Fragmente din cartea ACASĂ, LA SUBCETATE, 2012,
autori: Doina Dobreanu și Zorel Suciu
Întâlnirea fiilor satului în 1985
PARTEA I: 1. FAMILIA LUI NOCOLAE URZICĂ A MARII
PARTEA a II-a:
2. Familia lui IACOB URZICĂ 3. Familia lui GAVRIL URZICĂPARTEA a III-a: 4. Familia lui DUMITRU HURUBĂ
5. Familia lui MUSCĂ DUMITRU
Dumitru şi Ioana Muscă au locuit pe Duda, în casa soţului. Aici
s-au născut cei patru copii ai lor: Vasile (n. 1905), Maria (n. 1907), Gavril
(n. 1910) şi Alexandru (n. 1913). În 1915, Dumitru, capul familiei, a fost
omorât de un taur. Soţia a fost nevoită să părăsească locuinţa de pe Duda din
cauza copiilor din prima căsătorie. A primit găzduire la sora ei, Paraschiva,
căsătorită cu Florea Moldovan, Peste Mureş. Aici a murit în anul 1964.
Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lui Gavril şi Măriuca Muscă
prin cei opt copii: Ion, Valer (1938-1950), Eugen, Aurelia, Aurelia, Petru
(1947-1950), Valer, Traian. Trei au murit la vârsta copilăriei: Valer, Aurelia şi
Petru. Ceilalţi au crescut în casa de Peste Mureş şi şi-au întemeiat la rândul
lor familii.
La întâlnirea fiilor satului în 2011
5.1.1. Ion (1936-1998), cel mai mare, Nucu, s-a
căsătorit cu Aurelia Dobrean (n. 1937) şi şi-au întemeiat gospodărie frumoasă
tot Peste Mureş. Copii: Gavril
Pe bunica, o fată frumoasă, destoinică, hotărâtă şi demnă, o adusese bunicul în satul nostru, Subcetate, din Voşlobeni, un sat mare, răsfirat pe marginea drumului şerpuit ce leagă Izvorul Mureşului de oraşul Ghergheni. Câte amintiri dragi a adus bunica din casa părinţilor săi! De câte ori s-o fi întors printre amintirile ei în tăcere? Cu frânturi din povestea familiei sale a crescut şi tata, mezinul familiei, Traian Muscă…
Bunica Maria se născuse într-o familie de ţărani simpli şi harnici, familia lui Mihăilă şi a Paraschivei Chindea. Dumnezeu le dăruise trei prunci. Învăluită în murmur de ape şi cetină de brazi, modesta casă părintească a bunicii mele, retrasă în liniştea din dosul gardului de lemn, adăpostea cele cinci suflete, care îi dădeau viaţă şi o luminau cu bunătatea lor nemărginită. Glasurile cristaline şi vesele ale copiilor, vioiciunea şi ghiduşiile lor îi făceau pe părinţi să uite de nelinişti, amărăciuni, tristeţi…
Bunica mea, Măriuca, ea însăşi un model de viaţă pentru copiii ei, a avut ca exemplu întru demnitate, devotament, dăruire şi iubire, icoana mamei sale: Paraschiva Chindea din Voşlobeni. [1]
La întâlnirea fiilor satului în 2011
Este o bunică fericită. Mihăiţă, care
va împlini în curând un an, îi înseninează viaţa.
Îmi pare bine, spune
Aurelia, că avem cea mai bună apă! Vine atâta lume la noi şi nu mă simt
singură niciodată…
Nunta am avut-o toamna. Nucu m-a adus în casa lui, nu am stat
cu socrii şi poate şi de aceea nici nu am avut cu ei nicio discuţie
nepotrivită, niciodată. Casa noastră avea la început numai o cameră gata, în
cealaltă ţineam lemnele. Uşa nu se închidea bine şi era frig. O dată, când Nucu
era plecat la lucru, am luat toporul ca s-o închid şi atunci s-au spart toate
geamurile. Am luat măsura ochiurilor şi l-am rugat pe nănaşul Niculae Mureşan
să-mi taie sticlă, să pot înlocui geamurile sparte, dar sticla nu s-a potrivit.
Când Nucu s-a întors, m-a găsit cu un ţol în fereastră...
Sora mea mai mică, Viorica, s-a căsătorit cu un frate al lui Nucu. Poate de aceea, cu Viorica am rămas foarte apropiate, iar pe Nicoleta, fetiţa lor, am ţinut-o mult la noi şi ne-a fost tare dragă.
De când mă ştiu am lucrat şi iar am lucrat. Acasă eram mulţi copii. Eram cea mai mare dintre fete. Am rămas doar cu patru clase… Trebuia s-o ajut pe mama să-i crească pe cei mai mici…
Nucu a lucrat la fabrică, am ţinut şi gospodărie şi am tot cumpărat pământ… ca acum să nu mai aibă cine să-l muncească.
Cu vecinele ne-am înţeles tare bine. Iarna umblam cu furca una la cealaltă, lucram şi povesteam. Cu Alexandrina trăiam ca surorile. După ce am rămas văduve amândouă, mergeam la ea şi de 2-3 ori pe zi; ea venea la fel de des la mine. Fără ea mă simt ca fără mâini. Acum mă mai iau cu nepotul şi mai uit de urât şi de singurătate…
Sora mea mai mică, Viorica, s-a căsătorit cu un frate al lui Nucu. Poate de aceea, cu Viorica am rămas foarte apropiate, iar pe Nicoleta, fetiţa lor, am ţinut-o mult la noi şi ne-a fost tare dragă.
De când mă ştiu am lucrat şi iar am lucrat. Acasă eram mulţi copii. Eram cea mai mare dintre fete. Am rămas doar cu patru clase… Trebuia s-o ajut pe mama să-i crească pe cei mai mici…
Nucu a lucrat la fabrică, am ţinut şi gospodărie şi am tot cumpărat pământ… ca acum să nu mai aibă cine să-l muncească.
Cu vecinele ne-am înţeles tare bine. Iarna umblam cu furca una la cealaltă, lucram şi povesteam. Cu Alexandrina trăiam ca surorile. După ce am rămas văduve amândouă, mergeam la ea şi de 2-3 ori pe zi; ea venea la fel de des la mine. Fără ea mă simt ca fără mâini. Acum mă mai iau cu nepotul şi mai uit de urât şi de singurătate…
Valer Muscă, Nostalgii:
Încet, dar sigur, fără să ne întrebe, timpul trece… Aşa se face că mâine- poimâine se va împlini o jumătate de veac de când am părăsit acest cătun al comunei Subcetate, de Peste Mureş. Locuim la Târgu-Mureş, dar acum, de când suntem pensionari, preferăm să ne întoarcem în casa părintească de câte ori putem, pentru o cură de aer curat, apă minerală, linişte şi aduceri aminte.
Denumirea acestei mici aşezări vine de la situarea ei dincolo de Mureş faţă de restul comunei. Pentru a ajunge aici este nevoie să treci apa pe un pod. Podul este acum trainic, din beton, dar precedentul, care, deşi solid şi temeinic construit din lemn, acoperit cu şindrilă, era ameninţat în fiecare primăvară de furia apelor învolburate şi a sloiurilor de gheaţă.
Îmi amintesc că se vorbea de o anume stare de teamă, pe care o trăiau cei ce treceau pe pod în nopţile fără lună, în vremea când comuna nu era electrificată. Eu nu am văzut şi nu am auzit nimic…, dar o cumătră a noastră, Anuţa lui Mihai, povestea o întâmplare, pentru mine fantastică, întâmplare pe care fiul ei, Mitrucu, a trăit-o aici. Se întorcea acasă noaptea târziu şi, la ieşirea de pe pod, a fost înconjurat de câteva femei îmbrăcate în negru, luat pe sus şi dus până pe calea ferată, de unde şi-a continuat drumul spre casă. Adevărul este că, după câţiva ani, Mitrucu avea să treacă la cele veşnice în acel loc de pe linia ferată, în urma unui grav accident de tren.
Mureşul, cu apa „limpede ca cristalul”, ca şi Ozana din Humuleştiul lui Creangă, în care se oglindeşte coasta Duzii de atâtea veacuri, ocoleşte în bună parte sătucul nostru. În apa Mureşului m-am scăldat în copilărie cu prietenii mei, am prins raci şi diferite specii de peşti: poduţ, clean, ştiucă, roşioară şi avat. De câte ori degetele mele au fost înţepate şi prinse în cleştele racilor!
Mie mi se pare această parte a comunei noastre a fi cea mai pitorească, cu apa Mureşului, cu izvoare de apă minerală, cu poiana cu iarbă bogată, cu teren arabil roditor pe dealul Plămâna, deşi curentul electric a ajuns doar prin anul 1965, iar drumul era, până mai dăunăzi, plin fie cu noroi şi băltoace, fie cu praf.
Locuitorii acestui cătun, niciodată prea numeroşi, au fost şi sunt foarte harnici, cinstiţi, pricepuţi şi ambiţioşi. Prin hărnicie, vecinii mei şi-au întemeiat gospodării trainice, şi-au crescut copiii, i-au şcolarizat, devenind profesionişti în diverse domenii de activitate demni de toată lauda.
Vestitul înginer agronom Gavril Urzică, Duţă al lui Bujor, a demonstrat prin cunoştinţele, osârdia şi perseverenţa sa că se pot obţine recolte bune şi pe aceste meleaguri mai puţin favorabile agriculturii.
Profesorul de istorie Dumitru Țepeluş a fost mulţi ani şi directorul liceului din Subcetate.
Aş aminti pe Milu Urzică, un vulcanizator renumit, care zeci de ani, după orele de serviciu în fabrica de prelucrare a laptelui din Remetea, a reparat cizmele de cauciuc ale consătenilor şi mai târziu a vulcanizat cauciucurile maşinilor şi tractoarelor.
Dumitru Moldovan, trecut de mult la cele veşnice, era mare dulgher, dar mai ales mare specialist la tăiatul porcului.
Peste drum de casa părinţilor mei a trăit lelea Mariţă, o vestită socăciţă, care foarte mult timp a pregătit mâncare pentru diferite evenimente. Nu cunosc câtă pregătire şcolară avea, dar ştiu că avea experienţa de a spune aproape cu exactitate de ce şi cât era nevoie pentru pregătirea bucatelor, ţinând cont de numărul aproximativ al participanţilor. Neîntrecută era lelea Mariţa şi la chiuitul găinii la nunţi, improvizând cu uşurinţă versuri de circumstanţă hazlii, care creau bună dispoziţie.
În spatele casei noastre este o livada cu pomi a vecinului nostru Traian Hurubă, trecut şi el la cele veşnice de câţiva ani. A fost un om harnic şi puternic, bun gospodar şi crescător de animale.
Chiar dacă au mai fost şi disensiuni între vecini, oamenii din acest cătun s-au constituit într-o adevărată familie, nelipsind de la niciunul din evenimentele majore ale comunităţii: botezuri, nunţi, înmormântări.
În 1982, locuitorii acestui cătun au avut ideea de a organiza o întâlnire a fiilor satului. Am participat şi eu, împreună cu soţia mea, Livia, şi cu fiul nostru, Laurenţiu-Vlad, cel mai tânăr participant, având atunci doar doi ani. Locul de întâlnire a fost grădina lui Mitru Părhaiţă, iar printre organizatori a fost şi fratele meu, Traian, proaspăt absolvent al Facultăţii de Mecanică din Târgu-Mureş. Mai mulţi vecini au povestit întâmplări, iar nepotul meu, Duţă, fiul fratelui cel mare, Nucu, a recitat o poezie.
Cel mai vârstnic dintre locuitorii cătunului, octogenar atunci, Ioan Hurubă - pentru mine nănaşul Nuţu -, om calm şi blând, şi-a amintit cum au ieşit la tăietură, cu mic, cu mare, să vadă primul tren ce urma să treacă pe linia ferată proaspăt inaugurată în primul deceniu al secolului 20. Tot de la el am aflat povestea locului din Poiană, numit La Sărătură. Presupunând că vor găsi apă sărată, tămăduitoare pentru diferite boli, oamenii au făcut săpături. Balta care s-a format, numită impropriu „La Sărătură”, a servit ca topilă pentru in şi cânepă, fibre din care vednicele femei ţeseau pânzeturi pentru îmbrăcăminte. Mă gândesc câţi tineri de azi, oare, mai ştiu de cânepă, meliţă, pieptene, furcă şi fus!
După cinci ani, în 1987, s-a organizat a doua întâlnire a fiilor satului de Peste Mureş, în grădina vecinului Milu Urzică. Au fost prezenţi şi primarul comunei, Victor Muscă cu soţia sa. Am participat şi noi, eu, soţia şi fiul nostru, care împlinea şapte ani.
Cei care erau atunci în floarea vârstei sunt astăzi bătrâni, copiii de atunci sunt oameni în toată firea, realizaţi, cu copii. Au plecat mulţi în cei 24 de ani care s-au scurs de atunci. Nu mai este nici fiul nostru, Laurenţiu-Vlad… Acum se pregăteşte pentru acest eveniment fiica noastră, Codruţa-Valeria, în vârstă de 14 ani şi jumătate…
Am lăsat să vorbesc la sfârşit despre familia din care provin. Părinţii mei, Gavril şi Maria, oameni săraci, au muncit foarte mult pentru a-şi asigura cele necesare traiului zilnic. Amândoi au rămas orfani de tată de mici, tata la 5 ani, mama la 3 ani.
Tata a lucrat peste 40 de ani la Fabrica de cherestea din Hodoşa. A urmat la şcoală doar primele trei clase, dar se pricepea foarte bine la cubajul buştenilor şi cherestelei, fiind un foarte bun clasator. Îmi amintesc că avea aproape mereu palmele crăpate, deoarece, după orele de fabrică, lucra în gospodărie şi pe câmp, la arat, prăşit, cosit, secerat şi cules porumb.
Mama a muncit alături de tata pe câmp şi în gospodărie, având în plus grija celor opt copii. Eu am fost penultimul; m-am născut după trei luni de la moartea unui frate, Valer, în memoria căruia mi-au pus acelaşi nume. Mamei îi plăcea să meargă la biserică în zilele de sărbătoare, îmbrăcată frumos, cu cămaşă şi prigitoare, purtând pe cap năfrămi viu colorate, ca la Voşlobeni, satul ei de origine. Ne povestea adesea despre viaţa grea pe care a avut-o ca orfană, tatăl ei murind pe frontul Primului Război Mondial. Când frământa pâinea şi ne făcea plăcinte cu varză sau cu brânză, îşi amintea cum bunica mergea cu trenul de marfă la moara din Gheorgheni, cu sacul de grâu amestecat cu orz. Mama era şi ea pricepută, la fel ca multe femei contemporane cu ea, la ţesutul covoarelor, la îmbinarea şi asortarea culorilor în alesătură.
În casa părinţilor mei de Peste Mureş mi-am petrecut copilăria, alături de fraţii mei. Vecinii mei, aflaţi şi ei la vârsta copilăriei - Dumitru, Vasile, Nicolae, Gavril şi alţii-, au fost prietenii mei de joacă şi colegii mei de şcoală.
În casa părinţilor mei, în care am văzut întâia oară lumina zilei, unde acum mă aşteaptă doar amintirile vieţii tumultuoase de altădată, mă simt totuşi acasă…
Nicoleta Someşan, Acasă, Peste
Mureş
Pentru mine, Peste Mureş este acasă. Chiar dacă nu m-am născut acolo. Chiar dacă nu am stat acolo decât în vacanţe. Atunci când sunt întrebată de unde sunt, spun de la munte, de lângă Topliţa, de la Subcetate. Dar pentru mine Subcetatea se confundă cu Peste Mureş.
Acolo totul e simplu, oamenii nu au nevoie de „modernităţi”. E multă linişte şi de acolo am învăţat - fără să îmi dau seama decât foarte târziu - extrem de multe lucruri fundamentale: că oamenii nu au nevoie de multe pentru a fi fericiţi, că viaţa îşi urmează cursul şi nu trebuie decât să te încadrezi în el, că poţi fi împăcat cu tine însuţi şi dacă - sau mai ales dacă - nu eşti la modă sau modern, că bunătatea şi disponibilitatea de a oferi îi fac pe oameni fericiţi, că animalele fac parte din familie, că în viaţă există şi oameni care fac rău, ceea ce acolo, peste Mureş, se întâmplă foarte rar...
N-am găsit niciodată acolo blazare, deznădejde, nici oameni care să stea să-şi plângă de milă.
Pe de altă parte, din amintiri, Peste Mureş este pentru mine un loc plin de viaţă. Îmi amintesc colindătorii iarna, în zăpada care, dată la o parte de pe cărare, era mult mai înaltă decât mine... Vara, îmi amintesc oameni şi căruţe care mergeau pe Hodoşa, pe Coasta Higi şi în Poiana cea Mare, la fân... şi ploile care ne prindeau pe câmp, şi cum veneam acasă desculţă, râzând... Nu pot uita mirosul de pâine şi pupi scoşi din cuptor, mirosul care mă trezea dimineaţa mult mai târziu după ce munca în gospodărie începuse... Mirosul de flori de câmp, de iarbă proaspăt cosită, de brazi… Şi apa Mureşului curgând...
Mă simt răsfăţată şi binecuvântată să fi putut trăi acolo, de a mă întoarce din când în când!
Despre Nucu şi Aurelia… M-am aşezat de nenumărate ori în faţa calculatorului pentru a scrie. Am şi început de câteva ori. Dar nu pot. Am constatat că subiectul acesta e prea personal şi prea încărcat de emoţii pentru a-l putea descrie detaşat; şi nu cunosc multe lucruri obiective din istoria şi trecutul celor pe care îi consider ca şi părinţii mei…
5.2.1. Maria (Nuţica) s-a născut în anul 1930. Octogenara trăieşte singură astăzi în casa părintească
Din jurnalul cu amintiri
2 septembrie 2011. Eugenia Urzică: Mi-amintesc că eram în clasa a zecea de liceu când mama celor patru copii, Valeria lui Sandu Moldovanului, a murit subit. Vestea ne-a îngrozit pe toţi. Doar cu două zile înainte, venind împreună de la muncă de pe Hodoşa, îmi spunea cu mândrie şi bucurie că băiatul cel mare, Ionel, tocmai a terminat şcoala profesională la Braşov, că profesorii au fost foarte mulţumiţi de el şi că i l-au lăudat. Probabil că s-a şi angajat în urma absolvirii acelei şcoli, căutând să-şi facă un rost în viaţă. L-am reîntâlnit cu ocazia sărbătorii fiilor satului din acest an, 2011. Nu ne-am mai văzut de zeci de ani… Este orăşean, a ajuns subinginer, iar fiul său este doctor şi s-a căsătorit cu o doctoriţă pediatră. Câtă strădanie, câtă voinţă, câtă tenacitate! Toată lauda pentru el şi familia lui!
Poarta şi uşa casei lui Bardezi sunt deschise… Aflu de la Ileana că aici, în grădina cu pomi din imediata apropiere a acestei case este stabilit locul de reuniune, după slujba de la biserică. Spiritual, Bardezi va fi împreună ce cei prezenţi, va veghea de Sus. Îşi iubea familia, consătenii şi prietenii. Câţi prieteni avea el pretutindeni! Cât era de mărinimos şi de ospitalier ştiu toţi cei care l-au cunoscut. Ileana mă invită să-mi arate cum a pus casa în rând, în aşteptarea oaspeţilor, apoi să povestim, aşezându-ne pentru câteva momente, să ne odihnim, pe fotoliile confortabile din hol…
Mă abat pe ulicioara din dreapta, cu case ale căror porţi aşteaptă prea mult să fie deschise. Merg până aproape de capăt. O găsesc, totuşi, spre bucuria mea, pe Nuţica… Pe Maria Muscă, Nuţica, o cunosc bine, din vremea când fusese femeie de seviciu la şcoală. Era şi atunci mărunţică şi uscăţivă. Mă miram de unde avea forţă să taie atâtea lemne şi să care apoi coşurile pline în sălile de clasă. Era tăcută, foarte harnică, punctuală, serioasă, corectă, devotată, omenoasă, ireproşabilă în tot ceea ce făcea. De obicei, în dimineţile geroase, Nuţica era prima care intra în şcoală la ora 5 şi aprindea focurile.
Nuţica a trecut de optzeci de ani. Este singură, doar cu amintirile. În afară de zi şi noapte, timpul se împarte pentru ea în două momente importante: cel petrecut împreună cu fratele, cumnata sau nepotul, care locuiesc la Hodoşa, şi cel petrecut în singurătate, aşteptându-i. Este parcă mai firavă, mai puţintică. O găsesc în târnaţ. Mă recunoaşte şi se bucură că are cu cine să schimbe câteva cuvinte înainte de a se închide în casă, la lăsarea serii. Mă invită înăuntru…
Cele două încăperi ale locuinţei sunt un adevărat muzeu cu fel de fel de podoabe specifice caselor tradiţionale din zonă: ţesături, cusături, perne ornamentale. Nuţica îmi arată hainele pe care şi le-a ales pentru plecarea pe drumul de veci: un foarte frumos costum românesc, cu cămaşă şi poale cusute de ea în tinereţe. Îmi vorbeşte cu drag şi cu mândrie despre nepotul ei, Ionel, fiul mai mare al surorii sale, Valeria, şi despre fiul acestuia, doctorul… A aflat că Ionel va veni la întâlnirea fiilor satului şi este nerăbdătoare să-l întâlnească.
E bucuroasă că în casa surorii sale Valeria, rămasă pustie mulţi ani, s-a mutat familia lui Petru şi Lenuţa Mureşan cu cei doi copii şcolari, Daniel şi Raluca. În rest, linişte şi iar linişte…
Seara se lasă molcom. În faţa casei, câmpul, care se întinde până la Mureş, şi Coasta Duzii, cu croncănit de corbi în pâlcul de brazi. O las pe Nuţica, icoană vie pe fundalul peretelui alb imaculat al casei sale, o casă patriarhală, frumos îngrijită, asemenea celor în care locuiesc măicuţele de la Văratic, aşa cum le păstez eu în amintire.
Adriana Muscă, Ce vremi şi ce oameni!...
Se spune că nu poţi uita uşor locurile şi oamenii alături de care ţi-ai început drumul vieţii. M-am născut şi mi-am petrecut cei mai frumoşi şi mai nevinovaţi ani ai copilăriei în sătucul de Peste Mureş, aici unde viaţa curge altfel, în ritmuri ancestrale.
Mai sunt doar câteva familii în acest sătuc…, dar, dacă mă gândesc bine, este o singură familie, nu pentru că toţi locuitorii ar fi rude, ci pentru relaţia de prietenie, de bună vecinătate, de intrajutorare care îi caracterizează, pentru că ştiu să fie mereu împreună, la bine şi la rău.
Îmi amintesc cu drag de mireasma ademenitoare a pâinii ce se cocea pe vatra încinsă a cuptorului din curtea vecinei noastre, mireasmă care ne aduna pe puţinii copii în preajma cuptorului; ne hârjoneam nerăbdători în aşteptarea momentului în care mătuşa Mărioara scotea pâinea rumenă şi aburindă din cuptor. Bucăţica de pâine fierbinte pe care o primeam de fiecare dată ni se părea delicioasă, cu un gust inconfundabil, fără egal. Mă gândeam atunci că mătuşa cunoştea vreun secret în a face pâinea atât de gustoasă. Chiar am rugat-o pe mama să-i ceară reţeta… Imi vine să zâmbesc acum, amintindu-mi de naivitatea cu care trăiam acele momente ce păreau să ascundă un mister. Cred că înţeleg acum secretul: reuşita unei acţiuni, calitatea şi strălucirea unui lucru pe care vrem să-l realizăm ţin nu doar de cunoştinţele necesare, ci şi de pasiunea şi dragostea dăruite. Nerăbdarea cu care adulmecam mirosul de pâine caldă, ca şi surâsul din ochii mătuşii Mărioara şi bunătatea pe care i-o citeam pe chip când ne frângea din pâinea coaptă erau mirodeniile miraculoase care îi dădeau savoarea.
Momente ale întâlnirii fiilor satului din 2011
TRAIAN CIUBUCĂ: Va mulțumesc mult! Ce locuri frumoase si ce oameni deosebiți ! Am citit unele părți si de doua - trei ori ,mai cu seama ca pe unii dintre consăteni ii cunoșteam foarte bine, am fost si am rămas prieteni , cu toate ca sunt plecat din comuna ,"de o viață" .
RăspundețiȘtergere