La Schitul „Sfânta Cruce” din Stânceni, jud. Mureș, iar și iar...

 

    27 ianuarie 2002 

  Schitul Sfânta Cruce din Stânceni este un aşezământ monastic carmelit, unicul de acest fel în România, ctitorit de maica Eliana. Acest mic Carmel, el însuşi, în esenţa sa, o răscruce în care două fluvii spirituale îşi amestecă apele, ale Răsăritului, leagănul său, şi ale Apusului prin Sfânta Tereza de Avila şi Sfântul Ioan al Crucii, este aşezat, simbolic, în luminişul unei păduri de brad, la confluenţa a două pâraie de munte, în ambianţa calmă o unui peisaj montan mirific. Călătorul care îşi oferă răgazul de a se abate din şoseaua naţională şerpuind alături de râul Mureş printre munţi şi de a străbate apoi cale de vreo 3 km drumul ce însoţeşte revărsarea tumultuoasă a unui afluent al Mureşului, aprigul pârâu de munte numit Gudea, ajunge în cele din urmă la schit. Aici ne întâmpină de fiecare dată, sfioasă şi zâmbitoare, prea cucernica maica Eliane şi ne invită în Biserica „Schimbarea la Faţă”. Biserica este o adevărată bijuterie de artă românească, amintind, prin arhitectură, de stilul bisericilor maramureşene din lemn şi, prin frescele ei interioare, de arta bizantină.

    Venind la Schitul Sfânta Cruce din Stânceni trăiesc bucuria, iubirea, credinţa, speranţa, comuniunea, în rugăciune, cu Dumnezeu…

În dimineaţa zilei de 27 ianuarie 2002, zi de duminică, am fost întâmpinaţi, ca de obicei, de Maica Eliana, cu aceeaşi bucurie, delicateţe şi sfioşenie – o icoană înviată parcă de pe fresca mănăstirii.

Simţeam şi acum cu câtă dragoste se apropie Cerul de noi! Soarele primăvăratic, un ochi luminos pe cerul azuriu, dezmierda prietenos Pământul. Albul imaculat al zăpezii îţi scânteia vederea. Verdele brazilor dobândea felurite reflexe sub ploaia razelor solare. O linişte desăvârşită, în care abia se distingea ici şi colo, furişându-se de sub gheaţa ce acoperea albia, susurul duios al pârâiaşului, ca o rugăciune de adoraţie, amplificată şi înălţată la cer de dangătul clopotului! Acesta era cadrul care avea să ne ofere revelaţia unei zile superbe!

    Venim la schit să ne reculegem şi să ne împăcăm cu Dumnezeu...     Rugăciunea, prin natura ei, este convorbirea şi unirea omului cu Dumnezeu...

 Pagină de jurnal,

publicată în cartea 

SURÂSUL AMINTIRILOR, 2011

Autor Doina Dobreanu

 

💥💥💥

    5- 6 august 2026

    Schitul „Sfânta Cruce” din Stânceni, Sanctuar Arhiepiscopal Major, găzduiește, în zilele de 5 și 6 august 2026, colocviul internațional „Schimbarea la Față a lui Hristos”, dedicat anului jubiliar al Sfântului Ioan al Crucii.
    Programul cuprinde conferințe susținute de invitați din România și din străinătate, momente de rugăciune și Sfânta Liturghie Arhierească, celebrată de Preafericirea Sa Claudiu, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, în ziua de 6 august, sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului, hramul bisericii Sanctuarului Arhiepiscopal Major „Sfânta Cruce” de la Stânceni.
    Colocviul este dedicat dublului centenar al Sfântului Ioan al Crucii: împlinirea a 300 de ani de la canonizarea sa, în 1726, și a 100 de ani de la proclamarea sa ca Doctor al Bisericii, în 1926. Anul jubiliar este deschis în perioada 14 decembrie 2025 - 27 decembrie 2026.

Text și foto:

Arhieparia Blaj (FB)

Omagiu nașilor mei LUCREȚIA și DUMITRU URZICĂ

 

Pagină de jurnal, 

3 august 2021

    Azi sunt în raiul amintirilor... Doamne, cum ai grijă de sufletul nostru!

Îmi făceam grijă cum voi trece prin episodul lucrărilor de canalizare pe porțiunea de drum din fața casei mele. Și am trecut cu bine, cu răbdare, încredere și speranță.
   I-am servit de dimineață pe muncitori cu cafea. Au acceptat-o cu surprindere. Gestul meu e simplu, în spiritul omeniei în care m-am trezit la viață în satul acesta, unde oamenii au răzbit în timp punând umăr la umăr, mână la mănă, învingând răutățile, neînțelegerile, dușmăniile, ura, căci morbul zavistiei a existat dintotdeauna. Nu era timp pentru așa ceva. Nu așteptat altădată să vină alții să le facă ce rea necesar, să le dea, se descurcau prin forțele modeste ale comunității. Așa și-au construit biserica din lemn și, când aceasta a fost mistuită de flăcările focului, au construit alta, mai trainică, din piatră. Așa și-au construit școlile, drumurile bătute cu piatră. Statul sau UE erau ei, sătenii.
   În memoria predecesorilor mei, care au stăpânit vremelnic această grădină, unde eu locuiesc și câțiva dintre vecinii mei, unchiul Dumitru Urzică și mătușa Lucreția, nașii de cununie ai părinților noștri, Aurel și Ioana Dobrean, nașii de botez ai mei și ai fratelui meu, voi pregăti azi niște plăcinte pe tigaie din aluat dospit, cu care să-i servesc pe muncitorii ca lucrează la canalizarea uliței noastre.
   Unchiul și mătușa nu au avut copii. Pământul intravilan pe care îl stăpâneau și unde aveau întemeiată gospodăria lor, se întindea din apropierea actualei străzi Andrei Cotfas și până la Mureș, are momentan mulți stăpâni, vremelnici și ei.
   M-am gândit să fac tradiționalele plăcinte fiindcă la mătușa era permanent o covățică în care dospea un aluat pentru plăcinte. Erau numai ei doi și aveau gospodărie mare, a cărei întreținere necesita muncă din zori și până seara. Trăiau din gospodărie, cultivau pământul și creșteau animale. Cred că arareori coceau pâine în cuptor. Trăiau cu mămăligă și plăcinte, pe lângă celelalte alimente produse în gospodărie: carne, lapte, brânză, ouă.
   Îmi amintesc de momentul în care m-au trimis părinții să-i întreb dacă au nevoie să-i ajute la secerat sau la treierat. Nu erau ei părinții noștri spirituali? Tare s-a bucurat nașa Lucreția când m-a văzut! Așa cum numai ea știa să se entuziasmeze. Nu m-a lăsat să ies din casă fără să mă servească cu ceva. A aprins imediat focul în sobița lor de tuci și, din covata cu aluat bosumflat din spatele sobei, mi-a rumenit pe tigaie două plăcinte, pe care a presărat câteva fire de zahăr.
   Îmi amintesc că la botezul fratelui meu s-a prezentat cu lumânarea pe care era înfășurată pânză de casă (de doi metri lungime) și un coș plin cu pancove (minciunele).
  Gestul meu, de a dărui niște plăcinte unor străini care istovesc suportând săgețile necruțătoare ale soarelui de august, vine din străfundurile tradițiilor țărănești, ale omului simplu de la țară, cu sufletul modelat doar de înțelepciunea Cărții sfinte.
    Mereu am simțit că sufletul meu a rămas de țăran...
 

Doina Dobreanu - Un simbol al Primăverii, unei Primăveri!

      Moto: „Statornic în viață e numai drumul” (prof. Dumitru Borțun)

 

    E început de august... Îmi amintesc cu nostalgie o călătorie cu trenul, făcută la început de august 1970, o călătorie foarte plăcută, de neuitat, în timpul căreia am întâlnit un om cu totul special. Mă întorceam acasă de la Sibiu. În gara din Brașov, un tânăr chipeș a urcat în același vagon cu mine. Am călătorit împreună până la Izvorul Mureșului. Era student la Timișoara și venea aici în tabără. Eu încheiasem cu bine anul I de studii la Universiatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. Discuția noastră s-a înfiripat repede, a fost agreabilă, sinceră, firească. Aveam impresia că întâlnisem un vechi prieten, că putem aborda orice temă. Convorbirea noastră promitea îniriparea unei prietenii. Și a fost o prietenie frumoasă, întreținută prin corespondență la distanță, Cluj - Timișoara, timp de peste trei ani.  Oamenii vin și pleacă din viața noastră, dar fiecare te ajută să te împlinești, să-ți construiești personalitatea.

 

💥💥💥

 

„Un simbol al Primăverii, unei Primăveri”

- Scrisoare către un vechi prieten -

 

 

    Simt nevoia să-ţi scriu… să-ţi fac o mărturisire… ultima… Trebuie să mai fac ordine printre amintiri.

    Azi am citit una dintre scrisorile tale, rătăcită printre filele unui curs de la universitate, pe care, întâmplător l-am răsfoit. Şi, curios, am retrăit emoţia de altădată! Redescopăr, parcă, sinceritatea ta, în care am crezut. Reconstitui blândeţea chipului tău, seninătatea şi căldura privirii tale, ochii care dezvăluiau puterea sufletului, tandreţea şi delicateţea gesturilor tale. Cumpătarea şi echilibrul tău lăuntric, trăsături bine armonizate într-un trup puternic şi sănătos îmi stăruie în amintire. Şi totuşi n-am avut curajul – poate din teamă!? – să te urmez, să ascult doar glasul inimii mele. Părinţii erau potrivnici…

    Eram îndrăgostită. Ne-am întâlnit de prea puţine ori şi pentru prea puţin timp. Clipele trăite împreună, care mi se păreau minunate, le retrăiam de nenumărate ori, în lungile perioade de absenţă, de despărţire, atunci când dorul de tine mă copleşea, iar în mintea şi sufletul meu, amorţite de beatitudinea fericirii ameţitoare, atingeau dimensiuni fantastice. Trăiam şi cu frica de a nu fi pierdut simţul realităţii. Prezenţa, chipul, personalitatea ta erau proiectate în fantastic, erau permanent aureolate de o taină… Nu puteam crede că o astfel de fericire este posibilă!

    Mi-era teamă de momentul când va dispare această vrajă, din moment ce totul este trecător şi relativ. Mi-era teamă de mine însămi, că nu voi avea abilitatea s-o întreţin. Mi-era teamă că mă voi trezi din acea visare la o realitate necruţătoare, departe de cei care până atunci m-au iubit şi m-au ocrotit, alături de un străin, într-o lume rece şi nepăsătoare. Mă simţeam neajutorată, fragilă. Aveam nevoie de un imbold, de o încurajare venită din exterior, poate chiar de la părinţii mei. Recunosc că nu am avut puterea să trec peste hotărârea lor neînduplecată de a mă avea – din dragoste prea mare sau din egoism!? – mereu alături de ei. Crescusem cu prejudecata că nu poţi fi pe deplin fericit dacă nu asculţi de părinţi…

    Încercam să mă pun şi în postura ta. Puteam presupune că te frământau gânduri similare. Nu eram şi eu pentru tine doar o nălucă, o iluzie a idealului pe care şi-l făureşte fiecare despre jumătatea căutată?

    Ne-am întâlnit de puţine ori…Am comunicat prin scrisori, dar ele se scriu cu precauţie, pentru a nu aluneca în derizoriu, şi se citesc şi recitesc căutând gânduri nerostite…

    Apoi am renunţat la a ne scrie şi a ne căuta…fără rămas bun, fără adio, fără lacrimi şi suspine. A urmat doar o tăcere, o lungă tăcere…, abisală…, infinită…

Aş crede acum, după atâţia ani, înfiorător de mulţi, că a fost un vis, că ai fost doar o născocire a minţii, dacă nu rămânea o scrisoare şi, într-un plic îngălbenit de trecerea vremii, un mărţişor cu cea mai frumoasă dedicaţie: „Un simbol al Primăverii, unei Primăveri!”

    Icoana chipului tău, ochii tăi pătrunzători şi zâmbetul tău cald m-au tulburat multă vreme… Au rămas în sufletul meu un reper pentru un şir lung de ani, o iluzie, identificându-se cu însuşi visul de fericire, pe care l-am căutat mereu după aceea, în van…

    În tine am găsit pe acel om căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. E suficientă o strângere de mână sau o privire pentru a simţi că s-a întâmplat ceva. Este important că te-am întâlnit şi că am găsit în tine „un om plin, bogat, valabil”, cum spunea Constantin Noica. Chiar dacă despărţirea a fost definitivă, păstrez bucuria şi mulţumirea că ne-am întâlnit, bucuria că am trăit un ceas bun al vieţii mele, un moment de sărbătoare miraculoasă.

    Chiar dacă nu-mi aparţin cuvintele, repet declaraţia de dragoste pe care marele filosof o considera cea mai frumoasă: „Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi”.

    În loc de concluzie, apelez tot la profundul Constantin Noica: „Toată viaţa noastră morală începe aici: între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim, sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să asculţi – şi să ţii minte”.

 

Text publicat în cartea SURÂSUL AMINTIRILOR, 2011

Autor Doina Dobreanu

 💥💥💥

 

 De-abia plecaseși, 

                de Tudor Arghezi

De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ți-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam și să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?