Fragmente din cartea ACASĂ, LA SUBCETATE, 2012,
autori: Doina Dobreanu și Zorel Suciu
PARTEA I: 1. FAMILIA LUI NOCOLAE URZICĂ A MARII
PARTEA a II-a:
2. Familia lui IACOB URZICĂ 3. Familia lui GAVRIL URZICĂ
4. Familia lui DUMITRU HURUBĂ
Dumitru şi Ana au fost bunicii lui nenea Traian, gospodarul destoinic de Peste Mureş care a rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut, ca bun familist, mare iubitor de animale, harnic şi vrednic cioban, agricultor şi muncitor.Urmaşii lui Dumitru şi ai Anei Hurubă au fost: Nicolae, Dumitru, Ioan, Petru și Ioana.4.1. NICOLAE D. HURUBĂ s-a căsătorit pe Duda, cu Paraschiva Suciu.
4.2. DUMITRU D. HURUBĂ nu a avut urmaşi, dar a crescut-o pe Ana Muscă (a lui Ciocârlan de pe Duda), care s-a căsătorit cu Dumitru Moldovan de la Şchiopeni şi s-au stabilit Peste Mureş. Dorinţa lui Dumitru şi a Anei Hurubă a fost ca unul dintre copiii lui Dumitru Moldovan, Valer, să le ducă mai departe numele.
4.3. IOAN D. HURUBĂ (Nuţu Anii Pichii; 1898-1987) s-a căsătorit cu Ana Dobrean (1905-1991) şi au avut o familie frumoasă. Din cei 11 copii născuţi au rămas în viaţă opt.
Ioan Hurubă,în vârstă de 84 de ani, la întâlnirea fiilor satului din 19824.3.1. Traian I. Hurubă (1925-1995) s-a căsătorit cu Viorica Hurubă şi au pus temelia unei gospodării trainice alături de cea a părinţilor săi. Urmaşii: Eugenia, Iulia şi Emilia.
4.3.2. Mariţa I. Hurubă (n. 1927) s-a căsătorit cu Aurel Urzică şi au rămas Peste Mureş. Fiul lor: Marin.
4.3.3. Ioana I. Hurubă s-a căsătorit în Topliţa.
4.3.4. Leontina I. Hurubă (n. 1938) s-a căsătorit cu Petru Bordea în satul Filpea. Copii: Marin, Daniela şi Simona.
4.3.5. Dumitru I. Hurubă s-a căsătorit cu Ana Mureşan şi au construit casă în Subcetate, La Părău (Călnaci). Fiul: Sabin-Ioan.
4.3.6. Petru I. Hurubă s-a stabilit la Topliţa.
4.3.7. Iulia I. Hurubă (n. 1943) s-a căsătorit în comună cu Ioan Hanga, în 1963, şi locuiesc în Poiană. Copiii lor: Manuela şi Gheorghiţă.
4.3.8. Livia I. Hurubă (n. 1947) s-a căsătorit pe Călnaci cu Ilie Cotfas. Fiii: Ilie-Costel și Dumitru-Florin.
Familia lui Ioan Hurubă, la întâlnirea fiilor satului din 1982
4.4. PETRU D. HURUBĂ a murit în război
4.5. IOANA D. HURUBĂ s-a căsătorit la Topliţa.
Din jurnalul cu amintiri
10 august 2011. Plouă, prilej bun de depănat amintiri. Pe Iulia Hanga (n. Hurubă) o găsesc acasă, în mijlocul familiei. Nu aşteaptă prea multe rugăminţi pentru a povesti despre întâia perioadă din viaţa ei, petrecută în casa părintească de Peste Mureş. I se aşază alături nepoţica, dispusă să asculte poveşti, alt fel decât cele de la televizor, cu bagheta magică.
Unchiul Dumitru, fratele mai mare al tatălui meu şi vecinul nostru, nu avea copii şi nu suporta deloc gălăgia pe care noi o făceam. Era o adevărată distracţie pentru noi să-i facem unchiului în ciudă şi să-l punem pe fugă, urmărindu-ne cu biciul. De sărbători, când copiii mergeau la colindat, unchiul încuia poarta. Odată, nişte băieţi au sărit gardul şi l-au colindat. Unchiul i-a răsplătit tot cu biciul. De nerecunoscut a fost după ce în casa lui au apărut copiii nepoatei soţiei sale pe care au înfiat-o.
Hârjoana noastră cu unchiul Dumitru era una din puţinele distracţii ale copilăriei mele. Am crescut greu. La şcoală am făcut şase clase. Cu munca m-am obişnuit de mică. Nu lucram doar în gospodăria noastră, umblam şi cu ziua. Mi-amintesc cum lucram la secerat şi la prăşit, din zori până la apusul soarelui, pentru 15-20 lei pe zi, la Cioncoaia, pe Hodoşa. Cu banii ne cumpăram material din care sora mea, Tina, ne cosea la maşină fuste şi bluze. Vream să avem şi noi haine frumoase, ca celelalte fete din sat. Mergeam împreună şi la muncă, şi la joc duminica în sat, cu Aurelia Muscă şi cu Aurelia Cinardi, prietenele mele de Peste Mureş.
Mâncarea obişnuită pe care o primeam la Cioncoaia era mămăliga cu brânză şi lapte acru sau ciorba de cartofi. Rareori primeam pâine şi atunci, veche şi uscată, era înmuiată în apă. Mi-aduc aminte că într-o seară, când găzdoaia aducea fedeleşul cu lapte acru, ne spuse cum tocmai alungase şoarecii din preajma-i… Am plecat flămânde acasă.
În două veri, aveam 16-17 ani, am fost la secerat în sate de pe lângă Reghin. Seceram un iugăr, şase persoane, pentru şase litre de boabe de grâu. Nucu, vecinul nostru, în echipă cu noi, era mereu nemulţumit, că nu legăm snopul o dată cu el, că nu e snopul la fel de mare ca al lui… Mi-a plăcut să lucrez şi lucrez şi astăzi cu plăcere, până mai pot…
1963 - Logodnici
La smuls de in
26 martie 2012. Mă întorc în cătunul de Peste Mureș după câteva luni de iarnă friguroasă. De astă dată cu gândul de a povesti cu doamna Viorica Hurubă și cu fiica dumneaei, Miluţa. Sunt bucuroase și ospitaliere. Nu se lasă mult rugate să-și amintească de vremurile de odinioară.
Acasă, pe Călnaci, mi-a fost mai greu, fiindcă eram orfană de tată de la 12 ani. Tata a murit în 1944… Dintre neamurile mele mi-au reproşat că mă mărit cu Traian, că e fabricant şi că le fac familia de râs, dar socrii mei, deşi oameni săraci şi cu o familie numeroasă, au fost oameni blânzi, aşezaţi, cumsecade, plăcuţi, liniştiţi şi preţuiţi oriunde mergeau. M-am lipit de socrul meu şi cu el ne sfătuiam mereu când aveam de luat hotărâri importante. Un sfat bun primea de la el oricine i-l cerea. M-am înţeles bine şi cu soacra, şi cu Voşlobanca, şi cu fetele ei.
Ne-am căsătorit în anul în care s-au schimbat banii. Pentru 3000 lei primeai 50. Nuntaşii n-au avut bani să se bănărească. De la nănaşul nostru, Mitru Lungului, am primit 50 lei şi o oaie cu miel. Am primit la nuntă 10 mieluţe şi 4 oi. Ne erau tare dragi. Traian parcă se uita mai cu drag la miei decât la mine. Eu m-am bucurat că am lână, că pot ţese pănură pentru haine şi că bărbatul meu nu rabdă iarna de frig la fabrică. Genu, vecinul nostru, un băiat de numai 7 ani, a fost primul nostru cioban. El a purtat cei 10 miei la păscut pe Coasta Higi, din primăvară până toamna. În câţiva ani am avut o turmă. Când a murit Traian, aveam 85.
Mi-amintesc cum odată, când veneam acasă de la tunsul oilor, după ce am trecut podul de lemn, Traian a alunecat şi a căzut în Mureş. Eram numai noi doi. Am strigat cât am putut de tare după ajutor, dar nu venea nimeni. Eu nu-l lăsam pe Traian de o mână, iar el nu se putea ajuta numai cu cealaltă şi parcă se tot afunda în mâlul de la marginea apei. Când am reuşit să-l trag pe mal, a sosit şi Nelu Boţului. „Te temeai că mă înnec, Viorică?, mi-a zis el. Eu am fost căpitan la marină!... A râs Nelu Boţului şi căpitan i-a rămas numele…
Viorica Hurubă cu Jenica, în 1955
La cele spuse de mama Viorica, completează şi fiica ei, Miluţa: Am fost mezina familiei, o familie frumoasă, cu bunici şi părinţi buni şi cu suflet mare, cu copii ascultători; o familie unită la bine şi la greu: ceea ce ne propuneam şi făceam; noi îi ajutam pe bunici, bunicii ne ajutau, la nevoie, pe noi.Cartea de căpătâi a bunicului meu era „Biblia”. Dacă am vrut să mergem la şcoală, ne-au ajutat, chiar dacă în timpul liber mai mergeam cu mieii la păscut şi ajutam în gospodărie.
Astăzi, am rămas puţini Peste Mureş şi doar patru copii! E destulă tristeţe, şi în jur, şi în sufletele noastre pustiite!...
2011
Unchiul Dumitru, fratele mai mare al tatălui meu şi vecinul nostru, nu avea copii şi nu suporta deloc gălăgia pe care noi o făceam. Era o adevărată distracţie pentru noi să-i facem unchiului în ciudă şi să-l punem pe fugă, urmărindu-ne cu biciul. De sărbători, când copiii mergeau la colindat, unchiul încuia poarta. Odată, nişte băieţi au sărit gardul şi l-au colindat. Unchiul i-a răsplătit tot cu biciul. De nerecunoscut a fost după ce în casa lui au apărut copiii nepoatei soţiei sale pe care au înfiat-o.
Hârjoana noastră cu unchiul Dumitru era una din puţinele distracţii ale copilăriei mele. Am crescut greu. La şcoală am făcut şase clase. Cu munca m-am obişnuit de mică. Nu lucram doar în gospodăria noastră, umblam şi cu ziua. Mi-amintesc cum lucram la secerat şi la prăşit, din zori până la apusul soarelui, pentru 15-20 lei pe zi, la Cioncoaia, pe Hodoşa. Cu banii ne cumpăram material din care sora mea, Tina, ne cosea la maşină fuste şi bluze. Vream să avem şi noi haine frumoase, ca celelalte fete din sat. Mergeam împreună şi la muncă, şi la joc duminica în sat, cu Aurelia Muscă şi cu Aurelia Cinardi, prietenele mele de Peste Mureş.
Mâncarea obişnuită pe care o primeam la Cioncoaia era mămăliga cu brânză şi lapte acru sau ciorba de cartofi. Rareori primeam pâine şi atunci, veche şi uscată, era înmuiată în apă. Mi-aduc aminte că într-o seară, când găzdoaia aducea fedeleşul cu lapte acru, ne spuse cum tocmai alungase şoarecii din preajma-i… Am plecat flămânde acasă.
În două veri, aveam 16-17 ani, am fost la secerat în sate de pe lângă Reghin. Seceram un iugăr, şase persoane, pentru şase litre de boabe de grâu. Nucu, vecinul nostru, în echipă cu noi, era mereu nemulţumit, că nu legăm snopul o dată cu el, că nu e snopul la fel de mare ca al lui… Mi-a plăcut să lucrez şi lucrez şi astăzi cu plăcere, până mai pot…
La smuls de in
Acasă, pe Călnaci, mi-a fost mai greu, fiindcă eram orfană de tată de la 12 ani. Tata a murit în 1944… Dintre neamurile mele mi-au reproşat că mă mărit cu Traian, că e fabricant şi că le fac familia de râs, dar socrii mei, deşi oameni săraci şi cu o familie numeroasă, au fost oameni blânzi, aşezaţi, cumsecade, plăcuţi, liniştiţi şi preţuiţi oriunde mergeau. M-am lipit de socrul meu şi cu el ne sfătuiam mereu când aveam de luat hotărâri importante. Un sfat bun primea de la el oricine i-l cerea. M-am înţeles bine şi cu soacra, şi cu Voşlobanca, şi cu fetele ei.
Ne-am căsătorit în anul în care s-au schimbat banii. Pentru 3000 lei primeai 50. Nuntaşii n-au avut bani să se bănărească. De la nănaşul nostru, Mitru Lungului, am primit 50 lei şi o oaie cu miel. Am primit la nuntă 10 mieluţe şi 4 oi. Ne erau tare dragi. Traian parcă se uita mai cu drag la miei decât la mine. Eu m-am bucurat că am lână, că pot ţese pănură pentru haine şi că bărbatul meu nu rabdă iarna de frig la fabrică. Genu, vecinul nostru, un băiat de numai 7 ani, a fost primul nostru cioban. El a purtat cei 10 miei la păscut pe Coasta Higi, din primăvară până toamna. În câţiva ani am avut o turmă. Când a murit Traian, aveam 85.
Mi-amintesc cum odată, când veneam acasă de la tunsul oilor, după ce am trecut podul de lemn, Traian a alunecat şi a căzut în Mureş. Eram numai noi doi. Am strigat cât am putut de tare după ajutor, dar nu venea nimeni. Eu nu-l lăsam pe Traian de o mână, iar el nu se putea ajuta numai cu cealaltă şi parcă se tot afunda în mâlul de la marginea apei. Când am reuşit să-l trag pe mal, a sosit şi Nelu Boţului. „Te temeai că mă înnec, Viorică?, mi-a zis el. Eu am fost căpitan la marină!... A râs Nelu Boţului şi căpitan i-a rămas numele…
Viorica Hurubă cu Jenica, în 1955
La cele spuse de mama Viorica, completează şi fiica ei, Miluţa: Am fost mezina familiei, o familie frumoasă, cu bunici şi părinţi buni şi cu suflet mare, cu copii ascultători; o familie unită la bine şi la greu: ceea ce ne propuneam şi făceam; noi îi ajutam pe bunici, bunicii ne ajutau, la nevoie, pe noi.Cartea de căpătâi a bunicului meu era „Biblia”. Dacă am vrut să mergem la şcoală, ne-au ajutat, chiar dacă în timpul liber mai mergeam cu mieii la păscut şi ajutam în gospodărie.
Astăzi, am rămas puţini Peste Mureş şi doar patru copii! E destulă tristeţe, şi în jur, şi în sufletele noastre pustiite!...
2011
Florentina Bordea, În casa părintească
M-am născut în satul de Peste Mureş, în anul 1940. Au urmat ani
grei de război, dar copilăria mi-a fost frumoasă: eram copii mulţi şi acasă şi
în sat şi ne înţelegeam foarte bine.
Tata era un om foarte credincios, ne învăţa să fim buni şi cinstiţi, să-i respectăm pe cei bătrâni. Traian era cel mai mare dintre fraţi, harnic, puternic şi hotărât. A făcut armata la marină. Când s-a eliberat, după trei ani, i s-a propus să lucreze în cadrul armatei. Nu a putut rămâne deoarece lui nu-i plăcea să-l comande nimeni, îi plăcea să trăiască liber. S-a întors acasă şi s-a apucat de gospodărie şi de ciobănie. Iubea animalele; îi plăcea şi să pescuiască. Iarna lucra la fabrică, iar vara o petrecea la munte cu oile. Cunoştea toţi munţii. Când mergeam să adunăm zmeură, îi ceream lui să ne îndrume spre locuri neumblate şi cu zmeură coaptă. Traian s-a căsătorit cu Viorica (n. Cotfas) şi împreună au trei fete. Le-a iubit foarte mult, dar cât şi-a dorit un fecior! I-a dat Dumnezeu, spre marea lui bucurie, trei nepoţi. A plecat împăcat în lumea celor drepţi având trei moştenitori destoinici: Răzvan, Ionică şi Horea.
Mi-amintesc când a ajuns frontul pe la noi, aveam 4 ani. Eram pe Hodoşa la secerat, cu mama, cu sora Maria şi cu fratele Traian. Tata era plecat la lucru la fabrica din Hodoşa. Venind acasă şi văzând că nu ne-am întors încă de pe Hodoşa, a pornit în grabă în întâmpinarea noastră. Parcă acum îl văd cum ne făcea semn cu pălăria, de departe, să pornim spre casă. Noi mai aveam puţin de secerat şi am fi rămas să terminăm. Apropiindu-se, ne-a spus că frontul ajunge la noi şi că e ordin să ne refugiem departe de sat cât mai repede. Traian încărcase carul cu snopi, ne-a urcat şi pe noi şi am pornit spre casă. La Podul de fier ni s-a spus că podul este minat şi să nu trecem pe sub el. Traian avea numai vreo 15-16 ani, dar era tare curajos. N-aveam de ales şi am trecut pe sub pod. Apoi, când podul a explodat, se vedeau pe cer bucăţile de şine ca stolurile de păsări călătoare.
Acasă, am descărcat în grabă snopii, am încărcat carul cu îmbrăcăminte şi mâncare şi am plecat pe Călnaci la un frate de-al mamei. Acolo, vitele nu au mai avut loc în grajd şi au rămas legate de gard, iar Traian a rămas noaptea lângă ele.
Îmi mai aduc aminte cum în curte la bunica erau instalaţi militari străini. Unii erau buni, ne îmbiau şi pe noi, copiii, din mâncarea pe care şi-o pregăteau ei. O dată am primit nişte gomboţi cu cireşe, dar nu i-am mâncat, i-am aruncat în urzicile de lângă gard.
Apoi au venit alţi militari… Sora mea, Mariţa, stătea ascunsă ziua în mălăişte, numai seara venea în casă şi atunci îşi lega năframa acoperindu-şi faţa, să nu se vadă că este tânără.
Războiul s-a terminat, noi creşteam… Vara umblam cu vitele la iarbă pe Coasta Higi, cu Milu, iar în sărbători ne jucam. Mi-amintesc cum făceam program artistic, cu poezii, dansuri şi cântece. De obicei ne adunam în grădină la lelea Iulia… Văduvă de război, era o bunătate de femeie, nu avea copii, dar ne iubea şi ne chema mereu la ea. Era obiceiul atunci să vină seara feciorii la fete. Noi, cei mici, ne ascundeam în mălăişte şi aruncam cu pietre, să-i speriem.
La Paşte ne adunam toţi de Peste Mureş în grădina părinţilor lui Milu Urzică, unde se făcea scrânciob şi huţ.
La Crăciun, toţi ne colindam unii pe alţii şi era tare frumos!
Îmi amintesc de şezătorile care ţineau din toamnă până primăvara. Mergeam cu furca la toate casele, pe rând.
Eram destule fete Peste Mureş: Aurelia, Iulia, Viorica, Aurelia, Nuţica, Veronica. Ne înţelegeam foarte bine şi ne făceam haine la fel. Ne adunam laolaltă în serile din postul Paştelui şi ne coseam cămăşi. Aşa era obiceiul atunci: să avem cămăși noi de Paşti. Primăvara şi vara când mergeam pe Hodoşa, la prăşit, la secerat sau la adunat de fân, ne întorceam împreună cântând cât ne ţinea gura. Eram tinere şi nu simţeam oboseala!
Cu drag mi-aduc aminte de părinţii, de fraţii şi de surorile mele! La fel şi de vecinii noştri: Mitru Bujor, Ioana şi Mitru Petruchii, unchieşul Dumitru, fratele tatei…
Ioana Mitrului Petruchii era o femeie înaltă şi bună la suflet şi îi ziceam Lunga. Se înţelegea foarte bine cu părinţii mei. Aveam pe Hodoşa pământurile învecinate. Ne întâlneam adesea la lucru acolo. La amiază, lua traista cu mâncare şi venea cu Alexandrina la noi, să mâncăm împreună. Alteori mergeam noi la ele. Mitru Petruchii venea deseori în poveşti la noi. Nu erau radiouri, nici televizoare atunci şi vecinii se adunau la poveşti, ba la unul, ba la altul.
Mitru Bujor era şi el un om cu sufletul mare. Când era tânăr, avea cai. Niciodată nu lua bani dacă îi cereai să facă vreun transport cu căruţa. Tot aşa a fost şi Nicu, băiatul lui cel mare, poreclit Bardezi. El avea maşină şi nu refuza pe nimeni când era solicitat.
Mi-aduc aminte cu mare plăcere, dar şi cu melancolie, de vremurile acelea, în care trăiam Peste Mureş laolaltă aşa de bine, de parcă eram o singură familie!
Tata era un om foarte credincios, ne învăţa să fim buni şi cinstiţi, să-i respectăm pe cei bătrâni. Traian era cel mai mare dintre fraţi, harnic, puternic şi hotărât. A făcut armata la marină. Când s-a eliberat, după trei ani, i s-a propus să lucreze în cadrul armatei. Nu a putut rămâne deoarece lui nu-i plăcea să-l comande nimeni, îi plăcea să trăiască liber. S-a întors acasă şi s-a apucat de gospodărie şi de ciobănie. Iubea animalele; îi plăcea şi să pescuiască. Iarna lucra la fabrică, iar vara o petrecea la munte cu oile. Cunoştea toţi munţii. Când mergeam să adunăm zmeură, îi ceream lui să ne îndrume spre locuri neumblate şi cu zmeură coaptă. Traian s-a căsătorit cu Viorica (n. Cotfas) şi împreună au trei fete. Le-a iubit foarte mult, dar cât şi-a dorit un fecior! I-a dat Dumnezeu, spre marea lui bucurie, trei nepoţi. A plecat împăcat în lumea celor drepţi având trei moştenitori destoinici: Răzvan, Ionică şi Horea.
Mi-amintesc când a ajuns frontul pe la noi, aveam 4 ani. Eram pe Hodoşa la secerat, cu mama, cu sora Maria şi cu fratele Traian. Tata era plecat la lucru la fabrica din Hodoşa. Venind acasă şi văzând că nu ne-am întors încă de pe Hodoşa, a pornit în grabă în întâmpinarea noastră. Parcă acum îl văd cum ne făcea semn cu pălăria, de departe, să pornim spre casă. Noi mai aveam puţin de secerat şi am fi rămas să terminăm. Apropiindu-se, ne-a spus că frontul ajunge la noi şi că e ordin să ne refugiem departe de sat cât mai repede. Traian încărcase carul cu snopi, ne-a urcat şi pe noi şi am pornit spre casă. La Podul de fier ni s-a spus că podul este minat şi să nu trecem pe sub el. Traian avea numai vreo 15-16 ani, dar era tare curajos. N-aveam de ales şi am trecut pe sub pod. Apoi, când podul a explodat, se vedeau pe cer bucăţile de şine ca stolurile de păsări călătoare.
Acasă, am descărcat în grabă snopii, am încărcat carul cu îmbrăcăminte şi mâncare şi am plecat pe Călnaci la un frate de-al mamei. Acolo, vitele nu au mai avut loc în grajd şi au rămas legate de gard, iar Traian a rămas noaptea lângă ele.
Îmi mai aduc aminte cum în curte la bunica erau instalaţi militari străini. Unii erau buni, ne îmbiau şi pe noi, copiii, din mâncarea pe care şi-o pregăteau ei. O dată am primit nişte gomboţi cu cireşe, dar nu i-am mâncat, i-am aruncat în urzicile de lângă gard.
Apoi au venit alţi militari… Sora mea, Mariţa, stătea ascunsă ziua în mălăişte, numai seara venea în casă şi atunci îşi lega năframa acoperindu-şi faţa, să nu se vadă că este tânără.
Războiul s-a terminat, noi creşteam… Vara umblam cu vitele la iarbă pe Coasta Higi, cu Milu, iar în sărbători ne jucam. Mi-amintesc cum făceam program artistic, cu poezii, dansuri şi cântece. De obicei ne adunam în grădină la lelea Iulia… Văduvă de război, era o bunătate de femeie, nu avea copii, dar ne iubea şi ne chema mereu la ea. Era obiceiul atunci să vină seara feciorii la fete. Noi, cei mici, ne ascundeam în mălăişte şi aruncam cu pietre, să-i speriem.
La Paşte ne adunam toţi de Peste Mureş în grădina părinţilor lui Milu Urzică, unde se făcea scrânciob şi huţ.
La Crăciun, toţi ne colindam unii pe alţii şi era tare frumos!
Îmi amintesc de şezătorile care ţineau din toamnă până primăvara. Mergeam cu furca la toate casele, pe rând.
Eram destule fete Peste Mureş: Aurelia, Iulia, Viorica, Aurelia, Nuţica, Veronica. Ne înţelegeam foarte bine şi ne făceam haine la fel. Ne adunam laolaltă în serile din postul Paştelui şi ne coseam cămăşi. Aşa era obiceiul atunci: să avem cămăși noi de Paşti. Primăvara şi vara când mergeam pe Hodoşa, la prăşit, la secerat sau la adunat de fân, ne întorceam împreună cântând cât ne ţinea gura. Eram tinere şi nu simţeam oboseala!
Cu drag mi-aduc aminte de părinţii, de fraţii şi de surorile mele! La fel şi de vecinii noştri: Mitru Bujor, Ioana şi Mitru Petruchii, unchieşul Dumitru, fratele tatei…
Ioana Mitrului Petruchii era o femeie înaltă şi bună la suflet şi îi ziceam Lunga. Se înţelegea foarte bine cu părinţii mei. Aveam pe Hodoşa pământurile învecinate. Ne întâlneam adesea la lucru acolo. La amiază, lua traista cu mâncare şi venea cu Alexandrina la noi, să mâncăm împreună. Alteori mergeam noi la ele. Mitru Petruchii venea deseori în poveşti la noi. Nu erau radiouri, nici televizoare atunci şi vecinii se adunau la poveşti, ba la unul, ba la altul.
Mitru Bujor era şi el un om cu sufletul mare. Când era tânăr, avea cai. Niciodată nu lua bani dacă îi cereai să facă vreun transport cu căruţa. Tot aşa a fost şi Nicu, băiatul lui cel mare, poreclit Bardezi. El avea maşină şi nu refuza pe nimeni când era solicitat.
Mi-aduc aminte cu mare plăcere, dar şi cu melancolie, de vremurile acelea, în care trăiam Peste Mureş laolaltă aşa de bine, de parcă eram o singură familie!
Întâlnirea fiilor satului în 2011
Întâlnirea fiilor satului în 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu