Text publicat in cartea
ACASĂ, LA SUBCETATE,
autori Doina Dobreanu și Zorel Suciu,
2012, pp. 52-56
Unul dintre cele mai importante evenimente care marchează tot
cursul vieţii omului, alături de naştere şi moarte, este căsătoria.
Solemnitatea cununei şi a nunţii, cu un universul arhaic mirific, rămâne în
memorie ca un punct de reper. Mirii se cunosc, de obicei din sat, de la muncă,
de la joc sau de la şezătoare. Feciorul umblă ani de zile la fată, o peţeşte,
părinţii merg pe vedere, se fac planuri şi chiar tocmeli. Perioada
aceasta de cunoaştere, de apropiere este frumos împodobită de frumuseţea schimbului
de daruri; poartă o încărcătură rituală de pregătire cu încercări repetate de
prezentare în faţa unui prag important, trecerea de la copilărie la fetie, iar
mai târziu - căsătoria. Tinerii care se atrag, atât băiatul, cât şi fata, se
folosesc de orice prilej de peste an, pregătindu-se pentru desprinderea de
stările anterioare, de familie, îndreptându-se spre nuntă, spre pierderea
fecioriei şi a fetiei. M-aş opri, spre exemplu, la sărbătorile de iarnă.
Colindatul şi Uratul în plină iarnă era un bun prilej de cunoaştere, de
provocări şi răspunsuri. Din colinde şi din textele adesea satirice ale
urătorilor la casele cu fete răzbate o filosofie simplă, exprimată poetic în
texte cu o evoluţie interesantă în timp. La voi sunt fete frumoasă/ Câte
patru-cinci la casă/ Şi frumoasă şi urâte/ Toate vor să se mărite/ Dar atunci
s-or mărita/ Când tata s-o însura/. A treia zi de Crăciun, la Jocul care se
anunţa, multe fetiţe îşi făceau intrarea în joc, ceea ce era o nouă provocare
de a intra în vârsta fetiei. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu băieţii tineri şi
timizi care erau sprijiniţi de prieteni şi fraţi printr-o serie de trucuri
să-şi facă intrarea în joc. Sfântul Vasile, mai nou Revelionul, avea valenţe
magice, oraculare, organizîndu-se jocuri colective în care, prin diferite
obiecte, fetele şi feciorii primeau
semne despre viitorul lor: oglinda – fălos, cărbune- brunet, sarea –
bogat, paharul – beţiv, iar la
Bobotează, busuiocul sfinţit de preot, pus sub pernă, aducea în vis imaginea
celui sortit. În cazul primirii urătorilor mascaţi, aceştia, după ce încheiau
urările făcute în prag, odată intraţi în casă, căpătau fiecare roluri bine
ştiute de fiecare desfăşurând în văzul familiei găzduitoare adevărate scenete
satirice cu parodierea cererii în căsătorie, patul nupţial, soţul beţivan,
soacra rea, nevasta rea de gură, toate constituindu-se pentru fetele din
asistenţă acte de iniţiere, propuneri şi mesaje mascate. În cele din urmă,
fetiţa ajunsă la vârsta fetiei accepta propunerile, darurile, se bucura de
atenţia ce i se acorda, de fapt confirma trecerea unui prag. Intrând şi în Joc,
câştiga un drept nescris de participare la Jocul duminical, de a avea o anumită
ţinută vestimentară, pieptănătură de fată, învăţarea şi practicarea unor
activităţi gospodăreşti: ţesutul, seceratul, cusutul, torsul, frământarea şi
coacerea pâinii, mulsul vacilor ş.a. Solicitările vieţii de tip agro-pastoral,
care cerea o hiperactivitate uneori epuizantă, zi şi noapte, făcea fetia şi
fecioria foarte scurte. Fetia de la vârsta de 13 până la 16, 17 ani depindea de
constituţia fizică şi intelectuală, starea materială, de priceperea în
activităţile gospodăreşti. Fecioria se regăsea între 17- 19, 20 ani, depinzând la
fel de calităţile amintite, în plus pricepere la arat, cosit, îmblătit, mulsul
vacilor şi oilor, meşteritul în special în lemn.
Trecerea pragurilor de vârstă şi de statut social, se petrecea
de obicei în grup, în modul firesc al vieţii structurate pe cicluri distincte
din care nu se putea ieşi foarte simplu. Tinerii se cunoşteau încă din
copilărie în jocuri pe uliţă, la păscutul vitelor, la scăldat, la săniuş, la
şcoală, la activităţi gospodăreşti, pe câmp la lucru, la pădure, la stână, iar
mai târziu, în vederea căsătoriei: la şezători, clăci, jocuri duminicale,
priveghiuri, Colindat, Sfântul Vasile de Anul Nou, Nedei. Relaţiile se ţeseau
treptat într-un joc erotic codificat care ţinea de un instinct puternic, un
limbaj al cuvintelor, al privirilor, al gesturilor şi corpului, cunoscut de
fiecare în parte. Mijloacele de atragere a celui iubit, a acelei iubite ţineau
de frumuseţea tinereţii, de costumele, podoabele, pieptănătura, jocul, florile
în păr şi în mână, atenţia vizuală şi olfactivă. De neuitat peste ani rămân
obiectele simbol, obiecte-pretext în atragerea celui drag cu care începea jocul erotic: inel, măr,
floare, batistă, oglindă. Această perioadă, raportată la greutăţile vieţii ce
veneau după căsătorie, lasă elemente de neşters pentru tot restul vieţii pentru
că finalizarea acestui joc, căsătoria, depindea în mare măsură de hotărârea
părinţilor.
Printre obiectele simbol amintite este şi furca de tors oferită
cadou de către băieţi tinerelor fete. Necesitatea abordării subiectului într-o
asemenea alcătuire monografică o constituie semnul arhetipal al vechimii
acestei unelte care coboară prin mărturiile Culturii Criş până în neoliticul timpuriu. Torsul face
parte din cele mai importante ocupaţii casnice, asigurând îmbrăcămintea casei
(textile de casă) şi îmbrăcămintea fiecărui membru de familie. Şansa de a
deveni obiect de atenţionare erotică, îl constituie caracterul neîntrerupt al
angajării în această ocupaţie casnică pentru toate femeile, începând cu
fetiţele şi terminând cu bătrânele. Începând cu sec al X-lea european, ţesutul
a lăsat mărturii şi unelte asemănătoare în tot sud-estul Europei; cele din
teritoriile româneşti se diferenţiază prin evoluţia dimensiunilor şi prin
ornamentică. Fondul de obiecte reprezentativ pentru zona Topliţei, constiuit
prin activitatea Muzeului de Etnografie, conţine cel mai mare eşantion de
obiecte tocmai din domeniul industriei casnice textile: unelte, dar şi ce au
produs ele la întâlnirea cu mâna şi mintea omului - covoarele, adevărate
comori.
În colecţia de furci deosebim mai multe tipuri distincte prin
lungime, profil şi ornamentică, lungimea lor fiind determinată de locul şi
condiţiile în care femeile torceau. Acasă se torcea cu furci lungi, iar dacă
erau angajate şi în alte activităţi trebuind să se deplaseze de ici-colo,
umblau cu furca prinsă sub braţul stâng sau sub brâu, pentru a toarce şi în
timpul mersului. În aceste zone de interferenţe etnice româno-maghiare, avem
furci lungi, cu sau fără talpă, care fie se fixau pe podea în timpul torsului
cu talpa piciorului, fie erau aşezate sub şezut. Unele furci lungi se fixau cu
două coliere din curea sau din metal de exteriorul scăunelului mic de tors.
Furca unicat în colecţia muzeului topliţean este din familia
furcilor lungi, cu decor gravat cu vârful briceagului în linii şterse cu
cărbune sau îngropat în tăieturi
fine.
Unele unelte ajung la muzeu însoţite şi de o poveste care le
îmbogăţeşte paleta de semnificaţii şi funcţionalităţi. O asemnea poveste am
consemnat şi despre furca de tors din Subcetate, cătunul Peste –Mureş. Având toate elementele de identificare,
localizare şi funcţiile ei, amintim povestea ei. A fost confecţionată de Cotfas
Petru - Petrea lui Toderică Piciocă de la Părău (Călnaci) -, în
1945, pentru Cotfas Ileana (n. 1928),
sora mai mare a mamei mele. Tatăl ei, Cotfas Gavril, făcuse stână de oi pe
pârâul Jolotcii de sus, la Tătaru. Printre tinerii băieţi legaţi prin obligaţii
ciobăneşti era şi Petrea Cotfas, purtând acelaşi nume de familie cu baciul, dar
nefiind rude. Relatarea mamei mele din data de 4 aprilie 2012 este următoarea: Tata
avea stână pe Jolotca, la deal tare. Cred că la Tătaru. Merem în fiecare săptămână cu trenul mic, pe
linia îngustă până la Podul doi - aşa erau opririle: la Podul 1, la Podul 2 … -
să aducem câte doi caşi acasă. Petrea lu’ Toderică Piciocă era strungar sau
stărpar la tata. O văzut-o de câteva ori pe Ileana, pe soră-mea şi ar fi vrut
să o cunoască. Toată vara făcea furci de tors şi le ţinea la uscat pe păşune, ascunse prin
brazi. Cum trecea cu oile pe lângă ele, le lua jos şi le lucra. Ştia să le
împistrească cu vârful cuţitaşului. După asta le da cu cărbune, le ştergea bine şi la urmă le da cu
unt. Ieşeau frumoase, cu flori şi cu brâie din loc în loc. Le da fetelor cadou
pe la jocuri şi clăci.
Ornamentica acestei furci este simplă,
aerisită, fără aglomerări de motive. Între 6 brâie, la bază mai distanţate, în
partea superioară mai dese, cu motivul dinte de lup aşezat prin
repetiţie pe un brâu lăţit frumos haşurat în linii paralele egal distanţate, se
desfăşoară două motive fără să facă vreunul notă disonantă în unitatea
repertoriului: trifoiul de noroc cu patru foi şi vrejul floral. La bază, între
primele două brâie, furca a avut două portrete, unul mai mare, unul mai mic. Fata, crezând că cele două portrete sunt unul al băiatului şi celălalt
al ei şi pentru că nu-l plăcea, le-a şters, cioplindu-le pe amândouă.
Furca respinsă nu a fost returnată băiatului, ci dăruită mai departe surorii
mai mici, care, având 13-14 ani, învăţa să ţină fusul în mână şi se pregătea
pentru intrarea la primul secerat. Astfel un obiect plin de o înrâurire a
frumuseţii sufleteşti, proprie tinereţii dintotdeauna, a rămas în familie şi a
fost purtată peste 70 de ani până dincolo de vârsta folosinţei. (Topliţa, 17
aprilie 2012)
💥💥💥
FURCA DE TORS A MAMEI (Ioana Dobrean, n. Pop, 1925), primită în dar de la tata (Aurel Dobrean, n. 1924) - „puiul bâlciului”, în 1944 -, furcă la care a tors timp de peste 60 de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu