ASOCIAȚIA CULTURALĂ „DOBREANU” - Subcetate, Harghita: POVEȘTI DE VIAȚĂ din satul DE PESTE MUREȘ

Fragmente din cartea ACASĂ, LA SUBCETATE, 2012,

autori: Doina Dobreanu și Zorel Suciu

PARTEA I: 1. FAMILIA LUI NOCOLAE URZICĂ A MARII

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2023/03/povesti-de-viata-din-satul-de-peste.html

PARTEA a II-a:

Iacob Urzică, originar de pe Filpea, a fost adus de copil Peste Mureş şi crescut de familia Nicolae şi Măriuca Urzică. Aici s-a căsătorit cu Ana, şi-au întemeiat gospodărie şi aici au rămas. Copiii lor, Nicolae şi Vasile, s-au stabilit la Târgu-Mureş.

Mama Anuţa Urzică şi copiii: Nicolae şi Vasile

Prof. Maria Urzică,

Casa părintească nu se vinde!

Această afirmaţie poate fi considerată o replică la prea multe anunţuri: casă de vânzare pe care o vedem prin satele şi oraşele noastre. Pentru noi, casa părintească nu se vinde pentru că ea înseamnă acasă, locul în care am văzut lumina zilei, am descoperit cerul albastru, am înţeles bucuriile şi durerile vieţii, am învăţat să fim oameni, dar mai ales am primit şi am dăruit dragoste de la şi pentru părinţii noştri. Deci casa părintească – mare sau mică - e locul plin de amintiri, unde am fost fericiţi sau am gustat amărăciunea vieţii. E locul care ne cheamă mereu, fie că trăiesc părinţii sau au trecut în lumea de dincolo.

Pentru că am ajuns la vârsta pensionării, trăind împreună cu famila mea în oraşul în care am muncit şi ne-am obosit atâta, şi pentru că cei care au trăit în casa părintească au pecat pe drumul fără întoarcere, ne-am hotărât să ne întoarcem la origini, la liniştea în care ne putem rememora amintirile: în casa părinţilor soţului meu şi să locuim timp de cinci luni ale anului – din mai până în octombrie – aici, departe de lumea dezlănţuită, Peste Mureş, într-un cătun de douăzeci de case, cu locuitori tot mai puţini. Oameni harnici, deschişi, omenoşi, cu bun simţ, tot mai bătrâni, dar foarte săritori, ei ne întâmpină mereu cu bucurie. Ne-au ajutat să ne reamenajăm casa şi curtea, la rândul nostru, îi ajutăm cu ce putem. Ne simţim liberi şi fericiţi că putem să păstrăm căsuţa pe care cu greu, cândva, demult au construit-o păriţii noştri. Aici e locul unde grijile, durerile şi îndoielile se atenuează până la punctul în care şi hipertensiunea arterială ridicată, de care sufăr, se normalizează.

Suntem fericiţi că am putut astfel să satisfacem o mare dorinţă a mamei de a nu o înstrăina, iar noi de a trăi cu ei în gând. Mereu îi pomenim, le repetăm vorbe, gesturi, gânduri pe care ni le amintim cu nostalgie.

Când venim primăvara şi când plecăm toamna o salutăm pe mama dintr-o mare fotografie – tânără, frumoasă, în costum tradiţional -, îmbrăţişându-şi cei doi băieţi mici – pe Vasile şi Nicolae -, pe care îi iubea ca lumina ochilor. De dragostea ei nemăsurată şi vizibil repetată ne-am bucurat toţi – băieţii ei, nurorile şi nepoţii. De multe ori, când modificăm ceva în aspectul interior al casei sau în curte, ne întrebăm: oare ce ar zice mămica despre ce am făcut? Regretăm că nu a avut fericita ocazia să-şi vadă nepoţii – pe Dan, Mircea şi Cristian – la casele lor. Dar ce să mai spunem despre cât de mult i-ar fi plăcut să-şi cunoască strănepoţii! Pentru că vrem ca aceştia să-şi cunoască originile, străbunicii şi viaţa la ţară, în fiecare vară îi aducem la căsuţa noastră, înconjurată de mult verde. Copiii ne întreabă cum se numeau străbunicii lor, câți ani au trăit, cine a făcut casa, mobila şi multe altele. Ne spun, spre bucuria noastă, că le place mult la Subcetate.

Putem să spunem, fără să exagerăm prea mult, că aici e micul nostru rai pământesc. Aici, parcă, şi bolile mai uită de noi!

Trebuie să recunoaştem că avem şi avantaje materiale, din grădina pe care o cultivăm cu zarzavaturi. De asemenea, cumpărăm produse naturale 100%. Şi schimbarea peisajului (oraş - sat) ne face foarte bine. Ne încântă natura: dealurile, brazii, florile şi Mureşul! Ce ne-am putea dori mai mult? Sănătate şi ani mulţi. În gând şi la mormânt, în faţa unei lumânări, mulţumim mereu celor care ne-au transmis o anume zestre sufletească şi un asemenea locuşor de vis. Ei pot dormi liniştiţi: casa nu e pustie, ei sunt cu noi şi noi cu ei. Poate de aceea susţinem cu convingere: Casa părintească nu e de vânzare, deşi ne-a fost cerută. Cel puţin cât trăim noi…

Îmi stăruie mereu în minte versurile lui Grigore Vieru:

Casa părintească nu se vinde,

Nu se vinde pragul părintesc.

Dintre-atâtea locuri dragi și sfinte,

Ochii mamei încă ne privesc…

2011, La Întâlnirea fiilor satului

💢

3. Familia lui GAVRIL URZICĂ

Biserica din Ditrău, în depărtare

3. GAVRIL URZICĂ a avut şapte copii, un fiu cu prima soţie, din Bilbor, pe nume Petru, şi şase copii cu Eudochia, cea de-a doua soţie: Ioana, Maria, Ana, Ileana, Alexandru şi Aurel.

   3.1. PETRU Gv. URZICĂ. Din căsătoria acestuia cu Ioana au rezultat zece copii: Neculae (n. 1928), Valeria (1930-2012), Gavril (n. 1933), Mărioara (1935-1962), Dumitru (n. 1937), Lucreţia (n. 1939), Petru (n.1941), Dina (1944-1991), Aurica (n. 1946), Miron (n. 1951).

   Din jurnalul cu amintiri

   2 septembrie 2011. O vizitez pe doamna Valeria Pop şi îi cer să vorbească despre casa părintească, despre părinţi, fraţi şi surori, despre relaţia dumneaei cu cei din cătunul de Peste Mureş…

Biata mama! Peste Mureş ea a avut cei mai mulţi copii şi mama lui Traian Hurubă. A crescut zece copii şi patru nepoţi. Nu s-a plâns niciodată că nu are ce să le dea de mâncare. Lucram pământul, creşteam animale… A fost greu, dar aş mai vrea să fim toţi împreună!, spune cu vocea tremurândă doamna Valeria. Cei mari mâncam cu părinţii la masa mare, care se întindea de fiecare dată, cei mici mâncau la măsuţă. Aşa tăia tata mămăliga că fiecare avea o bucată. Copiii ştiau de ruşine şi de frică, deşi nu erau bătuţi.
Mi-amintesc cum plecam dis-de-dimineaţă la moară la Sineu, eu, Mărioara şi Nicolae, fiecare ducând într-un sac câte o mierţă de grâu. Mama plămădea pâinea cu aluat şi până seara era gata.
Din piele de porc făcea tata opinci pentru fete, dar nu ţineau mult; pentru băieţi cumpăra de cauciuc, mai trainice.
Când am terminat clasa a VII-a, am început a merge la joc, care se ţinea în pavilionul lui Gavril Pop din Centru. Mi-aduc aminte că o dată am întârziat şi tata nu m-a primit în casă. Am stat în şură până ce tata a adormit şi numai atunci m-a chemat mama în casă. Am intrat în serviciu la poştă, apoi, la 22 de ani, m-am măritat. Lucian a crescut mai mult la mama, Peste Mureş, cu Miron.
Toţi fraţii ne-am înţeles bine şi ne-am ajutat la nevoie. Fiind mai mare, eram sfetnicul cel mai bun pentru Dina şi Mărioara. Nu putem nici acum unul fără altul. Toţi suntem împreună, şi la bine şi la greu, toţi îl ajutăm pe Miron. El a fost cel mai mic şi a avut grijă de părinţi. Merg zilnic până la el şi acum, să văd ce face.
Am trăit bine laolaltă toţi cei de Peste Mureş. La botez, la nuntă, la clacă, toţi trebuiau să fie prezenţi. Şezătorile se făceau pe rând la fiecare casă. Veneau şi la noi, deşi casa era plină de copii. Cei mici adormeau pe canapeul de după sobă pănă stăteau femeile la lucru.
Cea mai bună prietenă a mea a fost Alexandrina, mai mare cu un an decât mine. Am crescut şi am umblat la şcoală împreună. Mergeam peste deal la ea. Am rămas prietene toată viaţa.

2011, La întâlnirea fiilor satului. frații Miron și Aurica

3.2. ALEXANDRU Gv. URZICĂ (n.1913). s-a căsătorit cu Olimpia Mândru (n. 1924) din Sărmaş. Copiii: Leontina şi Alexandrina-Iulia

Ileana, Eudochia, Olimpia şi Aurel Urzică, în 1942

Din jurnalul cu amintiri

5 august 2011. O vizitez pe doamna Olimpia Urzică în vârstă de 87 de ani, cu scopul de a-mi vorbi despre cum se trăia în cătunul de Peste Mureş în vremea când dumneaei a venit aici, căsătorindu-se cu Alexandru Urzică. Zâmbeşte şi tace… Mi-ar plăcea să-i pot citi gândurile. Caut, totuşi, un pretext spre a o incita să vorbească. Îi amintesc de fotografia descoperită în urmă cu câţiva ani la cumnata dumneaei, Ileana Marcu.
Fotografia o înfăţişează pe mama, Eudochia Urzică, pe cei mai mici copii ai săi, Ileana şi Aurel şi pe nora Olimpia. Fotografia este făcută în faţa casei, o casă tradiţională din lemn, cu târnaţ, pe care este aşezat un covor decorat cu motive realizate prin alesătură. Toţi sunt frumos îmbrăcaţi, în portul românesc de sărbătoare specific zonei noastre.
Poza fusese făcută cu scopul de a fi trimisă în război fiului, fratelui şi soţului Alexandru, spre a-i mângâia dorul de cei dragi lăsaţi acasă. Mesajul transmis celui plecat prin această fotografie este că toţi sunt bine, sănătoşi, dar că nu e deloc uşor fără el, că mama este împovărată de grijile familiei şi ale gospodăriei. Doar tânăra soţie îl încurajează printr-un zâmbet, expresie a iubirii şi speranţei revederii.
Olimpia Mândru a venit Peste Mureş din Sărmaş. Era tânără când s-a căsătorit. Mulţi ani i-au trebuit să se obişnuiască aici, să se simtă acasă. Bărbatul i-a fost plecat timp de patru ani în război . Anii aceia au fost grei şi pentru cei plecaţi şi pentru cei rămaşi, cu multă muncă şi cu multe lipsuri. Îşi aminteşte cu drag şi respect pentru soacra ei, o femeie bună, blândă şi înţelegătoare.
Au apărut apoi şi copiii: Leontina, în 1947 Sabin, apoi Iulia-Alexandrina. O imensă durere le-a adus moartea neaşteptată a fiului Sabin, în 1957.
În rest, muncă şi iar muncă, au crescut animale, au cumpărat pământ, au construit, au purtat fetele la şcoală.
Cu ce mare plăcere îşi aminteşte doamna Olimpia despre pasiunea şi meşteşugul ţesutului covoarelor!
Leontina, fiica cea mare, s-a întors după pensionare acasă, în cătunul de Peste Mureş, pentru a fi sprijin părinţilor în menţinerea gospodăriei lor, pentru ca sora Iulia şi cumnatul Aurel Mureşan şi nepoţii bunicii Olimpia, Daniel şi Paul, împreună cu familiile lor să găsească aici aceeaşi căldură şi ospitalitate.

2011, La întâlnirea fiilor satului

3.3. AUREL Gv. URZICĂ , căsătorit cu Mariţa Hurubă. Fiul: Marin

1950-Aurel Urzică şi Mariţa Hurubă, miri

Înv. Urzică Maria - Mirella, O sărbătoare de suflet

Am considerat că e bine şi necesar să-mi exprim în câteva enunţuri bucuria retrăită cu prilejul celei de-a treia ediţii a sărbătorii Fiii Satului Peste Mureş – Subcetate, 2011- şi să aduc mulţumiri şi sincere felicitări organizatorilor, care, urmând exemplul celor care s-au ocupat de primele două ediţii, au respectat tradiţia, dar au venit şi cu idei noi, făcând astfel din această sărbătoare o reuşită.

Dar să revin la prima ediţie a acestui eveniment, adică în vara anului 1982, când, proaspăt căsătorită, am fost adoptată de această mare familie a celor de Peste Mureş şi am participat pentru prima dată la o astfel de sărbătoare. Ce frumos şi emoţionant a fost!

Îmbrăcaţi în frumoasele noastre costume tradiţionale, de sărbătoare, am pornit împreună cu socrii mei, doi oameni deosebiţi, Aurel şi Maria Urzică, la locul de întâlnire. De la fiecare casă ieşeau şi se îndreptau spre locul stabilit bătrâni, tineri, copii, toţi îmbrăcaţi în portul popular.

Acolo ne-am întâlnit cu bunicii din partea soţului, cu mătuşi, unchi, verişori, nepoţi, cu naşii şi finii noştri, cu toţi care îşi au rădăcinile în acest colţ de ţară, dar cărora soarta le-a purtat paşii te miri unde.

Cu toţii încolonaţi, am pornit spre biserica din sat, unde părintele Gheorghe Oană, împreună cu toţi credincioşii prezenţi în biserică, au rămas foarte plăcut impresionaţi. De la biserică ne-am întors Peste Mureş, unde, într-o grădină cu iarbă crudă şi flori multicolore, la umbra pomilor fructiferi, ne aştepta o masă îmbelşugată şi lăutarii satului, care s-au străduit ca melodiile cântate să fie pe gustul fiecărui participant.

S-au depănat amintiri, s-a cântat şi s-a jucat până seara târziu, când obosiţi, dar mulţumiţi sufleteşte, fiecare s-a îndreptat spre casa lui, cu dorinţa ca asemenea evenimente să se repete.

Şi aşa s-a şi întâmplat. La iniţiativa unor tineri inimoşi din cătun - domnii Dumitru Tepeluş, Traian Muscă, Valer Muscă – s-a realizat cea de-a doua ediţie a acestei sărbători, la fel de bine organizată, în vara anului 1987.

Întorcându-mă la prezent, la cea de-a treia ediţie, când emoţia puternică, exteriorizată până la lacrimi, a fost produsă de tânărul Sebastian Muscă. Acesta, călare pe un frumos roib, cu tricolorul în mână, a condus întregul alai spre biserica strămoşească. Era urmat de doi tineri care purtau coroana ce urma să fie depusă, simbolic, la Monumentul Eroilor, în memoria celor dispăruţi.

Am simţit toţi diferenţa faţă de celelalte două ediţii. S-au scurs 25 de ani de la a doua intâlnire, timp în care un număr mare de oameni dragi au părăsit această lume. L-am rugat pe părintele paroh Gheorghe Oană să facă o slujbă pentru pomenirea lor, apoi s-au menit după tradiţie colaci, de sufletul lor. Îndrăznesc să cred că de acolo, de unde sunt, ne-au vegheat şi s-au bucurat împreună cu noi.

Timpul s-a scurs prea repede în acea zi de sfârşit de iulie, la fel ca şi în viaţă, alternând momentele însorite cu picăturile mari de ploaie, o ploaie caldă mult aşteptată, o binecuvântare pentru întrega natură, care, în loc să ne risipească, ne-a înviorat şi ne-a sporit bună dispoziţie. S-au servit bucate alese, s-au spus glume, s-a cântat şi s-a jucat.

După ce propunerea organizatorilor de a se realiza o asemenea întâlnire din trei în trei ani a fost în asentimentul tuturor participanţilor, la lăsarea întunericului, ne-am îndreptat spre casele noastre cu dorinţa nemărturisită să ne dea Dumnezeu sănătate pentru ca la viitoarea întâlnire să ne regăsim toţi cei ce am fost prezenţi şi chiar mai mulţi.

3.4. ILEANA Gv. URZICĂ s-a căsătorit cu Nicolae MARCU. Copiii: Aurica şi Lucica.

Din jurnalul cu amintiri

3 aprilie 2012. Merg Pe Baltă, pe strada Podirei, unde, în locuinţa lui Nicolae şi Ileana Marcu, până în urmă cu un an o mai găseam pe doamna Ileana… Câte mi-ar fi povestit! Şi cu ce plăcere şi-ar fi amintit despre perioada tinereţii ei petrecute în cătunul de Peste Mureş! Le găsesc pe fiicele sale, Aurica şi Lucica, îngrijind casa şi grădina pentru apropiata sărbătoare a Paştelui. Îşi reamintesc ele din ceea ce le povestea mama Ileana, dar nu ezită să vorbească şi despre propriile lor amintiri:

La bunicul de Peste Mureş erau multe ileturi (clădiri) şi copiii de Peste Mureş, de-o seamă cu mama, preferau să se adune în zile de sărbătoare în grădina bunicilor pentru a se juca de-a ascunselea.
Când au mai crescut, plecau duminica în sat, la joc, care se ţinea în pavilionul lui Gavril a Petrii (Pop). Feciorii din cătun aveau grijă de fete ca de nişte surori.
Mergeau cu furca mai ales la Nuţu Anii Pichii. Casa era mică, familia era numeroasă, dar toţi erau îndămânoşi, cumsecade şi ospitalieri.
Mătuşa Ioana se temea de Marţole. Într-o marţi seara, când nu torceau, de frică să nu vină Marţolea, surorile mai mici şi-au propus s-o sperie pe mătuşa Ioana. Au aprins o lumânare şi s-au dus în dosul casei, iluminând fereastra…
S-au căsătorit pe rând şi s-a aşezat fiecare la casa sa, dar au rămas uniţi şi buni fraţi, ajutându-se la nevoie. N-au stricat relaţia bună pentru vreo bucată de pământ, nu s-au certat, ştiind să renunţe, la nevoie, la orice ambiţie. S-au bucurat şi au fost mândri de realizările nepoţilor ca şi de ale propriilor copii.
Mi-amintesc cum mătuşa Ioana din Sărmaş venea la noi cu lucrul şi, când noi ne sculam dimineaţa, mama şi mătuşa încă mai povesteau. Erau foarte apropiate, surori şi prietene bune, dar mama se adresa surorii mai mari „lele Ioană”, o respecta.

Mi-amintesc cum venea mătuşa Ana de pe Călnaci cu familia ei, în sania trasă de cal, să ne colinde. Plecam împreună Peste Mureş, apoi la Sărmaş. Nu era Crăciun să nu se colinde pe rând toţi fraţii şi surorile. Ținând ei laolaltă, am crescut şi noi în spiritul acesta de iubire familială, în iubire pentru verii noştri şi verişoarele noastre.