REMEMBER 28 IANUARIE

„ Viața nu este ce ai trăit, ci ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești pentru a o povesti.” Gabriel Garcia Marquez

Însemnări în „Jurnalul meu de zaț”

 28.01.2019. Unde e odihna nopților de altădată? Adormeam repede, cum mă culcam așa mă sculam, nopțile îmi păreau o clipită, nu simțeam perturbările atmosferice, căci organismul funcționa impecabil și se regla rapid. Nu știam că am inimă… O, tempora!
    Mă caut și greu mă regăsesc. De mă uit în oglindă, mi se pare că în fiecare zi întâlnesc pe altcineva. Prietenul meu Toto mă iubește necondiționat, căci noi comunicăm suflet de la suflet, ori sufletul meu este același. Nemulțumirea lui vine din aceea că nu-mi pot permite preumblări cât și-ar dori.

      Cu toate că e multă zăpadă în jur, temperaturile au fost suportabile până în prezent, chiar plăcute pentru omul sănătos. Chiar de am sănătatea șubredă,  nu am voie să mă lamentez: lemne am suficiente, mă descurc singură și sunt în locuința mea. Mi-amintesc de iarna 1991-1992, când ne deplasam săptămânal la Cluj-Napoca, cu Mitruț, pentru cele două ședințe de dializă, la Clinica de Nefrologie. Naveta permanentă schimbând ambulanța, trenul și taxiul m-au făcut să detest pregătirea bagajelor, plecările, călătoriile… Existența mea se derula ritmic: muncă, menaj, călătorii, așteptări, neliniști, emoții… somn, dacă puteam dormi de tristețe și oboseală.

„… am certitudinea că toți sunt în mine: părinții, amintiri, Dumnezeu. Toți sunt înghesuiți în mine. Ce minune! Mi-e dor atunci de minunea din mine, pe care câteodată o uit, o pierd… În mine e mare înghesuială! Tot universul e înghesuit în mine.” (Oana Pellea)
 
       28.01.2020. „Pentru a fi tu însuți într-o lume care vrea mereu să te schimbe este una din cele mai mari realizări din viața ta.”

Când omul nu are ce face, își găsește. O sun pe I… după o pauză de două săptămâni. Mi-a închis telefonul atunci spunându-i că tema abordată pentru o convorbire la oră de seară îmi tulbură somnul. Îi dăruiesc astăzi o oră matinală, cu speranța că va evita să vorbească despre vechile-i frustrări, pe care le macină mereu și-și înnegurează sufletul. Se miră că e tot mai singură…

Afară, pentru o clipită, se deschid cerurile și o lumină bine făcătoare invadează încăperea mea. În casă e plăcut și cald, atmosferă propice pentru citit. Tocmai am primit de la Marie-Thérèse cartea IN SINU JESU/ La sânul lui Isus, cu titlul în limba română CÂND INIMA VORBEȘTE INIMII, jurnalul unui preot în rugăciune, călugăr benedictin.
      „O, dulce Fecioară Marie, sunt copilul tău. Păstrează mâinile mele în mâinile tale și inima mea în inima ta, în toată această zi și chiar în timpul nopții. Astfel doresc să trăiesc și să mor. Amin!” (In sinu Jesu)
 
   28.01.2021. Urmăresc emisiunea „Nocturne”, reluare din 2005. Invitatul Marinei Constantinescu a fost ADRIAN CODRESCU  (n. la Sibiu, în 1946), poet, prozator, eseist, traducător, jurnalist. Din 1966 trăiește în SUA. A fost reporter , în 1989, la Evenimentele din România și a scris cartea GAURA DIN DRAPEL. A predat la universitate arta scrisului. L-a cunoscut pe Cioran, l-a tradus pe Blaga, l-a admirat pe Tristan Tzara. Fiii lui se numesc Lucian și Tristan.

Dorm cu intermitența din cauza fibrilațiilor. Un ceai cald cu lămâie și miere îmi face bine…
Găsesc o cugetare a lui Gabriel Garcia Marquez – un adevărat poem în proză despre iubire: A face dragoste presupune mai întâi o comunicare de la suflet la suflet, prin privire, cuvânt, strângere de mână care, atunci când există comuniune, să conducă spre îmbrățișare… eternă.
 
   28.01.2022. Începe o zi cu temperaturi blânde (-2…-4 grade C). Ninge liniștit, cu fulgi minusculi.
Încerc să ignor disconfortul fizic și postez pe blogul „Viața la Subcetate”, interviul cu Lucreția Checec. Bucuria ei este enormă. Povestea ei de viață oferă un model de reușită școlară și de viață a copiilor proveniți dintr-o familie tradițională, copii care au beneficiat de o educație corespunzătoare în familie și în școală. Noi, la Subcetate, am avut șansa să avem profesori minunați.

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2022/01/profesor-lucretia-checec-n-urzica.html
    Un documentar (TV5) mă plimbă azi prin Alsacia, în câteva localități rurale, cu scopul de a ne reînvăța să ne împrietenim cu natura, să ne bucurăm de frumusețile ei, de plantele care pot completa hrana noastră, precum leurda, frunze de tei și tătăneasă. Este magică plimbarea în barca cu fundul plat de-a lungul unui râu liniștit și puțin adânc. Barca îmi amintește de cea descrisă de consăteanul meu, etnograful Zorel Suciu, folosită până în urmă cu 50 de ani pe Mureș, la pescuit, aici, la Subcetate, pe Valea Superioară a Mureșului. Era utilizată și pentru a trece apa de pe un mal pe celălalt, în absența unui pod.
    Îmi reține atenția „teoria” maestrului Radu Beligan privind longevitatea, legată de capacitatea de a iubi: „Orice… dar să iubești cu adevărat. Cred că acesta este marele mister: IUBIREA. Dacă oamenii ar putea să-și însușească asta, lumea ar fi o bucurie.”

Maestrul Radu Beligan a fost un nonagenar, la fel ca mama. Și mama a trăit prin iubire; iubire pentru familie, pentru tot ce a înconjurat-o, prin pasiunea cu care s-a împlinit prin orice activitate de creație, începând cu cultura pământului, îngrijirea animalelor, pregătirea hranei, îngrijirea casei, a gospodăriei, continuând cu pregătirea îmbrăcămintei pentru familie și locuință (tors, țesut, tricotat, cusut). Răbdarea cu noi a fost mărturia iubirii, Răbdarea arătată celorlalți a venit din respect. Răbdarea cu sinele i-au justificat încrederea și puterea, virtuți pe care ni le-a cultivat și nouă, copiilor, prin puterea exemplului.
    Dragii de ei, părinții noștri, să aibă parte de Împărăția lui Dumnezeu și să se bucure de lumina cea fără de sfârșit!
În memoria unchiului Victor, fratele tatei, postez pe blogul Asociației Culturale Dobreanu convorbirea cu Vlad, vărul meu, despre pasiunea tatălui său pentru albinărit.
https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/01/victor-dobrean-1938-2020-in-memoriam.html
 
    28.01.2023. Ieri și noaptea trecută a nins aproape permanent cu fulgi mărunți, dar care s-au așezat într-un strat de 20 cm. Aseară nu mi-am putut înfrâna plăcerea de a străbate ulița până la casa părintească. Cum la recenta sărbătoare a Crăciunului a plouat, am retrăit bucuria din Ajunul Crăciunului de altădată. Zăpada, care tocmai a căzut, acum este prima din iarna aceasta și mai consistentă. Mă așteptam să întâlnesc copiii cu săniile pe ulița mea, ușor în pantă… Să fie mai presus tentațiile internetului?

    De dimineață, ies din nou, cu Toto. Simt cum copilul din sufletul mine se bucură de albul imaculat, pur, al zăpezilor nesfârșite. Caut cadre mai deosebite spre a le imortaliza cu telefonul meu. Le postez în albumul meu de pe FB, Ianuarie 2023, spre a-mi surprinde și bucura prietenii mei de pretutindeni, pentru a le da binețe și a-i îmbrățișa.

28.01.2024. Mă trezesc, nu prima dată, la orele 5, când mai pun lemne pe foc și deschid larg fereastra, să intre aerul proaspăt și răcoros al dimineții, cu speranța că voi readormi. De afară se aud cântând cocoșii. O fi primul lor cântat? În frageda-mi copilărie, nici ceasul, nici radioul nu făceau parte din dotarea locuinței noastre, lipsită și de energie electrică. Ne duceam traiul într-o simplitate desăvârșită. Învățam să mă orientez după semnele naturii. Primul cântat al cocoșilor , eu nu-l auzeam, fiindcă dormeam bine, protejată de grija și iubirea părinților mei, vrednici, curajoși și optimiști, care primiseră, la început de drum în viața de familie, darul cel mai prețios: miracolul cel mai prețios al iubirii lor – copilul care eram EU. Aflasem doar că primul cântat al cocoșilor anunța apropierea zorilor de ziuă.

Îmi amintesc cum vara, la primul cântat al cocoșilor, tata se scula, își lua coasa , trăistuța cu ciocanul și ilăul, ceva de mâncare și pleca la cosit, astfel ca atunci, când se crăpa de ziuă, să ajungă la locul nostru cu iarbă deasă, departe de casă și de sat, pe Filpea, pe Duda, la Făgițel, la distanță de o oră și jumătate sau două de mers…

Învăluită de dragi aduceri-aminte și de aerul primenit și cald  din încăpere, timpul curge domol. Descopăr fereastra, să văd în zori păsărelele - vrăbii și pițigoi – grăbindu-se să ia micul dejun de pe pervaz.

În singurătatea mea, mă bucur de vietățile cerului precum Sfântul Francisc de Assisi…

„Dragele mele surioare, sunteți făpturi ale raiului, ale lui Dumnezeu, ale Creatorului nostru. În fiecare bătaie de aripi și în fiecare notă a cântecelor voastre îi aduceți laudă Lui. El v-a dat vouă cel mai mare dintre daruri: libertatea cerului.” Sunt spusele Sfântului Francisc dintr-o povestire medievală.

De la vrăbiuțele de la fereastră, gândul mă duce la Bazilica Sfântul Francisc din Assisi, decorată cu fresce din viața sfântului de către GIOTTO (din patrimoniul UNESCO), bazilică pe care am vizitat-o în anul 2000.

 Prezența păsărelelor mă face să-mi păstrez optimismul, să le zâmbesc și să mă bucur, împreună cu ele, de fiecare răsărit de soare.