșiei

Această priveliște îmi stăruie în minte de când eram copil. Dimineața devreme, după o noapte odihnitoare, deschideam ochii privind în zare prin fereastra inundată de soare, luându-mi îmbrăcăminte corespunzătoare pentru a străbate ierburile înflorite sau zăpada viscolită în drumul spre școală. Iarna, uneori, datorită inversiunii termice din zona Șăștina era însorită, având vedere spre biserica în stil gotic din Ditrîu, în timp ce comuna era o mare de lapte. Cotcodăcitul găinilor și picurul din streașina casei sunt elemente ce-mi țin memoria logată de acest loc minunat și binecuvântat. Natura mi-a imprimat adânc în suflet aceste bucurii trecând fără opreliăte vitregiile mici, ca lipsa de apă și de curent electric. Totul este să știi să prețuiești ceea ce divinitatea îți oferă. Simțiți și voi acest aer înmiresmat de flori ?

4. DANIELA-ANA COTFAS (bibliotecar, n. 1970) [5]

Doina Dobreanu: Cred că am putea vorbi şi despre Şăştina…

Daniela Cotfas: Desigur. Cătunul Şăştina se află la o distanţă de aproximativ doi km faţă de Şchiopeni, unde s-a născut mama mea. Aici era căsătorită o soră de-a bunicii Ana de la Şchiopeni, mătuşa Măriţa. Viaţa era foarte grea şi în acest cătun destul de îndepărtat de centrul comunei. Mai ales pentru că nu existau rezerve de apă de băut. Pentru animale, locuitorii foloseau apa din fântâniţele de suprafaţă sau din izvoare, dar apa de băut era adusă tocmai din vale, din Călnaci. Era şi fântâna Ţapului, care există şi astăzi, dar apa avea gust de baltă. Mama îşi aminteşte că mătuşa Măriţă urca coasta abruptă cu umerii plini de haine ude spălate în pârâul Călnaci şi cu o găleată de apă în mână. Femeile din zonă preferau să spele, în special iarna, în acest pârâu în care se revărsau şi izvoare calde.

Pe Şăştină erau vreo 13 familii de gospodari. Toţi erau oameni harnici. Lanurile de cereale şi de porumb le înconjurau casele. Pământul era bun şi roditor. Animalele sălbatice nu umblau să le distrugă recolta. Se făceau de toate în acea parte a satului. Acum nu mai este nimic. Doar locuri pustii cât vezi cu ochii. Câte un măr sau păr sălbatic şi câteva ridicături de pietre mai amintesc de locul fostelor gospodării.

DD: Cu câtă nostalgie îşi aminteşte despre Şăştină scriitorul varvigean Dumitru Hurubă! Ne-a trimis emoţionante gânduri pentru monografia şcolii, scrise în urmă cu 10 ani...

Vreau să-ţi citesc câteva secvenţe:

„Cu vreo şase ani în urmă am fost pe Şăştină şi nu trebuia. Dar, plecat de-atâta vreme din Subcetate, am crezut în iluzia că mare lucru nu mă mai leagă de locul unde m-am născut, unde am trăit minunea primului răsărit de soare şi de unde o lume întreagă a dispărut, la propriu: în Cătunul Şăştina nu mai există nici una dintre cele treisprezece case pe care le ştiam. (…)Deci, întorcându-mă acolo, exact pe locurile pe unde mergeam cu vitele la iarbă pe Dos, ori pe Dealul Andricanilor, am retrăit momente înălţătoare şi de mare vibraţie sufletească, dar am trăit şi clipe de tristeţe adâncă, aşa cum nu mi-aş fi imaginat. Aşadar: Şăştina, Dealul Andricanilor înaintând spre Mortonca şi Muntele Bătrâna, de unde se rostogoleau vara spre Cătun repezile şi fantasticele ploi de munte însoţite de fulgere şi tunete zguduind ferestrele, cum n-am auzit în altă parte; mi-a sunat, tot pentru câteva clipe în urechi dangătul clopotului de la “Copolniţa” (Clopotniţa) de la Săştiu, care ferea zona de urgiile naturii(…) Dar cu ce rezonanţă ciudată şi de-o acuitate aproape dureroasă s-au năpustit din amintiri spre sufletul meu extraordinarele ierni şăştinene cu lună, bântuite de tânguitoarele, dar fioroasele urlete de lupi, „comunicând” de pe Dealul Andricanilor cu urletele celor de pe Coasta Săvinocilor. (Doamne, ce denumiri splendide!). Ca şi nopţile cu lună când, cu inconştienţa mea de copil, ieşeam pe Dealul Andricanilor la schiat într-un ger care abia-abia mă lăsa să respir. Fără să conştientizez pe-atunci, cred că trăiam momente unice ale existenţei mele, de-o măreţie şi de-o contopire fiinţă-natură care, iată, în subconştientul meu, au rezistat prin timp, putându-le retrăi fără eforturi. Ciudat şi totuşi atât de normal… Le-am retrăit simţind cu toată fiinţa mea tânjirea după o linişte a acelor vremuri şi locuri pe care n-am mai întâlnit-o şi nici nu voi mai regăsi-o vreodată.”[6]

DC: Şi eu îmi amintesc de unele aspecte de pe Şăştină. Deşi eram destul de mică, am fost de câteva ori acasă la mătuşa Măriţa. Îmi amintesc de camerele curate şi frumos împodobite cu lucrurile de mână, fel de fel de ţesături şi cusături, de o frumuseţe rară, care astăzi, în lumea asta modernizată, se pare că nu mai sunt apreciate la nici o valoare. Acelaşi miros în casă, de altfel ca şi la bunica de la Şchiopeni, de busuioc pus între haine, să nu se atingă moliile, dar şi pentru a mirosi frumos. Pe urmă era mirosul acela de seminţe de tot felul de flori şi legume puse în diferite săculeţe pentru a fi semănate în anul următor. Aceste miresme naturale de curăţenie nu se mai regăsesc acum în casele noastre, cu toate mijloacele moderne de igienizare de care dispunem. Eu cred că acelor oameni le mirosea frumos şi sufletul, nu numai trupul sau casa.

DD: Frumos evocă Dumitru Hurubă şi relaţiile dintre săştieni, în traiul lor cotidian! „Doamne, câtă diferenţă în relaţiile dintre şăştineni/varvigeni faţă de cele dintre locatarii unui bloc şi chiar a unei scări! Parcă aud cu claritate întrebarea liniştitoare, ca un verdict al păcii şi binelui: – Ce mai faci cumetre ? Sau fârtate, sau cuscre, sau pur şi simplu mă, Ioane, mă, Petre, mă, Gavrile?…E o apropiere dintre oameni în acest apelativ pe care ei nici nu o mai sesizează, darămite să încerce să o explice, tocmai fiindcă ea vine din moşi-strămoşi…”[7]

DC: Aşa este. Oamenii se salutau, se strigau când erau la munca câmpului, „ nu le era scumpă vorba”, cum spune tata. Aproape toţi îşi spuneau cumetre, fârtate sau pe nume, pur şi simplu. Pentru a se prinde fârtaţi sau fraţi de cruce, se făcea o cumetrie cu mâncare şi băutură. Toată lumea se îmbrăţişa, iar bărbaţii îţi jurau frăţie. În acele timpuri vorba avea mare valoare. Relaţia între ei era în continuare ca între fraţi. Se ajutau între ei şi la bucurii şi la necazuri, iar familiile deveneau foarte unite. În zilele noastre se păstrează anevoie relaţia de frăţie, de respect şi bună înţelegere, chiar în sânul aceleiaşi familii… Acum nici oamenii, nici locurile nu mai sunt cum au fost. Parcă nimic nu mai e ca altădată.

DD: Viaţa grea îi obliga să se ajute, să se respecte, să-şi păstreze omenia. Nu se putea trăi decât în comuniune.

DC: Vecinii se adunau la sfat  duminica sau în sărbători pentru a dezbate ultimele evenimente din sat şi din ţară. Nu aveau atunci mijloacele de informare de astăzi. În noaptea Anului Nou, toţi cei de la Şchiopeni se adunau la familia Muscă. Doamna Aurelia era învăţătoare, iar domnul Aurel era secretar la Primărie. Dânşii aveau unul din puţinele radiouri din sat. Ascultau la ora 12 cuvântul Regelui…

DD: Lucrau şi petreceau împreună la nunţi şi cumetrii…

DC: Iarna după sărbători, spune mama, abia apucau să meargă pe Şăştină la mătuşa Măriţă, cu lucrul, de obicei cu câte un caier de in sau cânepă pentru tors. Înainte de sărbători coseau cămăşi, fiindcă își doreau să aibă cămaşă nouă de Crăciun şi de Paşti, pe care o îmbrăcau mai întâi la biserică. Mergeau la mătuşa printr-o zăpadă mare pe unde de multe ori nu erau rupte urme, dar mergeau cu mare drag, pentru că întotdeauna mătuşa le pregătea tot felul de bunătăţi. Urletul lupilor în depărtare le înfiora, deşi ştiau că aceştia nu se prea apropiau de aşezările oamenilor…

Uneori vara, când mai mergeam la zmeură, treceam peste locurile copilăriei mamei mele de pe Şăştină. Întotdeauna în grădina mătuşii Măriţa ne odihneam puţin. Vedeam ochii mamei mele înceţoşaţi de lacrimi… Câte fugare amintiri dragi, oare, retrăia ea în acele momente!?

DD: Şăştina, un cătun din Subcetate, acum pustiu, a rămas doar în amintirile celor care au trăit acolo, câţi mai sunt!”

  

1. DUMITRU HURUBĂ

UN FEL DE COLIND…

Închinat Cătunului Şăştina, din Comuna Subcetate, Judeţul Harghita,

în care m-am născut şi am locuit o vreme…

Ar trebui să fie Iarnă
Şi-omătul până la genunchi.
Să-omoare ţuica din povarnă
Orice durere de rărunchi!

Şi să continue să ningă,
Ca-n iernile de altădat,
Să-atârne şuncile de grindă,
Şi să pornim la colindat…

Pe vremuri ne-adunam în ceată
În preajma Sfântului Crăciun,
Şi „O, ce veste minunată!”
Umplea văzduhul în Cătun;

Apoi, plutea cumva agale,
Mirosul sfânt de cozonac,
Şi-al prea-distinselor sarmale
Cu-asalt direct către stomac…

Şi nu eram decât vreo şapte –
Colindătorii-năpârstoci,
Şi colindam din seară-n noapte –
Noi şapte pe vreo… nouă voci!

Dar era iarnă şi nămeţii
Ne îngropau până la brâu
Iar noi, făcând-o pe isteţii,
Sorbeam vreo duşcă de rachiu…

Ei, doar atât!, cât să ne-ndemne
La voie bună de Crăciun!
Şi mirosea a foc de lemne
De-aveai permis să fii… nebun!

O, ce minune de viaţă!,
Ne bucuram exuberanţi,
Doar la vreo casă, câte-o ţaţă,
Ţipa că suntem aberanţi…

Avea şi dumneaei dreptate
Şi toată lumea cam avea!
Şi nu era pustiu prin sate,
Şi nimeni nu se supăra,

Erau troiene şi zăpadă,
Şi despre ele-abia mai ştim!
Era omătul în ogradă
Ca în poveşti de… Fraţii Grimm!

Şi-umblam aşa, din casă-n casă,
De pe-nserate până-n zori,
Că, în Cătun eram Acasă,
Şi-ai Sfintei Naşteri Vestitori!

Ar trebui… A fost odată
Omături până la genunchi,
Şi noi, colindătorii – ceată
Din fraţi, mătuşi, părinţi şi unchi…

Pluteau miresmele pe vale,
A pâine caldă,-a… nu mai ştiu!…
Acum, nu sunt nici case goale!...

Că, Şăştina-i Cătun pustiu…

     Simeria, 18 Dec. 2019

  NOSTALGII DISCRETE

Adesea mă cuprinde dorul

De Şăştina şi de Călnaci,

De cum îmi susura izvorul

Când stam la umbră de copaci…

Şedeam la poale de pădure,

În cor de păsări în alai,

Şi toate îmi păreau mai pure

Decât un colţişor de Rai!

Pârâul, ca într-o poveste

Cu Cosânziene şi cu zmei,

Mă îmbrăca fără de veste

În vrajă şi miros de tei;

…Acum, cu dor şi nostalgie,

Din când în când doar mă visez

Într-o superbă simfonie

Ce nu mai pot s-o re-nviez;

Acelaşi soare mai apune

Umplând Călnaciul de amurg;

În seara care se impune,

Şi clipele spre noapte curg;

Iar Şăştina îşi duce veacul –

De biet Cătun tot mai pustiu

Cronometrat de pitpalacul

Ce-l mai aud şi îl mai ştiu…

O adiere ca o rugă

Îmi poartă gândul înapoi

Şi la Călnaci şi la Ierugă

Şi la Izvorul din zăvoi;

Dar cum se depărtează toate

Şi se ascund în netrăiri!

Şi cum, pe rând, toate-s uitate

Şi se îngroapă-n amintiri…

    Simeria, 2022

DOR

Ades mi se-adânceşte dorul

De Şăştina şi de Călnaci,

De Casa veche şi Pridvorul,

De oameni harnici, dar săraci;

Ades îmi amintesc pe cale

De Dealul nostru Andricani,

De vitele mergând agale

În urmă-le cu băietani…

Mi-e dor de drumurile noastre

Cu mii de bolovani şi gropi,

De zile unic de albastre

Şi de cărările cu plopi;

Dar câte-un răsărit de Soare,

Ori câte-un rozosin apus?

Nu-i un cuvânt prin dicţionare

Să spună ce aş vrea de spus;

Dar Şăştina, Cătunul magic

În care m-am născut, crescut?

Acum e-un amintit în tragic

Şi-aproape-aproape dispărut;

Cobor cu gândul prin Pădure,

Pe o cărare şerpuind

Şi dau de zmeură, de mure

Şi de Izvorul susurând;

E doar un dor, o amintire,

Căci Şăştina, Cătunul drag,

Acum îmi e doar retrăire

Din care-abia mă mai sustrag!

Simeria, 17 Nov. 2024

Aici a fost odată cătunul ȘĂȘTINA!

Foto: Alexandru Manole Rusu
Fotografii din arhivele personale:
Dumitru Hurubă,
 prof. Lucreția Checec Urzică,
Alexandru Manole Rusu

---

[1] În Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”, vol. I, 2013, Editura Cezara Codruța Marica, pp. 79-83

[2] În Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”, vol. I, 2013, Editura Cezara Codruța Marica, pp. 134-137

[3] A. Lupeanu, „Zile de vară. Note de drum. Corbu”, în „Cosinzeana”. Revistă ilustrată săptămânală, anul III, nr. 27, Orăştie, 13 iulie 1913, p. 386-388

[4] În Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”, vol. II, 2014, Editura Cezara Codruța Marica, pp. 134-137

[5] În Doina Dobreanu, „Cântecul obârșiei”, 2011, pp.107-111

[6] Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, „Liceul din Subcetate. Prezentare monografică”, 2002, pp. 59-60

[7] idem