duminică, 5 iulie 2020

Doina Dobreanu, Surâsul amintirilor - Sub pecetea tainei



Focul s-a stins de mult în sobă. De altfel, aici, la munte, focul este o necesitate aproape permanentă. Căldura focului mă învăluie mângâietoare. Gândul îmi zboară din nou în trecut… la Mitruţ... fiinţa atât de dragă inimii mele.
Of, Doamne!
Închid ochii peste imaginea lui pentru a o mângâia cu pleoapele. Au trecut deja fără prezenţa lui vie mii de zile adunate într-un crâmpei de ani. Simt că după plecarea lui nu mai sunt aceeaşi… Viaţa mi se pare acum anostă, neînchipuit de apăsătoare, parcă aş fi adunat mii de ani, şi are un gust amar. Moartea copilului meu (5 iulie 1992) a lăsat o amprentă adâncă în sufletul meu şi mi-a indus o stare de doliu etern pe care nu o pot împărtăşi cu nimeni. Simt cum cei din jur tac dacă încerc să vorbesc despre el. La început chiar mă evitau de teamă să nu se contamineze de suferinţa mea. Eu continui să cred că el există, îl simt aproape prin amintirile rămase intacte în ungherele ascunse ale sufletului meu.
Despărţirea pentru totdeauna de unicul meu copil reprezintă pentru mine acea clipă aleasă pe care o are fiecare om în viaţă şi care, trăită în plenitudinea ei, ne insuflă forţa înţelepciunii, ajutându-ne să rezistăm şi să ne desluşim propria-ne existenţă, ori să acceptăm că sunt lucruri ce rămân pe veci sub pecetea tainei. Viaţa fiecăruia este unică şi nu este tocmai simplu a înţelege sensul şi rostul călătoriei noastre. Ai nevoie de putere, de multă putere, şi de mult curaj pentru a rămâne în limitele firescului, pentru a-ţi păstra echilibrul, atunci când te afli în situaţii limită.
Singurătatea este şi ea o ipostază a existenţei şi am început să mă învăţ cu ea. Nu este uşor… Trebuie să o accept! Pentru a–mi continua viaţa trebuie să fiu tare! Trebuie să las în urmă umbra sfântă a drumului parcurs! Trebuie să-mi stăpânesc lacrimile! Să-mi descreţesc fruntea! Să încerc să învăţ să zâmbesc din nou! Trebuie să-mi înving revolta din suflet! Să sfidez destinul! Trebuie… Mereu „trebuie”, indispensabilul „trebuie”… Bucuria şi liniştea interioară, odată pierdute, e greu să le regăseşti. Ele nu apar, nici nu reapar din senin, ci se creează.
Fără să pot alege, am învăţat să accept singurătatea, să nu mă tem de ea şi s-o iau în continuare ca tovarăş de drum, mut, plicticos şi agasant. Şi totuşi, în singurătate te poţi întoarce spre tine însuţi, poţi dialoga cu eul tău, te poţi autoevalua, te poţi cunoaşte bine. Ai la îndemână arta – literatura, muzica sau pictura -, care poate fi un miraculos balsam pentru suflet. Arta te învaţă să discerni frumosul în însuşi banalul cotidian. Retrăind destinele eroilor din cărţile citite, reuşeşti să ieşi din tine, dar şi să te compari, să găseşti similitudini, să înveţi câte ceva, să te încurajezi, să cauţi soluţii, să speri. Câtă dreptate avea Constantin Noica despre cărţi! „Ai atâtea vieţi, spunea filozoful, câte cărţi ai citit”. Când viaţa ne pare banală, plată, goală, săracă, tristă, monotonă, putem să o facem frumoasă, interesantă şi bogată, cu fiecare carte citită.
Nimic nu face mai suportabilă nostalgia unui unui alt timp ca lectura unei cărţi bune, răsfoirea unui album de pictură sau o audiţie muzicală! Într-o aşezare rustică ai doar posibilitatea să alegi între miracolul cărţii şi spectacolul naturii din jur.
Te convingi după un eşec, după o cădere, chiar după o peregrinare prin subsolurile existenţiale, că viaţa este un mare dar, că nu este doar o luptă pentru supravieţuire, ci un prilej permanent de bucurie. „Ceux qui vivent des tragédies aiment la vie”. (Cei care trăiesc tragedii iubesc viaţa). Numai depăşind momentul de amărăciune abominabilă, poţi să-ţi recapeţi echilibrul. Soluţii există: ieşi în mijlocul naturii unde miracolele te întâmpină la tot pasul; îţi repeţi că fiecare zi, oră şi minut sunt deosebite; conştientizezi că viaţa se formează din clipele trăite din plin; cauţi în fiecare zi să-ţi îmbogăţeşti mintea şi emoţiile, trupul şi sufletul. Înveţi şi tu că suferinţa este o durere nobilă şi măreaţă, că ea te face mai bun, mai înţelept, asemenea celor care au cunoscut-o din plin. Suferinţele, afirma Ciprian din Cartagina, sunt aripi pentru a zbura în cer…
Dumnezeu şi tot ceea ce este frumos în jur nu-l lasă pe om singur în faţa necazurilor, în faţa singurătăţii. Lupta cu viaţa îl ajută pe om să renască.
Singurătatea îmi permite să intru des în camera secretă a sufletului meu şi, prin scris, să îngădui şi altora să pătrundă acolo măcar privind prin fereastra lui. Scrisul devine o necesitate, o formă de comunicare şi o cale de supravieţuire, prin încercarea de a te debarasa de povara amintirilor şi de a le privi cu condescendenţă, zâmbind…











Dumnezeu să te odihnească în pace, suflețel nevinovat!

                   Din cartea SURÂSUL AMINTIRILOR, „În loc de prefaţă”, 2011

VEZI ȘI:

    „Mereu ne vom întreba cum putem trăi cu durerea, și dorul, și neputința, și jalea!
    La început, poate un an, suntem în șoc, suntem spulberați în mii de cioburi, ascunși după un zid, ridicat de durere. Apoi ne trezim într-o realitate dură, rece, incertă! Nu ne regăsim, avem un gol în stomac, nu știm să trăim! Deschidem ochii dimineața doar cu speranța că totul e un vis. Nu suntem înțeleși, nimeni nu știe că avem nevoie de un umăr pe care să putem plânge. Apoi, învățăm să trăim cu durerea, să o învingem, dar nu mai suntem la fel. Învățăm, de fapt, să existăm, să ne ascundem lacrima, să zâmbim, chiar dacă durerea urlă în interior! (...) Singurul lucru pe care nu l-am pierdut este iubirea!
    Aflăm, după zeci de ani, că nu au plecat, că trăiesc în noi, cu noi, pentru că ceea ce iubim rămâne pururea lângă noi! Iubirea aceasta pură și frumoasă este cioplită în suflet, etern. Iubirea aceasta te învață să poți trăi în două locuri, între cer și pământ!”
    (Mioara Gheleșan, CIOBURI DE SUFLET - Din povestea celor care au copii îngeri)












Publicat de la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)