Dr. N. Bucur, Monologul la MARIN SORESCU. Destăinuire în preziua de Crăciun

1. MONOLOGUL – PROCEDEU LITERAR ŞI ARTISTIC

  „Cărţile nu-s numai izvoare nesecate ale cunoştinţelor omeneşti. Ele sunt strălucite mijloace de mai uşoară trecere prin viaţă”  

(Alexandru Dima, 1905- 1979, istoric literar) 

   Un monolog prezintă trăirile, emoţiile şi gândurile unui personaj. Conflictul interior pe care-l întâmpină cititorul are un mare impact asupra acelui personaj. Deseori personajul prin intermediul monologului îşi găseşte acel refugiu la care tinde spre a-şi deschide propria fiinţă. Spre deosebire de dialog, monologul nu are replici şi nici destinatar. Monologul interior ajută la caracterizarea personajului. Deseori prin monolog personajele se autodescriu ceea ce ne ajută la caracterizarea directă a personajului (Iustinian Moraru).

    Monologul interior sau literar poate reda gândurile, sentimenele etc. unui personaj spre a  le aduce la cunoştinţa cititorului sau spectatorului. Monologul propriu-zis este destinat unui grup de persoane şi poate lua forma unei declaraţii, unei confesiuni sau unei povestiri. Principalele tipuri de monolog narativ ar fi: monologul adresat, monologul interior, fluxul conştiinţei. 

    În dramaturgia modernă, există şi texte construite în întregime pe baza monologului (IONA, PARACLISERUL  de Marin Sorescu). Aici nu e vorba despre monologul dramatic propriu – zis, ci despre o formă mixtă a monologului dialogat. In piesele lui Marin Sorescu  „personajul se divide  în  > voci <  exprimând  fiecare altă nuanţă (deznădejde, teamă, speranţă ), existenţa unicului personaj reunindu-se fără a le confunda timbrul distinct ”.

    Pescarul  IONA vorbeşte cu dublul său lăuntric (monolog interior), întreaga  „acţiune” fiind un solilocviu (monolog) cu profunde implicaţii filosofice. Să nu uităm însă că autorul şi-a alcătuit drama ca un DIALOG  între  IONA şi dublul său, întâlnindu-ne cu tema de tăcere  a   personajului, nevoia de comunicare într-o lume a singurătăţii.   „E tare greu să fii  singur” devine strigăt cu profunde implicaţii metafizice.

    Individul (Iona ) este împins în spaţiul unei singurătăţi absolute de o lege din afara lui, o singurătate voluntară în interiorul unei idei (credinţe) din care eroul nu se grăbeşte să evadeze .

    Conflictul pe care-l propune autorul a fost prezent şi în alte piese ale dramaturgiei universale : omul faţă  în faţă cu moartea.Locul unde a fost închis de destin Iona (în burta  peştelui) nu-i stărneşte panică, nici surprindere întîmplarea intră, s-ar părea, în ordinea  firească a lucrurilor. Marin Sorescu tratează absurdul în maniera cea mai  realist cu putinţă. In această anormalitate „ prizonierul ” îşi vede în continuare de treburile  lui.

    Cea mai importantă este ieşirea  din acest spaţiu  închis. Si în această piesă ne întâlnim cu „ ironia”lui Sorescu, aceasta fiind dealtfel o soluţie de a ieşi din absurd, un mod de a depăşi tragicul.Iona ,ieşit din spaţiul sufocant , descoperă un orizont dominat de alte  obstacole: burţile enorme de peşti...Intelegem că pescarul a intrat în alt cerc şi că Universul este un fel de pâlnie dantească (Dante Aligeri ). Problema esenţială a lui Iona nu este sinuciderea, ci „ dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai  născut ”.

    Iona îşi spintecă burta cu cuţitul strigând: „ răzbim noi cumva la lumină ”,lăsând sfârşitul acestei admirabile piese deschis mai multor interpretări. S-ar putea interpreta  că spintecarea pântecului nu-i decât un gest de eliberare în plus, un efort suplimentar de a ieşi dintr-o situaţie fără ieşire, înfrângând un nou cerc, unul din numeroasele cercuri care, negreşit, îl aşteaptă.

    Piesa se încheie la acest punct, lăsând loc jocului liber al speculaţiilor.Textul poate fi citit şi interpretat şi altfel, căci numai în plan simbolic înfigerea unui cuţit în pântece poate fi începutul unei noi aventuri în cercurile interioare ale spiritului.Gestul poate semnifica şi altceva, o ieşire  (o soluţie ) în sens existenţialist, la capătul, totuşi, unui  îndârjit, hotărât efort al eroului de a nu-şi  accepta  condiţia tragică.

    Teatrul lui Marin Sorescu este, indiscutabil, o meditaţie excepţional de profundă asupra condiţiei omului modern. Dacă vorbim de semnificaţiile acestei drame ne putem rezuma la trei: IONA este o metaforă a singurătăţii, metaforă a morţii şi metaforă a destinului.

      2. DESTĂINUIRE ÎN PREZIUA DE CRĂCIUN. ÎNTOARCERI ÎN TIMP 

    O răsfoire a „arhivei” mele mă întâmpină cu o scriere, de fapt o invitaţie de acum16 ani...În ziarul Informaţia Harghitei nr. 4361, 19 decembrie 2007 cei interesaţi sunt invitaţi la  Şedinţa de cenaclu. Citez textul... Mâine, 20 decembrie, începând cu ora 17.00, Cercul Militar Miercurea Ciuc găzduieşte şedinţa Cenaclului „Buna Vestire”. În cadrul şedinţei va citi în premieră d-şoara Florentina Barbălată, versuri şi poezii din creaţia proprie. Sunt invitaţi să participe toţi iubitorii de literatură. Vă aşteptăm cu drag! Membrii Cenaclului „Buna Vestire”.

     Transpunem textul nostru rostit atunci, care n-a văzut până acum lumina tiparului. A purtat titlul de mai sus! După ştiinţa noastră Florentina îşi are domiciliul în Bucureşti.

     Condiţia Poeziei este să emane senzaţii, impresii, imagini, idei.

     Florentina Barbălată, cu luciditatea şi delicateţea-i caracteristică ni se confesează printr-un ciclu de VERSURI şi POEZII.

     Este un debut liric la ceasul marilor întrebări şi răspunsuri, amintiri şi regrete, cu speranţe că vremurile sunt ale noastre. Un debut nelipsit de emoţii, timiditate şi discreţie. Iat-o confesându-se, încă de la început: „Simt un fior ce mă doboară,/ De neîmpliniri şi de dor/ Aş vrea, ca sufletul de odinioară,/ Să ne prezinte într-un mare cor.” (Fiorul). Există în aceste creaţii o notă meditativă nostalgică, un mod propriu de a trăi trecerea fără înoarcere a timpului care ne petrece, ne urmăreşte, un fel distinct de a fi trist sau optimist, o legătură trainică cu propriul suflet.

    Ceea ce impresionează plăcut şi dă frumuseţe poeziilor este faptul că ele sunt născute dintr-o trăire interioară, precum acest catren: „Sclipirea lacrimei tale de cristal / M-a făcut să mă simt ca un val / Din marea ta albastră şi senină / Care se aseamănă c-o lună plină...” (Punctele de suspensie lasă fantezia şi sensibilitatea cititorului pentru  a duce mai departe mesajul). (De ce?)    

   Prozodia, chiar dacă pătimeşte pe alocuri, îndeplineşte minimile condiţii ale tehnicii versificaţiei ; imaginile şi expunerea verbală corespunde dispoziţiei afective a autoarei ; meditaţiile sunt duioase şi răscolitoare, „icoanele” din copilărie sunt încărcate de fragilă melancolie, uşor fabricate, trădând acea artificialitate; un univers de sine stătător care percepe procesele devenirii obiective, îndurerată totuşi de „adevărurile”  nefireşti. Se fac treceri, nu totdeauna edificatoare, din planul spaţial în cel temporar, din timpul biologic în cel al creaţiei, al imaginarului.

    În mai toate comparaţiile unul din termeni este o idee, un sentiment al creatoarei sau chiar o parte a eului ei. Să-i urmărim gama sufletească...Sufletul e când un membru al unui cor de îngeri, (cum arătam), când împlinit de dragostea unui Zeu (Am sperat). Cu toate că sufletul  îi este greu „de golul” ce o „inundă”, (Un zeu), nu şi-a dorit un „suflet orgolios” (Recunosc). Devine chiar optimistă zicând: „Arată-ţi sufletul, chiar de eşti descoperit.../ Şi nu uita, că de cineva eşti ocrotit” (Pentru că de cineva eşti ocrotit ). În alte versuri sufletul ei se proiectează în trecut, spre acea viaţă anterioară; când „ritmul inimii prea tare clocotind” este asemuit cu înalta şi zvelta căprioară zărită în „pădurea inimii”. Compoziţia de o simplitate rafinată include imagini naive, ludice: „Era sufletul meu de odinioară, / Reflectându-se într-o oglindă, oglinjoară.”(De nerecunoscut).

  Florentina Barbălată încearcă să se comporte faţă de eul interior întocmai unui regizor care-şi dirijează  actorul pentru a intra în propriul rol. Se pot cita versuri şi strofe întregi care situează stările eului liric între realitate şi vis: „Fructule te rog frumos / Să te faci amar, /Ca nu cumva să cad în ispită iar.” ( Fructul dulce şi oprit) sau „Verdele Raiului sclipind / De umbrele ce se cuprind”. (Raiul). Visează des ca şi în poezia În versuri, unde se simte înveşmântată „cu haine curate şi parfumate” ale Aceluia, primind apoi înfăţişarea unei dimineţi, antrenată în „jocul perfect” al versificării. Aceaşi sensibilitate umană se degajă şi din creaţia „Vreau”. Aici „actriţa” îşi joacă rolul simţindu-se pe scena lumii, a vieţii cu tot ce are pozitiv şi măreţ; starea plânsului o face doar pentru EA, împărtăşindu-l cu EL. „Vreau să  plâng  pentru mine./ Dar şi pentru tine,/ Numai dacă eşti o parte din mine.” Este sensibilă la duioşie, tandreţe, dragoste, devotament, prietenie.

  Tânăra noastră poetă nu trăieşte doar din visuri şi reverii, din cântece şi lacrimi, ci este conştientă că în viaţă, „În lumea aceasta plină de cioburi...”, trebuie să se confrunte şi cu „săgeţile care-o străpung şi-o- nconjoară”, acestea fiind însăşi „gândurile...spuse de buzele pline de venin”. Rămâne nepăsătoare la „răutăţile” celor ce nesocotesc valorile. (Doar simple vorbe...). Poezia „În acelaşi timp” este o meditaţie, un crez de evadare din lumea „celor care au în simţiri nori de ceaţă”. O uşoară şi sinceră dezamăgire a celei care crede că „nimeni” n-o poate înţelege „ce simte şi trăieşte”, desprindem din poezia „Nu e nimeni”. Şi dacă acel „nimeni”, sfătuitor terestru nu apare, poeta speră într-un Cineva „picat din cer”. Nu putem neglija alte încercări, cum ar fi Lacrima, o „judecată” persiflantă la adresa celor ce „încearcă să interpreteze rolul pe care vreau să-l vizioneze”, unii dorind să pară „o floare cu petale de raze de soare”, uitând că luminosul astru ar putea „să-i ardă din ce în ce mai tare”. Eleganta elegie „Umbra” e plină de simţire şi motivaţie, sintagma „Şi-mi este foarte, foarte greu” ne trimite undeva la Nichita Stănescu cu acel genial verset „Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu/ blestemat şi semizeu/ căci îmi este foarte rău” (În dulcele stil clasic). Pentru a rămâne la interferenţe, asemănări, să amintim şi Marea dilemă, unde în strofa a II-a se spune: „Îngerul din mine te iubeşte / Iar demonul te orbeşte / În ale tale plăceri”. Ceva eminescian aici, dar aduce ceva şi din spiritul demonic al lui Baudelaire, acolo dragostea nu-i poate oferi decât o trecătoare stare de exaltare, aici acea stare de atragere şi respingere. („Te atrag şi te resping / În acelaşi timp  mă simţi/ Ca un înger şi un demon...)

 Persoana /Personajul din poeziile Florentinei Barbălată este un înţelept care-şi fructifică în plan filozofic şi creativ experienţa de viaţă. Neliniştile nu-i dau pace şi atunci îşi doreşte o întâlnire pentru a se putea confesa, a-şi limpezi gândurile şi întrebările...Esenţiala frământare se rezumă la faptul „ Că toate gândurile care-mi vin/ Mă fac să cred, că-ntotdeauna cerul e senin”, prea multa limpezire i se pare nefirească. (Toate gândurile care-mi vin...). Imaginea fiinţei iubite devine un flutur (Tu eşti al meu flutur), senzaţia auditivă, vizuală şi tactilă, realizând o impresie de eleganţă şi mister, pentru „Că totul s-a-tâmplat/ Pe-un nor”. Mai totdeauna puritatea şi dragostea este regăsită sub cupola unei „iubiri albe şi candide”(Am sperat) sau în micul ei univers, în căutarea unui Zeu  (Un zeu). Îşi doreşte o lume caldă, primitoare, înţelegătoare, sărutări blânde şi evocări scumpe. Pentru poetă spaţiul devine o imagine mobilă, un simbol ascuns al condiţiilor şi legilor care determină viaţa sa. Pretutindeni, ea este în căutarea eului său şi al Celuilalt. La valorile realităţii   se reacţionaeză cu „impresii” simboliste ale lumii înconjurătoare şi ale celei interioare. „Jocul” imaginaţiei, ca la romantici în anumite doze îşi face prezenţa, sensibilitatea şi simţurile freamătă în multe versuri. Nu lipseşte nici retorica sentimentală şi nici interogaţia poetică: „De ce să plîng?/ De ochii lumii ?/De ochii îngerului?/ De ochii spectatorului?/ De ochii regizorului? (Vreau). Stările sufleteşti sunt ba numite, ba sugerate. Nu o dată, compoziţia, în unele poezii trădează pe alocuri o elaborare didactică, reflexivă, descriptivă sau evocativă. Evident la acest prim început nu putem vorbi încă de o arhitectură prozodică, de o perfecţiune, dar unda nostagică, o delicată muzicalitate interioară străbate în multe versuri. Fireşte setul de poezii conţine şi creaţii mai puţin izbutite, mai lipsite de vibraţie, insuficent încorporate universului intim al autoarei. Poate e şi o chestiune de gust, ca atare, se poate discuta. Important este faptul că Florentina Barbălată a îndrăznit, s-a întrecut pe sine şi ne-a creat  o plăctă surpriză în prag de sărbători. Dânsa propune un moment, un reper de care trebuie să ţină seama colectivul Cenaclului literar „Buna Vestire”, dar şi iubitorii de poezie de la alte nivele.Vom ţine seama şi de mărturisirea făcută de autoare în „Conştienţă”: „...tot ce-am adunat aici / A fost dintr-un jurnal înscris,/ Din inima demult uitată,/ De mine şi de cei din jur care arată/ Ce mult le pasă, încă o dată/ De tine, prea frumoasă fată”.