EMILIA MARICA -DOBREANU și VALENTIN MARICA, În raiul amintirilor...

MOTO:

    „Dintre toate anotimpurile toamna mi-a rămas în amintire plină de culori şi miresme, de frumuseţi şi nostalgia ce învăluia natura deodată cu venirea fiorilor reci ai brumei, după care urmau zile ca de vară, cu cer albastru de nespus şi câmpurile pustiite de galben-auriu. Poate mi-e dragă atât de mult toamna şi pentru că fiinţa mea a intrat în armonie cu lumea şi locul într-o zi de 9 septembrie a anului 1949....” (Emilia Marica)

 „Acești ani nu au trecut, ci s-au deschis menirii noastre pe pământ. Prin ei am împlinit PORUNCA, am nădăjduit, am făcut legăminte, luminându-ne... ” (Valentin Marica)

Trăiri prinse în sfinţenia cuvântului. Lansarea volumului de versuri „Laguna umbrei”, cu Valentin Marica oferind autografe 

şi cel mai fidel cititor, Emilia Marica.

Interviu publicat în volumul I al seriei de carte

LA OBÂRȘIE , LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 2013, 

Editura Cezara Codruța Marica, pp. 107-128, 

autori: Doina și Vasile Dobreanu

Doina Dobreanu: Pentru că ne aflăm la Subcetate, să începem povestea noastră de aici…, de unde am văzut lumina zilei prima oară. Subcetate este locul obârşiei noastre, al copilăriei, al tinereţii; este locul cu atâtea amintiri ale vârstei nevinovate. Care vă sunt cele mai dragi amintiri, doamna profesoară Emilia Marica, reprezentând firele care menţin legătura dumneavoastră statornică cu satul natal?

Emilia Marica: Dragă Doina, cu sufletul tău profund, purificat prin încercările destinului, ne inviţi în „casa amintirii”; să ne abstragem din prezent, să ne întoarcem la începuturi, să retrăim vârsta „cea veselă şi nevinovată”, în viziunea lui Ion Creangă, vârsta de aur, cum o numeau cei din Antichitate. Toposul acestei întâlniri pe care ne-o propui este locul ivirii noastre în lume, în care, prin familie şi şcoală, am descifrat primele taine ale vieţii.

Mircea Eliade afirma că locul naşterii este un loc mitic; naşterea este un eveniment irepetabil, ca şi fiinţele cele mai dragi din viaţa noastră, părinţii, bunicii, şi nimic din ceea ce trăim sau întâlnim în viaţă nu este întâmplător.

Mă întrebi de cele mai dragi amintiri... E atât de greu să ridici din noianul timpului şi să alegi... Mi-au trecut prin faţa ochilor atâtea! Toate mi-au rămas dragi.

Îi argumentam unei bune cunoştinţe care-mi spunea că a fi profesor e o muncă frumoasă şi uşoară, că un profesor intră în clasă, petrece cu elevii nici măcar o oră, că... are vacanţe, că nu stă la serviciu de la ora 7 la 15... Am zâmbit şi i-am răspuns că după 4 sau 5 ore în care schimbi tot de atâtea ori grupul de copii, simt că ies plutind de oboseală din şcoală, deoarece în timp ce mintea urmăreşte firul logic al demersului pedagogic, ochii îi cuprind deodată pe cei 20, 30 sau 35 de elevi, simţindu-mi întreaga fiinţă legată cu fire invizibile de fiecare dintre ei. Adeseori sesizam şi cea mai mică alunecare a privirii unuia sau altuia, o umbră ce le trecea peste faţă când aveau nedumeriri sau lumina chipului când înţelegeau. Tot aşa, aş putea spune, mă simt legată cu mii de fire de Subcetate, de fiecare casă, de casa părintească din Poiană, de izvorul din curte al cărui susur îl ascultam în tăcerea nopţii ca pe cântecul veşnic al apelor, de toţi vecinii şi oamenii pe care i-am cunoscut, cu care am vorbit mai mult sau mai puţin, de şcoala mea dragă, a cărei deschidere o aşteptam cu freamăt după fiecare vacanţă, nerăbdătoare să-i văd pe dascălii care mi-au insuflat dragostea de a şti, de biserica din sat, „ax al lumii”, unind pământul cu cerul, de cimitir unde îşi dorm somnul cei de dinaintea noastră, de drumuri şi cărări pe Hodoşa, Deal, Faţă, Coasta Higii sau Peste Mureş, de toate pâraiele şi mai ales de unda milenară a Mureşului, de ierburile şi florile Poienii; pe toţi şi pe toate aş vrea să le ridic în lumină, deoarece de la toţi şi de la toate am învăţat pentru viaţă: cum să fiu sau cum să nu fiu...; toţi şi toate au aşezat în fiinţa mea acel ceva, alcătuind, apoi, un tot.

De fiecare dată m-am întors cu bucurie în Subcetate... ACUM, ACOLO se aşază în mine o profundă durere... ACUM, ACOLO este pentru  mine o rană în spaţiu: EI, Toader şi Maria, nu mai sunt... Dintre atâţia vecini dragi din Poiană, mulţi s-au mutat în veşnicie şi mângâierile  nu mai sunt decât la puţinii care au rămas. Dintr-o străduţă cu mulţi copii, cu oameni în putere, harnici şi gospodari, au rămas o mână ce se luptă şi ei cu valul timpului. Cu ei, toţi, Poiana şi Subcetatea trăiesc în mine prin rotirea anotimpurilor, fiecare avându-şi farmecul lui.

Iarna, mă încântau întinderile nesfârşite de zăpadă. Rămâneam uimită de iscusinţa cu care anotimpul înflorea pe geamuri arabescuri de gheaţă. Pârtia de pe Mureş mă fascina, mă atrăgea, dar trăiam în suflet şi spaime născute din poveştile cu alunecări sub gheaţă. Şi cum în cele din urmă simţeam că iarna devine mereu prea lungă, aşteptam primăvara cu primii ei muguri. Primăverile au însemnat pentru mine puhoiul de ape ce umpleau Poiana şi plăcerea cu care după retragerea lor ne jucam cu picioarele goale în bălţile cu apă caldă şi peştişori prinşi în iarbă, pentru a căror viaţă plângeam şi încercam să-i duc în pumni în Mureş. Mă uimeau pomii înfloriţi, cu aromele lor dulci amare, prin care ne surâdea Dumnezeu. Nu întâmplător, aceleaşi arome le-am purtat în faţa altarului bisericii din Subcetate, ca buchet, în momentul unic al cununiei. Un struţ de petale, un noian de ochi...

Primăvara mai însemna o „călătorie” aproape ritualică peste Mureş, unde treceam podul de fier de la Bevăgaş ca să coborâm în Poiană, să culegem lalele pestriţe, fritillaria meleagris, fără să ştim că erau o specie ocrotită, la rang de monument al naturii.

Primăvara mai însemna momentul ieşirii la arat, pe care îl percep acum, la fel, ca pe un ritual: sculatul de dimineaţă, pe când în faţa casei aştepta carul pregătit încă de cu seară cu plugul, grapa, sacii cu seminţe, iar după o masă scurtă, toţi ai casei spuneam rugăciunea de început al lucrului la câmp, trăind puternic acest moment: doar eram pogănici! Simţeam cum mă cuprind brazdele pământului reavăn în braţele lor, în timp ce îmi desfătam auzul cu cântecul dumnezeiesc al ciocârliei, care părea a ne supraveghea de sus truda zilei.

Dar cea mai puternică amintire a primăverii o am din momentul în care am descoperit că pot citi singură o carte. După învăţarea scrisului şi cititului literelor din abecedar, la sfârşitul celui de al doilea trimestru şcolar, draga noastră învăţătoare, Maria Cotfas - Doamna Miți -, cu sensibilitatea ei deosebită, ne-a cuprins călduros în priviri pe toţi, spunându-ne: „De astăzi, puteţi merge la bibliotecă să împrumutaţi cărţi şi să citiţi, bucurându-vă de vacanţa de primăvară!” În drum spre casă, i-am urmat îndemnul, intrând la Biblioteca din Căminul Cultural, unde m-a întâmpinat prieteneşte o fată sprintenă, întrebându-mă ce carte doresc. Nedumerită, i-am spus că vreau să citesc. Atunci, s-a îndreptat spre un raft, a luat două cărţi, una cu poveşti, alta de poezii, punându-mă să aleg. Cum poveşti auzisem în serile de deşfăcat la păpuşoi, m-a atras, ca noutate, cartea de versuri. Erau Pastelurile lui Vasile Alecsandri. De atunci, în fiecare primăvară mi se ridică în suflet lumina aceea a unei amiezi când, mergând un pas-doi şi apoi oprindu-mă, aproape am terminat cartea, ajungând acasă după vreo două ore, cât am făcut din Crucea Drumului până în Poiană. Drumul acela îl simt şi astăzi ca pe un culoar în care intrasem şi în care năvăleau culori şi triluri, spendori nemaiîntâlnite, fără să-mi dau seama dacă în jur mai era ceva sau cineva. Simţeam că-mi cântă sufletul! Atunci s-a născut pasiunea mea pentru lectură: în cele două ore faste.

Şi ca să nu cădem în urâcioasa întristare, voi evoca vara printr-un moment ce poate părea hazliu, dar semnificativ.

Fiecare dintre noi, cei din Subcetate, ştie că pe vremea aceea, şcoala era şcoală şi munca era muncă, oricât de mici sau mari eram. Vara, noi, copiii, munceam în gospodărie alături de cei mari, încă din zori. Fiecare îşi avea rostul: tata la coasă, mama pregătea mâncarea, iar eu cu fratele meu îngrijeam animale, făceam muncile mai mărunte, dar la fel de importante şi necesare.

Într-o zi, tata plecase cu cosaşii pe Hodoşa. Eu, după ce mâncarea era gata, trebuia s-o duc la câmp şi să rămân la polog. Numai că vroiam să împac pasiunea lecturii ce mă stapânea cu timpul care nu-mi ajungea niciodată. Îmi plăcea să muncesc la câmp, mai ales că zburam cu imaginaţia în lumea cărţilor pe care le citeam. Ca să împac lucrurile, mă învăţasem să citesc mergând pe drum. Printr-o atenţie distributivă – pe care o descoperisem involuntar – reuşeam să citesc, urmărind cu coada ochiului şi drumul sau cărarea pe unde călcam, încât adeseori ştiam cu precizie să ridic piciorul când treceam peste un bolovan sau să ocolesc o groapă. Îmi puneam traista în spate, iar bondiţa, nelipsită pentru a-mi ocroti spatele dacă ploua, în baiera de la traistă, unde aşezam şi cartea deschisă. Cu mâna stângă eram pe carte, iar în mâna dreaptă aveam nelipsitul cander cu mâncarea. Mergeam aşa, citind. Dacă reuşeam să parcurg o parte din drum mai repede, poposeam câteva clipe, citind liniştită. În ziua aceea m-am oprit la capătul Coastei Higii, ieşind pe răzorul mare de la Lelea Ileana Bgicăjanca. Am căutat loc pentru cander, l-am aşezat jos, dar ce să vezi! Din iarbă mă ademeneau, cu obraji roşii, ciorchini de căpşuni. În timp ce din cartea deschisă mă privea Prinţul Mîşckin, eu mă alintam cu căpşunile. Deodată, am auzit un zgomot surd şi am văzut canderul alunecând prin iarbă, la vale. Am lăsat căpşunile şi cartea, începând să adun cu grijă varza călită şi cârnaţii, continuându-mi îngrijorată drumul. Când am ajuns la cosaşi, am pus pe faţa de masă mâncarea cu inima ticăind, urmărindu-le discret reacţiile când au început să mănânce. L-am văzut pe tata cum roşeşte...

Dintre toate anotimpurile toamna mi-a rămas în amintire plină de culori şi miresme, de frumuseţi şi nostalgia ce învăluia natura deodată cu venirea fiorilor reci ai brumei, după care urmau zile ca de vară, cu cer albastru de nespus şi câmpurile pustiite de galben-auriu. Poate mi-e dragă atât de mult toamna şi pentru că fiinţa mea a intrat în armonie cu lumea şi locul într-o zi de 9 septembrie a anului 1949, când tânăra soţie Măriţa Căntorelului, în loc să coacă un cuptor de pâine şi să ajungă cu amiaza la secerătoare, a născut pe primul ei prunc, o fetiţă, numind-o Emilia şi alintând-o Miluţa. Poate de aceea, dintre toate muncile câmpului, mi-a plăcut cel mai mult seceratul; mirosul holdei, snopii, carele încărcate, stogurile pregătite pentru treierat, serile cu jocurile de-a ascunsa printre stoguri, duduitul batozei cu toată forfota de pe arie. 

Toate au rămas o lume care, păcat, nu se mai întoarce, şi totuşi trăieşte aievea. Această lume care se îngemăna cu imaginarul lecturilor mi-a deschis dorinţa de a pleca la studii, lărgind orizontul dealurilor, între care stă ocrotită tainic Subcetatea, aşternându-se domoală şi urcând spre Bătrâna, înveşnicindu-se cu Mureşul. Poate de aceea, cred, că locul meu de naştere, împreună cu oamenii lui, dincolo de o dată certificată de documente, este al fără-de-sfârşitului, respirând lumina vechimii râului pe care dacii l-au numit Maris şi a Muntelui Bătrâna, pierzându-se în vârste imemoriale.

DD: Primii „dascăli” v-au fost părinţii, oameni între oameni: blânzi, cu sufletul curat, harnici… Aţi moştenit de la fiecare câte ceva din ceea ce ei au avut mai bun: de la nenea Toader – „Cantorul”, cântăreţ la biserică – aţi luat „glasul”, de la mama, Maria, darul şi plăcerea de a povesti, manifestate prin volubilitate, exuberanţă, vioiciune, expresivitate. Este adevărat?

EM: Da, aşa este! Purtăm toată viaţa pecetea pe care ne-au imprimat-o în copilărie părinţii şi bunicii, oamenii din jur, care rămân vii în minte şi suflet.

Tatăl meu, Teodor Dobrean, mi-a rămas în suflet în primul rând prin spiritul de dreptate şi de demnitate; cinstea, hărnicia, munca zilnică, alături de familie, îl făceau să fie respectat. Dar, dincolo de acestea, Toader a Petrii lui Toderaş a Gorii avea un respect deosebit pentru carte, pentru omul învăţat. Simţindu-mi aplecarea spre lectură, spre învăţătură, niciodată nu mi-a refuzat timpul pe care trebuia să-l dedic şcolii şi nici dorinţa unei cărţi, dimpotrivă. Trimiţându-mă după cumpărături, îmi dădea bani mai mulţi şi nu se supăra dacă îmi luam o carte. Când în clasa a V-a, dragul nostru diriginte, profesor de limba română şi istorie, Dan Cremenciuc, ne-a vorbit de Iliada şi Odiseea, cărţile lui Homer, tata mi le-a cumpărat de la Tg.Mureş, unde era internat pentru operaţie, şi, tot aşa, mi-a cumpărat Dicţionarul limbii române sau alte cărţi. Niciodată nu mi-a pretins învăţătura ca pe o obligaţie. Acum îmi dau seama că o vedea ca pe un act esenţial în construcţia mea ca om. Era curios şi, mergând cu căruţa la fân, împreună, mă provoca să-i povestesc despre ce învăţasem la şcoală. Privind înapoi îmi dau seama că era fascinat, chiar, de vreme ce mă punea să-i relatez din cărţile de şcoală. I-am povestit Ion de Liviu Rebreanu, Baltagul lui Mihail Sadoveanu sau nuvelele lui Ioan Slavici. În înţelepciunea de om simplu, din acelaşi respect profund pentru carte, le aducea nepoţilor, Emilian Cosmin şi Cezara Codruţa, alături de dulciuri sau jucării, şi caiete, creioane şi cărţi.

Alături de momentele în care eram la munca câmpului împreună, o amintire dragă mie, legată de imaginea satului, este legată de plecarea în noaptea Învierii la Biserica din satul Hodoşa, unde tata era cantor. Păstrez în minte drumul în noapte, ducându-mă de mână, urcuşul pe cărarea care şerpuia spre vârful dealului unde ne aştepta biserica înconjurată de o mare de oameni. Încet-încet intram în atmosfera înălţătoare a Paştilor, atmosferă care îmi taie respiraţia şi astăzi. Ritualul sacru al înconjurării bisericii îmi prinde paşii în candele de miere... Eram puiul de om care ocrotea în căuşul palmei flacăra lumânării, impresionat de vocea molcomă a preotului şi cea pătrunzătoare a tatălui meu, reverberându-se sub bolţi în dialogul ce anunţa Intrarea Împăratului Măririi.

De la el am învăţat, de asemenea, sentimentul puternic al demnităţii ca persoană, dar şi ca român. Împreună cu alţi colegi au evadat din subsolul Primăriei unde fuseseră închişi de Administraţia Maghiară în timpul cedării Ardealului şi s-au refugiat în România, trecând graniţa prin Corbu. Li s-a cerut să meargă la şcoală îmbrăcaţi în haine ungureşti, nu în cămaşă românească şi cioareci. „Cum să schimbe portul strămoşilor?” – spunea el. De aceea, când honvezii i-au tăiat cu briceagul cămaşa românească, ciorecii şi tricolorul de la brâu, i-au tăiat părţi din suflet.

Era talentat. Cânta deosebit de frumos, având un timbru grav, rezonant. L-am ascultat, cântând alături de preot, la liturghii, botezuri, cununii sau înmormântări şi fără să fiu nedreaptă cu nimeni, niciun alt cantor nu mi s-a părut a cânta mai frumos decât tata şi multă vreme, în lipsa lui, slujbele mi se păreau sărace. Îi plăcea să cânte seara pe-nserat, întorcându-se de la câmp, cum se obişnuia pe vremea aceea. Îmi amintesc o coborâre din Făgiţel. Eram mică şi mi se părea că toate dealurile din jur cântau doine, venind cu noi la vale. Povestea cu strălucire în ochi, cu mândrie, cum, în anii refugiului, a fost chemat să rămână în Ansamblul Armatei, unde a cântat cu Maria Tănase, cea care i-a apreciat vocea, îndemnându-l spre o carieră muzicală. Numai că el s-a întors acasă, de dorul părinţilor, al mamei mai ales, pentru că plecase în refugiu fără să-şi ia rămas bun de la ei.

Bun gospodar, se pricepea la toate. Avea tot felul de unelte cu care îşi făcea car, sanie, roţi, chiar mobilier. Îi plăcea să fie racordat la mersul lumii. A fost primul, în Poiană, care şi-a cumpărat aparat de Radio, ascultând, pasionat, Europa Liberă, Vocea Americii sau Deuche Velle.

Imaginea mamei, Măriţa lui Dănilă şi a Ilenei lui Simion Moglan de pe Părăuţ din satul Platoneşti, comuna Sărmaş, prinde în amintire chipul blândeţii, al pâinii aburinde, al femeii de la ţară pe umerii căreia stau toate treburile casei şi ale gospodăriei, munca câmpului, dar şi chipul unei fiinţe vesele, cu umor nativ, spontan. Inteligentă, regreta că nu a urmat şcoala după terminarea celor 4 clase, deoarece ar fi fost nevoie de o pereche de boi ca să plătească taxele anuale. Bunicii aveau prea mult pământ pentru a-şi face, cum spuneau, copiii „domni”. Era obligatoriu ca tradiţia familiei să fie dusă mai departe acolo, în sat, după legile locului. Era interesată şi curioasă, iar în serile de iarnă, când torcea sau ţesea, mă punea să citesc cu voce tare să audă ce învăţ. Deodată cu mine a învăţat Luceafărul, Sara pe deal şi alte poezii eminesciene, la fel versuri de Coşbuc şi Alecsandri. Avea o memorie deosebită, un simţ estetic şi o perspicacitate care o făceau să poată intra în conversaţii agreabile cu oricine. Nu uita nimic din ceea ce a învăţat la şcoală, mai ales date de istorie şi geografie sau probleme de matematică. Tot îndemnată de ea, le-am citit vecinelor, în șezătorile de tors, Baltagul sau teatrul lui Moliere. Nu-i plăceau lucrurile facile, clevetirile, având apetit pentru cele cu adânci semnificaţii de viaţă. Era o fiinţă apropiată, deschisă şi înţelegătoare. Povesteam cu ea de toate în zilele de muncă la câmp, în care de multe ori cânta sau mă ruga să cântăm împreună. De la ea am învăţat multe pentru viaţă: să muncesc de toate, să fiu liniştită şi mai ales răbdătoare. Dacă tata avea încredere în forţa mea de a învăţa – şi, Doamne, ce mândru era când veneam cu Premiul I de la olimpiadele la care participam! – mama a rămas ca o efigie vie pentru toată viaţa în ceea ce priveşte comportamentul moral şi dăruirea pentru copii. Ca orice mamă ar fi vrut să rămân în sat alături de ea toată viaţa, de aceea „a plâns să moară” (cum zicea ea) când am intrat la facultate. S-a împăcat, mai apoi, cu gândul, amintindu-şi cât de mult ar fi dorit să meargă şi ea mai departe la şcoală. Când am plecat în primul an de studenţie la Cluj, geamantanele erau pregătite în faţa uşii să ies din casă. Am întins mâna spre clanţă când ea mi-a acoperit-o cu mâna ei, m-a fixat cu ochii plini de dragoste şi lacrimi, spunându-mi: „Ai dorit să pleci... Vei fi singură printre străini. Când ţi-a fi greu, gândeşte-te că-s alături şi că am atâta încredere în tine că niciodată n-o să ne faci de ruşine.” Cuvintele acestea mi-au condus întreaga viaţă. Era un bun dascăl.

Emilia, absolventă de Litere....

Mama era şi o fiinţă optimistă, iubitoare să iasă în lume. Frumoasă în tinereţe, povestea, cu mândrie reţinută, cum fusese aleasă regina balului. După ce a îmbătrânit şi pe chip i-au apărut semnele trecerii, îmi zicea cu năduf: „Nu mă mai uit în oglindă că-mi vine s-o sparg!”

Ataşată valorilor familiale, era mereu preocupată de cum ne descurcăm cu ale vieţii, de nepoţi, încercând mereu să ne ajute, în felul ei. O duceam la câte un spectacol de teatru sau la concert. Aşa a stat în loja actorilor de la Teatrul Naţional din Tg.Mureş la premiera spectacolului Ion după dramatizarea lui Mihai Sorbul, în regia artistică a regretatului Dan Alecsandrescu, cu actorii Ion Riţiu, Monica Ristea, Marinela Popescu şi alţii, pe care nu i-a mai uitat. Când am întrebat-o cum i s-a părut spectacolul, mi-a răspuns: „ Hm! Seamănă şi nu seamănă cu ce mi-ai citit din carte...!” Inteligenţa ei nativă şi memoria vie au făcut diferenţa dintre ceea ce îţi oferă lectura unei opere literare şi transpunerea ei în limbaj scenic.

Altădată, la un concert simfonic, la Palatul Culturii din Tg.Mureş, mi-a spus, cu umorul specific, că am pus-o la grea încercare: „ Şi totuşi, câţi erau în orchestră? De câte ori i-am numărat, îmi ieşea alt număr...”

Avea gust artistic, numai că timpul nu-i permitea prea mult să-l cultive. Îmi amintesc cu câtă bucurie i-am purtat, în momente speciale, cămaşa ei de fată din granadir cu şire negre şi roz pal, la fel sfeterul tricotat din păr răsucit, vopsit natural în maro şi bej. De aceste părţi de cer de la Platoneşti s-au apropiat multe mâini, atingându-le în semn de apreciere.

Mai presus de orice şi-a iubit nepoţii, cu o grijă şi afectivitate ieşite din comun. Ştia să-i aşeze în lumi de vis, să-i facă să râdă, să fie fericiţi. Îi ducea în vacanţe la Subcetate, cu trenul, spre deliciul lor, făcându-i părtaşi la ce era de făcut în gospodărie, legându-i de natura aceea pură din Poiană, de zvâcnetul pământului şi mângâierea soarelui, integrându-i în evenimente ale satului.

Nu pot închide amintirea casei părinteşti fără să închin un gând celui căruia îi spuneam Moşul, bunul dinspre tata, Petrea lui Toderaş a Gorii. Fiinţa lui prinde contur prin casa mare şi veche care astăzi nu mai e... Era casa şi grajdul cu şură ale unui tânăr gospodar care se pregătea pentru viaţă, construite după întoarcerea din primul război mondial. Îl văd bătrân, trebăluind prin curte şi având grijă de mine şi de fratele meu de care era foarte mândru că-i va duce în viitor numele de familie, spunându-i duios: „Măi, flăcăule mic!” A plecat la cele veşnice când eram în clasa a VII-a şi regret nespus că la anii aceia n-am ştiut să-i consemnez povestea vieţii marcată de zbuciumul războiului şi suferinţa prizoneratului în Rusia. Păstrez în amintire doar câteva frânturi din ceea ce povestea. 

 Bunicii paterni, Ana şi Petru, trăinicind  orizonturi de viaţă

Ca mulţi alţi bărbaţi din Subcetate, Moşul luptase pe front, de nenumărate ori amintindu-şi că la Mărăşeşti, după ultimul atac al românilor, un singur călăreţ neamţ a reuşit să iasă din câmpul luptei, fugind peste deal cu calul său, restul, oameni şi cai fiind seceraţi, încât nopţi la rând i-au răsunat în urechi, urmărindu-l, gemetele lor. Spre sfârşitul răzbiului a fost luat prizonier de ruşi şi a stat în lagăr 4 ani. S-a întors „fecior bătrân”, venind spre casă pe jos dinspre Siberia. Ştiu de la el poveşti din lagăr, pe care mărturisesc că mă jenez să le redau. Şi totuşi, voi relata frânturi din ele, demne de reţinut de generaţiile de azi, ferite de asemenea cruzimi. Moşul povestea că prizonieratul a însemnat o închisoare. Uneori răbdau de foame şi de frig sub cerul liber, îndurând umilinţe nemaiînchipuite. Dincolo de sârma ghimpată a lagărului, fuseseră cultivaţi cartofi. În timpul iernii, noaptea, prizonierii săpau ca nişte cârtiţe (cum spunea el) tuneluri subterane, în speranţa că vor găsi cartofi rămaşi în pământ, îngheţaţi, pe care să îi mănânce. Erau atât de înfometaţi, încât plângeau de foame, ajungând în pragul unor stări de dezumanizare incredibile, mâncându-şi excrementele.

DD: Aţi crescut într-un loc cu un specific aparte în sat. Mă gândesc la cadrul natural – Poiana Mureşului, străjuită de Coasta Rusului cu atâtea legende, izvorul din curtea casei părinteşti, un permanent loc de întâlnire -, dar mai ales mă refer la oamenii cumsecade din jur, vecini minunaţi, comunicativi, prietenoşi, deschişi, cu iubire de Dumnezeu şi de oameni, cu respect pentru natură. Apă la fel de bună ca cea de la izvorul din Poiană aţi mai găsit undeva?

EM: Izvorul acela e ocrotit de Dumnezeu şi de iubirea celor care-i beau răcoarea. De câte ori beau, oriunde aş fi, apa, gândul mă reîntoarce la izvorul din curtea părintească pe care l-am auzit mereu şoptind în taină, îmbrăcându-ne în puritate, potolindu-ne truda. Murmurul acelei ape m-a însoţit de-a lungul vieţii, făcându-mă să intru, neîntrerupt, în armonie cu veşnicia naturii. O apă bună, se spune, nu trebuie să aibă culoare, gust etc. Pentru mine, Izvorul din Poiană are culoarea sufletului celor care au zămislit aici viaţă şi omenie şi are gust de cer. Izvorul acela e casa, e dimineaţa şi amiaza, e blândeţea lunii şi, poate, simbol al mântuirii.

DD: Locul obârşiei dumneavoastră, doamna profesoară, a devenit un loc iubit de ceilalţi membri ai familiei: soţul şi copiii…

Nimeni nu a realizat cu atâta sensibilitate, căldură, candoare, naturaleţe şi talent o compunere mai izbutită ca cea a Cezarei-Codruţa, „Vacanţa”[1], despre întâlnirea cu bunicii şi cu „Poiana” Mureşului la Subcetate. Sunt pagini literare demne de orice antologie dedicate vârstei ingenue a copilăriei. Cu îngăduinţa dumneavoastră, aş vrea să o recitesc. Am recurs la acest text de multe ori la orele de compunere, oferindu-l ca model elevilor mei:

„Se aud râsete. Chipurile sunt numai zâmbet şi soare. A venit vacanţa! Soarele parcă participă şi el la bucuria noastră. Îmi venea să cânt, să râd, să sar într-un picior. În ziua următoare trebuia să iau trenul spre satul bunicilor. Cum să nu fiu fericită?!...

Trenul alerga, înghiţând şinele. Afară, totul era încântare şi bucurie. Cu fiecare secundă, mă apropiam tot mai mult de satul bunicilor. …Lunca Bradului, Stânceni, Topliţa, Gălăuţaş, Sărmaş şi… Subcetate!!! Am coborât din tren. Sorbeam aerul curat şi înmiresmat, în timp ce simţeam cum cerul albastru şi pur îmi absoarbe privirea, încălzindu-mi-o. Un glas blajin, dar hotărât, îmi izbi auzul: „Ho! Ho!” O căruţă cu cai se opri în loc. Tresării.

- Bunicule! Bunicule!

- O… gura tatii! Ce mare şi frumoasă te-ai mai făcut!

Dintr-o săritură am fost în căruţă. Trosnea căruţa bunicului din toate încheieturile. Aveai impresia că acuş-acuş are să se desfacă în bucăţi. Ajunserăm în „Capul uliţei.” Priveam drept înainte. Poarta! În poartă, bunica! Sării din car:

- Bunicooo!!!

Braţele se întinseră. Ochii zâmbeau. Nu era nevoie de cuvinte. Am intrat în casă cu toţii. Era atât de cald şi de ireal totul, de parcă trăiam un basm minunat. Era ora amiezii…

Ca pe vremuri, mă furişai în grădină. Uite gardul! Unu-doi-trei-patru-cinci … aici! Am dat la o parte scândura putredă şi am ieşit în Poiană. Parcă m-am întors înapoi cu vreo patru-cinci ani, când fugeam de-acasă şi mă duceam pe malul apei. Acolo era împărăţia mea!

Mă aşezai pe iarbă, lângă apă, cu mâna sub cap. Soarele mă mângâia pe obraji. Bătea un vânt blând şi călduţ ce mi se juca, răsfăţăndu-se, prin păr. Mureşul curgea jucăuş, ca un copil zburdalnic şi sprinţar. Strălucirea apei în care se ascundea soarele cel poznaş, aprinzând scântei şi steluţe ce se vedeau, pentru o clipă, dispărând, apoi lăsând locul altora, îmi fură privirea. Jocul acesta era minunat. Cântecul apei mă liniştea şi mă mângâia. Avea ceva din cântecul fusului şi glasul bunicii.

Deodată, ochii mi se închiseră. Toată fiinţa mea mi se lăsă purtată pe aripile somnului şi visului, spre tărâmuri pe unde mi se părea că am mai colindat cândva, demult, acum câteva sute de ani…

Când mă trezii, soarele se ascundea după geana unui deal. Îmi îndreptai privirea spre apă. Căzuse totul într-o dulce toropeală. Mă auzii strigată. Am pornit-o spre casă. La gard, mă aştepta o basma albă-înflorată. Bunica.

- Iar ai adormit pe mal? Odată, ai să răceşti rău de tot…!

Glasul blând şi dojenitor îmi aprinse pe faţă lumina unui zâmbet. Am intrat în casă. Bunica îmi puse pe masă o cană cu lapte spumos şi cald. L-am sorbit cu o plăcere nesfârşită şi apoi o rugai pe bunica să îmi mai spună o dată legenda Mureşului şi Oltului. Glasul ei mă legăna asemenea cântecului apei. Pleoapele mi se împreunară şi adormii.

Zilele vacanţei zburară, aşa, pe nesimţite, precum o clipă de fericire. O clipă ca un veac, veacuri de-o clipă… totul devine, apoi, o amintire.

Amintiri… amintiri… amintiri… ce este mai de preţ decât voi?”

Emilia, Valentin şi Cosmin, într-un surâs al vieţii.

Surâs de viaţă: Cosmin şi Cezara. Visul ce lega Târgu-Mureşul de Subcetate

EM: Pentru Codruţa, Subcetatea a fost împărăţia copilăriei. În împărăţia aceea o căutăm... o căutăm, ieşindu-ne în cale atâtea amintiri care ne mai şterg din sudoarea durerii de pe frunte...

Valentin Marica: 

 Între nădejdile toate, amvon,
 Unde nu mai e loc de mirare,
 Duci potir cu miere la îngeri,
 Amforă cu apă pentru fiare.

 Bob de grâu pentru pasărea
 Ce te ţine sub aripi, cuvânt,
 Să porţi în alergare celestă
 Vina că ai fost pe pământ.

Te joci, înşirând veşnicii,
Cu toate zăpezile,...iar...
Laşi printre degete să-ţi scape
Văzduhul făcut chihlimbar.

Dacă semn îmi vei face, încet,
Când mă voi împietri între ape,
Voi şti că povestea n-are sfârşit...

Doar sfârşitul meu e aproape.

Pe prispa albă voi întinde mărul
Ce-a scânteiat prelung, să nu mă pierd...
În vaietul de umbre din culcuşuri,
Până la rană vie te dezmierd.

DD: După anii de şcoală la Subcetate, v-aţi desăvârşit studiile la Universitatea din Cluj-Napoca. Curiozitatea ne îndeamnă să aflăm cui datoraţi orientarea spre Facultatea de Filologie. Vreau să vă mărturisesc acum că reuşita dumneavoastră la examenul de admitere la facultate a fost pentru mine un îndemn, o încurajare, convingerea că nimic nu este imposibil cu muncă, cu multă muncă.

Cine v-a fost model, cine v-a încurajat, dincolo, desigur, de aplecarea dumneavoastră lăuntrică spre studiul limbii şi al literaturii?

EM: Cred că pasiunea pentru literatură s-a născut în ziua aceea de primavară când am citit prima carte, Pastelurile lui Alecsandri. Lectura a fost mereu poarta deschisă spre o altă lume în care mă refugiam şi visam. Dar, această pasiune a fost potenţată de adevăraţii dascăli pe care i-am avut de-a lungul anilor de studiu, începând cu doamna învăţătoare Maria Cotfas, continuând cu profesorul de literatura romţnăa si istorie Dan Cremenciuc si cu cea care mi-a devenit o adevarată călăuză în lumea cărţilor, doamna profesoară Maria Aitoneanu Urzică, dar şi cu profesorul Valer Vodă. Aş putea spune că toţi cei care mi-au fost profesori, nu doar de literatura română, au aşezat în formarea mea ca om şi specialist urme adânci, de neşters. Mă gândesc la ei cu respect, cu admiraţie şi dragoste. Toţi, la un loc, întruchipează o icoană a marelui dascal.

DD: În timpul studiilor universitare aţi avut norocul să fiţi colegi, Emilia Dobrean şi Valentin Marica, să vă cunoaşteţi bine, astfel încât, amândoi fiind repatizaţi la Târgu-Mureş, să decideţi a continua drumul vieţii împreună. Domnul Valentin Marica s-a ataşat de familia dumneavoastră, de satul nostru. Mi-amintesc de nunta dumneavoastră la Subcetate, în luna lui Florar a anului 1976. Ca mireasă, păreaţi crăiasa primăverii care a împodobit natura cu florile dalbe ale pomilor.

Cununia de la Subcetate, cu flori de măr din Poiană pe veşmintele mirilor, într-un iunie unic

Ceea ce mă impresionează este faptul că după atâţia ani jurământul făcut în faţa lui Dumnezeu îl păstraţi cu credinţă; la fel de mult mă impresionează şi mărturisirea pe care aţi făcut-o, domnule Valentin Marica, în jurnalul de reporter în Ţara Sfântă:

„Ruga, însingurarea, întristarea, stropii de sânge ai suferinţei s-au întipărit pe vecie în statura măslinilor, în coroanele lor prinse într-o ceaţă a durerii, dar şi în solemnitate, în plinătatea dumnezeirii şi putere vorbitoare. Măslinii vorbesc. Se fac iconostas. Trunchiurile lor doar par încremenite. Le simt fluiditatea trupului; corzile. De la un loc sfânt la altul armoniile se amplifică. Îi strâng soţiei mâna. Albul cununiei noastre la altarul Bisericii din Subcetate de Mureş ne apasă frunţile. 
Am venit din nou la tine, Doamne,
Cu mine şi cu ai mei,
Cu din şapte, şase numai,
Cu din patru, numai trei…”[2]

Care este locul lui Dumnezeu, al Sfintei Treimi în inimile şi viaţa dumneavoastră?

Cununia care îşi repeta jurământul, în Apa Iordanului

EM: Este cel al buneicuviinţe, al discreţiei, al focului interior. Mă gândesc la ceea ce spunea Părintele Arsenie Boca într-o predică la Bixadul Oltului, în anul în care m-am nascut eu, 1949: Fără Dumnezeu nu există demnitate omenească. Pe cei fără Dumnezeu ii asteaptă cea mai mare deziluzie...

VM: Umblam, vedeam şi nu mă închegam... Umblam, vedeam, dar nu mă întemeiam. Am parafrazat din reflecţiile blagiene; căci, umblam, vedeam şi nu mă închegam, nu mă întemeiam, până când m-am îmbrăcat în cămaşa albă a Preabunului Dumnezeu, înţelegând că altfel eşti fiinţă rămasă-pe-dinafară, că fără Dumnezeu omul trăieşte, după cum bate vântul, într-o lume schimonosită, în destrămare. Omul, trecător pe „coaja pământului”, scria Eminescu, cu cât câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu scade din deşertăciunea lumii. Îngenuncheat în destin, cu Cezara în ceruri şi cu Emilian Cosmin în apăsarea neputinţelor, caut, caut mărimea lui Dumnezeu, să scad, măcar o picătură, din deşertăciunea lumii, să pot spune, în curată bucurie, precum Claudel: Dumnezeu există! Eu l-am întâlnit! 

Noi l-am întâlnit. Comunitatea „Sfânta Treime”, în cadrul căreia s-a deschis, la Târgu-Mureş, Centrul de Zi „Cezara” pentru tineri împovăraţi de  preanemiloase boli, îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească Fericiţi de cei ce nu trebuie iertaţi!

DD: „Înţelegem că ne pierdem când nu ne căutăm destul”.[3] Cuvintele vă aparţin, domnule Valentin Marica. Pentru a nu ne pierde, cum credeţi că ar trebui să ne căutăm fiecare dintre noi?

VM: Fără de oprire. Prin ceea ce este esenţial. Simţindu-ne inima frumoasă şi puternică prin bucăţile pe care le-am rupt din ea – chiar daca mai sângerează – şi le-am dăruit celorlalti.

DD: Citesc un alt fragment din cartea „În apa duhului. Jurnal de reporter în Ţara Sfântă”, din mărturisirile doamnei Emilia, de astă dată: „A învins însă dorinţa cea mai vie pe care o port în suflet încă din anii copilăriei: să merg, să văd, să simt, să mă bucur, să sufăr, să mă închin şi să aud cuvintele Celui Venit în numele iubirii, Acolo, la izvoare.

Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa… Aud şi acum cuvintele bunicii Ileana din Platoneşti, spuse cu voce tare, cuvinte pe care le ascultam vrăjită în dimineţile când peste creştetul pădurii se-nălţa soarele, jucându-şi razele în curcubeie de mărgăritare… Privind în urmă, cred că am trăit în casa bunicilor raiul pe pământ, vegheată de privirea, când blândă, când aspră a lui Dumnezeu, care şedea pe un tron înalt în podul casei, iar pe sub alunii de la poalele pădurii, îngeraşi şi zâne adormeau florile şi iepuraşii în nopţile cu lună… Acolo, sufletul curat de copil a găsit pentru prima dată, uitat de vreme în canapei, manualul de religie al mamei, prin paginile căruia am dat chip şi nume Ţării Sfinte. Bunica îmi spunea că Dumnezeu, Fiul Său şi Maica Sfântă le dau semn, prin lumina sfântă, oamenilor, dacă i-au întristat sau înveselit prin faptele lor. „Azi soarele e mai vesel, puiul mamii… Înseamnă că oamenii au fost mai buni. Ieri…n-ai fost prea cuminte şi, uite, soarele s-a ascuns după nori…”.

În timpul zborului spre Ierusalim, mi-am reactivat în memorie tot ceea ce prinsese contur în sufletul şi imaginaţia copilului…, căci voiam să uit, să arunc în urmă balastul cu tristeţi, bucurii deşarte, speranţe şi suferinţe, tot, tot, pregătindu-mă de Marea Întâlnire…”[4]

Apoi: „Mă întreb dacă eu, Acum, sunt vrednică de acest Dar: să ajung la izvoarele credinţei şi, ridicându-mă deasupra zilei de azi, să intru cu imaginaţia în tunelul timpului, să cobor cu sufletul în extaz dedesubtul zidurilor, caselor, bisericilor, pentru a afla lumina sacră a pământului călcat de Sfântul Sava, a micului sat Bethleem ca, împreună cu păstorii dimprejur şi magii din Răsărit, călăuzită de Steaua naşterii, să mă închin Pruncului-Domn al atâtor suflete de atunci şi până în veac… Să plec pe urmele Sale în mirifica Galilee şi să-mi închipui, plutind pe Marea Tiberiadei, că sunt şi eu în corabia pescailor, că-L văd venind pe valuri, spunându-mi: De ce te temi… Nu te teme!... (Am eu, oare atâta credinţă cât un grăunte de muştar?...)

Doamne al Înaltului, îţi mulţumesc pentru Darul de a atinge şi mângâia cu înfrigurare trupul încărunţit, chircit în noduri de timp, al măslinilor din Ghetsimani, pentru Darul, nesperat, vreodată, să mă contopesc prin împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Tău la Biserica Sfântului Mormânt, după ce am trecut Golgota, cu greutatea Crucii Lui şi a crucii mele pe umeri….

Şi în tot acest timp, Lumina de Sus, albastru topit în aur, îmi făcea sufletul o picătură din Marele Izvor, plutind între cer şi pământ, renăscut prin Botezul în Iordan, pentru a trăi fascinaţia luminii de pe Tabor…, între Alpha şi Omega”. [5]

Emilia şi Valentin la Marea Tiberiadei

Cuvintele vă aparţin, doamnă Emilia! Am descoperit în paginile acestei minunate cărţi o scurtă confesiune a dumneavoastră, care exprimă, cu totală sinceritate şi linişte sufletească, starea de spirit pe care aţi trăit-o în vremea călătoriei făcute în Ţara Sfântă, o stare comparabilă cu fericirea pe care o putem trăi doar în anii ingenui ai copilăriei…

Aţi evocat-o pe bunica din Platoneşti prin relaţia pe care această femeie de la munte o avea cu Dumnezeu, v-aţi amintit colţul de rai care era casa şi grădina bunicii situate la margine de codru…

Acel loc, unde odinioară era casa bunicilor, deşi pare pustiu, prin freamătul naturii mai altfel decât oriunde, vă picură în suflet multă linişte. Cum regăsiţi astăzi acea „gură de rai” a cărei chemare o purtaţi pretutindeni în minte, inimă şi suflet?

Taina ierbii de la Platoneşti, prevestind taine ale vieţii. 

Emilia, bunica maternă Ileana şi bătaia inimii puiului de căprioară.

EM: Platoneştiul, locul naşterii mamei mele, gura de rai care mi-a aureolat copilaria şi prima tinereţe, devenit o vreme rana în spaţiu prin dispariţia bunicilor, redevine pentru mine, pentru noi, acelaşi tărâm vrăjit care ne aşază între pământ şi cer, făcându-ne fraţi cu nesfârşitul. Atât de puternică a fost chemarea lui, încât Dumnezeu ne-a ajutat să reînsufleţim pragul casei şi Duhul locului. Căci: Coboară-n lut părinţii rând pe rând, în timp ce-n noi mai cresc grădinile...

Aici va fi Aşezământul Cultural „Cezara”. Locul e vegheat de o masivă cruce sculptată în stejar de meşterii care au ridicat Mănăstirea Bârsana, pe motivul cununii de spini din Golgota Mântuitorului. Aici va fi ridicat Monumentul Candorii, unicat în lume, întru pomenirea tuturor celor care au plecat în veşnicie la vârsta copilăriei sau în floarea tinereţii. Este un proiect amplu, cu multe detalii, cu încurajări morale din partea celor care i-au înţeles în nota adevarului rosturile. Când un gând are frumuseţe, nobleţe şi sinceritate, nu se va opri, dimpotrivă, îşi va înmulţi ramurile de trăinicie şi surâs.

La Sărmaş - Platoneşti, se  înalţă Monumentul Candorii, 

cu muncă, iubire, lacrimi şi sacrificii

DD: Sunteţi amândoi recunoscuţi profesionişti: doamna Emilia Marica – profesor de limba şi literatura română; Domnul Valentin Marica – profesor, doctor în filologie, Senior Editor la Radio România Târgu-Mureş. Sunteţi amândoi făclii care se mistuie pe altarul culturii româneşti, răspândind în jur, prin magia cuvântului, lumină, bucurie, frumuseţe şi încredere. Emisiunile „Vitralii” şi „Cina eternă” realizate de dumneavoastră, domnule Valentin Marica, la Radio Târgu Mureş, rămân inegalabile şi le-am dori nemuritoare.

Aţi realizat atâtea lucruri minunate împreună! A acţiona „împreună” presupune a avea aceleaşi idealuri, acelaşi crez. Vorbiţi-ne despre realizările familiei Marica, dar şi despre profesiunea dumneavoastră de credinţă.

Valentin, reporter la Coloanele Bernini, la Vatican

EM: Muncă, credinţă, fidelitate, dragoste, perseverenţă, visare – cuvinte pe care le-aş traduce poetic, din nou, prin versurile lui Lucian Blaga: În spinii de-aci arată-te, Doamne, să ştiu ce aştepţi de la mine, deoarece numai Din muguri amari înfloresc potire grele de nectar.

VM: Când Dumnezeu i s-a arătat lui Solomon şi l-a întrebat ce doreşte, Solomon nu a cerut slavă, bogăţii, moarte vrăşmaşilor sau o viaţă lungă, ci înţelepciune şi pricepere. Într-un timp şovăitor şi lânced, al ruginirii cuvintelor şi sufletelor, aş vrea ca slava şi bogăţia mea, a noastră, a familiei, să fie puţină înţelepciune şi puţină picepere; pentru ca Fundaţia Culturală Cezara, Editura Cezara, Centrul de Studii Literare Grigore Vieru, Cenaclul Cezara, Festivalul de Poezie Religioasă Credo, Concursurile Nationale de Creativitate Artistică, Jocul de-a ziua cea bună şi Vreme trece, vreme vine, Maratonul Poeziei, Concursul Interjudeţean de Literatură Amândoi, în aburul pâinii, Concursul Naţional de Interpretare Critică a Textelor Eminesciene, Festivalul Fanteziei, Centrul de Zi Cezara, proiectele Mâini care vorbesc, Aripi de Ingeri, Senior al Targu-Mureşului, Tărâm de iubire, Cuvântul, seriile de carte Prima verba, Via lucis, Perpetuum, Exemplarium, Diplomele Cezara pentru înalte valori umane şi profesionale să-şi ducă mesajul spre zilele ce vin, pentru a nu fi atât de mare întunericul în spirit.

---

[1] Vă las în loc surâsul… Ultimul caiet şcolar al Cezarei-Codruţa Marica, „un copil ce încă n-a uitat să râdă, să se joace şi să cânte”, Târgu-Mureş, Editura Brăduţ, 1996, p. 38-41

Din caietul de compuneri al clasei a VII-a, trimestrul al III-lea. Cezara-Codruţa împlinise 13 ani.

[2] Valentin Marica, În apa duhului. Jurnal de reporter în Ţara Sfântă, Editura Nico, Târgu Mureş, 2008, p. 13

[3] Valentin Marica, În apa duhului. Jurnal de reporter în Ţara Sfântă, Editura Nico, 2008, p.11

[4] Idem, p. 34-35

[5] Idem, p. 46