1. Fotografia din spaţiul real în cel virtual
Imagologie – Rădăcinile Imago şi Icono au fost deja „adjudecate” de alte noţiuni.
Imagologia trimite la două accepţiuni:
1. – studiul reprezentărilor pe care
popoarele sau comunităţile şi le fac despre ele însele sau despe alte popoare
sau comunităţi, şi apoi, (2) parte a comparisticii literare ce studiază
calităţile atribuite unei literaturi de către comentatori situaţi în afara
ei. (Dyserinek, 1986, p.205).
Iconografia desemnează disciplina care
studiază şi descrie operele de artă plastică. Iconologia este disciplina care studiază
atributele caracteristice ale zeităţilor unei mitologii, sau mai general,
reprezintă studiul elementelor simbolice din reprezentările vizuale ( A se
vedea Panofsky, 1980, p.57 ).
Este imaginea doar un instrument auxiliar al
cunoaşterii sau este ceva mai mult, să zicem o formă distinctă a ei ?
Care ar fi temeiurile care ar îngădui să se
vorbească despre cunoaştere prin imagine. Care ar fi slăbiciunile şi limitele
ei ? Ce ar trebui să se înţeleagă printr-un asemenea concept ?
Imagini artistice - Imagini
tehnice utilitare > Între cele două e greu să se facă
departajare.
În privinţa unei imagini
vizuale se pot spune două lucruri distincte: dacă intenţia, respectiv
finalitatea, autorului ei a fost sau nu de natură artistică şi, al doilea,
dacă, indiferent de finalitatea ei, imaginea are sau nu valoare estetică.
Astfel se constată, pe de o
parte, că există imagini tehnic – utilitare care sunt frumoase şi pot fi
contemplate estetic, iar pe de altă parte, imagini ce s-ar fi dorit opere de
artă, dar care constituie lamentabile eşecuri, precum cele subsumabile noţiunii
de kitsch.
Astăzi omul este asaltat din toate părţile
prin ochi, prin semne prescurtate, care cer o interpretare rapidă. Oamenii comunică
între ei prin privire. Cunoaşterea imaginilor, a originii, a legilor lor este una din cheile timpului nostru ( Pierre Francastel, 1972, p.66).
Să reţinem că de-a lungul istoriei ( şi preistoriei)
imaginea vizuală a fost prezentă constant, cu valoare religioasă, artistică şi
tehnică. Picturiile cu subiecte biblice au avut, printe altele, rol didactic,
iar chipul împăraţilor romani de pe monedele emise de ei au jucat, de multe
ori, un rol politic – monezile constituind unul dintre primele mijloace de
comunicare în masă.
Reconsiderarea valenţelor cognitive şi
comunicaţionale pe care le are imaginea vizuală nu se face în detrimentul cuvântului,
ci doar în sensul complementarităţii lor.
Pentru a fiinţa, imaginea are nevoie de
un suport, de o materie pe sau în care se produce, dar de care se deosebeşte.
Pictorii nu imită Ideea ( abstracţiile),
ci obiectele confecţionate de om –
limitare ce vine în contradicţie cu posibilitatea. Pictura imită lucrurile „ În
felul în care sunt, sau în felul în care ele par ?” ; „Este o imitaţie a
adevărului, sau a unei iluzii ?”
Platon arată că imaginea nu poate surprinde decât aparenta lucrului.
2.
Simbolurile au rolul de a face tangibile entităţile impalpabile.
Gândurile omului se ridică la înălţime şi trece dincolo de aparenţă, în
lumea lucrurilor subtile şi fără formă. Pentru asta a fost născocită icoana, ea
„scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns” ( Damaschin, 1937, p113). Damaschin distinge şase feluri de icoane:
Cea naturală ( p.113)
Al doilea gen al icoanelor „ este gândirea, care
există în Dumnezeu, despre lucrurile de veci, care este totdeauna acelaşi” (
p.114). Idee platonică! Omul ca icoană a lui Dumnezeu, fiind făcut „după
chipul şi asemănarea” sa.
Genul de icoane – cele prin care se atribuie forme,
figuri şi chipuri celor nevăzute şi
necorporale. Este singura cale de care se poate sluji mintea „slabă” a
omului.Această atribuire este limitată, chiar interzisă în privinţa Divinului (p.109). Acest fel de icoană cuprinde pe acelea „ care
înfăţişează şi schiţează mai dinainte cele viitoare” ( p.116).
Genul acesta este acel care are drept scop
amintirea faptelor trecute. „ Nu mă închin icoanei ca lui Dumnezeu, ci
prin icoană şi prin sfinţi aduc închinăciune şi cinste lui Dumnezeu” (p.119). Imaginea are un rol mediator, ea
uneşte sufletul omului cu tărâmul transcendent.
Noţiunea de icoană cuprinde în extensiunea ei trei lucruri distincte:
naraţiunea pilduitoare, imaginea plastic figurativă şi obiectul cu valoare
simbolică.
Pentru Damaschin, icoana este, în acelaşi timp şi în mod egal, fără
deosebire, şi
pictură, şi legendă şi obiect simbol.
Mircea Eliade foloseşte grupul de noţiuni: simbol, mit, imagine, ce se
suprapun.
Imagine, comunicare, cunoaştere
Oamenii au la dispoziţie pentru a se înţelege, indiferent de limba pe
care o folosesc, raţiunea. Este o pierdere imensă să renunţe la raţiune, fie şi
numai într-o discuţie, să recazi în animalitate.
Fotografiile de factură jurnalistică sunt în primul rând documente,
rostul lor este să arate când şi unde s-a petrecut un lucru important. Aceste
imagini de presă oferă şi o viziune asupra lumii, exprimate prin simboluri
care, în câteva cazuri, au marcat o generaţie. Forţa lor vine, probabil din
caracterul autentic, neregizat, nepremeditat. Există o sinceritate a faptelor
şi situaţiilor, care permite unei idei să-şi găsească astfel calea spre a ieşi
la lumină. Aceste imagini devin simboluri şi în sensul pe care îl dădea Jung
acestui cuvânt, drept cea mai deplină formulare a unui gând în acord cu
sensibilitatea momentului. Ne vine în minte ca exemplu imaginea simbol: Fata cu
o floare în mână opreşte tancurile... sau
Tricolorul găurit la Revoluţia din 1989...
Puşca, arma ostaşului care are pe vârful
baionetei... floarea ! Există şi
expresii simbol însoţite de fotografie: „ Iubiţi-vă pe tunuri !” Alte aspecte... Zona de trecere dintre „zâmbet” şi „ zâmbet abia
schiţat” sau „râs” şi „hohot de râs”, este greu de precizat ; în situaţiile reale de puţine ori avem
dificultăţi în a descifra comportamentul celuilalt.
Elemente ale limbajului vizual
Compoziţia este unul dintre mijolacele cele mai puternic de constituire
a sensului imaginii atât în artă, cât şi în comunicarea de tip jurnalistic.
Imagine şi cunoaştere
Cu
privire la relaţia dintre vizual şi verbal
din perspectiva comunicării, constatăm existenţa a trei zone:
1. enunţuri verbale, imposibil sau foarte greu
de transpus în imagine;
2. enunţuri şi informaţii ce pot fi comunicate
uşor atât verbal, cât şi vizual – „traducerea” lor reciprocă neridicând probleme;
3. informaţii şi idei de
factură vizuală, foarte greu sau chiar imposibil de tradus în
cuvinte.
Este acceptată în domeniul esteticului şi al exprimării simbolice. Relaţia dintre cuvânt şi vizual nu trebuie pusă în termeni concurenţiali, ci
în termenii complementarităţii.
Nu vom reuşi cu ajutorul vorbelor, decât aproximativ şi metaforic, să
descriem fizionomia unei persoane pentru a exprima starea de spirit a ei
momentan. Dar pictorii
vor şti să reproducă expresia unei persoane sau alteia într-un portret.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu