ASOCIAȚIA CULTURALĂ „DOBREANU” - Subcetate, Harghita: IOANA-FINICA POP

miercuri, 20 august 2025

IOANA-FINICA POP - MEȘTER ARTIZAN DIN SUBCETATE, HARGHITA

Text publicat în cartea

SURÂSUL AMINTIRILOR,

de Doina Dobreanu, 2011

Simt uneori nevoia să-mi recapăt liniştea sufletească dormind. Sunt zile în care perturbările atmosferice mă afectează teribil şi efectul lor îl resimt prin moleşeală, indispoziţie şi dureri articulare.

Deseori, la vreme de ploaie, îl visez pe Mitruţ…

Astăzi, voiam, parcă, să mi-l apropii, îl chemam, voiam să-l strâng la piept, să-l sărut. Dar el era indiferent, nici nu mă auzea, se juca stropind în jur cu un furtun. Refuzul sau indiferenţa lui m-au supărat atât de puternic încât am izbucnit într-un plâns amarnic…

M-am trezit plângând, în timp ce afară tocmai se declanşase furtuna…

Ce dureroase sunt despărţirile definitive de cei dragi!

După un asemenea vis tulburător rămâi sumbru toată ziua.

Ploaia a trecut repede şi s-a aşternut o linişte deplină. Aerul cald al verii şi primenit de ploaie intră pe fereastra deschisă, aducând zvon de păsărele. Doar ceasornicul „urmează lung-a timpului cărare”… Încerc să-mi dau seama ce se întâmplă afară prin zgomotele pe care le percep. În această linişte perfectă care se aşternu peste sat se aude doar bang - bang! -ul ce semnalizează sonor, la trecerea peste calea ferată, la o depărtare de peste un kilometru, apropierea trenului. Trenul vine dinspre Gheorgheni deoarece şuieră scurt intrând în despicătura dintre dealuri, apoi, după puţin timp, i se aude vuietul precipitat, ieşind din tăietură. Este personalul de la ora 15. Două vecine au început, prin apropiere, să filozofeze despre secetă, recoltă, relaţia noastră cu natura şi cu Dumnezeu şi concluzionează că nu suntem vrednici de dragostea divină…

Tema discuţiei lor îmi aminteşte de Finica. Trecusem pe la ea ieri. Este o fiinţă unică nu numai prin numele pe care îl poartă... amintindu-mi de ramurile de finic (smochin) cu care a fost întâmpinat Isus la intrarea lui în Ierusalim, în ziua de Florii. La cei peste 70 de ani ai ei, aşa minionă şi plăpândă cum este, are o vitalitate debordantă: privirea este ageră şi pătrunzătoare, râsul sănătos, trupul mlădios şi mişcările iuţi.

Îşi pregătea costumul naţional pentru apropiata sărbătoare a Sfântului Ilie, când la Toplița se sîrbătorește hramul Mănăstirii cu același nume și unde va fi și ea prezentă. Finica şi soţul ei sunt dintre puţinii din sat care mai îmbracă, în zile de sărbătoare, costumul românesc. Obiceiul era odinioară ca pentru marile sărbători împărătești să ne pregătim și să îmbrăcăm la biserică haine noi. Văzând-o cu ce elan muncea ca să-şi finiseze cele două şurţuri – părţi componente ale costumului femeiesc – am simţit că retrăiesc o scenă din trecutul copilăriei mele, o scenă pe care o puteai atunci întâlni în orice casă. Finica este o reminiscenţă a unei alte lumi care îşi trăieşte acum agonia, o lume care altfel percepea realitatea, care avea o altă mentalitate şi moralitate. Am privit cu admiraţie ceea ce lucra: şorţurile sale erau confecţionate din stofă neagră, pe care brodase cu mătase neagră nişte motive florale conturate cu fir auriu şi pe alocuri ornate cu mărgele albe. Realizase o broderie elegantă, colorată discret, potrivită pentru vârsta ei.

Am ales împreună cămaşa şi poalele cele mai potrivite pentru şurţurile sale noi. Mi-a arătat cămăşi foarte frumoase, unele de-ale mamei sale Irina, vechi de o sută de ani, şi prigitori ţesute din păr, vechi şi foarte preţioase. Puţini sunt cei care mai păstrează cu acelaşi drag şi respect costumul tradiţional! Dar şi mai puţini sunt cei care îl îmbracă cu aceeaşi mândrie ca Finica şi soţul său, Iacob Pop!

Mi-a spus cu bucurie că şi-a petrecut iarna brodând două costume pentru nişte români plecaţi în America, în schimbul sumei de 300 de dolari. Era mulţumită că a câştigat 10 milioane de lei, pe când alte femei „au şezut degeaba”...

Ştiam că este o femeie nu doar întreprinzătoare, ci foarte talentată, cu darul creaţiei. Curtea ei plină de felurite flori şi casa sa împodobită în stilul ei personal oglindesc foarte bine personalitatea ei.

Îndemânarea şi priceperea şi le foloseşte momentan confecţionând, ocazional, coroane pentru morţi. Cine mai doreşte astăzi ii şi şurţuri brodate?! Poate doar vreun rătăcit pe meleaguri străine care poartă cu el dorul de acasă în suflet şi care încearcă să-şi creeze acolo, departe, un colţ românesc prin prezenţa unui costum naţional sau a unui capăt de covoraş…

O ascult pe Finica povestind: „Eu am crescut în satul Filpea din comuna Subcetate. În vremea copilăriei mele, toată lumea satului purta hainele noastre strămoşeşti, costumul popular cum îi zicem astăzi. Aveam haine de purtat şi haine frumoase de mândrit... de sărbătoare. Şi la şcoală copiii umblau îmbrăcaţi în portul popular. Am învăţat de la mama să cos, să torc şi să ţes, de mică. Îmi place şi astăzi să fac cămăşi şi şurţuri, pe care le brodez cu maşina. Împrumut fetelor costume pentru serbările şcolare, le îmbrac cu drag, dar niciuna nu doreşte să înveţe să coase. Le-aş învăţa cu plăcere. Mi-ar fi mai mare dragul! Mă doare gândul că vor dispare tradiţiile noastre!...

Era frumooos în tinereţea mea! Eram cea mai fudulă fată din satul Filpea. Îmbrăcam cu drag portul nostru românesc, mai ales că era făcut de mâinile mele. Şi astăzi, eu şi soţul meu mergem la biserică, la marile sărbători, îmbrăcaţi cu haine româneşti. Simt uneori cum se uită cei din jur la noi ca la nişte ciudăţenii... Portul nostru românesc, săracul!
Văd cu durere cum, în casele frumos împodobite în alte vremuri cu covoare tradiţionale, rămân pereţii goi, iar lucrurile frumoase, făcute cu dibăcie şi simţ artistic, rămân închise în dulapuri.

Costumul nostru românesc este de valoare şi ar trebui ca tinerii să înveţe a-l aprecia aşa cum merită, să-l iubească, să-l poarte măcar în anumite ocazii. Costumul nostru naţional nu trebuie să dispară!”

Şi, în final, Finica se întreabă cu disperare: „Cui rămân toate acestea?” Şi se gândeşte, spunând asta, nu la lucrurile ei, ci la meşteşugul său pe care ar vrea să-l transmită cuiva, ca să nu se piardă…

Războiul de țesut al Finicăi

Fiica țesând ștergare pentru ritualul de înmormântare

Finica are şi ea valoare de simbol. Văd în ea tipul ţărăncii din satele noastre de munte, dotată cu gust artistic, cu pasiune pentru frumuseţea artei populare exprimate cu precădere în realizarea costumului tradițional românesc, prin țesătură și broderie.

💥💥💥

ALBUM DE FAMILIE